"Este interzisă utilizarea împotriva civililor a foametei ca metodă de război (…). Este interzisă atacarea, defectarea, confiscarea sau distrugerea bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile." Implicaţiile articolului 54 al Protocolului adiţional I din 1977 al Convenţiei de la Geneva (1) sunt clare: bombardarea centralelor electrice din Gaza de către armata israeliană, blocada instituită împotriva populaţiei civile şi pedepsirea colectivă împotriva acesteia ţin de domeniul crimelor de război.
Un alt principiu al dreptului internaţional violat de ofensiva israeliană este precizat în acelaşi Protocol adiţional: cel al proporţionalităţii. Textul stipulează că atacurile "sunt interzise dacă există presupunerea că ele vor cauza în mod incident pierderi de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile, rănirea civililor sau afectarea bunurilor cu caracter civil care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat" (2). Cine poate să se gândească fie şi o clipă că obiectivul afirmat – salvarea unui soldat – ar valora aceste numeroase distrugeri?
Contrariu a ceea ce au scris mai multe ziare franceze, printre care Liberation (3), Israel a negociat de mai multe ori schimburi de prizonieri: astfel, în 1985, a eliberat 1.150 de deţinuţi palestinieni pentru a recupera trei dintre soldaţii săi care fuseseră capturaţi de către Frontul popular de eliberare a Palestinei – Comandamentul general (FPEP-CG). Iar în 2004, în cadrul unui acord de acelaşi tip cu Hezbollahul libanez, a schimbat 400 de deţinuţi palestinieni împotriva unui colonel israelian şi corpurile a trei soldaţi ucişi. Nu sunt negocierile mai în măsură să obţină eliberarea lui Gilad Shalit decât operaţiunile militare, care riscă să conducă la moartea ostatecului?
Aşa cum o remarcă şi editorialul (4) publicat în cotidianul israelian Haaretz din 30 iunie: “Bombardarea podurilor care pot fi ocolite atât cu piciorul cât şi cu maşina; ocuparea unui aeroport care este în ruine de ani de zile; distrugerea unei staţii de distribuţie a energiei electrice, cufundarea parţială a Fâşiei Gaza în întuneric; distribuirea de manifeste pentru a transmite oamenilor că ne pasă de soarta lor; survolarea palatului prezidenţial al lui Başar El-Assad şi arestarea responsabililor aleşi ai Hamas. Şi guvernul vrea să ne convingă că toate acestea sunt făcut doar pentru a-l elibera pe soldatul Gilad Shalit.” Apoi comentatorul urmează: “Olmert ar trebui să ştie că arestarea liderilor contribuie la creşterea credibilităţii lor şi a partizanilor lor. Dar nu avem de-a face numai cu un raţionament strâmb: arestarea oamenilor pentru a-i folosi ulterior ca monedă de schimb este un act banditesc, nu unul de stat.”
De fapt, aşa cum l-a relevat şi presa israeliană, această ofensivă, inclusiv arestarea principalilor responsabili ai Hamas, deputaţi aleşi şi miniştri, fusese planificată de mult timp. În ce scop? Pentru a sfârşi nu numai cu guvernul palestinian rezultat în urma scrutinului din ianuarie 2006, dar cu orice altă formă de autoritate palestiniană. Este logica “planului de retragere unilaterală” formulat de Ariel Şaron şi reluat de Ehud Olmert – pretinzând că nu există interlocutor palestinian frontierele Israelului se pot trasa în mod unilateral. Această strategie nu datează de la victoria în alegeri a Hamas, pentru că în timpul anului 2005, atunci când Mahmud Abbas era în fruntea Autorităţii şi guverna cu o majoritate Fatah, primul-ministru Ariel Şaron a refuzat sistematic să negocieze cu el şi a urmat, în ciuda deciziei Curţii Internaţionale de Justiţie, construcţia zidului. Alegerea unilateralismului reprezintă punerea sub semnul întrebării a ceea ce se obţinuse în urma acordurilor de la Oslo, şi anume convingerea (confirmată prin documentul de recunoaştere mutuală (5) între Israel şi OEP, semnat în 9 septembrie 1993 de Iţac Rabin şi Yasser Arafat) că soluţia conflictului israelo-palestinian ţine de negocierile bilaterale între OEP şi statul Israel.
Victoria obţinută de Hamas la alegerile din ianuarie 2006 (6) a permis guvernului israelian să-şi accentueze propaganda pe tema “nu există interlocutor palestinian”. Statele Unit şi Uniunea Europeană (cu susţinerea Franţei (7)) au pus trei condiţii noului guvern palestinian: recunoaşterea statului Israel, oprirea tuturor acţiunilor armate şi acceptarea procesului început la Oslo – şi au suspendat ajutorul direct, contribuind în mod semnificativ la suferinţele unei populaţii vinovate de a fi “votat prost”. Complezenţa în privinţa unui guvern israelian care refuză să recunoască dreptul palestinienilor la un stat independent pe teritoriile ocupate în 1967, care utilizează terorismul împotriva civililor şi care reneagă toate angajamentele făcute la Oslo, este fără limite. Am putut-o auzi chiar pe Benita Ferrero-Waldner, comisar european însărcinat cu afaceri externe, salutând unilateralismul guvernului israelian ca pe “o decizie curajoasă”.
Nu este fără îndoială o întâmplare faptul că ofensiva actuală a coincis cu semnarea declaraţiei comune (8) a tuturor organizaţiilor palestiniene (cu excepţia Jihadului islamic), care prevede stabilirea unui stat palestinian independent pe toate teritoriile ocupate în 1967, având capitala în Ierusalimul de Est – şi reprezintă deci o recunoaştere de facto a Israelului. Iar această nouă perspectivă în direcţia păcii n-a convenit guvernului israelian. Ca şi în 2002, când reuniunea arabă la nivel înalt din Beyruth adoptase un plan care prevedea recunoaşterea statului Israel în schimbul creării unui stat palestinian, şi căreia guvernul lui Şaron îi răspunsese, pretextând un atentat kamikaze, printr-o ofensivă generalizată împotriva teritoriilor ocupate.
Totuşi, “Ploaia de vară”, nume romantic dat ofensivei israeliene, confirmă eşecul politicii unilaterale – retragerea armatei israeliene din Fâşia Gaza, fără negocieri cu palestinienii, nu poate conduce la pace. Aplicată Cisiordaniei, unde imbricarea coloniilor şi a populaţiei palestiniene este extrem de încâlcită, orice evacuare unilaterală nu va putea conduce decât la noi violenţe.
Note:
1) A se vedea textul pe site-ul Înaltului Comisariat pentru drepturile omului al ONU.
2) “Principiul proporţionalităţii” in Crimes de guerre. Ce que nous devons savoir, Autrement, Paris, 2002.
3) « L'enlèvement, une arme sans effet », Libération, 29 juin 2006.
4) "The government is losing its reason", Haaretz, 30 juin 2006.
5) « Le Hamas à l'épreuve du pouvoir », de Wendy Kristianasen,
6) Le Monde diplomatique, juin 2006 ; en anglais : "Hamas besieged" si "Honestly, only in Palestine", Le Monde diplomatique - English
edition, June 2006.
(7) « "Fatigue" au Quai d'Orsay, misère à Gaza », Le Monde diplomatique, juin 2006.
(8) "The Prisoners' National Conciliation Document", Palestine Center, 28 juin 2006 (en anglais).
Articolul a apărut în Le Monde diplomatique - 30 iunie 2006
Ulterior, a fost preluat de:
http://www.aloufok.net/article.php3?id_article=3197
http://www.oulala.net/Portail/article.php3?id_article=2490
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu