Asta este. Mâine meciurile Cupei Mondiale vor lua sfârşit. Îi vom putea felicita pe noii campioni şi le vom ura arrivederci sau au revoir, depinde de situaţie.
Acum publicul se poate reîntoarce la chestiuni mai puţin importante, ca de exemplu uciderile zilnice şi distrugerile, soldatul capturat, lansarea de rachete Qassam şi orice altceva aflat în legătură cu invazia noastră din Gaza.
Definiţia corectă a operaţiunii punde deja o problemă. Şeful Comandamentului de Sud al Israelului, generalul Yoav Gallant, vorbeşte de “război”, la fel şi mass-media. Chiar aşa?
“Războiul” este o situaţie clară, delimitată de legi internaţionale. El are loc între inamici, care sunt obligaţi să respecte reguli de bază.
Dar guvernul Israelului susţine că nu se confruntă cu un inamic cu drepturi, ci cu “terorişti”, “criminali” şi “bande”. Iar aceştia, desigur, nu au drepturi.
Într-un război, există “prizonieri de război”. Acest concept poate fi atribuit caporalului Gilad Şalit, care a fost luat prizonier într-o acţiune militară, la fel ca şi luptătorilor palestinieni care sunt deţinuţi de noi. Dar guvernul nostru îl defineşte pe Şalit ca fiind “răpit” iar pe prizonierii palestinieni ca fiind criminali.
Se pare că din nou creierul evreiesc inventează concepte (după cum zicea odată un popular cântec israelian). După Retragerea Unilaterală şi Pacea Unilaterală, avem acum un Război Unilateral. Un război în care o parte (cea mai puternică) se bucură de toate drepturile decurgând din starea de beligeranţă, în timp ce cealaltă (cea mai slabă) parte nu are nici un drept.
Un război trebuie să aibă un scop.
Ca şi invazia lui George Bush în Iraq, invazia lui Ehud Olmert în Gaza are un scop care se schimbă în fiecare zi.
G
A început ca o operaţiune menită să-l salveze pe caporalul Şalit. Cum poate cineva să elibereze un soldat care a fost luat prizonier de organizaţii subterane, ale căror localizari sunt necunoscute? Cum îl poate cineva elibera utilizând forţa fără să-i pună în pericol viaţa?
Armata are o soluţie – aceeaşi soluţie pe care o are pentru fiecare problemă: desfăşurarea masivă de forţe. Dacă am putea să cucerim, să pulverizăm, să ucidem şi să distrugem din ce în ce mai mult, ar veni momentul în care poporul palestinian n-ar mai fi capabil să reziste suferinţei şi ar cere luptătorilor necunoscuţi să-l elibereze pe soldatul capturat. Necondiţionat. Acesta ar putea fi numit “Principiul lui Harris”. În al doilea război mondial, mareşalul aviaţiei britanice, Arthur Harris (supranumit “Bomber Harris”) a promis să îngenuncheze Germania în urma transformării oraşelor ei în ruine. Germanii au vorbit de “atacuri teroare”. Într-unul dintre ele, oraşul Dresda, unul dintre cele mai mari şi mai splendide din Germania, totul a fost ras la nivelul solului. În imensa conflagraţie, între 35.000 şi 100.000 de civili au ars de vii (a fost imposibilă numărarea victimelor după ploaia de foc). Dar, în pofida promisiunii lui Harris, moralul Germaniei nu a intrat în colaps. Germania s-a predat numai după ce ultima casă a fost cucerită de infanterie.
Populaţia palestiniană nici ea nu intră în colaps, în ciuda situaţiei îngrozitoare. Ea cere, aproape în unanimitate, să nu fie eliberat soldatul israelian dacă nu are loc o eliberare a “prizonierilor de război palestinieni”.
Aşadar, în locul eliberării prizonierului, a apărut un nou scop: împiedicarea lansărilor de noi rachete Qassam.
Pare simplu. N-avem decât să ocupăm zonele de unde pot fi lansate rachete spre Sderot şi Aşkelon. Dar această misiune este de natură sisifică. Operaţiunea poate conduce doar la o reducere temporară a lansărilor. Dar chiar şi comandanţii militari ai operaţiunii sunt de acord că lansarea de rachete va fi reluată, probabil într-o cadenţă crescută, în momentul în care armata se va retrage. Aproape nimeni nu vrea ca armata să rămână acolo. Publicul israelian are suficientă experienţă pentru a nu-şi permite să fie atras din nou în “mlaştina Gaza”.
Ministrul locuinţelor, Şitret, cunoaşte un remediu – întoarcerea în Gaza “chiar şi de o mie de ori”. Ministrul apărării Pereţ vorbeşte despre “un preţ enorm care va fi smuls palestinienilor” – un preţ atât de îngrozitor încât palestinienii înşişi vor alunga echipele care lansează rachete Qassam. Acestea sunt opiniile şefului statului major. În locul lui “Bomber Harris”, îl avem pe “Distrugătorul Haluţ”. Nu din întâmplare, amândoi au ieşit din rândurile Forţelor Aeriene.
Dacă stoparea permanentă a rachetelor Qassam nu este posibilă, ce scop a mai rămas pentru război? Doar unul – ştrangularea guvernului palestinian. A se vedea “Principiul lui Harris.”
Ca fiecare eveniment din cei 120 de ani de de conflict zionisto-palestinian, şi acesta a intrat în conştiinţele celor două popoare în mod diferit.
Pentru cei mai mulţi dintre israeliene, acesta este un nou capitol din lungul război împotriva “terorismului palestinian”. Din nou bravii noştri soldaţi sunt obligaţi să înfrunte josnicii criminali palestinieni, al căror scop este să ne arunce în mare. Din nou ne luptăm “pentru că nu este de ales”. Aşa ca în celebra butadă lansată cândva de Iţak Şamir: “Arabii sunt aceiaşi arabi, iar marea este aceeaşi mare!”
De cealaltă parte, este un act de rezistenţă eroică şi cei mai buni dintre ei se află împotriva unui inamic rău şi lipsit de scrupule. Una dintre cele mai puternice arme din lumă, echipată cu cele mai perfecţionate arme, s-a desfăşurat împotriva unei mâini de luptători neantrenaţi cu arme primitive. Avioane de luptă, elicoptere cu arme automate, tancuri grele, artilerie, rachete lansate de pe nave maritime, buldozere blindate şi binocluri cu infraroşii – toate acestea împotriva unor Kalaşnikovuri şi RPG-uri (arme uşoare anti-tanc). Massada palestiniană.
Lupta dintre miliţiile palestiniene dă naştere unei noi unităţi împotriva inamicului comun. Deja la începuturile operaţiunii, Ismail Haniyeh (Hamas) era de acord cu Mahmud Abbas (Fatah) să accepte “documentul prizonierilor”, care recunoaşte de facto Israelul în interiorul Graniţei Verzi (Green Line). Acum, în focul luptei, membrii Fatah li se alătură zgomotos luptătorilor Hamas în rezistenţa împotriva invadatorului, iar resturile influenţei lui Abbas se ofilesc.
Dacă guvernul Israelului îşi duce la bun sfârşit ameninţările publice de a-l omorâ pe primul-ministru palestinian şi pe miniştrii său, Hamas va ieşi şi mai puternic din asta. Locul martirilor va fi ocupat cu noi lideri dintre luptători, iar palestinienii vor strânge rândurile în spatele lor.
În Israel, s-a petrecut opusul – operaţiunea poate doborâ guvernul care a pornit-o. Proiectorul crud al crizei aruncă o lumină puternică asupra membrilor săi – şi această lumină nu este câtuşi de puţin complezentă. Se pare că printre ei nu se află nici măcar o singură persoană care să fie mai mult decât un politician îmbătrânit.
Ehud Olmert însuşi vorbeşte de moarte politică. Bâlbâielile sale nesfârşite încep să irite – cu atât mai mult cu cât nu conţin nimic altceva decât clişeele goale ale anilor ’50: “Nu ne vom supune şantajului”, “Terorismul nu va învinge”, “Inamicul vrea să ne anihileze”, “Criminalii nu vor fi iertaţi”, “Avem o armată minunată”, “Braţul nostru este lung”, etc. etc.
Amir Pereţ repetă sloganele cele mai sângeroase sloganuri ale celor mai răi dintre predecesorii săi. N-a mai rămas nimic din liderul pentru care votam ieri abia, cel care avea să săvârşească o revoluţie socială, să schimbe priorităţile naţionale, să taie drastic bugetul militar, să aducă pacea mai aproape. Tot ce a mai rămas e un purtător de cuvânt (şi nici măcar cel mai strălucit) al şefului statului-major. Dacă magazinul meu, Haolam Hazet, ar fi încă în circulaţie, ar include săptămâna asta cu siguranţă o caricatură arătând un papagal cocoţat pe unul din umerii lui Dan Haluţ.
Tipi Livni, care a atras atât de multe speranţe, pur şi simplu a dispărut. Ea nu are nici un rol în această dramă. Nu are nimic de zis, în afara celor mai banale platitudini. Ca şi Olmert, apare drept ceea ce este: un politician de dreapta care calcă pe urmele tatălui ei de dreapta.
Adevăratul conducător al Israelului este Dan Haluţ, un pilot de vânătoare care vede lumea prin gaura pe unde aruncă bombele. Singurul său competitor este şeful Serviciilor Secrete, Yuval Diskin. Şefii armatei şi al Mossadului decid între ei viitorul statului Israel. Olmert este, în cel mai bun caz, arbitru.
O curiozitate: numele nu au nimic în comun cu natura posesorilor lor. Ehud (“plăcut”, în ebraică) îşi pierde popularitatea. Pereţ (“nonconformistul”) nu este nonconformist în raport cu vechea politică de securitate. Livni (“alb”) justifică fapte negre. Iar Haluţ (“pionier”) cu siguranţă nu conduce spre ceva nou.
Dar cel mai curios nume aparţine comandantului acestor operaţiuni, generalul Gallant. În limbile europene, “gallant” înseamnă în egală măsură brav şi cavaler.
Cum se vor sfârşi toate astea?
Cred că în final nu va fi nici o alternativă pentru a obţine eliberarea soldatului altfel decât procedând la un schimb de prizonieri. Ai noştri vor trâmbiţa încununarea operaţiunii cu o mare victorie, pentru că palestinienii vor trebui să se satisfacă cu un număr mai mic de prizonieri eliberaţi decât au cerut la început. Palestinienii vor clama şi ei o victorie glorioasă, pentru că Israelul va elibera prizonieri după toate frazele sforăitoare începând cu “Niciodată…” (Aşa cum s-a spus: niciodată să nu spui niciodată.)
Dacă vrem, eliberarea soldatului ar putea fi combinată cu un pachet mai solid: un armistiţiu mutual, oprirea lansării de rachete Qassam, în schimbul unei retrageri complete din Fâşia Gaza, terminarea “execuţiilor la distanţă” şi eliberarea liderilor Hamas recent arestaţi.
Un armistiţiu scurt poate conduce la unul lung şi la pornirea unui dialog serios.
Este guvernul Olmert capabil de asta, după toate toate fanfaronadele arogante pe care le-a debitat? Sunt membrii săi cel puţin interesaţi într-o astfel de deschidere, după ce s-au raliat politicii de “Convergenţă Unilaterală” şi anexării de teritorii?
Probabil că nu. Pe de altă parte, opinia publică israeliană ar putea învăţa o lecţie din rezultatele “retragerii unilaterale” şi ale acestui război unilateral. Mişcarea pentru pace israeliană poate ajuta împlinirii acestui scop.
8.7.06
Acest text a fost preluat de nenumărate site-uri, redau câteva dintre ele
http://anjameulenbelt.sp.nl/weblog/2006/07/09/a-one-sided-war/
http://www.commondreams.org/views06/0709-25.htm
http://www.scoop.co.nz/stories/HL0607/S00113.htm
http://www.palestineblogs.org/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu