luni, iulie 10, 2006

Zionism - transfer şi apartheid (1) (de Dr. Mahmud Muharib)

"Trebuie să fie clar că nu este loc pentru două popoare în această ţară... Singura soluţie este ca pământul Israelului, cel puţin pământul occidental al Israelului, să fie fără arabi. Nu există în această privinţă soluţii de mijloc. Nu sunt alte metode în afara transferului (expulzării) arabilor de aici în ţările vecine, transferul tuturor... Nu trebuie să rămână nici un sat, nici un trib, toţi trebuie să fie transferaţi spre Irak şi Siria, şi chiar la est de Iordan. Pentru a executa acest obiectiv, ne trebuie mulţi bani. După transfer, ţara va putea să integreze milioane de fraţi de-ai noştri şi soluţia evreiască va avea în sfârşit o finalitate." (Iosif Weitz, 9 decembrie 1940)

Scopul acestui studiu este analizarea atitudinilor conducătorilor şi teoreticienilor mişcării zioniste, de la Herzl până la Şaron, în privinţa a ceea ce zioniştii numesc "problema demografică". În acest cadru, studiul nostru se va apleca asupra soluţiilor propuse de conducătorii şi teoreticienii zionismului pentru rezolvarea acestei "probleme" care s-au concretizat în politica de transfer şi punerea sa în practică pe teren. Acest studiu ne va conduce la privirea îndeaproape a elementelor care l-au condus pe Şaron la adoptarea instituţiei apartheid-ului în teritoriile palestiniene.


Rădăcinile ideii de transfer

Rădăcinile ideii de a alunga poporul arab palestinian din patria sa sunt cele ale fundamentului zionismului. Această idee aparţine mişcării zioniste, a însoţit evoluţia proiectului zionist în Palestina încă de la sfârşitul secolului trecut (sec. XIX) până azi. Scopurile esenţiale ale zionismului n-ar fi putut să se realizeze fără expulzarea masivă a tuturor, sau a majorităţii, palestinienilor din Palestina. Simpla prezenţă a poporului palestinian în ţara sa reprezintă o contradicţie fundamentală cu zionismul şi scopurile sale în Palestina. Pentru a înţelege asta, trebuie să ne oprim asupra scopurilor zionismului.

Cercetătorii, fie că sunt adepţi, fie că sunt opozanţi ai zionismului, sunt de acord că scopurile esenţiale ale mişcării zioniste sunt reprezentate de următoarele repere: întâi de toate, negarea a ceea ce zioniştii numesc "exil" şi adunarea "diasporei" evreieşti din lume în Palestina şi împrejurimile ei; apoi, crearea unui stat evreiesc în Palestina şi împrejurimile ei; în cele din urmă, acest stat ar trebui să fie refugiul securităţii evreilor.

Dacă Palestina ar fi fost un pământ nelocuit, sau dacă părinţii zionismului ar fi găsit o regiune nelocuită în lume, mişcarea zionistă n-ar fi fost confruntată cu probleme care să se opună atingerii ţelului ei. Căci ar fi fost posibil, mai ales datorită răspândirii antisemitismului în Europa, să se transporte evreii, sau pe unii dintre ei, spre ţara dorită. Dar, cum era imposibil să se găsească o regiune pe acest pământ care să fie nelocuită, mişcarea zionistă a început să-şi execute obiectivele în Palestina, instaurând concomitent o viziune oficială şi formală, secretă sau declarată, care neagă prezenţa palestinienilor şi încearcă, în fapte şi în mod neoficial, să alunge acest popor "inexistent".

Principiul refuzului "exilului" şi al adunării evreilor din "diaspora" este în totală contradicţie cu prezenţa poporului arab palestinian în ţara sa. Din această cauză, a fost adoptată politica expulzării celor care existau, fie dispersându-i pe palestinieni, fie dezrădăcinându-i din locurile lor de baştină. La fel cum principiul formării unui stat evreiesc în Palestina şi-n împrejurimi fuse şi este în contradicţie cu aspiraţiile poporului palestinian în privinţa fondării unui stat independent în Palestina. În consecinţă, mişcarea zionistă s-a sprijinit pe negarea dreptului palestinienilor de a-şi fonda un stat în ţara lor, Palestina. În ceea ce priveşte cel de-al treilea obiectiv al zionismului, care este de a face din statul evreiesc un refugiu al securităţii pentru toţi evreii, din el rezultă negarea unui loc al securităţii pentru palestinieni şi transformarea majorităţii palestinienilor în refugiaţi trăind într-o insecuritate permanentă.

Contrariul altor mişcări colonialiste, scopul principal al mişcării zioniste nu era exploatarea populaţiei autohtone în calitate de sursă de mână de lucru ieftină şi în calitate de piaţă pentru produsele sale. Conducătorii zionişti concluzionaseră că adoptarea unei asemenea forme de colonialism nu ar conduce la un stat evreiesc ci la un stat în care coloniştii evrei ar fi o minoritate în fruntea societăţii, în timp ce palestinienii, care ar fi păturile inferioare ale societăţii, ar reprezenta majoritatea populaţiei, ceea ce ar constitui, pe termen lung, un pericol pentru proiectul zionist. Din această cauză conducătorii zionişti au acţionat în direcţia "debarasării" de palestinieni, şi a expulzării lor în afara Palestinei. Trebuie amintit că zioniştii, şi mai cu seamă "moderaţii" dintre ei, au evitat, în cea mai mare parte a timpului, să utilizeze termenul "expulzare", căci poartă trăsăturile sălbăticiei şi a violenţei, înlocuindu-l cu termeni având aceeaşi semnificaţie, dar care devin acceptabili, precum "transport", "schimb de populaţie", "reimplantare" şi "uşurare a densităţii populaţiei".


Opinii ale teoreticienilor zionişti

Trasând liniile principale ale programului zionist care viza să fondeze statul în Palestina şi împrejurimile ei, fondatorul mişcării zioniste, Theodore Herzl a scris în 1879, în memoriile sale, în legătură cu atitudinea mişcării faţă de arabii palestinieni: "Vom încerca să transportăm păturile cele mai sărace dincolo de frontiere, în linişte, fără să facem valuri, furnizându-le locuri de muncă în statele în care vor fi transportaţi. Dar nu le vom acorda locuri de muncă în ţara noastră." (Operele lui Théodore Herzl, (ebraică), Tel Aviv, 21 iunie 1897, volumul I.)

Ceea ce a scris Herzl în jurnalul său, calm şi fără precipitare, fără a cita termenul "arabi" sau "palestinieni", a fost exprimat impetuos de Yisrael Zengwill, unul dintre primii săi colaboratori. În 1897, Zengwill a vizitat Palestina şi a observat situaţia, remarcând prezenţa poporului arab palestinian. Şi, plecând de la ideea că Palestina şi împrejurimile ei trebuie să fie o ţară în exclusivitate pentru evrei, a chemat la expulzarea palestinienilor prin forţă. A indicat, într-unul din discursurile sale publice, la New York, că "pământul Israelului este locuit de arabi".

A adăugat : "Trebuie să ne pregătim de expulzarea ţării prin forţa armelor, aşa cum au făcut părinţii noştri cu triburile care trăiau în ele, dacă nu, ne vom găsi în faţa unei probleme, reprezentată de prezenţa unei populaţii străine, numeroase, majoritar musulmane, care s-a obişnuit să ne dispreţuiască de generaţii. Azi, noi nu reprezentăm decât 12% din ansamblul populaţiei, şi nu posedăm decât 2%, doar, din pământuri."

Atitudinea zionistă ostilă şi chemând la expulzarea arabilor nu s-a limitat la Herzl şi Zengwill, ea a fost în egală măsură împărtăşită de curentul zionist de stânga. Un an după fundarea mişcării zioniste, Nahman Sirkin, a publicat în 1898 un pamflet purtând titlul Chestiunea evreiască şi statul evreu socialist, care a pus bazele "zionismului socialist", curent care a dirijat mişcarea zionistă în anii ’30 şi care a fondat şi lărgit statul evreiesc în perioada următoare.

Abordând chestiunea mijloacelor de urmat pentru realisarea obiectivelor zionismului şi fondarea statului evreiesc, Sirkin propune transferul arabilor palestinieni spre statele vecine. El cere zioniştilor contactarea popoarelor supuse puterii turceşti, să colaboreze cu ei pentru a-i elibera de sub opresiune. Iar după eliberarea de sub puterea turcească, "va avea loc un schimb de populaţie în mod paşnic, divizând ţara pe baza naţionalităţii. Iar pământul Israelului care nu este suprapopulat, şi în care evreii constituie aproape 10% din populaţie, trebuie să fie golit pentru ei." (Sirkin, Opere, ebraică, vol I, Tel aviv, 1939).

Borkhov, cealaltă axă a curentului zionist de stânga, a împărtăşit cu Sirkin neglijenţa în privinţa palestinienilor arabi şi negarea sa în legătură cu drepturile lor naţionale în Palestina. În 1906, Borkhov publică patru articole având ca titlu Programul nostru, care au contribuit la dezvoltarea bazelor teoretice a ceea ce fuse numit "zionismul socialist". Dacă Borkhov nu cerea expulzarea palestinienilor, cum a propus-o colegul său, el le-a neglijat prezenţa şi i-a "evacuat" din Palestine şi din drepturile lor naţionale. Palestinienii, după Borkhov, "nu vor rezista proiectului zionist", căci "sunt lipsiţi de orice structură economică şi civilizaţională independentă, sunt divizaţi şi împărţiţi... ei nu constituie un popor". Mai mult, "ştiu să se adapteze cu o mare facilitate, şi rapid, cu o civilizaţie mai avansată decât a lor, care le vine din exterior". Borkhov concluzionează că "palestinienii, cu timpul, vor fi integraţi, economic şi civilizaţional, în sânul coloniilor evreieşti, şi în consecinţă, nu vor constitui o preoblemă arabă în interiorul statului evreiesc" (Borkhov, Opere, ebraică, vol I, 1955).

Toţi conducătorii şi teoreticienii mişcării zioniste fură unanimi, şi mai ales în cursul primelor decenii ale secolului XX, în ignorarea poporului palestinian, în neglijarea prezenţei sale şi a drepturilor sale naţionale asupra ţării lor. Această ignoranţă şi neglijenţă au atins un asemenea nivel încât scriitorul şi gânditorul evrei Isaac Ipstein a fost obligat să lanseze un strigăt de alarmă, ceea ce l-a plasat în situaţie minoritară şi l-a expus unui atac virulent din partea conducătorilor colonişti zionişti. În 1906, Ipstein a scris un articol în ziarul evreiesc din Palestina, având ca titlu Chestiunea necunoscută în care critică violent politica şi practicile mişcării zioniste faţă de palestinieni, şi mai cu seamă mijloacele prin care îi deposedau de pământuri şi-i expulzau pe palestinieni. El a criticat cu virulenţă conducătorii zionişti care "se preocupă de chestiuni înalte" în timp ce "situaţia care există în Palestina, muncitorii săi, ţăranii săi, stăpânii săi reali, n-a fost ridicată nici în practică, nici în teorie", şi asta pentru că liderii zionişti neagă că "există în această ţară un popor întreg care vieţuieşte în ea de sute de ani, şi care n-are nici o intenţie să plece în altă parte" (Ipstein, Chestiunea necunoscută, 1907).

Tentativa infructuoasă a lui Ipstein fuse o căutare a conştiinţei pierdute şi o punere în gardă adresată coloniştilor zionişti asupra neglijării arabilor, fapt ce ar conduce la rezultate ale căror consecinţe ar fi dezastruoase, dar a fost primită cu mânie de către colonişti, mai ales că Ipstein nu ezistase să laude calităţile arabilor. Mai mulţi scriitori şi conducători zionişti i-au răspuns, considerând ideile sale un pericol naţional, şi proclamându-şi din nou ataşamentul faţă de obiectivele zioniste vizând constituirea unei majorităţi evreieşti şi o "patrie naţională" în Palestina.

În acest climat, Arthur Rubin prezintă comitetului executiv al mişcării zioniste, ca urmare a unei călătorii efectuate în Palestina în 1907, un plan în care propune formarea unei majorităţi evreieşti în mai multe regiuni ale Palestinei, urmată de conectarea între ele prin intermediul coloniilor.


Consecinţele declaraţiei Balfour

Declaraţia Balfour, precum şi instaurarea mandatului britanic, au întărit poziţia mişcării zioniste, mai ales cea care consta în ignorarea prezenţei palestinene şi negarea drepturilor naţionale ale autohtonilor. Declaraţia Balfour a făcut promisiunea fondării unui « stat naţional » pentru evrei în Palestina, ignorând drepturile naţionale ale poporului arab palestinian, care reprezintă majoritatea absolută a populaţiei ţării.

Max Nordau, a cărui influenţă era mare în sânul mişcării zioniste şi care era braţul drept al lui Herzl, fuse primul care a formulat atitudinea zionismului faţă de arabii palestinieni după declaraţia Balfour. În cursul celor trei ani care au urmat declaraţiei, Nordau a enunţat principiile de bază pe care mai târziu Jabotinsky, fondator al mişcării revizioniste, le-a dezvoltat mai târziu. Nordau a chemat la întărirea şi dezvoltarea colonizării zioniste în Palestina, îndepărtând şi izolând populaţia autohtonă. El a distins între nivelul practic pe care mişcarea zionistă trebuie să-l aplice faţă de palestinieni şi între poziţia de principiu asupra suveranităţii în Palestina şi în împrejurimi. Pe plan practic, Nordau a încercat să-i calmeze pe palestinieni "asigurându-i" asupra faptului că zionismul nu vizează să-i dezrădăcineze, pentru a evita mobilizarea lor împotriva proiectului zionist. În privinţa poziţiei de principiu, Nordau a insistat cu foarte multă fermitate asupra faptului că evreii aveau un drept istoric şi suveranitatea asupra Palestinei. Iar pentru a realiza acest "drept istoric", ceea ce înseamnă suveranitatea evreiască asupra pământului palestinian, el a făcut apel la aducerea a mai mult de jumătate de milion de colonişti evrei, imediat, în Palestina, astfel încât evreii să devină majoritari în această ţară, adăugând că "atâta vreme cât evreii nu constituie majoritatea, în Palestina şi împrejurimi, « dreptul lor istoric » şi suveranitatea asupra ţării vor fi întotdeauna obiect de interogaţie." (Poziţiile lui Nordau sunt explicate în Operele sale, vol IV, al-Quds, 1962).

Cf. versiunea franceză.

Niciun comentariu: