Retorica asupra demografiei predomină într-o asemenea măsură în discursul politic al Israelului încât am putea să fim tentaţi să credem că Israelul a renunţat la denominaţiunea sa preferată de stat evreiesc democratic în folosul celei de stat evreiesc demografic. Situaţia a atins un asemenea stadiu încât ar putea fi diagnosticată ca un caz avansat de demografomanie. Mania este desigur înrădăcinată în principiile zioniste, în scopul menţinerii unei majorităţi evreieşti capabile să desfăşoare pe plan local o democraţie care ar absorbi diaspora, de a permite instalarea de colonişti şi credinţa într-o istorie comună, precum şi în scopul fetişizării serviciului militar. Căci dacă nimic din toate acestea n-ar exista, Israelul ar trebui să practice guvernarea prin minoritate, ceea ce conduce inevitabil la apartheid sau segregare rasială, la guvernare printr-o minoritate naţională care consideră statul ca o personificare a legitimităţii sale. Asemenea practici cer două norme de legalitate. Pentru că niciodată nu s-a luat în calcul versiunea statului cu minoritate evreiască, transferul palestinienilor a fost dintotdeauna în inima proiectului zionist al unui stat evreiesc situat într-o ţară cu o majoritate arabă şi în mijlocul unei regiuni arabe. Nu este o coincidenţă faptul că bucata de pământ care trebuia la început să primească statul evreiesc fusese în prealabil "curăţată etnic". De-a lungul a ceea ce fusese înfloritoarea coastă palestiniană, azi mai există doar două sate arabe.
Prima sarcină a fost deci de a curăţa zonele statului evreiesc – aşa cum era definit în rezoluţia partiţionării Palestineii – de locuitorii lor arabi. A urmat transferul arabilor din Galileea şi din alte regiuni ale statului arab prevăzut. Rezultat: o mare majoritate evreiască a făcut posibil faptul de a impune suveranitatea democratică a evreilor, chiar dacă acest lucru s-a petrecut într-un mod non-liberal ci pe cale militară şi colonialistă. Astfel, democraţia evreiască a transformat angajamentul religios într-un instrument de formare naţională, jefuind concomitent poporul arab palestinian. Dezrădăcinarea palestinienilor din 1948 a fost un exerciţiu de separare demografică graţie unui transfer.
Proiectele de separaţie demografică de azi – numite acum iniţiative de pace – recunosc imposibilitatea repetării trecutului. Acest lucru, cel puţin, a fost recunoscut de Igal Allon în planul Allon care a urmat războiului din 1967. El a sugerat atunci ca zonele populate să fie acordate Iordaniei. Ehud Olmert foloseşte acelaşi limbaj atunci când îşi apără recenta iniţiativă de separaţie unilaterală. "Transferul nu mai este posibil. Nu poate fi nici susţinut moral, şi nu este nici măcar realist." Pentru că transferul este imposibil, devine atunci necesară găsirea unui alt model de segregare. Din această cauză Moşe Ya’alon n-are nici un scrupul atunci când descrie actuala fază ca fiind "a doua parte a lui 1948 (desăvârşirea lui 1948)".
Deplasarea populaţiei din 1948, şi ocupaţia care a urmat lui 1967 – o ocupaţie care eludează chestiunea anexării preferând o formulă care include "aplicarea legii israeliene în Cisiordania şi Gaza" fără să garanteze, bineînţeles, cetăţenia sau drepturile politice – sunt două cazuri de segregaţie demografică întreprinse în numele majorităţii evreieşti.
Josnicia ideologiei contradictorii a dreptului israelian ar fi putut fi pusă în relief de declaraţiile făcute de Şaron anul trecut [acest articol a fost scris în 2004, aşadar autorul face aluzie la anul 2003 – n. tr.] dar adevărul a fost vizibil pentru toată lumea încă din momentul în care partidul Likud accedea la putere în 1977.
Este evident faptul că palestinienii trăiesc un regim de cetăţenie şi o viaţă politică inacceptabile. Ei sunt dincolo de un sistem politic bazat pe o majoritate evreiască, şi asta chiar fără umbra unui zid. În momentul în care această societate care a trăit – şi continuă să trăiască – sub ocupaţie a recurs la lupta pentru suveranitate naţională şi pentru separaţie într-un stat independent pentru cetăţeni palestinieni, Israelul a răspuns cu planuri pentru a se separa de palestinieni în funcţie de condiţiile proprii. Israelul vrea să se separe de cel mai mare număr de palestinieni posibil, care să trăiască pe cea mai mică suprafaţă de pământ cu putinţă. Planurile de autonomie negociate cu Egiptul în ianuarie 1980, acordurile de la Oslo, propunerile de la Camp David, planurile de retragere unilaterală ale lui Şaron şi ale lui Olmert, iniţiativa de la Geneva a stângii zioniste israeliene, precum şi zidul de separaţie sunt manifestări diferite ale acestei idei.
Defectul care se află în inima unor asemenea iniţiative, caracterul evident al faptului că ele nu sunt destinate să aducă o pace reală, ia naştere dintr-un proces devenit necesar pentru a răspunde exigenţei de a menţine o mare majoritate evreiască în entitatea politică israeliană.
Iată contextul demografic în interiorul căruia zionismul tratează chestiunea pământului. Dintr-un motiv oarecare, cultura politică şi simbolurile zioniste sunt impregnate de o convingere nezdruncinată că orice pământ nelocuit este gata pentru confiscare şi anexare. Această credinţă este atât de manifestă încât arabii se simt vinovaţi când lasă o bucată de pământ goală, căci orice pământ gol este ameninţat fie cu confiscarea, fie să devină partea unei colonii sau a unei străzi pentru o colonie sau a unei rezervaţii naturale.
Orice pământ nelocuit este un pământ gata să fie înghiţit. În aceasta constă injustiţia argumentului demografic. Pe de o parte este rasist. Pe de altă parte, nu are nimic în comun cu pământurile. Segregarea poate să se producă fără pământuri, cum este cazul transferului. Sau se poate produce pe cea mai mică parte de pământ posibilă, aşa cum vrea Şaron.
Unii arabi şi anumiţi palestinieni şi-au integrat într-atât logica zionistă a tacticii ameninţării demografice încât consideră insulta "bombei demografice" ca fiind ceva pozitiv. Ei laudă fertilitatea femeilor palestiniene, pentru că nu le-a mai rămas nimic cu ce să se laude. În acest punct a ajuns strategia noastră? Lăsând deoparte latura primitivă a reducerii femeilor la funcţia reproductivă, factorul demografic în sine nu conduce la justiţie. El include o viziune rasită care nu conduce la soluţii juste. Rasismul este motivaţia de bază a separaţiei.
"Ei sunt acolo şi noi aici" spunea sloganul electoral al lui Barak. Lupta este atât de agitată încât condiţiile acestei separaţii nu sunt excesiv de confortabile pentru Israel, nici definitiv tragice pentru palestinienii care trăiesc sub ocupaţie.
Este întristător faptul că viziunea colonialistă a condus la cultul numărului, a cantităţii şi nu a calităţii. Adesea, chiar forţele sociale şi politice progresiste [israeliene], oamenii care vor cu adevărat un viitor mai bun, chiar un stat bi-comunitar, utilizează frica demografică în chip de tactică: atâta timp cât nu ne-am retras în cadrul frontierelor din 4 iunie 1967, şi atâta timp cât un stat palestinian nu va fi stabilit în interiorul acestei frontiere, noi [evreii] nu vom deveni o majoritate demografică şi nu veţi avea altă alternativă decât să vă daţi acordul pentru un stat bi-comunitar.
Cei care vor să-i convingă pe oameni de meritele unui stat bi-naţional n-ar trebui să-i înfricoşeze cu argumentul demografic. Argumentul îşi trage rădăcina dintr-un sol rasist. Nu poate da naştere unei plante sănătoase.
Este posibil ca mulţi dintre liderii arabi să nu fie conştienţi de faptul că ideea segregării rasiale a venit pentru prima oară din partea partidului muncitoresc. Primul care a cerut separarea unilaterală a Israelului de palestinieni, dincolo de cel mai înalt zid posibil, a fost Hayim Ramon. Likud a adopte propunerea şi a dirijat-o, literalmente, spre un zid. Stânga utilizează ameninţarea demografică pentru a-i înfricoşa pe israelieni. Ea încearcă să-i convingă pe palestinieni să abandoneze orice altă logică, graţie unui acord virtual care serveşte segregaţioniştilor. O stângă mai demnă ar fi căutat pacea în timp ce era la putere şi ar fi combătut segregaţia rasială în timp ce era în opoziţie. Stânga ar trebui mai degrabă să combată zidul decât să semneze acorduri virtuale. Acesta este testul definitiv.
Atât timp cât logica oricărei colonii rămâne demografică, atât timp cât se reduce la separaţia de cel mai mare număr de palestinieni, pământurile rămân o chestiune secundară în crearea unei entităţi palestiniene.
Colonialismul zionist ocupă spaţiul între două modele dispărute – cele furnizate de Africa de Sud şi Franţa colonialistă în Algeria. Nu este vorba de un amestec între cele două ci mai degrabă de o distilare a tot ce a fost mai rău în fiecare dintre ele.
În Africa de Sud, pionierul apartheidului, segregaţia rasială nu era absolută. Ea se înscria într-un cadru de unitate politică. Regimul rasist îi considera pe negri ca fiind o parte din sistem, un ingredient al totului. Albii creaseră o ierarhie rasistă în interiorul acestei unităţi în conformitate cu propria lor viziune despre univers. Ei interpretaseră în aceeaşi manieră şi textele religioase creştine. Negrii şi albii, apoi negrii, albii şi metişii au primit statuturi legale diferite în interiorul unui sistem unificat – apartheidul.
Apartheidul este un sistem unic pentru albi şi pentru negri. Albii nu s-au gândit niciodată să creeeze ziduri de separaţie de-a lungul unor întregi provincii. Agresarea naturii într-un astfel de mod a fost de neconceput. Au creat oraşe în întregime negre, ghettouri, tabere pentru oameni fără adăpost şi au restrâns libertatea de mişcare a celor care trăiau în ele. Singurele ziduri pe care le-au ridicat au fost cele ale locuinţelor lor private. Se puneau la adăpost în spatele zidurilor, a grădinilor, împreună cu servitorii lor negri.
Lupta pentru libertate a fost în Africa de Sud o luptă împotriva segregării şi a discriminării în interiorul aceleiaşi entităţi politice. Nici nu s-a pus problema segregării demografice. Toată logica luptei a fost să se combată rasismul şi segregarea – scopul creării unei singure naţiuni de negri şi albi, o naţiune sud-africană, un singur stat democratic şi suveran. Acest efort continuă azi şi este prea devreme pentru a evalua unde va conduce. Dar această idee precede traseul.
Colonizarea franceză a prezentat un model opus, caracterizat de separaţie geografică, culturală şi societală între două entităţi, ocupant şi ocupat. În timp ce Boerii considerau Africa de Sud ca fiind ţara lor şi au dus un război feroce împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind ocupaţia britanică, în Algeria colonizatorii aveau o "patrie-mamă", o patrie de cealaltă parte a mării, pe care contau. Impulsul colonialismului francez era să realizeze unitatea în interiorul separaţiei dintre Franţa şi Algeria, şi nu separaţia în interiorul unităţii, cum a fost cazul Africii de Sud.
Din această cauză, colonialismul francez a fost însoţit de căutarea frenetică a unei identităţi franceze pentru Algeria şi locuitorii ei. Din această cauză, mişcarea de eliberare a adoptat o dogmă pur separatistă, accentuând identitatea care marchează în continuare societatea algeriană. Chiar şi conflictele între clase şi de politică interioară în Algeria seamănă cu conflictele de identitate care parodiază experienţa luptei împotriva colonialismului. Separaţia realizată graţie independenţei a fost totală, cuprinzând pământuri şi oameni. Mai mult de un milion de colonişti au părăsit ţara, chiar dacă aveau posibilitatea să rămână în calitate de cetăţeni algerieni.
Cazul Palestinei nu este o tentativă de a realiza separaţia în interiorul unităţii, cum a fost cazul apartheidului. Nu este nici o tentativă de a unifica ceea ce a fost separat la origine, cum a fost cazul Algeriei. Israelienii se identifică cu pământurile dar nu se apropie de locuitorii regiunii. Israelienii vor să rămână în ţară dar refuză cetăţenia autohtonilor. Sau vor să fie separaţi dar păstrează coloniile. Barierele şi zidurile sunt regula, nu excepţia.
Acest tip unic de colonizare nu caută să "dezvolte" locuitorii, aşa cum au făcut ceilalţi colonialişti în omagiu "poverii omului alb". Acest tip de colonialism mută oamenii dintr-un loc în altul, le confiscă pământurile sau le încercuieşte (termenul, adesea aplicat în cazul şoselelor, este pertinent). El "dezvoltă" pământul pentru colonie, dar nu pentru locuitori. Din această cauză, Moşe Dayan şi ajutoarele sale au adoptat o politică a podurilor deschise după războiul din 1967. Ei voiau ca palestinienii să aibă un debuşeu economic şi demografic spre Iordania, spre ţările Golfului, şi spre alte locuri din regiune, astfel încât să elibereze Israelul de responsabilităţi economice şi de altă natură, asumate îndeobşte de ocupant. Aceste poduri deschise au ajutat ocupaţia să dureze, şi i-au ajutat pe oameni s-o suporte.
În fostele colonii dai peste trăsăturile arhitecturale franceze, engleze, olandeze, belgiene sau moscovite. Poţi găsi spitale, birouri administrative, închisori, căi ferate, chiar şi universităţi construite de ocupanţi. Nu însă şi în regiunile ocupate în 1967. Nu se poate vedea nici o clădire israeliană, nici măcar o închisoare, la Ramallah, Napluz sau Gaza. Aici totul a fost construit de arabi. Nu există nici o urmă de construcţie israeliană în zonele arabe, cu excepţia coloniilor şi infrastructura care le însoţeşte.
Separaţia în separaţie este logica zionismului colonialist, ideea aflată în spatele zidului de segregaţie rasială, acolo unde Israelul continuă să comită acte de barbarie. Separaţia este logica ce constituie baza ultimelor propuneri ale lui Şaron de a se pune alte obstacole la răsărit de zid, acolo unde forţele israeliene vor staţiona pentru a supraveghea împrejurimile oraşelor şi satelor palestiniene.
Este dificil de descris labirintul de ziduri şi de bariere construit în proximitatea Ierusalimului. Este dificil de imaginat urâţenia întreprinderii destinate să-i controleze pe oameni şi pământurile lor: porţi, turnuri de supraveghere, ziduri duble, garduri de sârmă ghimpată şi electrice. Este o re-creere modernă, la scară mare, a ceea ce Giorgio Agamben a numit esenţa statului fascist modern. Este un loc unde excepţia devine regulă, şi unde starea de urgenţă este permanentă, pentru a relua cuvintele lui Walter Benjamin.
Cf. versiunea franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu