Dreptul de întoarcere acasă, un drept încă refuzat palestinienilor

Refugiaţii palestinieni reprezintă populaţia cu cea mai mare şi cu cea mai lungă suferinţă din lumea contemporană.

În 2005, erau aproximativ 7,2 milioane de refugiaţi palestinieni, echivalentul a 74% din întreaga populaţie palestiniană, estimată azi la 9,7 milioane trăind în întreaga lume.

Cronologia refugiului palestinian este următoarea:

În timpul creaţiei statului zionist în 1948, aproximativ trei sferturi dintr-un milion de palestinieni au fost forţaţi să devină refugiaţi. Împreună cu descendenţii lor, mai mult de 4,3 milioane din aceşti refugiaţi sunt azi înregistraţi de Naţiunile Unite, în timp ce 1,7 milioane nu sunt. Conform The United Nations Relief and Works Agency for Palestinian Refugees (UNRWA), o treime din refugiaţii înregistraţi trăiesc în 59 de tabere de refugiaţi din Iordania, Liban, Siria, West Bank şi Fâşia Gaza. Majoritatea celorlalţi trăiesc în şi în jurul oraşelor din West Bank şi Fâşia Gaza, precum şi în ţările învecinate.

Aproximativ 32.000 de palestinieni au devenit refugiaţi interni ai statului în 1948 Israel. Azi, aceşti refugiaţi sunt în număr de aproximativ 355.000 de persoane. În ciuda faptului că au primit cetăţenia israeliană, statul zionist neagă acestora dreptul de a se întoarce în casele sau satele lor.

Atunci când West Bank şi Fâşia Gaza au fost ocupate în 1967, Naţiunile Unite au raportat că aproximativ 200.000 de palestinieni şi-au părăsit casele. Aceştia, împreună cu descendenţii lor de azi, sunt în număr de aproximativ 834.000 de persoane.

Ca urmare a demolărilor de case, revocărilor de drepturi de rezidenţă şi construcţie de colonii ilegale pe pământ palestinian furat, cel puţin 57.000 de palestinieni au devenit refugiaţi în West Bank după ocupaţie. Acest număr include cele 15.000 de persoane refugiate în urma construirii Zidului Apartheidului din Israel.

Dreptul de întoarcere pe pământurile proprii are o bază legală solidă:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 13, afirmă: “Fiecare om are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.”

2. Convenţia Internaţională a Eliminării Oricăror Forme de Discriminare Rasială (art. 5 (d) (ii)] stabileşte: “Statele participante se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub oricare din formele ei şi să garanteze dreptul oricui, fără distincţie de rasă, culoare, sau origine etnică ori naţională, de a se bucura de egalitate în faţa legii, mai ales în privinţa … dreptului de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa proprie, şi să se întoarcă în ţara sa.”

3. Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice (articolul 12(4), stabileşte: “Nimeni nu va fi privat în mod arbitrar de dreptul de a se întoarce în ţara sa.”

Mai mult, Principiul Autodeterminării garantează, inter alia, dreptul de proprietate şi de domiciului în ţara sa. Naţiunile Unite au adoptat acest principiu în 1947. În 1969 şi după, a fost în mod explicit aplicat în cazul poporului palestinian, inclusiv “legalitatea luptei popoarelor pentru autodeterminare şi eliberare” (GAOR 2535 (xxiv), 2628 (xxv), 2672 (xxv), 2792 (xxvi)). Legea internaţională stipulează că nici ocupaţia nici suveranitatea nu diminuează dreptul de proprietate. Atunci când otomanii au pierdut războiul în 1920, proprietatea palestinienilor asupra pământului a fost menţinută. Pământul şi proprietatea refugiaţilor li se cuvin de drept şi continuă să fie în dreptul lor întoarcerea la ele.

În 1949, comunitatea internaţională s-a simţit responsabilă de jefuirea în masă şi epurarea etnică pe care le începuse politica zionistă. Mediatorul Naţiunilor Unite, contele Folke Bernadotte, care avea să fie mai târziu asasinat de o bandă teroristă zionistă, a declarat: “Ar fi o ofensă împotriva principiilor justiţiei elementare dacă acestor victime inocente ale conflictului le-ar fi negat dreptul de a se întoarce la casele lor, în timp ce imigranţii evrei sosesc în valuri în Palestina.” (UN Doc Al 648, 1948). Acest lucru continuă să fie adevărat şi azi, în condiţiile în care orice evreu, indiferent care i-ar fi originea naţională, poate obţine automat cetăţenie israeliană, în timp ce arabilor palestinieni le este negat dreptul de a se întoarce pe pământurile lor.

În conformitate cu legislaţia internaţională, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 194 în 11 decembrie 1948. Paragraful 11 stabileşte: “refugiaţii [palestinieni] care doresc să se întoarcă la casele lor şi să trăiască în pace cu vecinii lor trebuie să primească permisiunea de a o face în cel mai scurt timp, iar o compensaţie trebuie plătită pentru proprietatea celor ce aleg să nu se întoarcă, sau pentru pierderea sau distrugerea proprietăţii celorlalţi.”

Rezoluţia 194 a fost reiterată practic în fiecare an din 1948 cu consens universal, excepţie Israel şi Statele Unite. Rezoluţia a fost clarificată de către Rezoluţia 3236 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, care reafirmă în subsecţiunea 2: “dreptul inalienabil al palestinienilor de a se întoarce la casele şi proprietăţilor lor de la care au fost alungaţi şi dezrădăcinaţi, şi care îi aşteaptă.”

Primirea Israelului la ONU a fost condiţionată de acceptarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite, inclusiv 194. Negarea dreptului refugiaţilor palestinieni de a se întoarce la casele şi pământurile lor este o crimă de război şi un act de agresiune care solicită acţiunea comunităţii internaţionale. Comunitatea internaţională poate aplica sancţiuni asupra Israelului până când acesta se supune legilor internaţionale.

Dreptul refugiaţilor de a se întoarce pe pământurile lor nu este doar sacru şi legal, dar şi posibil. Studii demografice arată că 80% dintre israelieni trăiesc pe 15% din pământ, şi că restul de 20% trăiesc pe 85% din pământul aparţinând refugiaţilor. Mai mult, din cei 20%, 18% trăiesc în oraşe palestiniene în timp ce 2% trăiesc în kibbutzim şi moshavs. În comparaţie, mai mult de 5.000 de refugiaţi trăiesc pe kilometru pătrat în Fâşia Gaza, în timp ce dincolo de sârma ghimpată pământurile lor sunt practic libere. 97% din întreaga populaţie refugiată trăieşte actualmente la mai puţin de 100 de km de casele lor. 50% la mai puţin de 40 de km. În timp ce mulţi îşi pot vedea, dincolo de sârma ghimpată, propriile pământuri cu ochiul liber.

Dreptul inalienabil al refugiaţilor nu este negociabil. Legea internaţională consideră înţelegerile între ocupant şi ocupat nule dacă îi lipsesc pe civili de drepturile lor umane, inclusiv drepturile de repatriere şi restituire.

Statele Unite sunt forţate prin legile lor să nu finanţeze regimuri care violează drepturile omului şi libertăţile de bază. Nu există un drept mai elementar decât cel pe care îl are cineva asupra casei sale şi pământului său. Statele Unite pot utiliza masivul suport financiar pe care îl acordă annual Israelului pentru a face presiune în vederea respectării acestui drept.