Yasser Arafat - cronologie

August 1929: se naşte Yasser Arafat în Cairo, Egipt.

1950-1956: student la Cairo.

1959: în Koweit, Arafat crează Fatah [(ar.) începătorul, deschizătorul – n. tr.], mişcare naţionalistă palestiniană.

31 decembrie 1964: Fatah declanşează lupta armată împotriva Israelului şi lansează prima sa operaţiune pe acest teritoriu.

Iunie 1967: în timpul înfrângerii arabilor în faţa Israelului în timpul războiului celor Şase Zile, Arafat reapare după doi ani petrecuţi în clandestinitate, sub numele de război Abu Ammar.

4 februarie 1969: este ales preşedinte al Comitetului Executiv al OLP (CEOLP), instanţa supremă a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, creată cinci ani mai înainte.

Septembrie 1970: alungat din Iordania de trupele regelui Husein, stabileşte Cartierul General al OLP în Beirut.

26 octombrie 1974: la întâlnirea la nivel înalt de la Rabat, Arafat obţine recunoaşterea OLP ca “unică şi legitimă reprezentantă a poporului palestinian”.

13 noiembrie 1974: discurs la Naţiunile Unite din New York: “Am venit cu o ramură de măslin şi o armă de revoluţionar, nu lăsaţi să cadă ramura din mâna mea.”

Aprilie 1975: începutul războiului civil din Liban. Arafat îşi angajează trupele alături de opozanţii dreptei creştine.

30 august 1982: Arafat şi trupele sale evacuează Beirutul asediat de Israel. Cartierul central al OLP este stabilit în Tunis.

24 iunie 1983: expulzat din Siria.

20 decembrie 1983: părăseşte Tripoli (nordul Libanului) unde era asediat de unităţi dizidente ale Fatah aliate forţelor siriene.

Decembrie 1987: începutul Primei Intifada.

15 noiembrie 1988: proclamarea simbolică la Alger de către CNP (Consiliul Naţional Palestinian) a unui stat palestinian independent, căruia îi devine preşedinte Arafat.

2 mai 1989: Arafat declară “lipsită de valabilitate” carta OLP. Aceasta afirma că “lupta armată este singura cale pentru eliberarea Palestinei”.

Ianuarie 1991: susţinerea pe care OLP o furnizează Irakului în timpul războiului din Golf îl izolează pe Arafat şi-l privează de ajutorul financiar al monarhiilor arabe.

Ianuarie 1992: căsătoria cu colaboratoarea sa, Suha Tawil, 28 de ani.

Aprilie 1992: scapă nevătămat dintr-un accident de avion din deşertul libian.

13 septembrie 1993: strângere de mână istorică la Washington cu primul-ministru israelian Iţak Rabin, în timpul semnării cu Israelul a Declaraţiei de Principii asupra “autonomiei Ierihonului şi a Fâşiei Gaza”, cunoscută sub numele de Acordul de la Oslo.

1 iulie 1994: întoarcerea pe pământ palestinian după 27 de ani de exil. Formează la Gaza un guvern autonom numit Autoritatea Palestiniană.

Octombrie 1994: laureat al premiului Nobel pentru Pace împreună cu Rabin şi Peres.

20 ianuarie 1996: ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.

5 septembrie 1999: Arafat semnează la Şarm el-Şeikh, în Egipt, împreună cu primul-ministru israelian Ehud Barak, un acord care deschide calea spre negocieri asupra păcii finale israelo-palestiniene.

25 iulie 2000: eşecul întâlnirii la nivel înalt de la Camp David între Arafat şi Barak.

29 septembrie 2000: începutul celei de-a Doua Intifada.

3 decembrie 2001: după o serie de atentate sinucigaşe palestiniene Israelul îi refuză lui Arafat dreptul de a părăsi Ramallah.

29 martie 2002: la două zile două un atentat sinucigaş palestinian, armata israeliană lansează cea mai mare ofensivă din Cisiordania de după războiul din Iunie 1967 şi distruge cea mai mare parte din Cartierul General al lui Arafat, în care şeful palestinian este blocat.

Noaptea dinspre 1 spre 2 mai: armata israeliană întrerupe asedierea Cartierului General al lui Arafat.

Cf. versiunea în limba franceză.