“Pentru unul mumă, pentru altul ciumă” – această expresie caracterizează cum nu se poate mai bine acoperirea mediatică a atacului cerebral al primului-ministru Ariel Şaron comparată cu cea a bolii, apoi a morţii, fostului preşedinte Yasser Arafat, în noiembrie 2004. Dispariţia primului ar reprezenta o “ameninţare pentru pace”, în timp ce al doilea constituia un “obstacol în calea păcii”.
Paradoxal schimb de roluri. Abu Ammar a condus Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OLP) în lupta armată, uneori teroristă, pentru dispariţia Israelului, în lupta politică şi diplomatică în scopul creării alături de el a unui stat palestinian independent. Cât priveşte bătrânul general, el a luat parte la toate războaiele Israelului, inclusiv cel care reprezintă colonizarea căruia el i-a fost arhitect. Numele lui este legat de o serie de masacre (1): mass-media menţionează adesea pe cele din Sabra şi Şatila, perpetrate de Forţele libaneze cu complicitatea oamenilor săi, mai rar pe cele comise de el însuşi: Kibya (1953), atacurile de la Mitla (1956), Fâşia Gaza (1971), fără să uităm recucerirea sângeroasă a Cisiordaniei (2002).
Desigur, dar “Buldozerul” s-ar fi convertit dintr-o dată la pacifism, cu retragerea unilaterală din Gaza, la sfârşitul verii 2005. “Eroare de optică, răspunde istoricul israelian Tom Segev, nu e există un «nou Şaron» transformat, în crepusculul vieţii, într-un om (…) îndrăgostit de pace. Ariel Şaron a rămas identic sieşi, un general care-i priveşte pe palestinieni prin cătarea puştii şi-i consideră ca pe duşmanii săi, şi nu ca pe nişte parteneri.” (2) Pentru ex-ambasadorul de la Paris Elie Barnavi, “revirimentul destul de spectaculos (…) în comentarii este mai elocvent asupra seriozităţii unui anume jurnalism decât asupra evoluţiei obiective a fostului prim-ministru.” (3)
Războiul, dixit Clausewitz, este “continuarea politicii prin alte mijloace”. Demn moştenitor al lui David Ben Gurion şi a lui Zeev Jabotinsky, primul-ministru a inversat maxima. Ales la începutul lui 2001, el încă mai credea că “războiul de independenţă din 1948 nu s-a sfârşit” (4). După ce a aplicat în forţă acest program, timp de doi ani, reluând controlul total asupra Cisiordaniei, a trebuit să-l pună în operă într-un mod ceva mai subtil, pentru a ţine cont de două probleme, una structurală şi una conjuncturală.
Demografii o preziceau: “Marele Israel” se va confrunta în curând cu o majoritate arabă. Teribilă dilemă pentru Israel, pe care Legea fundamentală îl defineşte ca “evreiesc şi democratic”: ori va privilegia al doilea termen şi-şi va pierde caracterul evreiesc, ori îl va conserva pe acesta şi nu va putea fi democratic. Pentru a ieşi din această capcană, trebuie fie să admită alături de el un adevărat stat pentru palestinieni, fie să-i expulzeze masiv pe aceştia din urmă. Şaron îndepărtează prima soluţie şi ştie că a doua este acum impracticabilă. A imaginat însă, încă din 1998, o a treia: formarea, în Fâşia Gaza şi jumătatea din Cisiordania cuprinsă în interiorul zidului, a patru enclave palestiniene, restul fiind anexat de Israel, mai ales blocurile de implantaţii care cuprin 80% dintre coloni.
De unde ideea retragerii unilaterale din Gaza, gest fără precedent, dar mai ales etapă către această nouă formă de hegemonie israeliană asupra Palestinei. Din punct de vedere strategic, manevra comportă o dimensiune tactică. Şaron o declanşează în 2004, pentru că-şi dă seama de izolarea în care se află. Întâi de toate în Israel, unde populaţia e sătulă de conflict. Apoi în străinătate. În 9 iulie, Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) decretează zidul ca fiind ilegal şi ordonă distrugerea lui. În 20, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite aprobă această decizie cu 150 de voturi pentru, 6 împotrivă şi 10 abţineri. Toate ţările membre ale Uniunii Europene votează rezoluţia, pentru că 59% dintre cetăţenii lor plasează Israelul în fruntea statelor care “ameninţă pacea în lume” (5). Tel-Aviv-ul se teme de presiunile Washingtonului. Iar Quartetul (Naţiunile Unite, USA, UE şi Rusia) ordonă Israelului să se supună exigenţelor “foii de drum”, îngheţarea colonizării trebuind să recompenseze armistiţiul obţinut de Mahmud Abbas.
“Planul de retragere unilaterală [din Gaza] este îngheţarea procesului de pace, va mărturisi Dov Weissglas, cel mai apropiat consilier al primului ministru israelian. Când îngheţaţi procesul de pace, împiedicaţi crearea unui stat palestinian şi împiedicaţi discuţia asupra refugiaţilor, asupra frontierelor şi asupra Ierusalimului. (…) Retragerea unilaterală, (…) este doza de formol necesară pentru a nu exista nici o acţiune politică împreună cu palestinienii.” (6) Şaisprezece luni mai târziu, această frază apare premonitorie: Quartetul tace, Uniunea Europeană merge până acolo încât ascunde propriul raport asupra anexării israeliene a Ierusalimului de Est. Pe scurt, nimeni nu mai deranjează Israelul cu “foaia de drum”…
Prestidigitatorul a reuşit. Spectaculos pusă în scenă, plecarea celor 8.000 de colonişti din Fâşia Gaza a hipnotizat planeta, de acum oarbă, surdă şi mută în faţa sorţii palestinienilor. Totuşi La Paix estimează acum că numărul coloniştilor a crescut cu 6.100 în comparaţie cu anul trecut, cu un total de 250.000 în Cisiordania (7). Aceasta din urmă va fi literalemente tăiată în două prin extinderea Maalei Adumim. Construcţia zidului se accelerează, aproape jumătate fiind terminat sau pe cale de a fi, completând încercuirea Ierusalimului de Est (8). Armata multiplică bombardamentele şi asasinatele, fără să uităm şoselele rezervate în exclusivitate evreilor şi umilinţa celor 750 de baraje. Dar tăcere, ce contează dreptul internaţional, rezoluţiile ONU, stabilirea unui stat palestinian pe ansamblul Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza cu capitala la Ierusalimul de Est când… pacea este pe drum.
Mult timp, politica în Orientul Apropiat a Franţei s-a aliniat cu cea a Israelului. Amintirii culpabilizante a rolului regimului colaboraţionist de la Vichy în genocidul nazist s-a adăugat în curând lupta împotriva naţionalismului arab în Alger, apoi în Cairo. De Gaulle a operat o schimbare de direcţie în timpul războiului din 1967, fiind convins că Israelul “avea să organizeze, pe teritoriile dobândite, o ocupaţie care nu poate fi menţinută fără opresiune, represiune, expulzări; şi se vor manifesta împotriva lui o rezistenţă pe care la rândul său o va califica drept terorism.” Succesorii săi Georges Pompidou, Valéry Giscard d’Estaing şi, în special, François Mitterand fură fideli acestei “politici arabe”, convinşi că doar autodeterminarea palestinienilor ar tranşa nodul gordian al regiunii.
La început fidel acestei orientări, preşedintele Jacques Chirac urmează dintr-o dată o alta, şi de ce? În mod clar, covorul roşu derulat, în iulie anul trecut, sub picioarele primului-ministru Ariel Şaron, până atunci persona non grata, a materializat un viraj. Gazda de la Elysée n-a aşteptat ospitalizarea lui Şaron pentru a cânta osanale “omului păcii”, cu ceva întârziere, e adevărat, faţă de George W. Bush.
Dincolo de ipocrizii, frapează mai ales contrastul între tăcerea zgomotoasă a Parisului asupra represiunii din Palestina şi cooperarea sa din ce în ce mai strânsă cu Tel-Avivul, ritmată de schimburi ministeriale neîncetate. Participarea a două mari întreprinderi franceze, Alstom şi Connex, la construcţia tramwayului care uneşte Ierusalimul de coloniile – pe care Franţa le-a considerat întotdeauna ca fiind ilegale – Pisgat Zeev şi French Hill ţine de schizofrenie. Şi ce se poate spune de sejurul la Paris, în decembrie anul trecut, la invitaţia lui Nicolas Sarkozy, a ministrului israelian a securităţii publice Gideon Ezra şi a şefului poliţiei israeliene Moşe Karadi în scopul expunerii, conform ziarului israelian Haaretz, “omologilor lor francezi lecţia pe care au tras-o din represiunea mulţimilor în propria lor ţară” (9)? Francezii, adăuga maliţios cotidianul, au “un viu interes în experienţa israeliană în materie”…
Miza depăşeşte evident Orientul Apropiat. Campion, în 2003, între opozanţii aventurismului preşedintelui Bush, Chirac, încă din 2005, îi cântă în strune. Din Afghanistan în Iran, urmează USA, chiar le precede – ca în dosarul libanezo-sirian. Iar asupra chestiunii israeliene? Pariem că renunţarea geopolitică se amestecă preocupărilor mai politicianiste. Fără îndoială că liderii francezi, obsedaţi de termenele electorale, cedează mai mult sau mai puţin şantajului care, de cinci ani, prezintă pe oricine critică politica Israelului ca antisemit (10). Dacă aceste campanii n-au avut câtuşi de puţin influenţă asupra opiniei publice, clasa politică şi mediatică se dovedeşte mai sensibilă. De aici până la a transforma un criminal de război într-un sfânt…
Note:
(1) Le Général Sharon. Eléments pour une biographie, Editions de la Revue d’études palestiniennes, Paris, 2001.
(2) Le Monde, 12 ianuarie 2006.
(3) Le Figaro, 13 ianuarie 2006.
(4) Haaretz, Tel-Aviv, 12 aprilie 2001.
(5) Le Monde, 5 noiembrie 2003.
(6) Interviu în Haaretz, 6 octombrie 2004.
(7) www.peacenow.org.il
(8) Conform organizaţiei israeliene a drepturilor omului Betselem, dintr-un total de 681 km, 31 % s-a construit deja, 16,5 % este în construcţie şi 43 % în aşteptare, 9,5 % din traseu nefiind încă decis.
(9) Haaretz, 12 decembrie 2005.
(10) « Les pompiers pyromanes de l’antisémitisme », Le Monde diplomatique, mai 2004.
Cf. versiunea franceza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu