duminică, aprilie 01, 2018

Pesah însângerat




S-au încheiat primele două mari zile din sărbătoarea Pesah sau Paștele evreiesc, cum mai este numită. Evreii de pretutindeni au sărbătorit ieșirea din Egipt, ieșirea din robia egipteană, părăsirea unei ere a idolatriei și pășirea către calea lui Dumnezeu Unul, calea Torei. Israelul (și o spun cu inima îndurerată) se încăpățânează să se închine idolilor. Idolul puterii i-a vrăjit pare-se iremediabil pe o parte din copiii lui Israel. În loc să se închine lui Dumnezeu, israelienii se închină armatei, lui Netanyahu și lui Lieberman, rabinilor care prea puțin au în comun cu spiritualitatea și prea mult cu jocul intereselor ce face din ei niște politicieni versați, nu niște lideri spirituali.

Pe 30 martie, când evreii se pregăteau pentru prima cină de Seder, armata israeliană omora oameni. 17 palestinieni uciși și peste o mie răniți. De ce? Pentru că au îndrăznit să protesteze pașnic, la granița dintre Fâșia Gaza și Israel. Să ne înțelegem bine, Israelul nu se află în război. Înțeleg că în timpul războiului există un cod al comportamentului, diferit de cel din vremuri pașnice. Pacea nu o fi fluturând pe meleagurile acelea orientale, însă nu există un război. Există o armată de ocupație ce face legea pe bucata de teritoriu numită West Bank sau Cisiordania și există populația palestiniană din acel teritoriu care trăiește după cum dictează IDF-ul. Există aceeași armată israeliană și există o populație de 2 milioane de oameni în Gaza, oameni care trăiesc ca într-un ghetou, privați de lumină, de apă potabilă, de mâncare, de medicamente, de slujbe, de viitor. Deci nu există niciun război, nu există două părți mai mult sau mai puțin egale care se luptă pentru...treaba lor pentru ce. Nu, avem un colos militar, și avem o populație care își cere independența, care își cere drepturile naționale și umane. Ca pe vremea robiei egiptene, avem un popor rob și un popor înrobitor. De data aceasta poporul evreu (și din nou, mă doare nespus să articulez vorbele astea) a ales să fie înrobitorul. Poporul ăsta atât de oprimat de-a lungul secolelor, ba de unii, ba de alții, a ales să se comporte ca cei ce i-au fost dușmani, ca cei ce l-au scuipat și l-au umilit. De ce? De ce, Israele?

Cum nu te doare pe tine sufletul, Israele, cum nu-ți arde obrazul, cum nu ți se înnoadă stomacul? Cum să sărbătorești tu, Israele, eliberarea ta, prin crimă? Căci nu există alt cuvânt. Când ucizi oameni neînarmați care protestează pașnic de-a lungul unei granițe se numește crimă. Da, au ieșit niște zeci de mii de oameni să protesteze. Au ieșit că n-au mai suportat. Asta e, când nu ai controlul propriei vieți, al propriului destin, ți se mai urăște uneori de amarul de ei viață și îți vine să urli. La lună, la stele, la graniță, la cine te-o auzi. Ție nu ți-a venit niciodată să urli, Israele? Pe tine nu te-a apăsat prea mult cizma asupritorului pe grumaz, Israele? Tu n-ai disperat, Israele? Nu ai urlat tu la ceruri și la Dumnezeu, Israele, vreme de sute de ani, să te audă și să te elibereze? Ce vină au oamenii ăștia că simt la fel?

„Ahavti ki yishma Adonai, et koli tachanunay. Ki hitah oz’no li, uv’yamai ekra. Afafuni chevlei mavet, um’tzarei sh’ol m’tzauni, tzarah v’yagon emtza. Uv’sheim Adonai ekra: anah Adonai maltah nafshi!” „Îl iubesc pe Domnul, căci Domnul îmi aude vocea, rugămințile. Și-a întors urechea către mine, ca în zilele mele să strig către El. Durerile morții m-au împrejmuit; marginile mormântului m-au găsit; necaz și suferință va fi să găsesc. Atunci voi striga în numele lui Dumnezeu: „Te rog, Doamne, salvează-mi sufletul!”

Așa strigă și oamenii aceia ce-și zic palestinieni. Protestul lor a fost un strigăt de durere, de disperare. În ziua aceea nu s-au mai rugat cu mâinile spre cer, ci cu picioarele, mărșăluind. Oare nu știi tu, Israele, ce înseamnă să te rogi cu fiecare părticică din corp, cu membrele, cu trunchiul, cu toate măruntaiele? Ai uitat tu, Israele, ce e durerea? Oare pe strămoșii tăi, Israele, nu-i doare uitarea ta?

Presa va spune: Hamas, Hamas, Hamas. Pentru orice pe lumea asta, e de vină Hamas. Că a plouat, e de vină Hamas. Că n-a plouat, e de vină Hamas. Că a nins sau c-a ieșit soarele e de vină Hamas. Că au fost printre protestatari și luptători Hamas sau din alte facțiuni politice palestiniene, da, au fost. Însă marea majoritate a oamenilor a venit de capul ei acolo. Chiar crezi Israele, că ăia 2 milioane din Gaza au nevoie de Hamas ca să-i motiveze să protesteze față de soarta lor? Nu, le ajunge durerea, le ajunge disperarea. Și tu, Israele, tu ai găsit de cuviință să-i împuști, în prima seară de Seder. Și ai găsit de cuviință chiar să te mândrești. (După care ai șters postarea și te-ai făcut că plouă.)

Eu mă rog pentru tine, Israele, de acest Pesah, ca de fiecare sărbătoare și fiecare Șabat. Mă rog pentru eliberarea ta. Ți se pare că ești liber, pentru că ești puternic, ai o armată impunătoare și de legea internațională te doare în cot. Dar sufletul tău, Israele, vai de sufletul tău. Răutatea și aroganța colcăie în sufletul tău, Israele. Setea de putere te-a înrobit mai tare ca sclavia egipteană. Din poporul Torei te-ai transformat într-o hidoșenie pe care nici nu știu cum s-o numesc. Și știi ce doare, Israele? Nu doar că nu îți pasă de oamenii care sunt de altă religie și etnie, dar nu îți pasă nici de evreii care suferă pentru că tu te comporți așa cum te comporți. Nu-ți pasă de evreii cărora le crapă obrazul de rușine când tu comiți crime în numele religiei care pentru ei e lucru sfânt. Îți pasă doar de evreii care te aplaudă cuminți. Și e urât Israele, e urât și crud.

marți, martie 13, 2018

Israel akbar!




Aceasta a fost sugestia făcută unui membru arab al Knesset-ului de Yoav Kish, politician israelian, membru al partidului Likud. Ca musulmanii să nu mai spună că Dumnezeu e mare, ci că Israelul e mare. Că arabii ar trebui să iubească Israelul ca pe Dumnezeu și să se teamă de el ca de Dumnezeu. Șocant, nu? A-l înlocui pe Dumnezeu cu Israelul pare puțin cam mult chiar și pentru un politician israelian. Asta dacă ești un novice în politica Orientului Mijlociu. Însă vorbele respective se încadrează cât se poate de bine în logica sionistă. Politicianul israelian l-a înlocuit de mult pe Dumnezeu cu Israelul. Sondaje recente arată că jumătate dintre evreii israelieni nu cred în Dumnezeu. Însă toți evreii israelieni (și o mare parte a celor din diaspora) cred în statul lor preaiubit. Numai jumătate din evreii israelieni respectă Șabatul și legile kashrut-ului, dar toți respectă IDF-ul. Sionistul este puternic, se plimbă cu mitraliera pe umăr prin mall, ce îi trebuie lui Dumnezeu? Dumnezeu e invocat numai atunci când vine vorba de justificat colonizarea Palestinei, în rest, cine are timp pentru asemenea prostii? Dă cheeseburgerul ăla încoace, mai bine.

Sionismul s-a născut ca o revoltă față de iudaism. Odată cu emanciparea Europei, unii evrei au hotărât că s-au săturat să fie slabi și neajutorați, s-au săturat să își pună nădejdea într-un Dumnezeu care i-a uitat și care oricum i-a aruncat în exil (uitând că Dumnezeu i-a scos din Egipt și ignorând faptul că exilul are un scop bine întemeiat). Astfel că sionistul a hotărât că Tora e depășită, iudaismul tradițional cu sutele lui de reguli și ritualuri nepotrivit pentru noua lume modernă din care voia să facă parte, și-a pus arma pe umăr și și-a croit noul drum, neinteresându-l că niște oameni nevinovați aveau să sufere din cauza ambițiilor sale naționaliste.

Cu timpul, religia a fost folosită ca un fel de manta pe care statul secular nou format și-a trântit-o pe umeri pentru a dobândi mai multă forță și legitimitate în ochii mai multor evrei. Însemnele religioase și-au făcut loc pe avioanele de luptă și pe documentele oficiale, numai în suflet nu au reușit să își facă loc. De „Să-l iubiți pe străin că și voi ați fost străini în țara Egiptului” cine mai are timp și chef...„Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să-L slujești, să te alipești de El, și pe Numele Lui să juri..” haida de. Cum să se teamă israelianul, când are cea mai puternică armată din regiune?

Astăzi, politicianul israelian se folosește de religie după bunul plac, pentru a servi intereselor sale. Astăzi, politicianul israelian rostește cu nonșalanță vorbe ca „Tora”, „Dumnezeu”, vorbe care nu au pentru el nicio însemnătate. Că zice „Tora” sau că zice „cartof prăjit”, tot aia e. La fel de necutremurat îi rămâne sufletul, la fel de nemișcată inima. De ce am avea pretenția ca politicianul israelian să respecte religia musulmană (sau orice altă religie), când el nu respectă nici măcar religia iudaică? Pentru politicianul israelian, a fi religios e un costum de Purim, la fel ca Batman. Pentru politicianul israelian a fi religios e o mască pe care ți-o pui pe chip sau ți-o dai jos în funcție de cum dictează interesul de moment. Politicianul israelian nu înțelege că religia se trăiește, e o stare a ființei 24/7. E ca o a doua piele care fuzionează cu pielea ta naturală și devine una. Nu o mai dai jos. Așa trăiești și așa mori. A fi religios înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înseamnă a fi în permanență conștient că tot ce faci și ești există deoarece există un Dumnezeu care permite asta. Deoarece există un Dumnezeu care, în infinita Sa iubire și milă îți permite să închizi ochii seara și să-i deschizi dimineața, să-ți întinzi membrele, să te ridici și să stai pe două picioare, să te îmbraci, să te speli pe mâini, să îți golești intestinele, să bei, să mănânci, să umbli și așa mai departe. A fi credincios înseamnă a fi în permanență recunoscător pentru toate acestea. Înainte de a-și spăla mâinile pentru prima dată dimineața, un evreu credincios spune o binecuvântare în care îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat porunca de a-și spăla mâinile. Înainte de a bea o gură de apă, evreul credincios îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea de a sorbi gura aia de apă. Înainte de a mânca un fruct, evreul credincios spune altă binecuvântare. Înainte de a mușca dintr-o coajă de pâine, evreul credincios spune o alta, mulțumind pentru pâinea aceea. Și ce este o binecuvântare sau o rugăciune? Este a vorbi cu Dumnezeu, este a avea o relație cu Dumnezeu, înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înainte de a-și părăsi casa, evreul credincios sărută mezuzah de pe tocul ușii sale, mezuzah care conține vorbe sfinte, cuvintele lui Dumnezeu. Și de ce evreii credincioși își pun mezuzah la ușă? Deoarece trebuie să fie în permanență înconjurați de Tora, de cuvântul lui Dumnezeu. Un om care simte în permanență nevoia de a fi in relație cu Dumnezeu nu poate comite acte ce contrazic grav voința lui Dumnezeu. Un astfel de om nu își poate bate joc de religie. Un astfel de om nu își bate joc de simbolurile religioase. Desigur, cineva ca Avigdor Lieberman, fostul bodyguard/actual ministru al apărării nu are cum să știe lucrurile acestea, drept pentru care a găsit de cuviință să se costumeze în evreu haredi de Purim, punându-și o kippah neagră pe cap și niște peyos (perciuni) falși și îmbrăcând o uniformă IDF, ridiculizând astfel evreii ultra-ortodocși care refuză să servească în armata israeliană. Atunci când respecți o religie, o respecți de la A la Z, cu tot ce implică ea: teologie, ritual, simboluri religioase. Nu ne batem joc de kippah, nu ne batem joc de peyos, nu ne batem joc de ritualuri, nu ne batem joc de evreii religioși, nu ne batem joc de Torah. Însă în statul Israel nu este problemă când cineva își bate joc de aceste lucruri sacre, problema e când cineva critică politica Israelului și IDF-ul.

Liderul de stânga al Uniunii Sioniste, Avi Gabbay spunea cu ceva timp în urmă că evreii israelieni au uitat cum să fie evrei. De fapt liderul laburist îi îndemna pe israelieni să fie și mai sioniști, căci în logica „de partid” (să fim serioși, în Israel e un singur partid, diversitatea politică e o glumă proastă) a fi evreu este egal cu a fi sionist. De fapt israelienii au uitat să fie evrei din momentul în care a fost creat statul Israel. În momentul în care evreii au devenit israelieni, au încetat să mai fie evrei. Odată cu formarea noului stat, Israelul l-a înlocuit pe Dumnezeu și sionismul a înlocuit Tora. Așa că e inutil să ne întrebăm, așa cum am făcut-o eu inițial, revoltată de vorbele grave rostite, fie și la nervi, de Yoav Kish, oare cum ar reacționa israelienii dacă cineva le-ar sugera să schimbe cuvântul „Dumnezeu” din rugăciunea lor de căpătâi, Shema Yisrael...e inutil să ne întrebăm, deoarece israelienii l-au înlocuit pe Dumnezeu de mult. Din rugăciuni, din viață, din suflete.

marți, ianuarie 23, 2018

Ierusalimul cui?




după prof. R. J. Zwi Werblowsky, ”The Meaning of Jerusalem to Jews, Christians, and Muslims


O modalitate prin care oamenii au experimentat și cristalizat sentimentul sacralității a fost prin relația lor cu spațiul. Există pământuri sfinte -- pământuri considerate sfinte prin virtutea legăturii ce conectează grupuri de oameni la pământul pe care aceștia trăiesc. Este o legătură de recunoștință și iubire care adesea și de multe ori imperceptibil, se transformă în venerare. Există locuri sfinte care sunt diferite de pământuri sfinte, locuri unde divinul devine manifest, într-un fel sau altul, pentru ochii oamenilor și care sunt adorate și prețuite ca lucruri concrete, tangibile; mărturii ale realității divinului devenit vizibil în experiențele sau tradițiile teofaniilor, revelațiilor, miracolelor sau vieților oamenilor sfinți, definite spațial. Există orașe sfinte, care sunt diferite de locurile sfinte: orașe care și-au dobândit sfințenia ca rezultat al circumstanțelor și evenimentelor, sau există orașe care sunt sfinte deoarece, fie în teorie, fie în practică, au fost construite pentru a reflecta realitatea cosmică -- un soi de reflexie spațială microcosmică a cosmosului și a pământului său sacru așa cum este conceput și exprimat în tradiția mitologică.

Există orașe care sunt sfinte deoarece găzduiesc și posedă un obiect sfânt sau un altar. Mecca, Lhasa, Angkor, Roma și multe altele. Un exemplu modern este Tenri, în Japonia, care este un oraș sfânt nu doar pentru că este construit în jurul „buricului pământului”, sacrul kanrodai, ci și pentru că este construit potrivit unei căi divine.

Ierusalimul este oraș sfânt pentru trei mari religii. Ce a însemnat și ce înseamnă el pentru evrei, creștini și musulmani, care este natura legăturii lor cu acest oraș, care sunt originile caracterului său sacru sunt întrebări mai relevante poate ca oricând.

Pentru musulmani, Ierusalimul este al-Quds („Cel Sfânt”). Realitatea credinciosului musulman nu este neapărat aceeași cu realitatea istoricului. Pentru istoricul necredincios, realitatea este că profetul Mohamed nu a pus piciorul în Ierusalim. Statutul sacru al Ierusalimului în islam derivă parțial din creștinism și iudaism. Multe dintre ideile centrale ale islamului -- monoteismul, ziua judecății, responsabilitatea morală a omului pentru acțiunile sale -- se datorează moștenirii evreiești și creștine. Coranul adoptă și acceptă poveștile patriarhilor așa cum au fost trasate de iudaism și creștinism. Sfințenia Ierusalimului face parte din această moștenire și într-adevăr, direcția originală a rugăciunii (qibla) nu era către Mecca, ci către Ierusalim. Nu este locul și momentul potrivit pentru a discuta schimbarea direcției rugăciunii musulmane, există destulă literatură istorică și teologică pe tema aceasta. Există însă un faimos pasaj în Coran, sura 17:1, care merită atenție: „Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre.” Aceste cuvinte au fost interpretate, de la începutul islamului, ca descriind miraculoasa călătorie (isra') a profetului Mohamed de la Mecca la Ierusalim, de unde s-a urcat la ceruri (mi'radj).

De-a lungul timpului, moscheea Al Aqsa a devenit identificată drept „moscheea cea îndepărtată” din sura 17:1. Esența poveștii, cu relevanță pentru subiectul de față, ar putea fi formulată în felul următor: nu există zboruri directe de la Mecca spre ceruri; trebuie să faci o escală la Ierusalim. Prin această interpretare și această fuziune dintre isra' și mi'radj, islamul s-a legat de sfințenia tradițională a Ierusalimului în iudaism și creștinism și a integrat această moștenire în propriul său sistem religios.Capturarea Ierusalimului de către Kalif Omar în 638 a jucat un rol esențial în dezvoltarea acestei credințe și tradiții și a fost întărită odată cu construirea Domnului Stâncii în 691 e.n. și a moscheei Al Aqsa în 705 e.n. Pentru islam deci, orașul Ierusalim este sfânt deoarece conține un altar, un loc sfânt, locul -- potrivit tradiției -- de unde Mohamed s-a înălțat la ceruri.

Dacă în creștinism realitățile istorice (viața și moartea lui Isus) au creat realități religioase (învierea și înălțarea la ceruri) și ambele s-au combinat pentru a crea locuri sfinte, în cazul islamului, lucrurile stau exact invers. Credințele și pietatea au creat realități religioase, care, la rândul lor, au produs realități istorice care pentru credincios sunt la fel de solide ca orice altă realitate. Mai ales în islam, care nu face distincția între sferele religioase și seculare (inclusiv politice), așa cum face creștinismul, realitățile religioase au implicații cu consecințe legitime în sfera politică. Acest lucru rămâne adevărat chiar atunci când dimensiunea religioasă este supusă abuzului și manipulării în scopul intereselor pur politice.

Creștinismul posedă, după cum spuneam, realitățile istorice: nașterea, viața, crucificarea, moartea lui Isus. Pentru creștini Ierusalimul este sfânt datorită lucrurilor care s-au întâmplat acolo. Însă creștinismul a dezvoltat și o imagine abstractă a Ierusalimului, o imagine cerească a acestuia. Creștinii s-au concentrat asupra unei forme platonice a Ierusalimului ceresc care a servit pentru a transforma Ierusalimul terestru într-un memento despre Ierusalimul din ceruri. Adevărata casă a creștinului este Ierusalimul ceresc. Asta nu înseamnă că un bun creștin trebuie să ignore sau să disprețuiască Ierusalimul terestru, dar pentru el, adevăratul Ierusalim terestru, care este unit cu cel din ceruri, este oriunde este trăită o viață creștină exemplară. Noul Testament dezvăluie o puternică tendință spre „de-teritorializare” a conceptelor de sfințenie și, în consecință, o dizolvare a noțiunilor localizate spațial. Nu Templul este centrul, ci Hristos; nu Orașul Sfânt sau Pământul Sfânt sunt cele ce constituie o „zonă” de sacralitate, ci noua comunitate, trupul lui Hristos. Sfântul Augustin a promovat această de-teritorializare a Ierusalimului. În Ioan 7:37, Isus spune „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, iar Sf. Augustin scrie că aceste vorbe nu se referă la o călătorie într-un loc fizic, ci la o călătorie a spiritului, a inimii.

Imnologia creștină este aproape în mod exclusiv celestă. Însă mereu a existat în creștinism un conflict asupra tendinței de-teritorializării. După Augustin, unii creștini, protestanții mai ales, s-au concentrat din nou asupra Israelului ca pământul sfânt unde s-au petrecut toate evenimentele majore ale creștinismului și unde trebuie să se întâmple lucrurile viitoare înainte de a doua venire a lui Isus. De exemplu, pastorul evanghelic John Hagee și adepții săi au o viziune teritorială literală a Ierusalimului, la fel ca evanghelicii americani în general. Asta îi face să fie suporteri înfocați ai sionismului, deși pentru ei toți evreii care nu se vor converti la creștinism vor arde în iad. Iar cum aproape jumătate dintre evreii israelieni nu sunt religioși, nu cred în Dumnezeu, viziunea cu arsul în iad nu pare să-i deranjeze câtă vreme beneficiază de suportul politic al sioniștilor creștini.

În tradiția evreiască, Ierusalimul nu face parte din perioada de la Avraam până la ieșirea din Egipt; David este primul care a transformat Ierusalimul într-un centru religios și într-un simbol al unificării naționale a poporului lui Israel. Cuvântul Ierusalim sau Yerushalayim în ebraică, nu este menționat în cele cinci cărți ale lui Moise și apare pentru prima dată în cartea lui Ioșua. Sunt menționate cele două jumătăți ale numelui, dar nu unificate. Yerushalayim, spune tradiția evreiască -- mai precis Muntele Templului -- a fost locul unde Avraam aproape că și-a sacrificat fiul, pe Isaac. După ce a apărut un înger care i-a spus să nu își sacrifice unicul fiu, textul Genezei spune: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice şi azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” În ebraică verbul care a fost tradus prin „a avea grijă” este „lir'ot”, adică „a vedea”  („va vedea” =  „yireh”)

Cum se numea orașul înainte ca Avraam să îl redenumească Yireh? Trebuie să mergem puțin în urmă. După ce l-a salvat pe Lot din captivitate, Avraam a fost întâmpinat cu pâine și vin de către „Melchisedec, regele Șalemului.” O tradiție străveche spune că Melchisedec era de fapt unul și același cu Șem, fiul lui Noe, și că Șalem era acel loc pe care Avraam avea să-l redenumească Yireh. Deci Șalem este a doua jumătate a numelui: Yireh + Șalem = Yerushalayim. Midrașul ne dezvăluie procesul prin care Yireh și Șalem s-au unit într-un nume. „Spune Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, «Dacă voi numi locul Yireh, așa cum a făcut Avraam, bunul Șem se va plânge. Dacă am să mă refer la el ca la Șalem, bunul Avraam se va plânge. Mai bine îi spun Yerushalayim, iar numele va cuprinde felul în care era numir de amândoi: Yireh Șalem».”

La un nivel mai profund, Yireh Șalem înțelesul de „smerenie totală” (yirah înseamnă smerenie și teamă în ebraică). Sufletește, Ierusalimul nu este numai un petec de pământ sau un punct pe hartă. Este un loc special ce există în fiecare din noi, un loc unde suntem una cu Dumnezeu, profund acordați la prezența Sa. Yireh Șalem (sau Ierusalim) înseamnă deci, „smerenie totală”, o stare de beatitudine absolută în care omul este conectat la Dumnezeu.

Probabil că episodul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec, preotul-rege al Șalemului reflectă o ideologie ulterioară, post-davidică. Cert este că David a făcut din Ierusalim simbolul tranziției de la popor la națiune-stat. În cuvintele profesorului Shemaryahu Talmon, „Ierusalimul a devenit deci, simbolul și cea mai semnificativă expresie de tranziție de la «popor» la formarea unei «națiuni» și a unui «stat». Dar niciodată nu a fost supus și identificat cu noul fenomen social și deci, atunci când statul a încetat să existe, Ierusalimul nu și-a pierdut din importanța și valoarea simbolică pentru poporul evreu. Orașul, care în antichitate a suferit o transformare decisivă a semnificației sale, putea cu ușurință să se adapteze și readapteze la diversele situații istorice. De fapt, a făcut acest lucru vreme de multe sute de ani, fără să își piardă prestigiul și valoarea simbolică acordată de către David.” Într-adevăr, uluitorul și crucialul -- din punct de vedere istoric -- aspect al poveștii este profunzimea și tenacitatea cu care „conștiința Ierusalimului” a prin rădăcini în sentimentul, credința și teologia israelită. Ierusalimul era orașul pe care Dumnezeu l-a ales și acest aspect făcea parte atât din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său, cât și din legământul Său cu David și sămânța sa, și era la fel de permanent ca legământul Lui cu Natura. (Ieremia 31:34-39; 33:14-26)

Sensul Ierusalimului așa cum acesta a determinat înțelegerea de sine și conștiința istorică evreiască este zugrăvit în Profeți și în Psalmi. Ierusalimul și Sionul sunt sinonime, iar acestea au ajuns să însemne nu numai orașul, ci și pământul ca întreg și poporul evreu ca întreg. Aceste echivalări simbolice sunt o trăsătură permanentă a experienței evreiești încă din zilele psalmistului. Identificarea Sionului și Ierusalimului cu mama văduvită și îndurerată, care într-o zi se va bucura când copiii săi se vor întoarce la ea este unul din motivele imagisticii tradiționale evreiești. Scopul acestui articol nu permite nici măcar o sumară trecere în revistă a rolului Sionului sau al Ierusalimului în liturghia evreiască zilnică, în binecuvântările de după mese și în poezia și scrierile omiletice ale iudaismului medieval. Însă ce merită subliniat este rolul semantic al unui termen geografic ce numește o entitate istorică, dar într-un asemenea mod încât istoria rămâne ancorată într-un centru concret, geografic, atât în termeni ai originii (legământul pământului promis și orașul ales) și catastrofei și suferinței ulterioare (exilul, împrăștierea) cât și ai eshatologiei (restituirea și întoarcerea viitoare). Tradiția rabinică a preluat și dezvoltat și ea propria-i noțiune de Ierusalim ceresc. Dar prioritățile rabinice sunt inversate, dacă le comparăm cu schema creștină, unde tinde să domine simbolismul Ierusalimului ceresc. Devotamentul liturgic, pietatea populară, simbolismul religios și speranța mesianică -- inclusiv în formele secularizate din secolele al 19-lea și 20 -- sunt direcționate în primul rând spre Ierusalimul pământean ca simbol al regrupării, în această lume, a poporului pe pământul său promis.

Tradiția rabinică inversează cosmologia apocaliptică obișnuită, potrivit căreia Ierusalimul nu este decât o reflecție a celui ceresc. Midrașul spune: „...veți vedea că există și un Ierusalim deasupra, care corespunde Ierusalimului de dedesubt. Din pură dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu și-a făcut un Ierusalim în ceruri, pentru El.” Cu alte cuvinte, Ierusalimul pământesc nu reflectă un arhetip ceresc, nici nu își derivă semnificația din faptul că oglindește o realitate celestă. Potrivit acestei tradiții, împlinirea spirituală nu poate fi obținută minimalizând sfera istorică cu realitățile sale materiale, sociale și politice. Ierusalimul ideal, restaurat, al viziunii lui Ieremia este un oraș, nu un centru politic, forfotind de oameni și viață. „Căci dacă lucraţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţi care stau pe scaunul de domnie al lui David, suiţi în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor.” (Ieremia 22:4)

Pentru a-l cita încă o dată pe profesorul Shemaryahu Talmon, „În orice caz, chiar în punctul de apogeu al dezvoltării sale, ideea Ierusalimului celest așa cum a fost conceput de gânditorii evrei și chiar de către mistici, nu a pierdut niciodată legătura cu realitatea concretă. O fibră categorică a lumescului prezent pare să pătrundă religia evreiască normativă în toate ramificațiile sale.” Cea mai timpurie referire la un Ierusalim ceresc din literatura talmudică, pune următoarele cuvinte în gura lui Dumnezeu: „Nu voi intra în Ierusalimul ceresc până nu voi fi intrat mai întâi în Ierusalimul pământesc.”

Dacă este adevărat că termenii sinonimi Ierusalim și Sion au simbolizat realitatea istorică a unui popor și legătura sa cu un pământ, poate ne putem apropia de a înțelege etapele moderne, secularizate ale istoriei acestui popor. Mișcarea națională evreiască nu și-a luat numele de la o țară sau de la un popor, ci de la un oraș: sionism. Imnul mișcării sioniste, care în 1948 a devenit imnul național al Israelului, vorbește de „ochiul ce privește către Sion” și de speranța milenară de reîntoarcere pe „pământul Sionului și al Ierusalimului.” Imnul, ha-Tiqva („Speranța”), nu este poezie de calitate într-adevăr, dar cu toate ciudățeniile și sentimentalismul său, reușește să capteze conștiința esențială a poporului evreu, și anume că există o legătură indisolubilă cu pământul și că în centrul acestei legături se află Sionul, Orașul lui David. Ierusalimul și Sionul au devenit termeni geografici dincolo de geografie, dar nu fără geografie. Este o existență care pentru evreii religioși are dimensiuni religioase, dar care a putut fi reformulată de evreii seculari pentru sionism.

Ierusalimul, care a tot fost numit (din intenții lăudabile dar cu puțină justificare filologică sau chiar istorică) „orașul păcii”, a văzut poate mai multă vărsare de sânge, mai multe războaie, ură, cuceriri și conflicte distrugătoare ca orice alt oraș. Astăzi, argumentele și simbolurile religioase sunt puse în slujba intereselor și aspirațiilor politice și sunt folosite în ciocnirea dintre naționalismele conflictuale. Nicio experiență religioasă sau istorică, oricât de autentică și genuină, oricât de normativă pentru grupul care o afirmă, nu poate pretinde valoare și validitate normativă pentru posesorii altor experiențe, având propriile și distinctele lor articulări simbolice. Într-un anumit sens, există o diferență crucială între relația evreiască cu Ierusalimul, pe de o parte, și relația creștină și islamică pe de altă parte. Diferența a fost exprimată lucid de profesorul Krister Stendahl, care a scris că „Pentru creștini și musulmani, termenul de loc sfânt este o expresie adecvată a ceea ce contează. Aici sunt locuri sacre, sfințite de cele mai sacre evenimente, aici sunt locurile de pelerinaj, pe acest loc se concentrează cel mai fervent devotament religios. Iudaismul e diferit. Locurile sacre ale iudaismului nu au altare. Religia iudaică nu este legată de locuri, ci de pământ, nu de ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, ci de Ierusalimul însuși.”

Tradiția creștină a păstrat, într-adevăr, mare parte din amplitudinea și multe rezonanțe biblice ale cuvântului Ierusalim, deși cu mutațiile cauzate de „de-teritorializarea” creștină a conceptului, o mutare a accentului de pe centrul geografic pe centrul personal și -- mai general -- o orientare către categoriile universale ale persoanelor și comunității. Accentul cade pe Ierusalimul ceresc, Ierusalimul terestru fiind mai mult un memento al evenimentelor sacre petrecute aici. Deci, dacă nu cumva biserica va cădea din nou într-o mentalitate de tip cruciat, nu se prea pot naște conflicte politice.

Și cazul islamului este diferit. Faptul că un istoric non-musulman va considera legătura musulmană cu al-Quds ca bazată pe simpla legendă, este irelevant. Al-Quds, dimpreună cu tradițiile isra' și mi'radj, este adânc înrădăcinat în inima credinței și pietății musulmane. Este parte din supremul eveniment al istoriei religioase islamice. Dar acest lucru are și implicații politice: deoarece islamul nu a pretins niciodată să facă același tip distincții între sfera religioasă și cea seculară atât de caracteristice tradiției creștine. De aceea, interesele politice musulmane în Ierusalim nu au avut niciodată izul de ipocrizie pe care îl au adesea pretențiile creștine asupra orașului. Este adevărat că pentru islam Ierusalimul nu este un oraș sfânt în sensul evreiesc al expresiei. Strict vorbind, este vorba de un loc sfânt în Ierusalim. Dar simplu fapt că nobilul haram, „împrejmuirile cu care am fost binecuvântați” se află acolo, creează un motiv aproape natural pentru a face parte din dar al-Islam. Deși poate că argumentul și-a pierdut o parte din dimensiunea genuin religioasă (luând în calcul mărturisita calitate seculară a naționalismului arab modern împărtășit de arabi creștini, musulmani și revoluționari anti-musulmani), farmecul sacralității Ierusalimului este încă suficient de puternic încât să stârnească entuziasm și să inflameze pasiuni.

Pentru poporul evreu, după cum am văzut, Ierusalimul nu este un oraș ce conține locuri sfinte sau comemorează evenimente sacre. Orașul ca atare este sfânt și a servit, vreme de cel puțin două milenii și jumătate, drept simbol al existenței istorice a unui popor vânat, umilit, masacrat, dar care niciodată nu și-a pierdut speranța reîntoarcerii sale. Ierusalimul și Sionul au devenit locul și numele speranței și sensului existenței evreiești și al continuității sale din zilele în care, potrivit textelor biblice, Dumnezeu a vorbit despre un loc pe care l-a ales până în zilele unei întoarceri de care, oricât de improbabilă ar părea, evreul nu s-a îndoit niciodată. Înțelegând funcția simbolică a Ierusalimului în tradiția evreiască, putem vedea că până și folosirea seculară a acestui simbol are un dram de legitimitate. Când evreii seculari spun „Ierusalim”, este, mutatis mutandis, la fel ca în faimosul discurs al lui de Gaulle după ce a eliberat Parisul -- Parisul însemnând Franța și poporul francez, istoria sa, agonia sa și eliberarea sa.

Am ales intenționat acest ultim exemplu, deoarece există ceva tulburător în legătură cu el. Putem folosi acum, în secolul în care ne aflăm, simboluri religioase și/sau secularizate care pot cu ușurință deveni sloganuri politice trăgându-și o dubioasă vitalitate din rădăcinile lor mitologice? Ne putem angaja în politici constructive și responsabile din punct de vedere moral făcându-ne prizonierii simbolismului, oricât de venerabil și sfânt? Astăzi, la nivel politic și internațional, Ierusalimul nu mai e un simbol al sfințeniei și păcii, cât al conflictului și al aspirațiilor rivale. Cei ce iubesc Ierusalimul și îi doresc pacea și mai ales cei ce se numesc copiii lui Avraam și pentru care cuvântul „Ierusalim” încă este încărcat de înțelesuri adânci, cu siguranță nu vor uita că parte din sensul întipărit în inima cuvântului Yerushalayim/al-Quds a fost exprimat cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă de profetul Isaia (1:27): „Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate.”

luni, ianuarie 22, 2018

Revoltele din Palestina: 1929





Revoltele din 1929 au fost primele lupte de mari proporții dintre arabi, evrei și oficialii administrației britanice a Palestinei. Deși cauzele lor mai profunde sunt legate de tensiunile provocate de imigrația tot mai crescută a evreilor din Europa în Palestina, conflictul a izbucnit cu privire la accesul evreilor la Zidul Vestic (HaKotel în ebraică, Al-Buraq în arabă), un loc sfânt important pentru ambele religii. La sfârșitul anilor 1920, s-au răspândit niște zvonuri despre un complot evreiesc de preluare a controlului locului sfânt, iar violențele au izbucnit în august 1929, când un grup de evrei a organizat o demonstrație la Zidul Vestic, înălțând steagul sionist și cântând imnul sionist. O săptămână mai târziu, niște palestinieni au ucis un grup de evrei din cartierul ultra-ortodox Meah She’arim. Revoltele s-au extins și comunitățile evreiești religioase, mai ales în Hebron și Safed, au fost atacate, urmate apoi de răzbunări evreiești. Guvernul britanic a întocmit comisia Shaw, care, în urma unei anchete, a concluzionat că revoltele au fost cauzate de „sentimentul arab de animozitate și ostilitate față de evrei pe fondul dezamăgirii legate de aspirațiile lor naționale și politice și al temerii pentru viitorul lor economic...”




După destrămarea Imperiului Otoman, palestinienii sperau la întemeierea unui stat independent și suveran. În 1920, britanicii au preluat mandatul asupra Palestinei și de atunci le-au tot promis independență, în același timp dându-le speranțe și evreilor ce emigrau din țările europene și care visau la ceea ce inițial era formulat drept un „cămin național” în Palestina. Ceea ce se știe mai puțin este că evreii care locuiau deja în Palestina (fie că erau născuți acolo, fie veniți și stabiliți înainte de valurile de migrare în masă la început de secol 20) s-au opus proiectului sionist și îi priveau cu ochi la fel de sceptici ca arabii palestinieni pe evreii ce veneau în valuri din țările europene, temându-se (după cum avea să se și întâmple) că pacea și liniștea în care trăiau de atâta vreme va fi tulburată. Acești evrei anti-sioniști sunt evreii ortodocși (singurii de altfel, în Orientul acelor vremuri -- conceptul de evreu secular a apărut odată cu iluminismul european). Un astfel de evreu era rabinul-șef al comunității evreiești ortodoxe, rabinul Yosef Chaim Sonnenfeld. După revoltele din 1929, acesta a scris o scrisoare prin care făcea apel la populația arabă a Palestinei de a trăi în pace cu comunitatea evreiască, asigurându-i pe arabii palestinieni că evreii nu aveau gânduri ascunse cu Muntele Templului, nici dorința de a pune stăpânire pe proprietățile arabe. Sioniștii aveau însă alte planuri, drept pentru care au și mizat pe confuzia ce se făcea între sioniști și populația evreiască anti-sionistă a Palestinei.

„Sunt 57 de ani de când Dumnezeu mi-a permis să fac aliyah pe Pământul Sfânt, să mă bucur de pământul și pietrele sale. Providența mi-a permis să fiu martor al reconstruirii ruinelor Ierusalimului, dea Domnul să fie construit și stabilit, al expansiunii coloniilor sale dincolo de zidurile orașului. Au fost ridicate case și întemeiate cartiere. Au fost create instituții de caritate, fundații ale Torei și slujirii Domnului. S-au întemeiat ateliere. Bărbați ce trăiesc din munca mâinilor lor și de pe urma comerțului au venit pe Pământul nostru Sfânt.

În timpul zilelor mele pe Pământul Sfânt, Dumnezeu i-a inspirat pe anumiți oameni virtuoși să împlinească porunca de a se stabili pe pământul lui Israel, cultivând solul și recoltând roadele sale și respectând poruncile legate de pământ.Cu ajutorul Lui, au fost întemeiate colonii în Iudeea și Galileea, acestea devenind locuri unde aveam să-mi preumblu pașii întru desfătarea ochiului și întru binecuvîntarea și aducerea de mulțumiri Celui Sfânt care întărește hotarele văduvei. (Proverbe 15:25).

„Zidul Vestic”, locul de unde Prezența Divină nu s-a îndepărtat, chiar ruinat fiind, a fost mereu un loc de refugiu pentru toți locuitorii Pământului Sfânt -- toți și-au descărcat oful inimii acolo. De fiecare data când un suflet evreu a însetat după apropierea de Dumnezeu, indiferent care i-a fost rugămintea sau rugăciunea, a venit aici, în locul acesta sfânt, iar rugăciunea i s-a urcat la ceruri și el a fost ajutat.

Acest loc sfânt servește și ca turn al întregii lumi. Cei împrăștiați din poporul lui Israel, pe pământuri îndepărtate, își îndreaptă trupurile și inimile către acest loc atunci când se roagă, către acest loc unde sălășluiește Prezența Divină, iar atunci când se află în necaz, își roagă frații din Ierusalim să se roage pentru ei la acest „Zid Vestic.”

Nu era o oră fixă pentru deșertarea amarului sufletului. Că era zi sau că era noapte, picioarele evreilor nu au încetat să calce acest colț sfânt. Nici eu nu aveam o oră fixă, și de multe ori picioarele mi s-au aflat singure aici, în miez târziu de noapte, în intimitate cu Domnul, al cărui Nume sălășluiește aici. Și în toți acești zeci de ani, chiar și după ce pământul a fost dat sub mandatul guvernului britanic al Majestății Sale Regale, pacea și liniștea a domnit aici. Locuitorii pământului care nu erau dintre copiii lui Israel, priveau favorabil înflorirea coloniilor. Opunerea față de religie, lucru ce din păcate este predominant pe multe tărâmuri în afara granițelor, nu își avea locul pe acest pământ binecuvântat. Cel ce face pace în înalturi și-a întins cortul păcii Sale deasupra pământului și a orașului pe care El l-a ales, și nu vedeai furie sau violență pe străzi. Stimații noștri vecini respectau evreii, iar evreii îi respectau pe ceilalți locuitori ai pământului. De multe ori un grup îl ajuta pe celălalt, așa cum se cade între vecini pașnici, care doresc prosperitatea comunității lor. Arabii știau și încă știu că evreii căutau pacea și bunăstarea și aduceau binecuvântarea asupra întregului pământ. Cu toții, împreună, așteptam ziua în care Dumnezeu și Prezența Sa Divină avea să se reîntoarcă în Sion, să îi redea sanctitatea și gloria, ca în vremurile de odinioară, pentru a fi lumină între neamuri și regate.

Dar acum, vai nouă că un asemenea lucru s-a întâmplat în zilele noastre, că un vânt furios de furtună s-a abătut asupra evreilor de pe Pământul Sfânt. Ura și defăimarea au prins rădăcini, cauzând vărsare de sânge nevinovat și distrugerea de așezări sfinte. Solul Pământului Sfânt este îmbibat cu sângele sufletelor pure, inocente, și vocea sângelui fraților noștri strigă la noi din pământ.

Spre marea noastră durere, au fost răspândite acuzații false, inventate de cei ce iubesc conflictul, care atribuie intenții răuvoitoare locuitorilor evrei , pentru a da naștere urii și setei de răzbunare împotriva lor, pentru a transforma liniștitul nostru Pământ Sfânt într-un câmp de bătălie și catastrofă, ferească Dumnezeu. Gravele consecințe ale disputei și conflictului aduc pierderi mari întregii comunități. Iar dacă situația continuă, ferească Dumnezeu, este posibil să aducă ruina și nefericirea în întreaga comunitate, în sânul a sute de mii de locuitori.

Am 80 de ani azi, și Dumnezeu a vrut ca în zilele bătrâneții mele să văd distrugerea fundațiilor coloniilor construite de-a lungul anilor, cu munca și sudoarea celor ce s-au sacrificat pentru ele din devotament sfânt și din voința punerii unei baze pe Pământul lui Israel.

Mă adresez tuturor segmentelor populației de pe Pământul Sfânt, mai ales celor ce nu sunt dintre copiii lui Israel, și îi rog din străfundurile inimii mele îndurerate, să aibă milă de Pământul Sfânt și să îi spună îngerului distrugerii „Încetează!” Înlăturați ura din sufletele voastre și nu vă lăsați păcăliți de falsele profeții și înșelătorii ale celor care, cu rea voință sau din cauza presupunerilor greșite, încearcă să semene dezbinare în rândul diverselor segmente ale populației.

Nu plecați urechea la calomnii și false acuzații care nu au niciun fond. Locuitorii evrei ai Pământului Sfânt, nu caută, ferească Dumnezeu, să facă rău restului locuitorilor. Ei vor, la el ca ceilalți locuitori ai pământului, ceea ce e bine pentru pământ și pentru toți cei care trăiesc pe el. Evreii nu doresc să acapareze drepturile celorlați. Pământul Sfânt este un pământ frumos, unde, odată cu creșterea comunității și a expansiunii sale, este loc pentru toată lumea, e loc pentru ca toți să locuiască în pace, fără ca cineva să se amestece în treburile vecinului.

Evreii nu doresc, sub nicio formă, să ia ce nu este al lor. Și cu siguranță nu doresc să conteste dreptul altor locuitori asupra locurilor pe care aceștia le consideră sfinte pentru ei. Și mai ales, nu este niciun temei în zvonul că evreii vor să pună mâna pe „Muntele Templului.” Dimpotrivă, încă din momentul în care am fost, din cauza păcatelor noastre, exilați de pe pământul nostru, și Sfântul nostru Templu a fost distrus, și ne-am pierdut puritatea pe care Tora ne-o cere, ne-a fost interzis să punem piciorul pe „Muntele Templului”, până la venirea lui Mesia, care, cu spiritul lui Dumnezeu deasupra sa, va domni cu dreptate pentru toată creația și ne va înapoia puritatea cerută de Tora.

Cerem doar să ne fie lăsat locul care este cel mai sfânt pentru noi, ca refugiu, partea cu Zidul Vestic, pentru a putea să ne rugăm tatălui nostru din ceruri, pentru orice necaz, Doamne ferește am avea sau de câte ori un suflet evreiesc va dori să se descarce în acest loc sfânt, fără tulburări din exteriori, în pace și liniște,așa cum a fost mereu cazul.

Declar acestea în fața tuturor și sper ca toți oamenii de bine din lume să recunoască justețea vorbelor mele, iar datorită acestei recunoașteri să exploreze toate posibilitățile pentru a restaura pacea pe Pământul Sfânt și pentru a înlătura orice suspiciune și gelozie din inimile tuturor locuitorilor săi. Iar atunci Dumnezeu se va bucura de faptele noastre și va întări munca mâinilor noastre, pentru a vedea construirea Pământului Sfânt și înflorirea acestuia, pentru îmbogățirea întregii lumi, iar atunci Prezența Sa va sălășlui printre noi ca în timpurile străvechi.

Așteptând salvarea grabnică,

Yosef Chaim Zonenfeld”

joi, ianuarie 04, 2018

Despre a fi ales



Această națiune are trei caracteristici definitorii: oamenii ei sunt miloși, smeriți și buni” spune Talmudul (Gemara, Yevamot 79a). Mai clar de atât nu cred că se poate. Gemara formulează într-un mod ce nu lasă loc de prea multe interpretări -- poporul evreu este identificabil prin trei trăsături reprezentative ale tendințelor sale morale specifice. În altă parte (Beitza 32b), Gemara spune „Oricine are milă de creațiile lui Dumnezeu, se știe că este un urmaș al lui Avraam.” Referiri la g'milut chasadim -- actele de binefacere -- se fac și în Mișna (Peah 1:1) și Talmud (Shabbos 127a) și sunt incluse în binecuvântarea asupra studiului Torei. G'milut chasadim fac parte din derekh Hashem, din calea Domnului -- omul trebuie să caute să imite atributele divine, după cum se spune în Sota 14a: „«Urmează-L pe Domnul Dumnezeul tău» (Deuteronomul 13:5) -- Este posibil ca omul să urmeze prezența divină...Mai bine spus, să Îi imite acțiunile...” Când Geneza se referă la faptul că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, la asta se referă. Dumnezeu a creat omul să oglindească atributele Sale. Să fie bun, drept, milos, iubitor de oameni. Dumnezeu are milă și iubire pentru fiecare suflet, deoarece toate sunt creația Lui. De aceea este aberantă presupunerea că textele sacre ale iudaismului fac referire numai la a-l iubi și a avea milă de vecinul evreu. Dumnezeu iubește și are milă de toți oamenii, evrei și ne-evrei. Atunci când textul Talmudului de exemplu, face referire strictă la cum trebuie să se comporte evreul față de aproapele său evreu nu înseamnă că acel cod comportamental se referă numai la evreu. Este firesc să fii solidar mai întâi cu cine ți-e cel mai aproape, dar ceea ce Domnul cere de la tine este să extinzi modul în care îl tratezi pe cel mai apropiat ție și la apropiatul mai îndepărtat.
Dumnezeu poruncește (Deuteronomul 10:19) „Să iubiți pe străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” --„Va'ahav'tem et-hager ki-gerim heyitem b'eretz Mitz'raim. Mi se pare incredibil și indecent cum încearcă unii să răstălmăcească sensul acestor cuvinte. Există o întreagă dezbatere pe tema cuvântului „ger”, străinul. Astăzi a ajuns să desemneze convertitul, străinul care trăiește în mijlocul poporului lui Israel și care a adoptat religia și legea evreiască, dar Dumnezeu nu la convertiți se referea când a rostit vorbele acelea. Relația dintre poporul lui Israel și Egipt când acesta a fost înrobit nu era relația dintre un potențial convertit sau convertit și poporul lui Israel, ci aceea de străin în Egipt. De străin care a avut de suferit în Egipt. Repet, este firesc ca solidaritatea să se manifeste față de cei ce îți sunt cei mai apropiați (relația pe care o am cu familia nu este aceeași ca relația pe care o am cu vecinul de bloc sau omul de pe stradă, dar dacă vecinul de bloc sau omul de pe stradă are nevoie de ajutor și stă în puterea mea să îl ajut sau să încerc să îl ajut, Dumnezeu îmi poruncește să o fac), dar nu este firesc să nu se extindă și la apropiatul mai îndepărtat.
Când Dumnezeu l-a ales pe Avraam, i-a promis că purtarea și caracterul său vor servi drept binecuvântare pentru întreaga omenire. „Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”. (Geneza 18:18-19) Însă a fi ales, este o cale cu sens dublu. După cum ne învață Midrash (Bereishit Rabba 38-39), mai înainte ca Dumnezeu să-l aleagă pe Avraam, Avraam L-a ales pe Dumnezeu.
În Biblie, Avraam este numit primul evreu (ivri), ceea ce înseamnă „cel ce a trecut peste.” El a trecut peste imaginile populare despre Dumnezeu ale vremilor sale, făcute din lut, la un Dumnezeu fără de imagine ce pătrunde întreaga realitatea și dincolo de ea. Ca preludiu la povestea biblică a lui Avraam care își începe călătoria departe de lumea plină de idolatrie a tatălui său, tradiția orală spune că Avraam avea grijă de prăvălia cu idoli a tatălui său când a luat o bâtă și a spart toată marfa. A lăsat un singur idol neatins și i-a pus bâta în mână. Când tatăl său s-a întors, a rămas șocat văzându-și toată marfa distrusă și i-a cerut socoteală fiului său. Acesta a explicat că cel mai mare dintre idoli i-a distrus pe ceilalți idoli.
„Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile acestea; să le păzeşti şi să le împlineşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău. Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rânduielile Lui şi vei asculta de glasul Lui. Şi, azi, Domnul ţi-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, şi îţi va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie, şi vei fi un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău, cum ţi-a spus.” (Deuteronomul 26:17-19) Prin faptul că Dumnezeu l-a ales pe Avraam și pe urmașii săi să Îi fie popor vine la pachet cu o responsabilitate: și Avraam și poporul său trebuie să aleagă calea Domnului (derekh Hashem) și a poruncilor Sale. Trebuie să se ridice la înălțimea așteptărilor Domnului.
În plus, copiii lui Avraam aveau să se bucure de niște beneficii speciale, deși acestea sunt limitate la unii dintre urmașii săi. Când Avraam trebuie să-l alunge pe Ișmael, cel mai mare fiu biologic al său, Dumnezeu îl liniștește, „"Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc... pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi.” (Geneza, 21:12) Gemara (Nedarim 31a) explică, „În Isaac -- dar nu tot al lui Isaac.” În esență, numai printr-unul din copiii lui Avraam și numai printr-unul din nepoții săi, Iaacov, va fi realizată binecuvântarea specială a urmașilor lui Avraam.
Tot ceea ce s-a întâmplat strămoșilor este gravat în istoria copiilor acestora și are un rol în formarea structurii noastre interioare. Putem spune că Avraam nu este numai „tatăl” nostru; la un anumit nivel, el există în fiecare din noi. S'fat Emet (Toledot 5632) spune că fiecare evreu are o esență interioară (nekkudah) specială, cea a lui Avraam, pe care o poartă în sine, și că această esență este inclusă în rugăciunile noastre atunci când ne referim la Dumnezeu ca la Magen Avraham (Scutul lui Avraam), protectorul acestei nekkudah a lui Avraam din iecare evreu.
Rav Moshe Chayim Luzzato a scris o lucrare intitulată Derekh Hashem (Calea Domnului). Acolo, el vorbește cum Dumnezeu a creat lumea cu diferite stadii ale omenirii. După ce aparent perfectul Adam, primul om, scade statutul omenirii prin păcatul său, Dumnezeu hotărăște că va exista o perioadă inițială a omenirii, menită a servi drept rădăcini ale progeniturii sale, fondând diferitele națiuni ale lumii. Aceste prime 20 de generații ale omenirii hrănesc viitoarele generații și împart acestora nivelele perfecțiunii pe care ele însele au fost în stare să le atingă. În cea de-a douăzecea generație, a lui Avraam, Dumnezeu a creat națiunile. Rav Moshe Chayim Luzzato scrie „În acea vreme, Dumnezeu s-a uitat în jur pentru a vedea nivelul atins de diferiți indivizi. Potrivit înaltei Sale judecăți, a reieșit că niciunul nu s-a ridicat peste nivelul degradat setat de Adam și copiii săi prin păcat. Cu o singură excepție, Avraam. El a reușit să se ridice pe sine și ca rezultat al faptelor sale, a fost ales de Dumnezeu. Astfel că Avraam a fost stabilit drept un arbore excelent, superior, conform celui mai înalt nivel al omului. El avea să fie capabil să producă ramuri și să zămislească o națiune care să îi posede caracteristicile.”
Acesta a fost nu doar începutul procesului prin care Avraam a fost ales, ci al moștenirii anumitor aspecte ale personalității sale de către copiii săi, ramurile. Ce aspecte ale personalității sale am moștenit? Păstrarea căii Domnului, pe care Tora o definește folosind termenii tzedaka și mishpat, virtute și dreptate. Dumnezeu a ales poporul evreu prin virtutea faptului că este urmașul lui Avraam, independent de acțiunile poporului evreu. Poporul evreu va avea întotdeauna o relație unică cu Dumnezeu, deoarece există un legământ ce nu poate fi rupt. Însă, pentru a se bucura de beneficiile iluștrilor săi strămoși, trebuie să calce pe calea pe care aceștia au pășit, derekh Hashem, calea Domnului.
Totuși, predispoziția unică a poporului evreu poartă în sânul ei și o provocare. După cum scrie renumitul talmudist Maharsha, numai două dintre cele trei trăsături definitorii pentru caracterul unui evreu de care vorbeam la început (mila, smerenia, bunătatea) sunt moștenite de la Avraam. Smerenia este o stare ce poate fi obținută numai prin studiul Torei. După cum subliniază Maharsha, poporul evreu nu este cunoscut pentru smerenia sa, dimpotrivă, prin însăși opusul, azzim -- mândru, încăpățânat, obraznic. De fapt, Gemara spune în Beitza 25b, „De ce i s-a dat Tora poporului lui Israel? Deoarece este azzim.” Tora trebuie să contracareze această puternică predilecție și să smerească inima, spune Rashi. Tot Gemara (Nedarim 20a) menționează că smerenia este o trăsătură pe care am dobîndit-o în momentul primirii Torei: „Dacă cuiva îi lipsește smerenia, este clar că acela nu a stat pe muntele Sinai.”
„Căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat tu, Doamne, Dumnezeul nostru Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.” Dincolo de imaginea divină comună întregii omeniri, poporul evreu se bucură de această lumină specială. Parte din ea se manifestă în legătura dintre evreu și Tora, dar primele sale raze sunt dreptul nativ ca urmași, copii ai lui Avraam, marele iubitor de bunătate. Vedem și că Dumnezeu a orchestrat istoria poporului evreu așa încât acesta să beneficieze de o educație care să-l deprindă cu nevoia colectivă de a face bine. Pentru ca poporul evreu să devină națiunea ce va învăța omenirea despre importanța binefacerii, el a trebuit să treacă printr-o etapă, care, deși dificilă, se va dovedi esențială pentru misiunea sa.
„Dar pe voi, Domnul v-a luat şi v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiţi un popor pus deoparte, cum sunteţi azi.” (Deut 4:20) Rashi spune că acest „cuptor de fier” este aici un vas folosit pentru rafinarea aurului. Suferința din Egipt a fost menită a rafina și epura caracterul evreiesc, înlăturând zgura impurităților morale și mărind sensibilitatea etică a poporului. Experiența egipteană a fost necesară pentru a învăța poporul evreu ce este mila, pentru ca la rândul lui să-i învețe pe ceilalți. Rabbi Nehemiah scrie în Midraș „Sclavia din Egipt a avut mare valoare pentru noi, deoarece a servit să implanteze în noi bunătatea și mila.” Compasiunea este o caracteristică distinctă a poporului evreu (cu siguranță e menită a fi), dar este în primul rând o expresie naturală a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un atribut posedat de întreaga omenire.


vineri, decembrie 29, 2017

O lacrimă pentru Ierusalim


de Olimpia Olari

"What's in a name? that which we call a rose/ By any other word/ would smell as sweet;/ So Romeo would, were he not/ Romeo called,/ Retain that dear perfection which he owes/ Without that title"...scria înțeleptul Shakespeare.
Ce e un nume, deci? Un trandafir la fel de frumos miroase oricum i-am zice trandafirului. Ce înseamnă deci, Palestina? Ce înseamnă Israel? Nu sunt două țări, ci două nume pentru aceeași țară, țara Canaanului. Pământul Sfânt. Sion. Palestina este Israel și Israel este Palestina. Un lucru atât de simplu și atât de puțin înțeles. Atunci când lumea vorbește despre Palestina nu se referă la vreun califat sau imperiu islamic, nici la un stat modern guvernat exclusiv de musulmani. Palestina nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat dintotdeauna: evrei, musulmani, creștini trăind laolaltă cu drepturi egale. Nimeni nu guvernează pe nimeni, nimeni nu se află sub stăpânirea altcuiva. Oameni aparținând celor trei religii avraamice, supuși acelorași legi, beneficiind de aceleași drepturi și cu reprezentare politică egală. Nu mai cred de mult în posibilitatea existenței a două state diferite, unul evreiesc și unul palestinian arab. Și cred din ce în ce mai tare că țara asta, pământul ăsta sfânt, nu este menit a fi divizat, scindat, segregat. De niciun fel de bariere. Nici de granițe, nici de ură. Nici de politică, nici de religii.
Tevet 10. Evreii sunt în doliu și post astăzi. Ierusalimul e asediat. Ani și ani de-a rândul, Dumnezeu și-a trimis profeții să avertizeze poporul lui Israel despre iminenta distrugere a Ierusalimului și a Sfântului Templu dacă oamenii nu vor reveni pe calea cea bună, pe calea Domnului. Israelul huzurea, Israelul se lăfăia în păcat; Israelul râdea de profeți și îi alunga, spunând că nu au alt scop decât să demoralizeze oamenii. Și iată că s-a întâmplat. Pe 10 ale lunii Tevet, în anul 3336 după creație, armatele regelui babilonian Nebuchadnezzar au împresurat Ierusalimul. În netărmurita-i milă, Dumnezeu i-a mai dat poporului Său o șansă să se căiască. L-a trimis pe profetul Ieremia de mai multe ori, dar poporul lui Israel l-a trimis la închisoare. 30 de luni mai târziu, pe data de 9 Tamuz 3338, zidurile Orașului Sfânt aveau să se năruie, pe 9 Av al aceluiași an Sfântul Templu avea să fie distrus și poporul evreu exilat.
Sunt multe pentru care evreii ar trebui să fie în doliu. Nu doar azi. Nu le mai reiau. Măcar faptul că trăim vremuri în care un ne-evreu libidinos e ridicat la rang de profet sau chiar Mesia ar trebui să ne înghețe zâmbetul pe buze. Tare mi-e teamă că idolatria e la fel de prezentă ca în vremurile biblice. Sub o altă formă, desigur, dar nu mai puțin nocivă. Se venerează puterea, forța armată, politicieni corupți. Avodah Zarah are multe chipuri.
Poate ar trebui pur și simplu să-i spunem Pământul Sfânt și atât. Dacă un nume generează un conflict atât de puternic. Sigur, dimensiunile conflictului sunt multiple, dar măcar asupra numelui dacă am putea înceta să ne mai batem și urî. Sion...Pământul Sfânt, Ierusalim, muntele Sion...Pământul Sfânt e mai mult decât depozitarul valorilor istorice, culturale, etnice, religioase, sociale ale israeliților antici și urmașilor lor, ale musulmanilor și creștinilor ce au trăit acolo de-a lungul secolelor, este mai mult decât locul spre care s-au înălțat rugăciunile poporului evreu de-a lungul vremilor, rugăciuni împletite cu speranța unui viitor mesianic în care va domni pacea și toți oamenii vor fi recunoscut numele Domnului. Într-un sens mai larg, Pământul Sfânt este un simbol universal al năzuințelor întregii umanități pentru un loc mai elevat din punct de vedere spiritual, mai aproape de Dumnezeu, de sursa vieții. Un simbol al aspirațiilor universale pentru o conștiință superioară și pentru o viață mai plină de înțeles, de miez, mai autentică, mai adevărată.
Un trandafir la fel de frumos miroase, oricum i s-ar spune. Caracterul sacru al pământului se păstrează, oricum i s-ar spune pământului; sacralitatea este intrinsecă, nu este afectată de nimic omenesc, deoarece acesta este pământul pe care Dumnezeu l-a ales ca locuință a Lui...Ki bachar b'Tzion, iva l'moshav Lo. Sionul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu este al tuturor oamenilor. Iar poporul lui Israel, poporul Torei și al mitzvot-urilor va continua să trăiască atâta vreme cât iudaismul va continua să trăiască. Oamenii se duc, mor; guvernele, statele se duc și ele. Iudaismul trăiește de mii de ani. Tora trăiește de mii de ani.

marți, decembrie 26, 2017

Demistificând sionismul




de Yakov M. Rabkin

Cuvântul „sionism” înseamnă diferite lucruri pentru diferiți oameni. Unii îl folosesc ca pe un simbol de onoare, apărând necondiționat statul Israel. Totuși, mulți sioniști se simt ofensați când statului Israel i se spune statul sionist. Ei insistă că este un „stat evreiesc”, un „stat al poporului evreu.” Destui oameni ce se identifică drept sioniști sunt tulburați de ceea ce este și face Israelul, dar au rețineri în a exprima acest lucru în public. Alții, inclusiv destui israelieni, consideră că sionismul este principalul obstacol în calea păcii în Israel/Palestina, o cale spre un suicid colectiv. Și, în cele din urmă, în anumite cercuri cuvântul este folosit ca o insultă.

Acest articol își propune să demistifice sionismul analizând originile ideii sioniste și ale relației sale cu religia. Continuă apoi cu o privire rapidă asupra evoluției sionismului, de la un amestec de ideologii aparent incompatibile până la o poziție politică mai degrabă monolitică, așa cum este în ziua de astăzi. Articolul se încheie oferind răspunsuri la două întrebări ce preocupă mulți oameni: ce anume explică sprijinul solid pe care guvernele unor țări ca Statele Unite, Canada și alte state vestice îl oferă statului Israel și de ce respingerea sionismului și critica adusă statului Israel sunt adesea privite ca acte antisemitice.

Origini

Sionismul este un produs al istoriei europene și una dintre ultimele mișcări din istoria contemporană pornită să transforme omul și societatea. Atât sioniștii cât și opozanții lor sunt de acord că sionismul și statul Israel constituie o revoluție în istoria evreiască, o revoluție ce a început cu emanciparea și secularizarea evreilor europeni în secolele al 19-lea și 20.

Secularizarea, care a afectat mulți evrei europeni, a fost un factor necesar, deși nu suficient, ce a dus la apariția sionismului. Un alt factor important a fost rezistența față de pătrunderea evreilor în societatea europeană, care a fuzionat cu ideologia seculară a antisemitismului rasial sau științific. Spre deosebire de anti-iudaismul creștin, ce țintea spre salvarea prin convertire, antisemitismul modern îi consideră pe evrei a fi o rasă sau un popor intrinsec străin, chiar ostil Europei, populației și civilizației sale.

Secularizarea a revoluționat din interior și identitatea evreiască: evreii tradiționali pot fi distinși după ceea ce fac sau ar trebui să facă; noii evrei după ceea ce sunt. Deși practică aceeași religie, ar fi destul de îndrăzneț a presupune că evreii din Polonia, Yemen și Maroc aparțin aceluiași grup etnic, darămite urmașii israeliților biblici. Unii, precum profesorul Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, susțin că poporul evreu, ca și concept etnic, a fost pur și simplu „inventat” pentru nevoile sionismului la sfârșit de secol 19: până la urmă, e nevoie de o națiune pentru a fi naționalist.

În cuvintele răposatului profesor Yeshayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Istoricul popor evreu nu a fost definit ca o rasă, nici ca un popor al acestei sau celeilalte țări, nici ca al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor al unui mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului Torei și poruncilor sale. Această conștiință și-a exercitat efectul dinspre lăuntrul poporului. I-a format esența națională; s-a menținut de-a lungul generațiilor și a fost capabilă să își păstreze identitatea indiferent de timpuri sau circumstanțe.”

Sionismul a respins definiția tradițională în favoarea uneia naționale, moderne. Astfel se face că sioniștii au acceptat viziunea antisemitică ce îi considera pe evrei o rasă sau un popor distinct și, mai mult, și-au asumat o mare parte din vina antisemitică direcționată către evrei, acuzați că sunt niște paraziți neproductivi, degenerați. Sioniștii și-au propus deci să reformeze și să izbăvească evreii de condiția lor tristă. În cuvintele profesorului Elie Barnavi, fost ambasador israelian la Paris, „Sionismul a fost invenția evreilor intelectuali și asimilați...care au întors spatele rabinilor și au aspirat la modernitate, căutând cu disperare un remediu la anxietatea lor existențială.” Totuși, majoritatea evreilor au respins sionismul de la bun început. Ei au văzut că sioniștii practic făceau jocul celor mai mari dușmani ai lor, antisemiții: cei din urmă doreau să scape de evrei, iar cei dintâi doreau să-i adune în Israel. Fondatorul sionismului, Theodor Herzl, i-a considerat pe antisemiți „prietenii și aliații” mișcării sale.

Printre multele tendințe ale sionismului, cea care a triumfat a formulat patru obiective: 1) de a transforma identitatea evreiască transnațională și extrateritorială centrată pe Tora într-o identitate națională, ca cele existente în Europa; 2) să dezvolte o nouă limbă națională bazată pe ebraica biblică și rabinică; 3) să transfere evreii din țările lor natale în Palestina; 4) să instaureze control politic și economic asupra pământului, la nevoie prin forță. În timp ce alți naționaliști europeni, ca polonezii sau lituanienii, aveau nevoie numai să smulgă controlul asupra țărilor lor de la puterile imperiale pentru a deveni „stăpâni în casa proprie”, sioniștii se confruntau cu o provocare mult mai mare încercând să realizeze primele trei obiective simultan.

Sionismul a reprezentat o rebeliune împotriva iudaismului tradițional și a cultului său al smereniei și concilierii. A fost o încercare vitează de a transforma umilul evreu pios ce se baza pe providența divină într-un israelit secular și întreprinzător bazat pe propria-i putere. Această transformare a avut un succes impresionant.

Sionismul și religia

Potrivit unei observații sarcastice a unui coleg israelian, „pretenția noastră asupra acestui pământ ar putea fi rezumată în două fraze: Dumnezeu nu există și el ne-a dat pământul ăsta.” Într-adevăr, naționalismul secular și retorica religioasă stau la baza proiectului sionist.

Sionismul a transformat rugăciunile și așteptările mesianice în apeluri pentru acțiune politică și militară. În istoria sa intelectuală a sionismului, profesorul Shlomo Avineri de la Universitatea Ebraică observă că „evreii nu relaționau cu viziunea Reîntoarcerii într-un mod mai activ decât vizualizau majoritatea creștinilor a Doua Venire...Cu toată intensitatea sa emoțională, culturală și religioasă, această legătură cu Palestina nu a schimbat rutina vieții evreiești în diaspora: s-or fi rugat evreii de trei ori pe zi pentru salvarea care va transforma lumea și îi va transporta la Ierusalim, dar nu au emigrat acolo. ” Nu au emigrat deoarece tradiția evreiască descurajează reîntoarcerea colectivă, darămite cea violentă, pe Pământul Sfânt: această reîntoarcere trebuie să fie realizată ca parte dintr-o izbăvire mesianică a întregii lumi.

Nu e de mirare că ideea sionistă a provocat opoziție imediată în rândul evreilor tradiționali. „Sionismul este cel mai teribil dușman al națiunii evreiești...Sionismul ucide națiunea și apoi pune cadavrul pe tron” proclama un proeminent rabin european cu aproape un secol în urmă. Eruditul israelian Yosef Salmon explică această opoziție: „Amenințarea sionistă oferea cel mai grav pericol, deoarece căuta să priveze comunitatea tradițională de însăși dreptul său natal, atât în diaspora cât și pe Pământul lui Israel, obiectul speranțelor mesianice. Sionismul ataca toate aspectele iudaismului tradițional: în propunerea unei identități evreiești moderne, naționale, în subordonarea societății tradiționale noului stil de viață și în atitudinea sa față de conceptele religioase de diaspora (galut) și izbăvire (ge'ulah). Amenințarea sionistă atingea orice comunitate evreiască. Era neînduplecat și multilateral și astfel întâmpinat cu opoziție fermă.

Rabinii erau și ei preocupați, cu mult înainte de declarația de independență a statului Israel, că „sioniștii vor crea în cele din urmă un iudaism al tunurilor și baionetelor care va inversa rolurile lui David și Goliat și va sfârși printr-o pervertire a iudaismului care niciodată nu a glorificat războiul și nu a idolatrizat războinicii.” Exact asta s-a întâmplat, mai ales în cadrul mișcării național-religioase care a fost motorul colonialismului sionist în teritoriile cucerite de trupele israeliene în 1967.

Altoirea simbolurilor evreiești tradiționale pe sionismul esențialmente secular, oricât de nepotrivită ar fi, este foarte potentă. Identificarea cu bazarea Israelului pe forță a crescut chiar și în rândul multor evrei religioși, în ciuda respingerii principiale a sionismului de către rabinii pe care continuă să îi respecte. Mai important, sionismul a înlocuit iudaismul ca nouă religie pentru milioane de oameni seculari și atei. Aceștia resping în mod reflexiv dezaprobarea Israelului și evită lucrurile neplăcute despre el. Crezând că se poartă ca niște buni evrei, ei prețuiesc și aclamă un ideal, Israelul virtual, la fel cum comuniștii vestici susțineau o Uniune Sovietică ideală, ce avea prea puțin de-a face cu cea reală.

În același timp, o largă varietate de evrei continuă să se opună sionismului, acuzându-l de a fi distrus valorile morale evreiești și de a fi pus în pericol evreii din Israel și de pretutindeni. Rămâne de văzut dacă fractura dintre cei ce țin ferm de naționalismul evreiesc și cei ce îl detestă se poate corecta într-o bună zi. Sau dacă, precum creștinismul înaintea lui, sionismul se va coagula într-o nouă identitate complet independentă de iudaism.

Sionismul a divizat profund evreii, dar în același timp a unit milioane de creștini evanghelici din Statele Unite și alte părți. Unii dintre ei susțin că Israelul este „mai important pentru creștini decât pentru evrei.” Pentru proeminentul pastor evanghelic Jerry Falwell fondarea statului Israel în 1948 este „cel mai crucial eveniment din istorie de la urcarea lui Isus la ceruri...Fără un stat Israel pe Pământul Sfânt nu poate avea loc a doua venire a lui Isus Hristos, nici nu poate avea loc Judecata de Apoi și nici Apocalipsa.” Coaliția Creștini Uniți pentru Israel (CUFI) susține că are mai mulți adepți decât totalul evreilor de pe glob (între 13 și 14 milioane). Majoritatea sioniștilor de astăzi sunt creștini, ceea ce nu este deloc surprinzător din moment ce însuși proiectul adunării evreilor pe Pământul Sfânt a luat naștere în cercurile protestante anglo-americane cu mult înainte ca evreii să-l adopte la sfârșit de secol al 19-lea.

Evoluția sionismului

Ideologiile politice din sânul sionismului au obișnuit să varieze de la un naționalism militant exclusiv la socialism umanist și comunism național. În timp ce primul era convins că palestinienii vor accepta colonizarea sionistă odată aflați în fața unei forțe militare copleșitoare, cel din urmă credea că eventualele beneficii ale progresului și modernizării vor duce la o unitate proletară între colonialist și colonizat. Spre deosebire de Vladimir Jabotinsky din aripa dreaptă a sionismului, care a susținut în mod deschis caracterul colonialist și deci agresiv al sionismului, majoritatea socialistă a pionierilor sioniști a refuzat să admită conflictul dintre sioniști și populația indigenă, conflict ce avea ca subiect evident pământul. Jabotinsky, un admirator al lui Mussolini, care a făcut apel la mobilizarea evreilor pentru „război, revoltă și sacrificiu,” ridiculiza iluziile social-sioniștilor și insistența lor în legătură cu „puritatea armelor.”

De fapt, accentul pe folosirea forței era aproape la fel de comun și printre sioniștii socialiști. E adevărat, mii de socialiști și comuniști din mijlocul sioniștilor de rând se opuneau ideii unui stat evreiesc pe care îl considerau reacționar și chiar fascist în anii 1920. În același timp, liderii sioniști laburiști nu aplicau principiile egalitariste imigranților arabi și evrei din țările musulmane. Socialismul nu era pentru ei decât un instrument menit a fi folosit în slujba cauzei naționalismului, nu ca valoare socială sau politică intrinsecă. David Ben-Gurion, viitorul fondator al statului Israel, declara în 1922:

„Nu căutând un mod de a ne aranja viețile conform principiilor armonioase ale unui sistem perfect de producție socio-economică vom decide linia noastră de acțiune. Unica mare grijă ce ar trebui să pună stăpânire pe gândurile și munca noastră este cucerirea pământului și realizarea acestui obiectiv prin imigrație extensivă. Restul sunt simple cuvinte și frazeologie, și -- să nu ne autoiluzionăm -- trebuie să mergem înainte conștientizând situația noastră politică: adică să conștientizăm dinamica puterii, forța poporului nostru în această țară și în afara ei.”

Potrivit lui Ze'ev Sternhell, cel mai însemnat istoric specializat în mișcările de dreapta ale Israelului, socialismul lui Ben-Gurion era inspirat de național-socialismul german al anilor ce au urmat imediat după Primul Război Mondial. În introducerea cărții sale, „Miturile fondatoare ale sionismului”, Sternhell se dă peste cap pentru a veni cu termenul „socialism naționalist” pentru a evita să numească viziunea politică a lui Ben-Gurion național-socialism. În timp ce unii sioniști deplâng dispariția „micuțului frumos Israel” al anilor '50, care a fost atât de admirat de stânga internațională, era de așteptat ca sionismul practic, ce implica dezrădăcinarea populației locale, să evolueze către naționalismul exclusiv de astăzi, departe de idealurile socialiste ce i-au entuziasmat pe pionierii sioniști.

Sprijinul vestic

Un comentator politic israelian a remarcat odată că dacă Jean-Marie Le Pen și-ar fi transferat partidul în Israel, s-ar fi trezit că ocupă poziția de centru-stânga în spectrul politic al țării. De ce se bucură Israelul de un sprijin atât de mare din partea guvernelor vestice? Unul dintre motive este migrarea puternic spre dreapta a condițiilor politice, sociale și economice în Israel. Distanța dintre bogați și săraci s-a acutizat, competiția a înlocuit solidaritatea socială și privatizarea i-a acaparat chiar și pe chibuțnici. Aceste lucruri au coincis cu măsurile de dizolvare a sistemului de ajutor social în națiunile vestice după destrămarea Uniunii Sovietice. Naționalismul etnic fățiș a revenit în scenă, mai întâi în republicile baltice și mai apoi în restul Europei. Discursul liberal egalitarist a cedat locul retoricii bazate pe excluderea „celuilalt.”

În perioada post-colonială, când nu mai era admisibil să susții superioritatea unei culturi asupra alteia, a unei religii asupra alteia, să nu mai vorbim de a unei rase asupra alteia, au apărut valori liberale. Războiul Rece a făcut rasismul nelegitim în timp ce se ducea o luptă intensivă între super-puteri pentru simpatii în Lumea a Treia. Exista rușine și regret exprimat față de fostele practici rasiste din Europa și din coloniile de pe mapamond. Sfârșitul Războiului Rece a inversat acest proces. Puteam auzi justificări pentru regimul colonialist francez, monumente ale trupelor SS înălțate în Ucraina, iar romii, africanii și asiaticii erau atacați violent în Europa. Masacre în masă au însoțit prăbușirea Iugoslaviei, în timp ce Cehoslovacia se dizolva pașnic de-a lungul liniilor etnice. Referințe la factori comportamentali „intrinsec” naționali și religioși și-au recăpătat legitimitatea în timp ce națiunile vestice se angajau în războaie împotriva Afganistanului și Irakului.

Și ajungem din nou la Israel, devenind un trendsetter în timp ce afișa un naționalism etnic, nu civic. Așa cum sioniștii nu recunoșteau că la baza fondării statului lor stătea nedreptatea săvârșită față de populația indigenă, nu aveau nici să atribuie ostilitatea dezrădăcinaților palestinieni durerii cauzate de deportările și deposedările lor. „Arabii” erau portretizați ca niște fanatici religioși plini de ură irațională sau chiar ca niște naziști moderni. Unii aveau să-i compare cu animalele și insectele, vocabularul zoologic fiind adesea întâlnit la mulți coloniști. Reacția vestică la evenimentele de pe 11 septembrie a fost să adopte narativa israeliană despre iraționala ură arabă față de progres și libertate, ostilitatea lor nativă față de valorile „iudeo-creștine.” Mai mult, Israelul a ajuns să joace un rol important ca sursă privilegiată de expertiză și echipament în „războiul împotriva terorii” dus de națiunile vestice, în timp ce erau aclamate de dreapta evanghelică ce privește acest război ca pe un vestitor al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Cu toate acestea, sprijinul vestic este fragil, deoarece suferă de deficit democratic. Opinia publică în țările ale căror guverne sprijină cu entuziasm Israelul îl consideră un pericol major în calea păcii mondiale. În timp ce în cercurile de afaceri se exprimă admirația pentru Israel, uniuni și alte asociații îl condamnă ca practicant al apartheidului și organizează campanii pentru boicotarea și sancționarea acestuia. Israelul și-a consolidat poziția de model pentru aripa de dreapta.

Este antisemitic să respingi sionismul și să critici Israelul?

Încă din 1948, când sioniștii și-au declarat independența în mod unilateral, împotriva voinței majorității populației Palestinei -- creștini, musulmani și deloc puțini evrei -- liderii israelieni au început să își facă griji cu privire la asigurarea unei majorități etnice evreiești. Au folosit o varietatea de metode pentru a încuraja emigrarea cetățenilor evrei din țările lor de origine. Din moment ce majoritatea celor ce s-au mutat în Israel au făcut-o mai degrabă din cauza amenințării antisemitismului -- real sau fals, decât din motive ideologice, antisemitismul a servit mereu interesele Israelului.

Astăzi, antisemitismul este în principal efectul secundar al conflictului din Orientul Mijlociu. Lumea asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de bombardament, cu soldații înarmați până în dinți și cu settlerii sioniști ce împânzesc ecranele TV. Totuși, autoritățile israeliene nu sunt preocupate de faptul că politicile lor față de palestinieni nasc antisemitism peste tot în lume. Dimpotrivă, ascensiunea antisemitismului le susține lor ipoteza că un evreu se poate simți în siguranță numai în Israel, deci există motive pentru a spori emigrarea.

În același timp, „vasalii Israelului” (un termen născocit de fostul ambasador israelian în Franța, Elie Barnavi, pentru așa-ziși lideri evrei) nu doar că își proclamă loialitatea față de Israel, dar și afișează cu aroganță drapelul israelian la intrarea în instituțiile evreiești, inclusiv la spitale și aziluri de bătrâni. O astfel de egalizare între Israel și cetățenii evrei ai altor țări provoacă antisemitism și naște ostilitate. Sloganul sionist standard -- al unui stat îndepărtat și combativ pe care majoritatea evreilor nici nu îl controlează, nici nu îl ocupă -- că Israel este „statul poporului evreu” îi implică pe evreii din lume în ceea ce este și face Israelul. A numi Israelul statul evreiesc instigă la antisemitism și cultivă violența anti-evreiască.

Folosirea acuzațiilor de antisemitism pentru a reduce la tăcere chiar și pe cea mai moderată critică adusă Israelului, nu face decât să amplifice sentimentul anti-evreiesc. Din contră, evreii care vorbesc împotriva acțiunilor israeliene -- cum este organizația Jewish Voice for Peace, de exemplu -- slăbesc credințele fundamental antisemitice. Acești evrei întruchipează reala diversitate a vieții evreiești -- „doi evrei, trei opinii” -- care demontează tropii antisemitici ai unei conspirații evreiești pe scară mondială. Dar nu numai evreii trebuie să aibă „voie” să discute despre sionism și Israel.

A băga Israelul, evreii și istoria lor în aceeași oală servește la a ameți și sufoca discuția rațională. De aceea este atât de important să facem diferența între următoarele concepte: între sionism și iudaism; între Israel ca stat, ca țară, ca teritoriu și Pământul Sfânt; între evrei (israelieni și de alte naționalități) și israelieni (evrei și ne-evrei); sioniști (evrei și creștini) și anti-sioniști (evrei și creștini). Israelul ar trebui tratat ca orice țară independentă: conform meritelor și defectelor, fără referiri la Holocaust sau la pogromurile din Odessa. Pentru a evita tonurile antisemitice din discuțiile despre Israel, este important să ne amintim că sionismul a fost o revoltă îndrăzneață față de continuitatea evreiască și este important să separăm evreii și iudaismul de statul Israel și de acțiunile sale.

Unul dintre experții israelieni în sionism, Boaz Evron, aduce un strop de raționalitate în această problemă atât de încărcată din punct de vedere emoțional:

„Statul Israel și toate statele lumii apar și dispar. Statul Israel, va dispărea într-o sută, în două sute, în trei sute, în cinci sute de ani. Dar cred că poporul evreu va continua să existe atâta timp cât există religia evreiască, poate pentru încă niște mii de ani. Existența acestui stat nu are importanță pentru existența poporului evreu...Evreii din întreaga lume pot trăi chiar foarte bine fără el.”

Autorul este profesor de istorie la Universitatea Montreal.

http://www.informationclearinghouse.info/article23617.htm

duminică, decembrie 24, 2017

Poporului lui Yisrael, cu dragoste



de Olimpia Olari

Poporul lui Israel  -- și când spun popor, mă gândesc la „definiția” lui Yeshayahu Leibowitz care scria că „Istoricul popor evreu era definit nu ca rasă, nici ca popor al acestei sau celeilalte țări sau al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor cu un mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului cu Tora și poruncile sale” -- deci, poporul, nu entitatea politică, nu statul lui Netanyahu, pe care l-am cunoscut prin Tora și iudaism, din care am ales să fac parte și pentru care (ca orice evreu credincios, de altfel) mă rog zilnic, reprezintă un ideal frumos. Un ideal în care îmi doresc (și sper) ca fiecare evreu, sionist, nesionist să își dorească să se regăsească.

„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” (Exodul 19:5-6)

Dacă a fi ales înseamnă a fi sfințit, a fi sfințit înseamnă a ți se porunci, a fi binecuvântat cu oportunitatea de a-L sluji pe Dumnezeu prin ascultarea cuvântului Torei și al celor 613 porunci. De aceea bărbatul evreu îi mulțumește lui Dumnezeu în fiecare dimineață pentru că: 1) L-a făcut evreu, nu gentil; 2) L-a făcut om liber, nu sclav; 3) L-a făcut bărbat, nu femeie. Aici antisemiții vor cu orice preț să vadă o manifestare rasistă. Dar ideea din spatele vorbelor nu este că evreul mulțumește lui Dumnezeu că l-a făcut evreu, deci superior, nu. Nici bărbat, deci superior femeii. Îi mulțumește pentru că, spre deosebire de gentil, de sclav și de femeie, are mai multe porunci căruia să i se supună. Iar asta este o onoare și oportunitate pentru care se cade să fii recunoscător. E adevărat că există și evrei, din păcate, care se simt superiori doar pentru că sunt evrei, deși conștientizarea faptului că Dumnezeu te-a ales să Îl servești ca evreu, prin cuvântul Torei și cele 613 porunci, se face cu smerenie deplină, cu umilință aproape.

Toate binecuvântările (b'rachot) evreiești încep cu următoarele cuvinte: "Barukh atah Hashem Eloheinu melekh ha'olam, asher kid'shanu b'mitzvotav..." Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele universului, care ne-ai sfințit cu poruncile Tale. Cuvântul ebraic „kedosh”, însemnând sfânt, implică o separare, o distincție, așa cum afirmă Leviticul (20:26): „Să-Mi fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt şi v-am deosebit de toate popoarele, ca să fiţi ai Mei” și se referă la interacțiunea evreului cu tot ce ține de viața sa, de mediul înconjurător și de lume, și la „umplerea” cu sfințenie a tuturor aspectelor ce țin de viață -- de la alimentație la agricultură, la afaceri, relații umane, moralitate a sexualității și așa mai departe. Sfințenia este un dar al harului lui Dumnezeu. Sfințenia este un mod de viață care nu tolerează și nu cultivă păcatul.

Poporul ales de Dumnezeu ca al Său nu are nimic de-a face cu superioritatea rasială sau egocentrismul, ci cu un sens al unei responsabilități unice și cu ideea unei datorii și obligații divine.

”Barukh atah Hashem Eloheinu melekh ha'olam asher bachar banu mikol ha'amim v'natan lanu et Torato”, sunt cuvinte ce fac parte din rugăciunea evreiască zilnică. Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele universului, care ne-ai ales dintre toate popoarele și ne-ai dat Tora. ”Ki mi-Tzion teitzei Torah, ud'var Hashem mi-Yerushalayim”. Căci din Sion va ieşi Legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim. (Isaia 2-3)

Suntem aleși de Binele suprem pentru a face bine, aleși de Dumnezeu pentru copilul lui Dumnezeu, pentru văduvă, pentru orfan, pentru străin. Suntem aleși pentru a declara cu vorba și cu fapta, de a afirma cu recunoștință și bucurie că am fost aleși nu pentru o viață a succesului iluzoriu și a plăcerilor superficiale, ci pentru o viață a adevărului sacru și a înțelesului profund.

”Ki rov ma'aseyhem tohu, vimey chayeyhem hevel l'fanekha , umotar ha'adam min hab'heimah ayin, ki hakol havel.” Căci majoritatea faptelor lor sunt inutile și viețile lor sunt goale în fața Ta, „şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune.” (Eclesiastul 3:19).

Dar noi suntem poporul Tău, membrii legământului, copiii lui Avraam...”Aval anach'nu am'kha, b'nei v'ritekha, b'nei Avraham...”, de aceea suntem obligați să Îți mulțumim, să Te lăudăm, să Te preaslăvim...”L'fichach anach'nu chayavim l'hodot l’kha, ul'shab'chakha, ul'faer'kha...”

”Ash'reynu mah tov chel'keynu umah na'yim goraleynu, umah yafah yerushateynu. Ash'reynu sheanach'nu mash'kimiym uma'arivim, 'erev vaboqer v'omrim pa'amayim b'chol yom: Sh'm'a Yisrael, Hashem Eloheinu, Hashem Echad.!” Fericiți suntem noi -- ce bună e zestrea noastră, ce destin minunat avem, ce frumoasă e moștenirea noastră! Fericiți suntem căci ne trezim devreme și stăm până târziu, dimineața și seara și proclamăm de două ori pe zi: Ascultă Israele, Hashem e Dumnezeul nostru, Hashem e Unul și Unicul.

(O paranteză: insist cu citatele în ebraică dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Pentru că văd răspândite în mediul online tot felul de idei atribuite iudaismului de te miri cine, niște citate rupte de întreg, mai ales la Talmud, acolo e nebunia cea mai mare și e cu atât mai absurd cu cât Talmudul este un text extraordinar de dens, cu foițe peste foițe peste foițe, un labirint al contextelor care exact când credeai că ai dat de o ieșire te duce în alt labirint, un text pentru studiul căruia bărbatul evreu se pregătește niște ani din viață doar ca să-l înceapă, ca să-și creeze o bază a cunoștințelor care să-i permită a înțelege ceva din studiul talmudic, studiu ce nu se încheie câte zile are și vine câte un dobitoc care se crede expert pentru că a citit un blog și a văzut 3 filmulețe pe YouTube, scoate o pietricică mică de pe fundul oceanului și crede că a cuprins cu mintea tot ce se află în imensitatea apei. Deci de-asta citez în ebraică, pentru a lucra direct pe text.)

Sintagma se referă la evrei ca fiind „aleși” pentru a reaminti lumii de mesajul monoteistic al lui Avraam și de un cod moral, un sistem de etici care a modelat și e menit să modeleze în continuare lumea din jurul nostru, înălțând astfel omenirea (evrei și ne-evrei deopotrivă) din punct de vedere spiritual. Isaia (42-6) ne lămurește mai departe: „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor. Să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.”

Să fii Lumină deci, să te ridici la nivelul cerințelor etice ale legământului cu Domnul și să răspândești aceste învățături etice în lume. Nicăieri Tora nu vorbește de un militarism care îi oprimă pe cei mai neajutorați, nicăieri nu vorbește de aroganță și dominare prin forță armată, ci numai despre un exemplu moral, despre un ideal profetic de o corectitudine absolută.

Mult mai mult decât o regulă de urmat, mult mai mult decât o simplă legătură, o poruncă este un portal prin care Dumnezeu intră în viețile noastre. Nu trăim în umbra, ci în Lumina lui Dumnezeu. O poruncă împlinită este o formă de rugăciune, o metodă de apropiere de Dumnezeu. O rugăciune sub forma unei fapte. Când împlinim o poruncă intrăm pe un culoar ce ne conectează la Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, la Cel ce ne poruncește să fim buni și iubitori. Este o mișcare de ascensiune, aliyah în ebraică.

O relație de iubire are dimensiuni atât orizontale, cât și verticale: a-l trata pe aproapele tău cu blândețe, cu bunătate, în relația dintre om și om înseamnă a-ți afirma devotamentul față de Dumnezeu în relația om-divinitate. Creată după chipul și asemănarea Domnului, ființa umană este creată după chipul și asemănarea poruncilor, după chipul și asemănarea Torei. Trup și suflet. Tora scrisă și Tora orală. Deoarece fiecare parte a trupului este legată de o poruncă, fiecare parte a trupului este conectată la Tora.

Tora ne învață că Dumnezeu pune în fața noastră binele și răul, viața și moartea și că El ne poruncește să alegem viața. „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta.” (Deuteronom 30-19) Alegând viața nu alegem numai a trăi, alegem să afirmăm sanctitatea unei vieți ce își are originea în Cel Sfânt, în Cel ce se numește Tora, în Tora ce se numește Viață. Nu suntem liberi să alegem între bine și rău, trebuie să alegem binele. Asta nu înseamnă că nu putem alege răul, putem, dar este greșit să o facem. Făcând bine, participăm la viața Binelui. Nu credem în Dumnezeu, ci Îl trăim pe Dumnezeu făcând bine, trăind Binele. De aceea tradiția ne învață că o faptă născută din Tora este mai prețioasă decât studiul Torei -- fiecare suflet ce trăiește binele devine o ramură a „Copacului Vieții” care este Tora. Talmudul spune: „Tora a fost dată în patruzeci de zile și sufletul se formează în patruzeci de zile: îngrijit va fi sufletul celui ce are grijă de Tora și neîngrijit va fi sufletul celui ce nu are grijă de Tora.”

Avem un concept universal al relației lui Dumnezeu cu întreaga lume din perspectiva de Creator al ei și apoi relația particulară pe care o are Dumnezeu cu poporul lui Israel prin Tora și prin porunci. Cel mai central eveniment din istoria evreiască, intrinsec experienței exodului este „Matan Torah” -- momentul în care israeliților li s-a dat Tora. Această experiență revelatoare, radicală, schimbătoare de viață, nu a avut loc pe pământul promis/Canaan, ci în pustietatea Sinaiului. De ce? Pentru că Dumnezeu și revelațiile Sale sunt pentru toți. Evreii sunt sau ar trebui să fie metoda prin care Dumnezeu aduce toți oamenii la El.

Zaharia 8:20-23: „Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor (Hashem Tze'va'ot): 'Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă şi vor zice: 'Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul Oştirilor! Vrem să mergem şi noi!' Şi multe popoare, şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul Oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului.' Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor: 'În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: 'Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!”

Ideea unificării omenirii și recunoașterea universală a lui Hashem Tze'va'ot sau Dumnezeul Israelului nu presupune ca toți oamenii să devină evrei, ci faptul că aceștia vor înțelege că există un singur Dumnezeu adevărat. De fapt, toate slujbele religioase evreiești se termină pe această notă a unității omenirii, cu rugăciunea Aleinu. V'chol b'nei vasar yik'ru vish'mekha, l'haf'not eleikha kol rish'ei aretz. Și atunci toată omenirea Îți va striga Numele, ca să-i întorci pe toți cei răi către Tine. Aleinu începe cu obligația specifică a poporului lui Israel de a-L recunoaște și venera pe Dumnezeu, dar sfârșește cu speranța universală și convingerea exprimată de profeția lui Zaharia (14:9): „Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume.” V'hayah Hashem l'melekh al kol ha'aretz, bayom hahu yih'yeh Hashem Echad u'sh'mo Echad.

Poporul lui Israel are misiunea de a fi martorul existenței lui Dumnezeu. „Voi sunteți martorii Mei - zice Domnul - voi și Robul Meu pe care L-am ales, ca să știți, ca să Mă credeți și să înțelegeți că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost niciun dumnezeu, și după Mine nu va fi.” (Isaia 43:10)

Poporul lui Israel ar trebui să fie ca inima umanității, bătând constant și insuflând întreaga omenire cu credință în Dumnezeu și învățăturile Sale. Ce înseamnă inima unui organism? Inima este cea care suferă, se frânge. Poporul lui Israel ar trebui să resimtă întreaga durere și nedreptate din lume ca pe durerea proprie, nu să cauzeze durere. Și în același timp, inima este cea care ține în viață organismul, care îl hrănește cu vitalitate. Da, este o misiune uriașă, de o dificultate copleșitoare. Dar cât de frumos...Este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie făcut abuz de el. Asta înseamnă și că atunci când evreii eșuează în misiunea lor, au un potențial mai mare de a exercita o influență negativă în lume.