miercuri, iulie 19, 2017

Planul israelian de a fructifica războiul civil sirian



        Soldați israelieni la granița cu Siria, în Înălțimile Golan ocupate


de Whitney Webb

Când Statele Unite sau altă națiune ce adoptă politica intervenționismului străin este forțată să justifice o invazie, adesea se folosește termenul de „reconstrucție a națiunii” ca metodă de auto-apărare, pe lângă dubiosul discurs al umanitarismului. În timp ce sintagma ”reconstrucția națiunii” servește pe post de eufemism util -- sugerând că forța distructivă a războiului poate fi de fapt ceva constructiv -- de fapt nu este altceva decât un nume actualizat al neocolonialismului.

Acest lucru este cu atât mai evident când luăm în considerare faptul ca așa-zisul proces de clădire a unei națiuni are puțin de-a face cu reconstrucția materială a unui stat, ci cu restaurarea „ordinii” în statele disfuncționale sau eșuate -- ordine definită de națiunea invadatoare. Dar așa cum ne-a arătat istoria, disfuncționalitatea folosită pentru a justifica așa-zisa clădire a națiunii în cadrul unei anumite țări este cauzată de însăși entitatea care caută să „reconstruiască.”

Deloc surprinzător, reconstrucția națiunii invadate implică realinierea politicilor sale cu cele ale forței invadatoare, în timp ce se asigură că toate resursele sale sunt fructificate sau controlate de entitățile prietene cu cele care „restaurează ordinea.”

Conflictul din Siria ce durează de șase ani este un exemplu de manual al eforturilor  mai multor guverne de a destabiliza și apoi de a re-crea o națiune pentru a o alinia conform propriilor interese geopolitice și economice. Așa cum arată dovezi recente, eforturile de a destabiliza geopolitic și economic Siria datează din anii 1980, când administrația Reagan a analizat potențialul regimului sirian de a fi destabilizat într-o manieră în mod intenționat provocatoare.

Dar din 2006 până în prezent, eforturile îndelungate ale Statelor Unite de a destabiliza Siria au devenit cu adevărat eficiente, variind de la crearea grupurilor teroriste subversive până la folosirea pe plan larg a propagandei în mass-media și până la sancțiuni aspre și mereu prezenta amenințare a unei intervenții străine -- totul în numele eliminării regimului sirian condus de Bashar al-Assad.

Deși dintre națiunile străine care operează secret în Siria SUA este națiunea care a primit cea mai mare atenție, alte țări au fost la fel de implicate în crearea conflictului actual, neavând în plan să își oprească eforturile până când Assad nu avea să fie dat jos. Principala astfel de națiune este Israelul, un etno-stat colonial care a apărat în mod consistent  orice fel de eforturi -- indiferent de legătura lor cu terorismul -- care ar fi putut să îl dea jos pe Assad.

Regimul Assad dovedindu-se mult mai dificil de eradicat decât s-a presupus, Israelul a anunțat acum oficial planul său de a „reconstrui” Siria. Acest plan, având să fie finanțat de Statele Unite este menit să îi ofere Israelului ceea ce își dorește cel mai mult -- suveranitate asupra Înălțimilor Golan, zonă bogată în resurse energetice.

„Războiul de Șase Zile” și antagonismul îndelungat al Israelului

Antagonismul dintre Siria și Israel a fost un puternic factor în politicile regionale de la mijlocul secolului 20, când întemeierea Israelului a provocat o serie de războaie între etno-statul evreiesc și vecinii săi. Deși Siria a fost mult implicată în aceste războaie timpurii, precum și în conflictele cu Israelul asupra teritoriului disputat de la granița lor comună, animozitatea dintre cele două națiuni a culminat decenii mai târziu în Războiul de Șase Zile din 1967.

Acest conflict a dus la capturarea de teritoriu sirian, iordanian și egiptean în urma înfrângerii militare a acestor state de către Forțele Israeliene de Apărare (IDF). Deși Israelul avea să returneze o parte din teritoriile confiscate, a continuat să păstreze controlul asupra Înălțimilor Golan, mergând până la ocuparea completă a teritoriului în 1981 prin construcția de colonii și expansiunea prezenței sale militare în regiune. În anii ce urmat, expansiunea israeliană a continuat în ciuda opoziției internaționale, inclusiv opoziție a Națiunilor Unite -- care continuă să nege suveranitatea Israelului asupra Înălțimilor Golan.

Din cauza capturării acestui teritoriu si a altor conflicte politice și militare cu Israelul de-a lungul anilor, tensiunile dintre Israel și Siria au rămas accentuate, mai ales luând în considerare faptul că cele două națiuni se află, tehnic, în stare de război una față de cealaltă de zeci de ani. Totuși, în afară de cele trei războaie majore dintre cele două țări, antagonismul dintre Siria și Israel a rămas în mare parte mai ascuns, cu Israelul începând să ia măsuri mai agresive -- deși camuflate -- împotriva regimului Assad la începutul anilor 2000.

Recenta implicare a Israelului în Siria indică în mod clar un efort concertat de a destabiliza regimul Assad și țara în general. Potrivit informațiilor făcute publice de Wikileaks, activitatea subversivă a Israelului și destabilizarea Siriei s-a lansat în jurul lui 2006, când guvernul israelian a creat un plan de a destabiliza Siria în mod agresiv prin mijloace ascunse -- cu sprijinul Statelor Unite, al Turciei și a regimurilor sunite „moderate.”

Planul centrat în jurul creării „unei paranoia  în cadrul guvernului sirian; pentru a-l împinge  să reacționeze în mod disproporționat” exagerând și creând o amenințare domestică din partea islamiștilor extremiști, instigând conflicte sectariene și exagerând influența Iranului în acestea și alte conflicte domestice. Așa cum remarca redactorul Wikileaks, Julian Assange, informațiile secrete au dezvăluit că guvernul israelian a simțit că dacă Siria avea să devină „suficient de destabilizată, [Israelul] s-ar putea afla în postura de a păstra Înălțimile Golan pentru totdeauna sau măcar de a-și întări controlul asupra teritoriului.”

Acest plan a pus fundația apariției acestui conflict în 2011 -- în principal prin finanțarea extremiștilor islamiști și prin consolidarea diviziunilor sectariene. În anii ce au urmat, Israelul a contribuit la destabilizare și prin alte modalități, cum ar fi sprijinirea și finanțarea grupurilor de opoziție „rebele” (inclusiv cele considerate pe plan larg organizații teroriste); violând oricum fragilele acorduri de încetare a focului dintre regimul sirian și forțele de opoziție și printr-o prezență activă ilegală a trupelor militare în Siria pentru a preveni „transformarea acesteia într-un front împotriva” Israelului.

Consolidarea sectarianismului în țările Orientului Mijlociu este o strategie care s-a dovedit eficientă de-a lungul timpului, fiind folosită în mod frecvent de interesele politice și militare israeliene împotriva națiunilor ale căror teritorii dorește Israelul să le anexeze. „Planul Yinon”, de expansiune a Israelului, vechi de decenii, făcea apel la „desființarea” statelor vecine ale Israelului, inclusiv a Egiptului, Siriei și a Irakului. După cum scriau cei de la Anti-War, „Fiecare țară trebuie să fie făcută «să se prăbușească din cauza conflictelor etnice și sectare», după care, fiecare fragment avea să fie «ostil» față de «vecinii» săi.” Așa că, pare logic ca Israelul să urmeze aceeași tactică în Siria, mai ales fiind atât de interesat de Înălțimile Golan.

Israelul fructificând destabilizarea Înălțimilor Golan

Înălțimile Golan reprezintă cheia înțelegerii interesului Israelului de a destabiliza Siria. Cel mai mare interes al Israelului de a păstra controlul regiunii pare, la prima vedere, a fi legat de larga populație colonistă israeliană care a strămutat nativii druzi și trăiește în comunități exclusiv evreiești -- comunități care au proliferat sub camuflajul haosului cauzat de actualul conflict din Siria.

Pe măsură ce criza din Siria trenează, Israelul continuă să facă eforturi pentru a-și extinde coloniile în Înălțimile Golan, în ciuda faptului că aceste colonii sunt considerate ilegale de legea internațională. În 2015, Israelul și-a anunțat planul de a încinci dimensiunea populației coloniste de aproximativ 21.000 de israelieni în Golan, adăugând mai mult de 100.000 de coloniști până în 2020. Așa cum scria New York Times la vremea respectivă, acest plan era opera „multor lideri și gânditori israelieni, profitând de haosul din Siria pentru a consolida controlul Israelului asupra Golanului.”

Totuși, expansiunea și protejarea populației coloniste existente nu este principalul interes al Israelului în Înălțimile Golan. Expansiunea prezenței coloniste și militare israeliene în Înălțimile Golan are loc pentru a întări abilitatea Israelului de a-și asigura singurul lucru pe care și-l dorește cu price preț din teritoriul capturat -- rezervele de combustibili fosili de ”miliarde de barili” de petrol, se spune.

Controlarea Golanului este în interesul Israelului, el fiind o națiune lipsită de resurse energetice esențiale. De când a ocupat Înălțimile Golan, a existat promisiunea obținerii accesului la rezervele semnificative de gaz de șist ale regiunii. Însă exploatarea acestor rezerve a rămas ambiguă, din moment ce ocupația ilegală a zonei face ilegal orice efort de a extrage aceste resurse.

Cu sirienii și comunitatea internațională distrași de haosul cauzat de grupurile de opoziție finanțate de Israel, companiile israeliene interesate de combustibilii fosili au început săpături exploratoare de-a lungul Înălțimilor Golan. Printre aceste companii se numără Afek Oil and Gas, o ramură israeliană a companiei Genie Energy din New Jersey, printre investitorii căreia se află Dick Cheney, Jacob Rothschild și Rupert Murdoch -- dovadă suplimentară a coluziunii dintre interesele geopolitice americane și israeliene care se bucură de privilegiile elitei. Israelul este hotărât să revendice resursele din Golan cu orice preț -- nu doar din interese naționale, ci și de afaceri.

Reconstrucția ca ocupație -- Planul Galant al Israelului

Cu Assad nu doar rezistând la eforturile de destabilizare dar chiar întărindu-și puterea regimului, se pare că Israelul a realizat că trebuie să își schimbe strategia pentru a-și consolida controlul asupra Înălțimilor Golan și a resurselor sale în eventualitatea imposibilității răsturnării lui Assad. Potrivit ziarului Yedioth Ahronoth, Yoav Galant -- ministrul israelian al construcțiilor -- a propus un plan de multe miliarde de dolari pentru a reconstrui națiunea după ce războiul civil pe care l-a alimentat Israelul a distrus segmente vaste ale infrastructurii naționale.

Potrivit propunerii, Statele Unite ar avea „rolul special” de a-și asuma povara financiară a reconstrucției prin investiții „de miliarde de dolari.” În ciuda greutății plasate pe umerii plătitorilor americani de taxe de acest plan, Galant a susținut că planul ar fi avantajos pentru Statele Unite, cât și pentru Rusia, Europa și „lumea sunită moderată.”

Deloc surprinzător, planul lui Galant vine cu câteva semnale de alarmă. Unul dintre ele este negocierea influenței iraniene în Siria, celălalt motiv-cheie pentru implicarea Israelului în țară. Dar cel mai elocvent este faptul că planul pretinde ca suveranitatea Israelului asupra Înălțimilor Golan să fie recunoscută pe plan internațional -- condiție de care depinde întregul plan.

Propunerea lui Galant de a reconstrui Siria a venit la numai câteva săptămâni după ce prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a declarat că „Golan face parte din Israel și Israelul va rămâne acolo pentru ca lumea să recunoască acest lucru.”

Acest plan -- oricât de absurd li s-ar părea unora -- poate reprezenta un ultim efort al guvernului israelian de a încerca o soluție „diplomatică” la criza siriană, pe măsură ce tensiunile dintre armatele israeliene și siriene s-au intensificat în săptămânile recente.

Deși Siria și Israelul au făcut schimb de focuri cu multe ocazii de-a lungul conflictului -- numeroase dintre aceste schimburi de focuri având loc în Înălțimile Golan -- o recentă acțiune în care Siria a doborât avioane israeliene în spațiul său aerian reprezintă cea mai mare escaladare a ostilităților militare deschise dintre cele două forțe de la începerea conflictului. Acest lucru se datorează în principal reacției Israelului la incident, ministrul israelian al apărării promițând să distrugă sistemul aerian sirian de apărare „fără cea mai mică ezitare” dacă Siria ar mai întreprinde o astfel de acțiune.

Israelul ar putea urmări în curând o soluție militară pentru a-și atinge scopurile în Siria dacă propunerea sa de „reconstrucție” a țării nu va avea ecou.


http://www.mintpressnews.com/the-israeli-plan-to-capitalize-on-syrias-civil-war/226328/

sâmbătă, iulie 15, 2017

De ce sunt furioși evreii americani

Un porumbel zboară deasupra Zidului Vestic în Orașul Vechi al Ierusalimului, 27 iunie 2017. Foto: Thomas Coex/AFP


de Gideon Levy

Evreii americani sunt lezați. Sunt furioși. Ei spun că unitatea evreiască este în pericol, că întreaga viziune Zionistă este pe cale să facă implozie. Diplomații israelieni din Statele Unite au fost instruiți să se pregătească pentru protestele ce iau tot mai mare amploare și să se ocupe de ele cu „un spirit amabil.” Niciodată până acum evreii americani nu au exprimat o asemenea furie și nu au protestat cu atâta vehemență împotriva Israelului.

Ce anume provoacă furia aceasta față de Israel, sufletul și mândria evreilor americani? Este vorba cumva de legislația antidemocratică aprobată în ultimii ani de statul israelian, legislație care face statul de rușine și îi pune foarte serios la îndoială statutul democratic? Vânătoarea de vrăjitoare împotriva organizațiilor de stânga ale societății civile? Tratamentul rușinos aplicat refugiaților africani ce caută azil în Israel? Privarea de electricitate a peste 2 milioane de oameni închiși într-o cușcă de mai bine de 10 ani? Masacrarea civililor în timpul operațiunii Protective Edge? Masacrul civililor în timpul operațiunii Cast Lead? Executarea fetelor mânuitoare de cuțite? Cei 50 de ani de ocupație militară?

Niciunul dintre aceste lucruri nu a provocat vreo reacție de furie adevărata din partea evreilor americani. Ei au continuat să adore Israelul orbește, chiar și când a comis toate aceste acte. Au contribuit cu generozitate la bugetul Israelului chiar și atunci când au știut că se petreceau toate aceste lucruri. Și-au trimis aici copiii să viziteze coloniile și armata cu escorte înarmate, pentru a fi spălați pe creier, ignorând ocupația.

Și acum în sfârșit sunt furioși. De ce? Din cauza unor chestiuni de extremă importanță: aranjamentele privind rugăciunea la Zidul Vestic, care vor rămâne la fel de stricte și convertirea în Israel, care va rămâne ortodoxă. Aceste lucruri sunt serioase și nu ar trebui tratate cu indiferență, dar după ce au iertat Israelul pentru absolut tot, asta îi calcă acum pe nervi??

La urma urmei, evreii reformați și conservatori -- majoritatea evreilor americani -- sunt considerați atât de liberali și luminați. Acești oameni care se autocaracterizează drept liberali susțin Comitetul de Afaceri Publice Americano-Israelian (AIPAC) și se războiesc cu agresivitate cu oricine încearcă să critice Israelul. Spre deosebire de retrograda minoritate ortodoxă, femeile și bărbații se roagă împreună și merg la sinagogă de Yom Kippur cu mașina, ceea ce, desigur, este dreptul lor.

Dar acești liberali care l-au susținut pe Barack Obama și îl disprețuiesc pe președintele Donald Trump, mulți dintre ei având părinți care au făcut parte din mișcarea pentru drepturile civile, îi iartă Israelului orice. Păstrează tăcerea și tăcerea lor este asurzitoare și rușinoasă.

Acum au lansat o bătălie vehementă și furioasă în numele organizației Femeile Zidului. Sufletele lor luminate se trezesc numai atunci când îi afectează ceva personal? Au luptat ei vreodată pentru dreptul palestinienilor de a se ruga nestingheriți în moscheea al-Aqsa a Ierusalimului sau măcar de a merge acolo? Dar când vine vorba de Kotel (Zidul Vestic) dintr-odată se trezesc că sunt liberali, dintr-odată au curajul de a critica Israelul. Au mers până într-acolo încât au amenințat că vor opri lupta împotriva mișcării de boicotare a Israelului, Doamne ferește.

Nu există nicio legătură între liberalism și a lupta pentru libertatea de a te ruga la baza unui zid de piatră localizat pe un teritoriu aflat sub ocupație, zid pentru care casele a sute de oameni au fost distruse acum 50 de ani.

Evreii americani trebuie să înceteze cu discursul acesta arogant. A provoca valurile acestea în numele libertății în timp ce se susține, direct sau indirect, unul dintre cele mai represive proiecte din lume, stabilește un nou record al ipocriziei. Evreii americani au aplaudat Israelul pentru absolut orice. S-au înclinat în fața lui în mod automat și grețos chiar și atunci când a comis acțiuni mult mai rele decât a împiedica femeile care poartă baticuri colorate să se roage laolaltă cu bărbații.

Să aplaude în continuare. Nu au niciun drept să se opună guvernului în numele unui dictat al conștiinței. Să se ducă la Zidul Vestic și să se roage -- bărbați și femei împreună sau separat -- pentru un Israel mai corect. Statul are nevoie de rugăciunile lor mult mai mult decât are nevoie de predica lor ipocrită.


http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.798444

joi, iulie 13, 2017

Testul realității



 
Punctul de control Qalandyia, Cisiordania, iunie 2017


Am ezitat înainte de a scrie cuvintele astea aici, deși ele mă ard pe dinăuntru de ceva vreme. Am plecat în Palestina fiind acceptată într-un program de internship în cadrul unei organizații umanitare palestiniene cu sediul în Ierusalimul de Est ocupat. Mi-am dorit de mult să văd locurile și să respir aerul Palestinei. Mi-am dorit să cunosc oamenii și să-i ajut mai direct decât o pot face de aici din România. Tot ce am sperat a fost să mă pot face utilă, în orice mod, pentru palestinieni și cauza lor. Nu am reușit. Sigur, nu aveam de unde să știu ce fel de organizație este și ce fel de oameni voi întâlni în momentul în care am aplicat pentru poziția respectivă pe site-ul myunjobs. Am fost entuziasmată și emoționată cum nu pot exprima în cuvinte. Experiența în sine cu organizația cu pricina a fost mai mult decât dezamăgitoare și dureroasă la nivel personal. În primul rând mi s-a confirmat convingerea că ONG-urile, fie ele și palestiniene, sunt o afacere. Iar eu nu mi-am dorit să fiu inclusă într-o afacere, ci să ajut oamenii. Nu am regăsit în vreun fel aspectul umanitar pe care îl pretinde acest ONG pe nume Armaa. Am ajutat la crearea unui concept de workshop pentru copii în care speram să îi învăț câte ceva despre teatru, poezie și artă. Nu înțeleg cum asta devine acțiune umanitară când familiile trebuie să plătească pentru a-și înscrie copiii în tabăra de vară. Am fost acuzată că am tratat membrii organizației cu lipsă de respect, când tot ce am încercat a fost să mă fac plăcută, strângând din dinți și făcând foamea, cerșind bani pe la prieteni pentru că din alocația lunară promisă (asta e, nu prea ai cum să-i ajuți pe alții murind de foame) am primit o treime, iar cu 100$ pe lună nu ai cum să trăiești nici în România, darămite într-o țară atât de scumpă (neașteptat de scumpă). În orice caz, oricare ar fi fost obiecțiile lor față de persoana mea, nu cred că se justifică decizia de a mă arunca în stradă la propriu, punându-mi la dispoziție o zi și jumătate pentru a-mi găsi o locuință într-o țară străină unde nu cunosc pe nimeni. Nici nu înțeleg cum le-am tratat (căci e o organizație alcătuită din femei) cu lipsă de respect când ele, fără să mă întrebe măcar, mi-au băgat un bărbat străin în locuința închiriată pentru mine. Dacă ele, femei musulmance, ar fi fost găzduite cu niște bărbați străini în casă dacă ar fi venit în România, întreb și eu, cum ar fi reacționat? De ce nu s-au așteptat la aceeași reacție din partea mea? Doar pentru că sunt creștină și europeană?

Apoi, organizația a declarat că nu se identifică în primul rând ca palestiniană, ci umanitară. Că ajută (tot nu am înțeles cum) copiii musulmani și creștini, dar nu evreii. Ok...dar cumva tot mi s-a strâns sufletul la orice sună a excludere a unui segment de oameni. Chiar și din partea palestinienilor. Poate mai ales din partea lor. Iar apoi a apărut problema unui evreu american care susține rezistența palestiniana în mod activ. Felul în care l-au tratat a fost absolut dezgustător. Și le-am spus-o. Evreu nu înseamnă israelian. Evreu nu înseamnă Zionist. Mai ales cunoscând munca persoanei respective, atitudinea acestei organizații mi-a provocat silă. Doamnele au fost foarte revoltate de reacția mea și m-au întrebat dacă sunt evreică. Nicio clipă până atunci nu s-a pus problema religiei în vreun fel, mai ales că vorbim de o organizație seculară. Nu m-a întrebat nimeni la angajare ce religie am (e și ilegal să o faci, nu mai vorbesc că e imoral), dar dintr-odată religia devenise ”an issue” ca să zic așa. Au repetat că dacă sunt evreică înseamnă că le-am înșelat, că ele nu lucrează cu evrei. Aș fi putut fi. E o întâmplare că m-am născut creștină, m-aș fi putut naște evreică. Olimpia evreică ar fi fost mai nasoală decât Olimpia creștină? Orice calități au văzut inițial la persoana mea astfel încât au decis că își doresc colaborarea cu mine s-ar fi evaporat brusc dacă religia mea ar fi fost iudaismul? Nu pot tolera așa ceva din partea nimănui. Acum nu vreau să sară (deși o vor face, e prea tentant) toți Zioniștii -- eu vorbesc de niște persoane cu nume și prenume, scutiți-mă de generalizări grețoase -- dar de la palestinieni mă aștept să fie un etalon moral tocmai pentru că au de suferit din cauza rasismului și a excluderii. Dar asta e o lecție pe care am învățat-o: nu există bine colectiv, există oameni buni și oameni răi sau mai puțin buni. Nu există "poporul cutare e generos, primitor," etc; există oameni generoși și primitori și există oameni care vor să te înșele și nu se dau la o parte din a-ți face rău. Peste tot. Chiar și în Palestina.

Adversarilor mei le spun să nu se entuziasmeze. Mi s-a reproșat că nu am trăit printre musulmani deci îi apăr neștiind ce intoleranți pot fi. Acum știu pe pielea mea că unii musulmani pot fi răi; aproape mi-am luat un os în cap, de exemplu - da, un cretin a aruncat după mine cu un os de la o măcelarie de pe marginea drumului, m-am simțit agresată de bărbați în unele locuri și oricine a putut să mă înșele la bani a încercat să o facă. Dar am întâlnit și oameni calzi, care au încercat să mă ajute și care mi-au oferit mâncare pe stradă. În cazul în care idealizam cumva poporul palestinian și musulmanii în general, ceea ce e posibil, sunt o romantică până în măduva oaselor, acum nu o mai fac. În schimb, voi continua să lupt împotriva persecuției musulmanilor, a palestinienilor și a oamenilor în general; împotriva demonizării islamului și împotriva ultra-pseudo-creștinilor care au senzația că urmează cuvântul Domnului dacă se opun construirii moscheilor și refugiaților musulmani care caută adăpost de moarte și sărăcie.

Îndoctrinarea religioasă nu este adevărata amenințare în Israel

Un evreu se roagă în colonia Amona din Cisiordania, 18 decembrie 2016. Foto: REUTERS
 


de Gideon Levy

De fiecare dată când o Biblie evreiască se întâmpla să cadă pe jos, ne repezeam să o ridicăm și să o pupăm. Până  de azi, pe rafturile mele se găsesc diverse copii ale Bibliei în diverse stări, după cum mi-au fost dăruite în diverse momente ale vieții mele și de care nu m-am îndurat niciodată să le arunc. La orele de religie și la cursurile de studiu al Talmudului cu domnul Koliker (care mai târziu și-a schimbat numele în Yakir), cu toții purtam kippa, care era obligatorie, iar în timpul lucrărilor de control domnul Koliker stătea în fața clasei cu un ziar care avea o gaură nu tocmai ascunsă prin care trăgea cu ochiul să vadă dacă trișăm.

În școala elementară fiecare zi începea cu o întrunire la care recitam versuri din Torah. Pe multe mi le amintesc pentru că eram adesea convocat să le recit cu voce tare. Nu le înțelegeam mereu foarte bine, dar textele sunau bine atunci în curtea școlii.

În zilele de vineri purtam alb și albastru și avea loc în clasă slujba de inaugurare a Șabatului (Kabbalat Shabbath). În clasa a doua am avut prima noastră ceremonie importantă, „ceremonia Cărții”, unde directorul ne-a oferit prima Biblie.

Nu am învățat nimic despre creștinism. Nimic cu excepția cărții ”The Narrow Path” a lui A.A. Kabak. Nu am auzit niciodată de islam (sau de Nakba). De bar-mitzvah eram chemați să recităm din Torah la sinagogile ortodoxe, era ceva de la sine înțeles. Toate acestea se întâmplau în Tel Aviv în anii 1960, într-o școală publică de renume unde învățau elevi seculari, unii dintre ei, așa ca mine, copiii unor părinți seculari. Când am avut ca temă să desenăm visul lui Iosif despre cele șapte vaci și am plâns toată noaptea din cauză că nu-mi ieșea o vacă, mi-a desenat-o tata fără să aibă habar despre ce este vorba. Tata știa bine latina dar abia dacă putea face diferența între Purim și Paște (evreiesc). Naftali Bennett nu se născuse încă iar cuvântul ebraic hadata (îndoctrinare religioasă) nu era în vogă.

Am crescut într-o atmosferă mult mai religioasă decât realizam, într-o țară mult mai religioasă decât căuta să se prezinte. Chiar și acum, încă este cea mai religioasă țară din lume după Iran și Afganistan. O țară unde până și tinerii „seculari” pupă tocul ușii fără să stea pe gânduri, ușă care e închisă complet de Yom Kippur și parțial de Șabat, o țară unde aproape toți copiii de sex masculin sunt circumciși și majoritatea locuitorilor țin post o dată pe an, unde divorțul este posibil numai prin rabinat este o țară foarte religioasă, chiar și fără vreo hadata.

Protestele părinților seculari față de hadata vine cu vreo câteva generații prea târziu. Sistemul școlar era mult mai religios și coercitiv atunci când eram eu tânăr. În ziua de azi nu trebuie să porți kippa la orele de religie și nu trebuie să reciți versete din Torah în fiecare dimineață. Revoluția pe care ministrul educației și minionii din partidul său încearcă să o instige este mai mult naționalistă decât religioasă și mult mai periculoasă decât a forța copiii să poarte kippa. Când clasa a doua ține sărbători despre construirea Templului, obiectivul este mai mult naționalist decât religios.

Aceasta este țara noastră. Doar a noastră. Vom reconstrui Templul pe ruinele moscheii Al-Aqsa. Acesta este adevăratul mesaj al ceremoniei Templului. Dar naționalismul trezește mult mai puțină opoziție din partea părinților seculari decât îndoctrinarea religioasă, la fel cum coloniștii stârnesc mult mai puțină aversiune decât evreii ultra-ortodocși (haredim).  Este o distorsionare nefericită: coloniștii au cauzat Israelului mult mai mult rău decât ultra-ortodocșii și naționalismul este mult mai periculos decât îndoctrinarea religioasă.

În Israel, cele două merg mână în mână. Religiozitatea este folosită în slujba naționalismului. Acest sentiment distructiv de a face parte din Poporul Ales ne este insuflat prin religie, in slujba rasismului. Justificări religioase sunt citate în favoarea proiectului colonist pentru un scop nereligios. „Hebron - a fost mereu, va fi mereu” este colonialism camuflat în religiozitate.

Iar acum părinții sunt supărați din cauza unei cărți care arată o familie cu yarmulke si batic. Nu e o chestiune lipsită de însemnătate; lupta pentru secularismul Israelului este importantă, dar lupta împotriva naționalismului și rasismului accelerat este și mai vitală. Lui Bennett nu îi pasă dacă purtăm sau nu kippa. El vrea să stabilească al doilea regat al apartheidului, iar ăsta e un lucru mult mai periculos.


http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.801014


miercuri, mai 03, 2017

Jucând fotbal pentru identitate și independență





În Palestina, tragedia conflictului, a strămutării și a sărăciei a creat un mediu în care, în anumite aspecte, sportul a devenit tot mai insignifiant, o distracție irelevantă a cărei neimportanță este dezvăluită printre morți nevinovate, distrugeri de case, școli și vieți, deposedări de pământ și drepturi elementare. Totuși, într-un alt sens, sportul rămâne vital.

Sportul are puterea și abilitatea aproape unică de a uni oamenii deoarece este universal, trece dincolo de barierele ligvistice și scoate la suprafață umanitatea din noi și, nu în ultimul rând, are abilitatea de a oferi speranță chiar și în circumstanțele cele mai întunecate. Când Palestina a învins Filipine la fotbal în Cupa AFP pentru a-și asigura locul în Australia în mai 2014, au fost lansate artificii pe toate străzile din Gaza și tinerii fani au cântat și au dansat, transformând mica fâșie într-o zonă de sărbătoare.

Văzând acest lucru este imposibil să spui că sportul nu contează. Fotbalul le oferă palestinienilor o eliberare vitală într-un loc unde libertatea este refuzată de o ocupație militară brutală, posibilitatea unei evadări dintr-o realitate oprimantă, sufocantă, chiar și numai pentru 90 de minute, un strop de bucurie într-o mare a amărăciunii.

Recunoașterea oficială a Palestinei de către FIFA în 1998 a fost, pentru destui, mult întârziată, dar totuși, rămâne unul dintre puținele momente de recunoaștere din partea unui organ internațional. Așa încât, echipa de fotbal a Palestinei a devenit cea mai vizibilă instituție a sa, principalul vehicul pentru reprezentarea unei identități colective pe scena internațională. Ascensiunea echipei naționale palestiniene de fotbal corespunde campaniei politice de creștere a recunoașterii naționale. O componentă culturală a identității palestiniene este promovată prin folosirea continuă a fotbalului ca simbol al statalității și reprezentare pe scena internațională.

Palestina a fost unul dintre primele locuri din Orientul Mijlociu care a preluat acest sport și există rapoarte care relatează despre fotbalul organizat în această zonă datând încă din 1920. 1998 a fost anul-cheie pentru fotbalul din regiune, echipa reprezentând viitorul stat palestinian fiind acceptata atât de FIFA cât și de Confederația Asiatică de Fotbal.

Exprimarea naționalistă prin intermediul sportului a jucat un rol important în crearea diferitelor state, Croația fiind un exemplu notabil. În 1992, echipa națională de fotbal a jucat un meci internațional împotriva echipei naționale a Statelor Unite și croații au putut să își adjudece acest lucru ca pe o victorie diplomatică în timp ce conflictul iugoslav se dezlănțuia și independența croată era nesigură.  Croația nu era un stat independent de jure, dar meciul echipei naționale împotriva SUA, un stat suveran, oferea impresia unei recunoașteri.

Importanța naționalismului prin sport este rezumată cel mai bine prin afirmația istoricului Eric Hobsbawm: „Comunitatea imaginată a unor milioane de oameni pare mai reală decât o echipă din unsprezece jucători numiți. Individul, chiar și cel care doar ovaționează, devine el însuși un simbol al națiunii sale.” Chiar și atunci când oamenii doar încurajează o echipă – identificându-se astfel cu un anumit colectiv/grup/stat – ei joacă un rol în politică mai ales când vine vorbe de probleme litigioase. În majoritatea cazurilor, rolul nu înseamnă mult. Totuși, în cazurile puternic politicizate, rolul fanului obișnuit face mult pentru a promova o anumită echipă. Și, în cazul palestinienilor, sprijinul pentru echipa națională consolidează conceptul de identitate în lumea mai largă.

Sportul poate ajuta la definirea comunității politice a unui grup. Sportul este un vehicul al identității care permite oamenilor să se clasifice pe ei și pe alții în grupuri. Chiar și într-o epocă a globalizării unde lumea a devenit tot mai interdependentă, naționalismul prin sport nu s-a diminuat și probabil va continua să persiste. Sportul este important pentru că și oamenii cei mai puțin implicați în politică se pot identifica cu echipa sportivă națională ce participă la competiții.

Expresiile culturale puternice au un impact psihologic asupra felului în care oamenii interpretează sau susțin o anumită mișcare, mai ales atunci când steagul acestei mișcări este fluturat la un eveniment sportiv. Simbolurile culturale pot fi folosite pentru a promova pacea. În fotbalul palestinian acest sport servește ca un simbol puternic al naționalității palestinienilor. Existența echipei naționale palestiniene de fotbal sprijină teza naționalismului banal formulată de Michael Billig care se referă la reprezentările zilnice ale unei națiuni, reprezentări care construiesc un sentiment comun al apartenenței la acea națiune. Prin simplul fapt că joacă fotbal, identitatea palestiniană este consolidată deoarece există și este discutată de ziarele locale și de oamenii din societate. Simbolul echipei naționale de fotbal întărește mitul unui popor palestinian unificat cu dreptul la o legitimitate internațională.

„Vrem să transmitem un mesaj lumii, să îi spunem că poporul palestinian există în ciuda tuturor obstacolelor israeliene” au fost cuvintele căpitanului echipei palestiniene de fotbal, Ramzi Saleh.

Același mesaj îl transmit și cei doi tineri frați palestinieni din Ramallah care se ocupa de site-ul FansRepublic. O platformă care oferă rezultate live pentru mai mult de 120 de competiții din lumea întreagă și un mediu unde fanii fotbalului își pot face vocile auzite. Este o inițiativă a unor tineri creativi, cu resurse materiale puține dar cu multă pasiune în suflet. Și multă speranță. 


https://www.indiegogo.com/projects/fansrepublic-football-social-network-app-soccer#/


vineri, aprilie 28, 2017

Cel mai justificat protest social din Israel


Protestatari manifestându-și solidaritatea cu prizonierii politici palestinieni din închisorile israeliene dupe ce sute au lansat o grevă a foamei în masă, Betleem, Cisiordania, 2017. Foto: AFP


de Gideon Levy

Cel mai justificat protest social nu deranjează pe nimeni. Însă a fost lansată o campanie mizerabilă de incitare împotriva acestuia, orchestrată de guvern cu cooperarea reflexă a mass-mediei aservite. Cel mai justificat protest social din Israel este prezentat ca fiind un pericol și o amenințare la adresa securității.

Cel mai justificat, curajos și profund protest social din Israel este în momentul de față greva foamei a sutelor de prizonieri palestinieni, grevă ce duminică va intra în a șaptea sa zi. Ar fi trebuit să avem oameni cu conștiință care să se alăture grevei sau măcar să protesteze în semn de solidaritate cu greviștii. Dar nu, noi avem tineri bărbați de la National Union care încing grătare vis-à-vis de ferestrele închisorii Ofer pentru a-i chinui pe înfometați.

Acesta este comportamentul abject frizând sadismul al naționaliștilor israelieni de aripă dreapta. Nimeni nu a protestat nici împotriva acestui spectacol grețos.

Cel mai justificat protest social din Israel nu este schițat deloc în această lumină. Dimpotrivă, toți oamenii care participă la această grevă sunt portretizați ca niște criminali abominabili. Oare prizonierii evrei sunt și ei cu toții niște „criminali abominabili?” Discursului public din Israel nu îi place prezumpția de nevinovăție când vine vorba de palestinieni. Așa că prizonierii politici sunt prezentați ca niște ucigași  și nimeni nu vorbește despre țelurile luptei lor care suferă o delegitimizare completă sub polizorul militar ghidat de serviciul de securitate Șin Bet.

Remarcați explicațiile care ne sunt îndesate pe gât: aceasta este o luptă palestiniană internă menită să-l favorizeze pe Marwan Barghouti; este Barghouti împotriva președintelui palestinian Mahmoud Abbas – toată gălăgia propagandistică a sistemului de securitate, având ca scop mascarea obiectivelor grevei. Și nimeni nu se întreabă dacă într-adevăr este posibil ca scopul unei greve a foamei a peste o mie de oameni, cu toată suferința implicată, să fie acela de a avansa cariera unui prizonier care ispășește patru sentințe pe viață? Poate cineva să ia în serios așa ceva? Știe măcar careva ce înseamnă o grevă a foamei? Nu există nicio posibilitate ca acești oameni curajoși, care sunt dispuși să își sacrifice sănătatea și chiar viețile, să o facă doar pentru cauza lor?

Cauzele pentru care luptă acești oameni sunt mai mult decât juste. Nu există nici măcar o singură cerere care să fie extremă. Nu vor decât un tratament ceva mai uman. Vor telefoane publice, așa cum au și cei mai josnici criminali evrei și vor extinderea orelor vizitelor familiale. Vor să fie fotografiați din când în când cu cei dragi lor și să primească îngrijire medicală corespunzătoare. Cei care vor trebui să își petreacă majoritatea vieții în închisoare își doresc posibilitatea de a studia. Și, desigur, se dorește încetarea practicii detenției administrative. Pe scurt, vor un pic mai multă dreptate. Acestea sunt cauze sociale, nu politice.

Citiți istoria grevelor foamei. Aproape toate dintre ele au fost juste și admirabile. Începând cu grevele foamei ale sclavilor negri de pe corăbiile britanice în secolul al 18-lea, trecând prin marea grevă a foamei a prizonierilor IRA în Irlanda și greva studenților chinezi la Tiananmen. Mahatma Ganghi, Andrei Sakharov, Abie Nathan. Modele de urmat. Și acum Marwan Barghouti, despre care ziarul israelian Yedioth Ahronoth spune că incită oamenii. La ce îi incită mai exact? La aducerea de cărți în închisori? Să instaleze un telefon public?

Există criminali printre ei – o minoritate, apropo – și chiar și ei au drepturi. Unii sunt în închisoare din cauza activității politice. Alții nu au fost judecați. Unii au fost închiși recent în baza presupuselor lor intenții. Și toți fac parte din lupta națională pentru libertate. Asta ar trebui să fie de admirat chiar și pentru israelieni. Au primit sentințe teribile, dezechilibrate și, desigur, fără un proces echitabil. Condițiile încarcerării lor țipă cu nerușinare apartheid atunci când sunt comparate cu cele ale deținuților evrei.

Acum ei luptă pentru drepturile lor fundamentale. Lupta lor merită sprijinită. Ar trebui să existe mișcări de protest față de campania de incitare împotriva lor. Scopurile grevei lor sunt mult mai justificate decât incitarea ministrului securității publice Gilad Erdan și mult mai morale decât demagogia lui Yair Lapid, liderul partidului Yesh Atid.



http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.784968

marți, aprilie 18, 2017

Armata israeliană a paralizat cu gloanțe acest tânăr palestinian. Și odată cu el, întreaga sa familie


Un băiat palestinian a fost împușcat în stomac și coloană în timp ce venea de la școală. După opt ani de intrat și ieșit din spitale, i-a fost amputat piciorul.





de Gideon Levy

Așa arată cineva care a fost rănit de Forțele Israeliene de Apărare (!) – IDF, opt ani mai târziu: jumătate de persoană, este purtat ca un sac în sufrageria casei sărăcăcioase a familiei sale din tabăra de refugiați Al-Fawwar, din sud-vestul Hebronului. Plânge încetișor. Are chipul supt, cenușiu și este paralizat de la brâu în jos. Vreme de opt ani de zile a intrat și a ieșit din spitale – cel mai recent acum câteva săptămâni, când piciorul drept i-a fost amputat din șold. I se instalase o cangrenă ce îi amenința viața, din cauza escarelor provocate de prea mult timp petrecut în scaunul cu rotile.

Vine dintr-o familie de refugiați care nu își permite tratamentele nesfârșite și spitalizarea continuă. Dar mama sa, Maryam, refuză să se dea bătută, se luptă ca o leoaică pentru viața fiului ei. În timp ce el stă pe canapeaua din casa lor îngrijită, cu capul plecat și cu lacrimile șiroind, mama ne spune povestea lui – cronica grelelor lor încercări – de parcă nu ar fi și ea unul dintre personajele acestei drame.

De fapt, cel care are nevoie să audă povestea aceasta și să vadă consecințele acțiunilor sale este soldatul care l-a împușcat pe Yakub Nassar, atunci în vârstă de 13 ani, în timp ce venea spre casă de la școală, pe 8 ianuarie 2009. Dar asta e prea puțin probabil să se întâmple. Măcar și-o aminti evenimentul? Pentru el probabil că a fost doar încă unul dintr-o serie de incidente similare.

S-a întâmplat în timpul operațiunii Cast Lead a armatei israeliene. Demonstrațiile împotriva uciderii palestinienilor din Fâșia Gaza erau larg răspândite, iar Al-Fawar, tabăra de refugiați din Cisiordania, nu era o excepție. În acea zi de ianuarie, Yakub, un elev în clasa a șaptea, s-a intersectat cu o învălmășeală de aruncări cu pietre către soldații care pătrunseseră în centrul taberei. Avea să fie ultima zi de școală din viața sa. Un glonț dum-dum tras de un soldat israelian i-a lovit stomacul și coloana vertebrală. Viața lui Yakub, așa cum o știa el, avea să ia sfârșit.

A fost spitalizat la terapie intensivă într-un spital din Hebron, dar curând a devenit clar că personalul medical de acolo nu îl putea ajuta. După ce Israelul i-a refuzat accesul la instituțiile sale medicale – părinții lui Yakub și-au dorit să fie transferat la Centrul Medical Hadassah din Ierusalim – a fost trimis la spitalul Ibn al-Haitham din Amman, Iordania, unde a petrecut trei luni. Părinții l-au însoțit, desigur, lăsându-l acasă pe celălalt copil și închiriind un apartament în capitala iordaniană. Medicii din Amman au ajuns la concluzia că Yakub nu avea să mai umble niciodată.

După ce s-a întors acasă, au apărut mai multe complicații în urma unor infecții. De-a lungul anilor, adolescentul a petrecut timp în diverse spitale din Cisiordania – Al-Ahali, Alia, Yatta și Beit Jala; la fiecare câteva luni o problemă nouă și un spital nou. Avea să petreacă o lună-două acolo, o săptămână acasă și tot așa, într-un ciclu implacabil de-a lungul anilor. Cel mai probabil nu a primit un tratament corespunzător. Cu siguranță nu a avut loc o reabilitare corespunzătoare.

În urmă cu aproximativ un an, lui Yakub au început să îi apară escare de decubit, care au devenit tot mai acute și mai dureroase. Mama sa l-a dus la spitalul din Yatta, lângă Hebron, dar i s-a spus că nu se poate face nimic pentru el. Medicii au avertizat-o, totuși, că starea lui cel mai probabil avea să se deterioreze rapid și că viața îi este în pericol.

Maryam s-a dus la sediul ministerului sănătății din Ramallah și le-a spus angajaților de acolo cât se poate de categoric că nu pleacă până când nu se va găsi o instituție care să îi trateze fiul muribund. Fără relații la Autoritatea Palestiniană (PA) este foarte greu să obții ajutor, spune ea acum. Până la urmă PA a căzut de acord să plătească pentru tratamentul lui Yakub în spitalul de recuperare din Beit Jala, lângă Betleem.

Între timp, starea băiatului s-a înrăutățit. A început să sângereze (din gură și alte părți), dar în afară de niște transfuzii de sânge, personalul de la Beit Jala nu a știut ce să-i facă. Piciorul drept al lui Yakub s-a umflat și s-a înnegrit. Viața îi era în pericol imediat. Lui Maryam i s-a spus că singura șansă a băiatului său se afla în Israel, unde spitalele au doctori mai experimentați și echipament medical mai bun. I-a luat trei săptămâni să strângă toate autorizațiile de care a avut nevoie pentru a-l transfera pe Yakub la un spital israelian. Mai întâi i s-a spus că nu are voie să intre din motive de securitate. Apoi i s-a spus că nu este loc pentru el la spitalul Hadassah din cartierul Ein Karem al Ierusalimului. Până la urmă Yakub a fost primit la spitalul Ichilov din Tel Aviv, unde a petrecut trei luni înainte să fie externat săptămâna trecută.

Familia l-a îngrijit la Ichilov. Un frate – are cinci frați și trei surori – și-a părăsit locul de muncă pentru a fi alături de Yakub; părinții au venit cu rândul. Fiecare călătorie la Tel Aviv i-a costat sute de șecheli; călătoriile la spitalul din Hebron au costat 150 de șecheli (în jur de 38 de dolari). Fiecare vizită presupune transportarea lui Yakub de pe o alee abruptă de la casa sa din tabăra de refugiați până la o ambulanță.

Tatăl său, Fayek, care a muncit vreme de 25 de ani ca grădinar pentru municipalitatea Ierusalim, încă se reface în urma unor complicații după o operație la inimă. Fratele mai mare al lui Yakub, Ahmed, a fost încarcerat în Israel în ultimele 18 luni în timp și își așteaptă procesul în urma unor acuzații de aruncare cu pietre și a unui cocktail Molotov. Cea mai mare parte a poverii stă pe umerii mamei lui Yakub.

Potrivit lui Musa Abu Hashhash, un cercetător de teren pentru organizația israeliană pentru drepturile omului B’Tselem și el însuși un fost rezident al taberei de refugiați Al-Fawwar, Yakub era un băiat zburdalnic, foarte activ, până să fie rănit; întreaga tabără îl știa. Acum Abu Hashhash îi dă un sărut lui Yakub și tânărul plânge cu lacrimi amare.

Starea i s-a îmbunătățit în timpul primei luni petrecute la Ichilov, dar apoi au apărut noi complicații. Singurul mod prin care i se putea salva viața, i s-a spus lui și mamei sale, era prin amputarea piciorului. Deși Yakub avea deja ambele picioare paralizate, vestea l-a zdrobit. Până atunci, spune el acum,  putea măcar să se târască. Acum nu poate să mai facă nici asta. Singurul său vis – acela de a sta pe picioare într-o zi – i-a fost distrus definitiv, ne spune acum, cu lacrimi șiroindu-i pe obraz.

Yakub a fost externat, dar piciorul amputat i-a rămas în spital. Mama sa spune că nu are bani pentru a-i aduce membrul cu o ambulanță pentru a-l îngropa, așa cum și-ar dori.

Un scaun cu rotile vechi și stricat pe care familia l-a primit ca donație stă la intrarea casei lor. Funcționează sporadic, dar cum-necum îl poartă pe Yakub afară la aer când vine câte un prieten în vizită și coboară împreună pe alee. Dar scaunul este șubred și nesigur.

Maryam spune că de când s-a întors acasă Yakub nu a putut sa doarmă noaptea din cauza durerii din piciorul fantomă. Și mănâncă foarte puțin.

„Suntem epuizați”, spune ea. „Nu doar Yakub a fost paralizat de glonțul care l-a lovit. Întreaga familie este paralizată de opt ani de zile. ” Nimeni nu a vorbit cu ei încă despre reabilitare și o proteză pentru picior. Poate în timpul următoarei vizite la Ichilov, la sfârșitul lunii, spune Maryam, disperată.

Familia a angajat un avocat (Mazen Qupty, din Ierusalim) pentru a înainta un proces împotriva Israelului pentru vătămarea adusă băiatului și pentru exorbitantele cheltuieli medicale suportate de-a lungul anilor. Cu greu au obținut și au depus documentația care îi atestă situația medicală, dar procesul a fost respins fără ezitare de Curtea Magistraților din Ierusalim, pe motiv că evenimentul a avut loc în contextul unui război. „Ce război?” întreabă Maryam. „Era doar un băiat.”

La jumătate de an după ce Yakub a fost rănit, a fost citat pentru interogare la centrul militar Etzion în baza suspiciunilor că ar fi aruncat cu pietre. Mama sa a așteptat afară. Auzind anchetatorul țipând la fiul ei, a dat buzna în cameră și a fost dată afară fără drept de apel. Nu au fost formulate acuzații împotriva băiatului.

Mama este preocupată de situația financiară grea; fiul ei de starea sa fizică. Săptămâna aceasta casa le-a fost conectată la internet, pentru ca Yakub să poată naviga online. PA le plătește o indemnizație de handicap de 1.400 de șecheli (în momentul de față 386 $) care acoperă mai mult sau mai puțin costul a două vizite la spitalul Ichilov.

Acum Yakub își acoperă capul și fața cu o glugă largă, mov; mama sa îl acoperă cu o pătură de lână. Vorbește foarte puțin și nicio urmă de zâmbet nu i-a încolțit pe buze în timpul orelor pe care le-am petrecut în casa sa. Capul său plecat, trupul firav și mai ales chipul său spun totul. Are 21 de ani acum, dar încă arată ca un băiat, așa cum era atunci opt ani când l-a împușcat soldatul.



http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.782045

sâmbătă, aprilie 08, 2017

Făcând America neoconă din nou




de Gilad Atzmon

Nu e nevoie să fii vreun analist militar ca să înțelegi că atacul american asupra unei baze militare siriene izolate contrazice orice logică militară posibilă. Dacă America într-adevăr a crezut că Assad se află în posesia unor arme de distrugere în masă (WMD) păstrate la baza militară al-Shayrat, lansarea unui atac cu rachetă care ar fi putut duce la eliberarea agenților letali în aer ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut. Dacă America era hotărâtă să „neutralizeze” presupusa „abilitate nucleară” a lui Assad ar fi trimis forțe speciale sau diplomație. Nimeni nu dezamorsează armele de distrugere în masă cu explozibili, bombe sau rachete de croazieră Tomahawk. Nu s-a pomenit vreodată așa ceva.

America a țintit baza al-Shayrat pentru că a știut cu certitudine că nu există arme de distrugere în masă în acel loc. A fost un spectacol de artificii. Nu a avut vreun obiectiv militar.

Prima grijă care ar trebui să îți vină în minte este de ce ai nevoie ca un saxofonist să îți livreze adevărul pe care orice expert militar îl înțelege foarte bine? Nu puteau New York Times și The Guardian să ajungă la aceeași concluzie evidentă? Este suficient de evident că dacă Assad nu a folosit WMD când pierdea războiul, nu ar avea niciun sens să le folosească acum, când victoria îi este atât de aproape.

Deci, de ce a lansat Casa Albă un atac aerian cu rachete de croazieră asupra unei ținte inexistente?

Știm cine sunt primii care vor beneficia de escaladarea situației actuale. Statul evreiesc, care a pariat pe schimbarea regimului în Siria, în concordanță cu sinistrul plan Yinon, acceptă acum că Assad nu pleacă nicăieri. Dar iată care este evoluția bizară: în timp ce BBC, The Guardian, New York Times și Casa Albă se referă la Assad și la „războiul său chimic” cu certitudine, presa israeliană este foarte grijulie. Ziarul israelian Ynet se referă doar la un „presupus” atac cu gaz din partea lui Assad. Israelienii înțeleg că povestea, așa cum este prezentată, nu are nicio logică.

Dar ar putea exista încă o narativă care să introducă o oarecare metodă în nebunia aceasta. CIA și FBI nu par să se țină departe de Trump și legăturile sale cu Rusia. La acest sfârșit de săptămână am aflat că fostul consilier al lui Trump, Carter Page, „a furnizat documente unui spion rus.” Carter Page, care i-a fost consilier președintelui pe probleme de politică externă înainte de alegeri, s-a întâlnit ocazional cu Victor Podobnyy în timp ce agentul de informații opera în Statele Unite. Domnul Podobnyy a fost unul dintre cei trei bărbați acuzați de către FBI în 2015 în baza suspiciunii unei colaborări cu serviciul rus de informații externe, SVR.

Tot în acest weekend am aflat și că ginerele lui Trump, Kushner, nu a alertat FBI-ul în legătură cu mai multe întâlniri cu oficialii ruși, în ciuda obligației legale pe care i-o impune funcția de consilier al președintelui. Avocatul său a descris omisiunea sa drept o „eroare administrativă.”

The Guardian relateaza că CIA a raportat de fapt politicienilor interesați să audă, în cadrul unor ședințe secrete vara trecută, că avea indicații care sugerau că Rusia ar fi lucrat pentru a-l ajuta pe Trump să devină președinte, o descoperire nefăcută publică decât după victoria lui Trump, la câteva luni mai târziu.

Președintele Trump a respins orice aluzie la o conexiune cu Rusia ca fiind „ridicolă” și „știre falsă”. Trump ar putea convinge presa liberală, dar cu CIA și FBI nu îi merge așa de ușor.

Așa că lui Trump nu i-a rămas altă opțiune – a avut nevoie de un spectacol de artificii pentru a arăta o imagine clară a unui conflict între el și Putin. A trebuit să inventeze un război cu Rusia. The Mirror a pus botul la vrăjeală: „Donald Trump a avertizat că se află la un pas distanță de o confruntare militară cu Rusia”, titrează ziarul.

Se pare că lansarea unui atac cu rachete asupra unei baze militare siriene pustii în timp ce i-a alertat pe rusi dinainte ar oferi imaginea patriotică necesara poporului american. I-ar convinge pe Zioconi că America și Casa Albă sunt gata să lanseze cel de-al treilea război mondial în numele lor. Atacul a avut loc pentru a convinge poporul american că Trump nu este o marionetă rusească. Destul de uluitor, presa liberală s-a grăbit să îi ia apărarea lui Trump. Unic în banalitatea sa, Jonathan Freedland a scris în The Guardian astăzi că „uneori lucrul corect poate fi făcut de persoana nepotrivită. Bombardarea bazei militare siriene de către Donald Trump pare a se încadra în această categorie.” Se pare că The Guardian nu ratează nicio oportunitate pentru a se ralia unui război Ziocon.

Singura întrebare care a rămas deschisă este dacă un asemenea raid surpriză asupra unei baze siriene abandonate îi va convinge pe alegătorii lui Trump că acum, „America este, încă o dată, o națiune măreață.”



marți, martie 28, 2017

Israel, anul 2017 – acum și pe video




de Gideon Levy

Șocul, țâțâitul și revolta în legătură cu materialul video făcut public joia trecută, în care se poate vedea cum un polițist israelian bate un șofer palestinian al unui camion sunt exasperante și dezgustătoare. Numai filmul în sine este mai dezgustător. Vă scârbește polițistul? Păi exact așa arată ocupația. Este la fel de violentă, hidoasă, brutală și grosolană ca și polițistul; exact așa abuzează Israelul de milioane de oameni în fiecare oră, în fiecare zi, de peste 50 de ani încoace.

Nu doar că materialul video ilustrează rutina zilnică din teritoriile ocupate: în orice moment există soldați și polițiști israelieni care bat palestinienii, îi lovesc, îi atacă, le dau capete în gură, latră la ei și îi înjură, așa ca în video. Ceea ce este mai rău și mai rău în filmul cu pricina reflectă o realitate mult mai vasta decât ocupația.

Este un raport de situație, un selfie israelian. Dacă filmul „Exodul” năzuia să prezinte un Israel al perioadei războiului de independență, video-ul cu polițistul violent prezintă Israelul din 2017. Exodul a fost visul, polițistul fragmentul său: priviți filmul și ne veți vedea pe noi.




Fiecare israelian a văzut nenumărate imagini similare în acest „pământ al conflictului”: pe străzi; la supermarket; în spital; pe terenul de fotbal sau în parcare...aproape cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, acesta este limbajul, aceasta este lingua franca israeliană: agresarea. De ce să ne luăm de polițist? El este imaginea tipică a țării sale. El a făcut ceea ce a făcut cam toată lumea. Și el este fiul nostru, al tuturor. E un bătăuș în uniformă – așa, și?

Era deja suspectat că ar fi bătut un civil și forțele de poliție nu au găsit de cuviință să îl dea în judecată atunci. Deci, a acționat așa cum se așteaptă de la el. Este important de remarcat tipul de violență folosit: aceasta este violența experimentată, aproape o violență înnăscută. Lovitura cu capul în gură sau în cap este arma unui bătăuș experimentat; un bătăuș neexperimentat nu lovește cu capul.

Trebuie să îi ascultați și limbajul, jargonul Israelului. „O să plătesc pentru ce? Futu-ți gura mă-tii...dispari din fața mea!” strigă el la Mazen Shwiki. „Vă iau la toți mamele în pulă.” Așa se vorbește în Israel. Nu doar în ocupație, nu doar pe șosea. Este peste tot: cea mai importantă valoare a israelicității – să nu fi luat de fraier („O să plătesc?”); tranziția imediată de la amenințare la acțiune; forța, agresivitatea, aroganța, asprimea. Limbajul murdar.

Faptul că a făcut-o în timp ce purta uniformă nu are nicio importanță. Și polițiștii vorbesc israeliana. Israelul este violent deoarece poate. Bombardează Siria și asasinează în Gaza deoarece poate. Este bătăușul cartierului deoarece nimeni nu l-a oprit. Și, de asemenea, este violent în interiorul său deoarece poate.

Și polițistul – pe numele său atât de israelian Moshe Cohen – este violent deoarece poate. Faptul că vis-à-vis se afla un grup de oameni nu l-a împiedicat să acționeze. El a știut și oamenii aceia au știut că el este cel puternic și ei sunt cei slabi; că el este opresorul și ei sunt oprimații, deci că el are voie s-o facă. El este stăpânul pământului și ei sunt praful de sub picioarele lui. Toată lumea prezentă și-a îndeplinit rolul: neajutorarea și frica șoferilor palestinieni care s-au temut să vină în ajutorul prietenului lor împotriva furiei polițistului. Uniforma ocupației versus neputința ocupatului. Cu pistolul la brâu, fiți atenți cum stă și umblă polițistul: așa se poartă stăpânul. Așa se comportă țara noastră.

E un tablou urât, al naibii de urât, de aici și reacția imediată de revoltă pe care o avem când îl privim. Mare parte a furiei nu e îndreptată atât spre polițist – el va fi uitat rapid și e puțin probabil să fie judecat – ci către oglinda pe care ne-o pune în față, un autoportret al Israelului în anul 2017.

De aceea am vrea să îl uităm pe polițist. Să fie dat afară, să fie pus sub arest la domiciliu pentru câteva zile și apoi să dispară din fața noastră (în cuvintele sale); numai să nu fie dat în judecată. Ne-a ajuns până în gât procesul de omor din culpă al sergentului Elor Azaria: în adâncul nostru, am știut că noi toți suntem de fapt dați în judecată.

La câteva ore după ce video-ul a fost distribuit pe internet, s-a ținut o recepție în casa activistei pentru pace Alice Krieger. Invitatul de onoarea a fost dr. Izzeldin Abuelaish, medicul din Gaza care și-a pierdut trei fiice în timpul operațiunii Cast Lead. „Ura înseamnă slăbiciune” spune îndureratul tată în ebraică, o limbă pe care puțini sunt în stare să o înțeleagă în Israel. „Bunătatea, toleranța și răbdarea înseamnă putere.” În întunericul serii și al materialului video, cuvintele nobile ale doctorului au sunat impersonale, ridicole, aproape halucinante.



http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.779438

joi, martie 23, 2017

Dacă vor să o ardă, trebuie neapărat să o citiți!




de Gilad Atzmon


Istoria evreiască este un lanț de dezastre: inchiziții, holocausturi și pogromuri. Vreme după vreme, de-a lungul istoriei lor, evreii s-au trezit discriminați, persecutați și expulzați, și, pentru majoritatea evreilor, acest continuum al tragediei lor este în mare parte un mister. Totuși, lumea s-ar putea aștepta ca evreii, cu siguranță niște oameni deștepți, să-și fi cercetat istoria, să fi înțeles-o și să fi luat orice măsuri ar fi fost necesare pentru a-și schimba soarta.

Am fost născut și crescut în Israel și după mulți ani am realizat că Israelul este Palestina. Când eram un tânăr băiat israelian, holocaustul și suferința evreiască îmi erau cumva străine, atât mie cât și cunoscuților mei. Istoria unui popor diferit, și anume a evreilor din diaspora era cea care ne displăcea nouă israelienilor ca făcând parte din trecutul evreiesc. Nu voiam să ne asociem cu acei oameni, atât de urâți de atât de mulți oameni, atât de des și în locuri atât de diferite. Ștergând două mii de ani de „exil” imaginar, ne vedeam ca pe fiii și fiicele „strămoșilor” biblici. Eram tineri mândri și eram dezgustați de statutul de victime.

Așa că, suferința evreiască, a fost pentru mine, în multe feluri, o ghicitoare. Dar ieri, la Școala Londoneză de Economie (LSE), am fost martorul unui spectacol al unui comportament evreiesc rău, atât de incredibil de rău încât mare parte din tot ceea ce s-a întâmplat până în prezent și era neclar, a devenit mai limpede ca lumina zilei.

Ieri, în cadrul unei prelegeri ținute de unul dintre cei mai mari umaniști ai generației noastre, profesorul Richard Falk, numai șaizeci de minute de huliganism intens i-au trebuit avocatului israelian Jonathan Hoffman pentru a fi dat afară din sală. În timp ce Hoffman și asociatul lui erau scoși afară din clădire, întreaga încăpare și-a exprimat sentimentele strigând „Afară, afară, afară!”

Hoffman nu era doar un golan ordinar. Fluturându-și simbolurile naționaliste evreiești, acționa în mod fățiș ca un activist al etnicismului evreiesc. Ulterior aveam să aflu că este asociat cu multe instituții evreiești și Zioniste: BOD (Board of Deputies of British Jews), Federația Zionistă și așa mai departe.

Ce o fi fost în capul lui Hoffman de s-a comportat așa cum a făcut-o, fără pic de respect față de o instituție academică, ce o fi crezut, că LSE e vreun soi de yeșiva sau poate doar sinagoga lui locală? Presupun că nu. Eu cred că el a presupus că, la fel ca alte spații din țara noastră de astăzi, LSE pur simplu este un „teritoriu ocupat.” Se pare că simpla prezență a unui singur Zionist într-o încăpere este suficientă pentru a transforma camera respectivă într-un teritoriu ocupat.

Niciodată în viața mea nu am văzut o sală întreagă atât de unită în furie și dacă cineva din comunitatea evreiască are senzația că huliganismul à la Hoffman & co o să-i facă pe evrei populari, se înșală amarnic. Judecând după reacția la care am fost martor în aula LSE, lumea s-a săturat grav de tot de controlul Zionist al gândirii, de arderea cărților și de de brutalitatea Zionistă.

Dar aș vrea să mă folosesc de ocazie și pentru a oferi niște scuze sincere. La lansarea cărții lui Falk, ieri, i-am sugerat unui suporter al Palestinei că, în loc să îl citească pe istoricul evreu David Cesarani pe subiectul holocaustului, mai bine i-ar da o șansă lui David Irving. Unii studenți evrei au fost revoltați de comentariul meu, așa că aș dori să îmi rectific declarația, pentru a o face și mai inclusivă și categorică. Nu-l citiți doar pe David Irving, citiți fiecare voce pe care acești oameni vor să o reprime și citiți fiecare text pe care acești oameni vor să îl ardă.

Dacă vor să-l ardă, înseamnă că trebuie neapărat să îl citiți!

Odată ce l-ați citit, rămâne să decideți voi dacă textul merită să ajungă pe rafturile voastre – sau la foc.

Deci, evreilor care vor să controleze ceea ce gândesc oamenii și celor care ard cărți, atât Zioniști cât și „anti”: Este evident că ați lansat un război împotriva libertății academice. Vă ocupați cu arsul cărților și cu controlatul a ceea ce au voie oamenii să gândească și ce nu. Ați deschis o luptă împotriva valorilor vestice: sinceritatea, erudiția, toleranța. Toate lucrurile asociate nu cu Ierusalimul, ci cu Atena. Nu am nicio îndoială, veți câștiga câteva bătălii din acest război, veți putea anula câte o dezbatere, o conferință pe ici pe colo și chiar veți reuși să ardeți două, trei cărți. Dar veți pierde războiul. Libertatea va triumfa, deoarece dorința de libertate, năzuința spre libertate este întipărită în sufletul uman.

Le solicit de urgență evreilor și instituțiilor evreiești să își analizeze cu grijă comportamentul și să vadă dacă acesta servește într-adevăr intereselor evreiești. Ca autor al celei mai citite cărți în materie de politici identitare evreiești, pot să vă spun de pe acum că întrezăresc un dezastru.

Aveți grijă.



http://www.gilad.co.uk/writings/2017/3/21/if-they-want-to-burn-it-you-want-to-read-it

sâmbătă, martie 18, 2017

Un palestinian în vârstă de 14 ani, amputat, își amintește de timpul petrecut în custodia forțelor israeliene: „Nu mi-a fost frică să fiu lovit”




de Gideon Levy


Nu mai e un băiat. E greu de crezut că are doar 14 ani. Nu judecând după felul în care arată, nu prin felul în care vorbește, cu siguranță nu prin ceea ce a trecut în ultimii doi ani. Își spune povestea într-o manieră seacă, aproape rece, ca și când ar vorbi despre altcineva. Fără lacrimi, fără durere (vizibilă, cel puțin), fără autocompătimire; un băiat obișnuit cu suferința și care a trecut de mult pragul fricii. Terifiant de dur, abia zâmbind.

De unde îți iei puterea?, l-am întrebat. „Când am fost împușcat”, îmi răspunde el, „am simțit că piciorul îmi explodează. După asta, crezi că mi-ar mai fi teamă să fiu lovit de un anchetator?”

În septembrie 2015, Issa al-Mouati a fost împușcat și rănit de soldații care îl bănuiau că ar fi aruncat un cocktail Molotov. Cinci runde de gloanțe adevărate trase înspre el. După două luni și jumătate petrecute în aripa Ein Karem a spitalului universitar Hadassah din Ierusalim, i s-a amputat piciorul drept, de sub genunchi. În timpul primei luni a fost arestat în mod oficial și a petrecut tot acest timp încătușat de patul de spital. Avea 13 ani la vremea respectivă. După eliberarea din detenție și externarea din spital, a fost trimis la o clinică din Detroit, Michigan – cheltuieli plătite de o organizație caritabilă – pentru a i se lua măsurile pentru o proteză ortopedică. La vârsta de 13 ani s-a aflat în Statele Unite singur, vreme de o lună. L-am întâlnit prima oară în casa sa din Betleem, după ce a primit piciorul artificial. Era un băiat mult mai docil atunci; prietenii lui l-au luat la scăldat într-un bazin natural nu departe de Betleem.

La începutul acestei luni, în timpul unui raid de rutină efectuat de Forțele Israeliene de Apărare (IDF) în tabăra de refugiați Deheisheh, un raid întâmpinat cu rezistență violentă de către tinerii locali, Issa, băiatul amputat, a fost arestat. Dormea în casa bunicii sale bolnave, de care el și mama lui au grijă o dată la câteva nopți prin rotație cu alți membri ai familiei. Săptămâna trecută, în timp ce Issa se afla la închisoare, mama sa, Rada – pe care am cunoscut-o în casa bunicii lui Issa – ne-a povestit despre arestarea fiului său și despre bătăile pe care le-a încasat din partea personalului israelian responsabil cu securitatea. Purtătorul de cuvânt al unității IDF a negat responsabilitatea armatei pentru presupusa violență față de Issa și s-a mulțumit să spună că a fost transferat în custodia poliției israeliene. Un purtător de cuvânt al poliției a declarat săptămâna trecută că „O anchetă a descoperit că nu s-a folosit o astfel de forță în timpul interogatoriului și că nu suntem în posesia informațiilor despre astfel de acte.”

După aproape o săptămână petrecută în închisoare, Issa a fost eliberat vinerea trecută, fără cauțiune. Săptămâna aceasta l-am vizitat în casa sa din spatele Bisericii Nativității din Betleem. Ne-a primit singur, fără părinți.

Se deplasează destul de rapid cu piciorul prostetic. Într-un colț al camerei sale se află un scuter electric pentru invalizi pe care l-a primit când a fost în Statele Unite. Uneori îl folosește să meargă la școală, care este destul de departe de casa sa. Chipul îi devine mai profund afectat de suferință. Capul îi este acoperit cu o glugă în cea mai mare parte a timpului și pantaloni largi, în stil militar, îi ascund piciorul de metal.

Acum două săptămâni, în noaptea dintre 2 și 3 martie, se afla cu mama sa în casa bunicii. În jur de ora 1 noaptea s-a dus cu prietenii săi la un magazin să cumpere o gustare nocturnă: hot dog și hummus în pita. Planul lor era să mănânce și să fumeze o narghilea într-o cameră aflată pe acoperișul casei bunicii sale.

Între timp, trupele israeliene au pătruns în tabăra de refugiați și au fost întâmpinate cu pietre de către tinerii palestinieni. Unul dintre prietenii lui Issa a sugerat să plece rapid, dar Issa a spus că dacă ar fi arătat ca și când ar fi fugit, soldații ar fi intrat la bănuieli și i-ar fi împușcat.

Dintr-odată, un tânăr din mulțimea de oameni care se învârtea în jurul zonei cu pricina s-a întins spre Issa, care stătea în stradă, încercând să îl prindă. Era dintr-o unitate IDF sub acoperire, Mistaravim – Issa i-a observat pistolul. Potrivit spuselor lui Issa, a reușit să scape de soldat și a intrat într-o clădire alăturată cu doi dintre prietenii săi. Au plasat un panou de ipsos în fața ușii, dar soldații l-au dărâmat cu ușurință și au intrat în hol cu armele în poziție de tragere. Issa le-a spus prietenilor să nu se opună, deoarece soldatii erau înarmați. Unul dintre soldații sub acoperire a încercat să îi pună cătușe lui Issa prin spatele acestuia, dar rana sa anterioară l-a făcut incapabil să își îndoaie brațele. S-a crispat de durere.

Au sosit mai multe forțe militare. Mâinile lui Issa fuseseră între timp imobilizate la spate cu trei rânduri de cătușe din plastic și era legat la ochi. Încă doi băieți, mai mari, fuseseră arestați și ei. Issa spune că nu a aruncat cu pietre în soldați. Spune că ținea în mână punga cu mâncare înainte să fie arestat și că se îndrepta spre casa bunicii.

În stradă, povestește Issa, un soldat i-a lovit piciorul, dizlocându-i proteza. Issa a căzut la pământ, cu mâinile legate la spate. Soldatul s-a dat înapoi cu oroare văzându-i piciorul artificial. Cumva, Issa a reușit să se ridice pe piciorul sănătos. Alți soldați au sosit între timp. Unul dintre ei, își amintește Issa, l-a întrebat „Ce ai pățit?” La care el a răspuns „M-a părăsit piciorul.” „De ce n-ai spus de la început?” l-a întrebat soldatul și i-a dat o palmă. Soldații nu i-au dat șansa să le explice că este invalid, spune Issa.

A fost târât la un vehicul militar parcat la câțiva metri distanță, soldații îmboldindu-l în permanență să se grăbească, temându-se de grindina de pietre.

Când au ajuns la mașină, Issa s-a împiedicat și a căzut. Un soldat l-a tras înăutru și l-a pus să stea la podea, cu fața în jos. Încă cinci alți deținuți stăteau pe o bancă în duba militară. Vehiculul a fost bombardat cu pietre înainte să pornească, dar fără vreun efect, era blindat. Issa a auzit focuri de armă și a mirosit gaz lacrimogen. Deși ochii îi erau acoperiți, a putut să întrezărească ceva printr-o deschizătură îngustă a legăturii de pe ochi. Pe drum, spune Issa, un soldat a turnat apă pe el, adăugând că soldații i-au înjurat mama, i-au spus tot felul de obscenități și i-au călcat corpul cu bocancii. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

A fost dus la închisoarea Etzion, de lângă Betleem. A fost pus să stea în fund, pe jos, în curtea complexului. Proteza i s-a dizlocat din nou și îi era ținută în loc numai de pantaloni. Un soldat i-a spus să își prindă piciorul.

A fost transportat în camera de interogatoriu. Epuizat, a ațipit stând în scaun. Se crăpa de zori când s-a trezit. Nu i s-a dat nimic de mâncare până la sfârșitul acelei zile lungi, când a ajuns la închisoarea militară Ofer, în afara orașului Ramallah. A fost forțat să postească o zi întreagă. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

Anchetatorul său era un ofițer de poliție în ținută civilă care i-a spus că se numește Avi. Pe masă se afla un ibric cu cafea și un pachet de țigări. Issa era încătușat. Ofițerul i-a oferit o țigară. Issa a refuzat, spunându-i că s-a lăsat. Totuși, interogatorul i-a pus o țigară în gură și i-a aprins-o. I-a dat voie lui Issa să vorbească la telefon cu avocatul său. Avocatul l-a întrebat pe baiat dacă a fost bătut. Acesta i-a spus că a fost bătut în drum spre interogatoriu. Mai târziu i-a spus avocatului că anchetatorul l-a lovit în cap de patru ori în timp ce avea cătușele la mâini, înainte să plece. Mai devreme, anchetatorul a făcut presiuni asupra sa, amenințându-l, încercând să-l forțeze să admită că aruncase cu pietre și cocktailuri Molotov în soldați.

„Trebuie să mărturisești, pentru că armata știe totul despre tine. Nu mă face să te lovesc,” povestește Issa că i-a spus ofițerul de poliție. A încercat să-i spună ofițerului că nu are voie să îl lovească. „Avem voie să facem ce vrem”, a venit replica. Issa și-a menținut poziția că mergea pe stradă cu prietenii săi când au sosit soldații și că nu a aruncat cu pietre sau cocktailuri Molotov. A intrat un alt anchetator – același care l-a interogat pe Issa la Hadassah în 2015, când a fost încătușat de patul spitalicesc și i-a fost amputat piciorul. Interogatorul i-a amintit de asta și i-a cerut să semneze un formular în ebraică. Băiatul povestește că i-a spus ofițerului că nu înțelege ce spune chestionarul și a refuzat să-l semneze.

Interogatoriul a durat în jur de o oră, după care Issa a fost dus la închisoarea militară Ofer, unde i-a întâlnit pe ceilalți cinci tineri care au fost arestați în aceeași noapte cu el. I-au spus că și ei au fost bătuți în timpul interogatoriului. Lui Issa i s-a dat uniforma de deținut și după o perioadă de așteptare – hamtana, poate singurul cuvânt din ebraică pe care îl cunoaște – a fost dus în celula cu numărul 13.

A fost transportat la tribunalul militar Ofer de trei ori pentru audieri în vederea reîntemnițării. Prima dată, și-a văzut mama la tribunal. Pe 8 martie, gardienii l-au informat că avea să fie eliberat. El și ceilalți cinci deținuți din tabăra de refugiați Deheisheh au fost duși la amiază la punctul de control Bituniya, nu departe de Ofer, unde au așteptat până la ora 5 după-masa până când tatăl unuia dintre tineri a venit după ei. În drum spre casă au trecut prin Ramallah, unde au cumpărat sendvișuri pentru băieții flămânzi. Issa a sosit acasă la 8 seara, când și-a revăzut părinții, surorile și fratele. Săptămâna aceasta, până să îl întâlnim, a stat la bunica sa acasă. Un purtător de cuvânt al poliției a spus că va fi pus sub acuzație în curând.

Issa își dorește acum să se poată odihni puțin acasă, să-și lase piciorul să se vindece după toate loviturile și smuciturile și să revină la școală după câteva zile. Vorbind de școală, ochii săi cerniți se aprind pentru prima oară. După toate orele de la care a lipsit, i-a fost înghețat un an, și acum abia așteaptă să se reîntoarcă în clasă.