joi, august 31, 2006

Blankley admits that Israel prepared invasion beforehand

miercuri, august 30, 2006

Sacrilegiul (de Karim Jbeili)

Este de la sine înţeles, atunci când eşti un occidental cuminte, că trebuie să susţii activ existenţa Israelului pentru că arabii care sunt în jurul acestei ţărişoare atât de drăguţe sunt adevăraţi barbari care nu doresc decât un lucru, şi anume să le ia gâtul la toţi evreii şi să-i arunce în mare. Este o logică absolut imparabilă de la care nu poţi să te sustragi. Dacă statul Israel nu există, automat evreii sunt aruncaţi în mare. Această logică, pe care am putea-o denumi logică populară, pentru că se bazează pe pseudo-evidenţe sau aparenţe, nu ţine câtuşi de puţin cont de logica mai profundă care guvernează evoluţia popoarelor şi a statelor.

Trebuie să repetăm acum pentru a enşpea oară că statul Israel este un pericol. Este o rană în interiorul Orientul Apropiat la fel ca şi Arabia Saudită, pentru că amândouă sunt state esenţialmente religioase complet pietrificate şi susţinute de colonialismul occidental. Bine înţeles că Israelul este mai periculos decât Arabia Saudită, pentru că este susţinut de toţi occidentalii, pe când dacă Arabia Saudită s-ar nărui este evident că nu ar fi mulţi cei care să verse lacrimi pentru soarta ei.

Nu i-ar trece nimănui prin cap să trateze Israelul ca pe oricare alt stat, spunând că reprezintă un regim rasist şi că acest regim trebuie pur şi simplu să se schimbe, fără ca populaţia pe care pretinde s-o apere să ajungă în situaţia de a părăsi acele locuri. Pretinsa protecţie a evreilor, înconjurată de isterie, serveşte de pretext pentru împotriva schimbării acestei stări de lucruri. Modificarea specificului statului Israel este echivalentă în ochii tuturor cu dispariţia sa.

În realitate, ar fi suficient ca statutul iudaic al acestei instituţii statale să fie îndepărtat pentru ca totalitatea problemei Orientului Apropiat să fie îndepărtate şi ca acesta să fie începutul unei noi ere. Este regretabil că arabii n-au precizat şi răsprecizat până acum această idee. S-au mulţumit să reacţioneze în faţa violenţei israeliene printr-o violenţă reciprocă. Rezultatul a fost că propaganda occidentală şi propaganda israeliană au putut profita din plin de confuzie spunând că dispariţia statului Israel ar echivala cu dispariţia evreilor aflaţi în el.

Mai există şi argumentul conform căruia dacă specificul statului evreu ar dispare atunci evreii ar fi copleşiţi de demografia arabă. Este exponentul unei concepţii tipic colonialiste în virtutea căreia invadatorul, ştiindu-se minoritar şi neputându-se amesteca în populaţia pe care o invadează, reacţionează cu un dispreţ tipic faţă de această populaţie, pe care o compară cu nişte insecte sau nişte animale sălbatice, pe scurt, cu nişte hoarde de oameni malefici cu care nu trebuie să aibă schimburi la nivel economic, sexual sau marital.

Argumentul demografic nu este absolut deloc valabil căci, oricare ar fi statul care s-ar construi în Palestina, va exista în mod necesar un dezechilibru demografic, iar evreii, oricare ar fi puterea lor militară, nu vor fi mai în măsură să se apere dacă au un stat decât dacă se află peste tot în Orient, instalaţi în toate capitalele arabe, aşa cum erau altădată.

Ceea ce trebuie înţeles mai degrabă din această situaţie este că Israelul este rezultatul a două catastrofe politice: pe de o parte căderea marilor imperii, imperiul austro-ungar şi imperiul ţarist din Europa, care a făcut ca evreii să se trezească fără protecţia acestor imperii, căutând să se refugieze cam peste tot. Aveau cu atât mai mult dreptate să le fie frică cu cât nazismul a apărut nu cu mult după, încarnând teama catolicilor faţă de dispariţia aceloraşi imperii care îi protejau.

Pe de altă parte, a două catastrofă, am văzut acelaşi fenomen în Orient. Distrugerea concomitent a imperiului otoman a provocat fără îndoială o anume stare de confuzie. Într-adevăr, imperiul otoman proteja minorităţile şi mergea chiar până la a acorda un statut extrem de privilegiat comunităţii evreieşti. Incertitudinea care a prevalat după căderea imperiului otoman a provocat cu siguranţă o insecuritate în lumea arabă pentru toate comunităţile, inclusiv, bineînţeles, comunitatea evreiască.

Dar nu trebuie excluse celelalte comunităţi pentru că Arabia Saudită s-a născut în aceeaşi epocă, la fel ca şi marile partide fasciste precum partidul falangist şi PPS. Marile partide fasciste comunitariste s-au născut şi ele în perioada imediat următoare primului război mondial. Ele erau, la fel ca şi Arabia Saudită şi Israelul, rezultatul căderii imperiului otoman şi a statutului simbolic pe care acesta îl juca şi care permitea tuturor comunităţilor să se simtă în securitate.

Problema care trebuie rezolvată în Orientul Apropiat nu este cea a Israelului ci aceea a statutului minorităţilor, nu pentru că sunt persecutate ci pentru că regimurile politice care prevalează astăzi sunt calchiate după occidentul laic şi deci absolut incapabile să respecte minorităţile. Trebuie inventate deci regimuri care respectă minorităţile, aceasta fiind adevărata soluţie a problemei Orientului Apropiat.

Regimuri ca Israelul, ca şi Arabia Saudită, ca şi partidele fasciste comunitariste, nu sunt soluţii. Sunt doar expediente. Israelul este un expedient, şi nu o soluţie pentru cineva, cu atât mai mult pentru evreii care sunt prinşi înăuntrul lui ca într-o capcană, cu atât mai păcăliţi cu cât sunt aplaudaţi de Occidentul mulţumit să se poată debarasa de problema pe care ei o pot reprezenta.

Problema pe care evreii o reprezintă negăsind soluţie în Occident din cauza distrugerii soluţiilor pe care Orientul le găsise, distrugerea marilor imperii centrale, ne regăsim azi în faţa unei catastrofe cvasi-planetare în cadrul căreia Israelul joacă rolul ochiului unui ciclon. Trebuie să fim cu adevărat lucizi şi să ieşim din capcana pe care o reprezintă statele comunitariste inventând soluţii care protejează şi ţin cont realmente de statutul comunităţilor din Orient.

Dar de asemenea, n-ar fi rău ca Occidentul să înţeleagă puţin mai bine care este viziunea sa despre sistemul comunitar pentru că este cuprins şi el de valul acestei problematici pe care nu a înţeles-o şi pe care pretinsa sa putere îl face încă şi mai puţin capabil decât ceilalţi s-o înţeleagă. Problemele comunitare nu sunt solubile în forţa şi putere iar partidele politice comunitariste nu sunt mai apte să înţeleagă problema decât occidentalii colonialişti. Este vorba de ieşirea dintr-o problematică generală opoziţională sacralizantă în cadrul căreia Israelul este un obiect sacru care nu trebuie atins şi supus analogiilor pe care le oferă un cadru mai global cu şansele, poate, ale unor perspective de soluţionare.

Text difuzat de lista yahoogroups assawra.

Israelul ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece (de Nadim Şehadi)

Care este consecinţa logică a acestui război? Dacă Israelul poate exista numai cu preţul distrugerii vecinilor, atunci a sosit timpul să fie declarat ca stat falimentar. Visul zionist s-a transformat într-un coşmar şi nu este viabil. Dacă viitorul promite multe asemenea dezastre, atunci a venit timpul reconsiderării întregului proiect. Fiecare stat are datoria să-şi protejeze cetǎţenii, dar şi pe aceea de a le oferi securitate, iar cele două lucruri sunt diferite. Perspectivele înfăţişează în continuare distrugere, fanatism, violenţă şi ură. Nici o separare unilaterală nu este în măsură să izoleze Israelul de viitorul pe care l-a construit. Nici regiunea, nici lumea nu pot trăi cu aceste consecinţe. Pare să mai existe doar o singură opţiune viabilă, iar Israelul trebuie să-şi facă atât sieşi cât şi celorlalţi un serviciu şi să plece de acolo.

Ocupaţia Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza arată o ţară lipsită de orice omenie. Cisiordania este o regiune în care până şi supravieţuirea este sub semnul întrebării, populaţia fiind strangulată în trei lagăre. Bariere de beton, garduri de sârmă ghimpată, drumuri ocolitoare, fiinţe omeneşti care ies ca şobolanii din tunele subterane, umilirea zilnică a sutelor de puncte de control ale armatei. Gaza se află sub asediu de când populaţia a îndrăznit să aleagă Hamas, infrastructura a fost făcută pulbere iar populaţia adusă la disperare într-un scenariu ce pare acum o ultimă repetiţie înaintea a ceea ce avea să devină Libanul.

Libanul s-a confruntat începând cu 12 iulie [2006] cu o realitate care poate distruge fibra intimă a societăţii. [A fost] divizat între cei care cred în soluţia politicilor consensuale, a împărţirii puterii într-un stat slab, şi cei care, asemenea Hizballah, văd necesitatea unei fortăreţe capabile să reziste în faţa unui inamic periculos. Comportamentul Israelului conduce la prevalarea celei de-a doua opţiuni.

Totuşi, sistemul libanez este în stare de replici viguroase. Primul-ministru Fuad Siniora, sub bombe, a fost capabil să obţină un consens asupra unui plan în cadrul căreia fortăreaţa victorioasă a acceptat să se eclipseze în faţa procesului politic pentru a rezolva criza. Libanul a reuşit chiar să înfrunte Statele Unite şi Israelul cu o îndârjire lipsită de echivoc, şi printr-un tur de forţă diplomatic a izbutit să dirijeze Consiliul de Securitate al ONU spre o soluţie politică mai degrabă decât una militară. Pentru prima oară, miniştrii de externe ai ţărilor arabe s-au mobilizat pentru susţinerea activă a legalităţii internaţionale.

Civilii libanezi au servit drept ţine militare – Israelul o poate nega, dar în cel mai rău caz, acei israelieni care executat misiunile ştiu că acesta este adevărul. Peste 17.000 de oameni au fost omorâţi în invazia din 1982, iar rezultatul clar a fost crearea Hizballahului, a Hamasului şi a Jihadului Islamic. Există o doctrină care spune că arabii trebuie zdrobiţi, că trebuie bombardaţi până când se supun, că în cele din urmă au să cadă în genunchi. Doctrina, şi nu aplicarea ei, este greşită. Ea prevede că terorizarea populaţie va duce la respectarea agresorului şi la pace, precum şi faptul că cei care îndrăznesc să reziste trebuie să fie eradicaţi prin asasinări extrajudiciare, în timp ce suporterii lor vor fi anihilaţi indiferent de costuri. Singura lecţie învăţară de Israel este că aceste acţiuni trebuie să fie desfăşurate şi mai bine data următoare.

Trei ţări arabe au tratate de pace sau relaţii diplomatice cu Israelul, cele mai multe dintre statele din Golf au sau au avut birouri comerciale, Arabia Saudită a venit cu planul regelui Abdallah de a oferi normalizarea relaţiilor cu Israelului – ceva ce nu s-a dobândit în cep 30 de ani de pace cu Egiptul. Tunisia şi Marocul au relaţii excelente cu Israelul. Chiar şi state ca Siria şi Libia emit semnale pozitive – prima fiind disperată să reia convorbirile de pace. Regiunea are o istorie a toleranţei şi a coexistenţei; minorităţile, inclusiv evreii, au supravieţuit şi au prosperat timp de secole. Israelul se dovedeşte orb în faţa oricăror propuneri pozitive, iar această stare va face ca aceste poziţii şi toţi cei ce le reprezintă să dispară curând, din cauza lipsei de realism.

Libanul îşi poate reconstrui aeroporturile, şoselele, podurile şi fabricile. Îşi poate înmormânta şi jeli morţii, reconstrui vieţile zguduite. Israelul există de abia 60 de ani, o milisecundă în cadrul istoriei, dar suficient timp ca să fie judecat după fapte. Dacă principala lui justificare morală este perimată, atunci a venit timpul să cedeze, să-şi facă bagajele şi să se ducă în altă parte.

Cf. versiunea în limba engleză.

vineri, august 18, 2006

Tâmpenii à la Euronews (de Radu Iliescu)

În general sunt mulţumit de ştirile difuzate de Euronews. Nu sunt cu mult mai proaste decât pot fi niste ştiri obişnuite, adica nişte texte debile care îţi spun că Ion i-a tras cu sapa în cap lui Gheorghe, dar nu şi că Gheorghe dăduse în prealabil foc casei lui Ion, îi violase soţia şi-i omorâse copiii. Ultimele fapte, petrecute în urmă cu două, respectiv patru săptămâni “nu mai sunt de actualitate”, nu sunt nişte “ştiri”, deci nu au loc în buletinele informative.

Ca de obicei, am luat şi azi o gură de ştiri concoctate de Euronews. Sunt adicted. Prilej cu care am auzit un nene din specia jurnalistus endemicus spunând că "luptătorii Hizballah s-au făcut una cu pământul, probabil deghizaţi în populaţia civilă". N-am râs. Nici nu mi s-a tăiat respiraţia de nervi. Nici n-am zappat pe alt canal. Am ramas stoic să vad jurnalul până la sfârşit.

De ce nenea cu hizballahii deghizaţi în râul, ramul - duşmani ai Israelul - e bou? Pentru că, înainte de a prelua în ştirile lui un leit-motiv al propagandei israeliene, ar fi trebuit să ia în consideraţie definiţia unei grupări de guerrila. Conform definiţiei, aceste forţe paramilitare sunt formate din plugari, cizmari, băieţi de prăvălie, învăţători de ţară – cu toţii în part-time, la cererea clientului. Trebuie să fii Olmert & Co. pentru a-ţi imagina că cererea de “a alunga Hizballah la nord de râul Litani” este altceva decât o dorinţă de-a Alicei din Ţara Minunilor. Iar de-alde Olmert, Pereţ, Haluţ nu constituie nici măcar pentru un om modest foarte un ideal de inteligenţă. In opinia lor, preluată de jurnaleul de la Euronews, guerilleros fac cerere să fie primiţi în Hizballah prin scrisoare recomandată, participă la concurs de dosare, acumulează skilluri în sesiuni lungi şi plicticoase, şi tot aşa, lung ca circuitul apei în natura. Singurul lucru cu adevărat lung în această fantasmagorie este drumul parcurs de un jurnalist de la contemplarea realităţii şi până la înţelegerea ei.

Hizballah este o parte din Liban. Reciproc, Libanul se manifestă (şi) sub forma Hizballahului. Când e de luptat, un guerilleros are arma în mână. Când intervine un armistiţiu, schimbă kalaşu’/racheta pe sapă, ac de cusut sau stilou. E ca şi cum s-ar bărbieri sau şi-ar lăsa barba să-i crească. Niciunui om normal nu i-ar trece prin cap să spună că un bărbat se deghizează când se bărbiereşte, sau îşi lasă barbă. Excepţie, desigur, unui dummy de la Euronews.

În rest, ştirile lor sunt bune. Cu mult mai bune decât tâmpeniile debitate în jurnalele televiziunilor româneşti.

Apocalipsa de după colţ (Merav Yudilovitch în interviu cu Noam Chomsky despre Orientul Apropiat)

[Nota lui Noam Chomsky: “Interviul din ziarul israelian Yediot Ahronot a apărut în 3 august 2006, dar exclusiv în versiunea ebraică – cel puţin până acum. Ceea ce ei au publicat a fost un amalgam obţinut din două versiuni, cea de a doua fiind realizată atunci când mi-au cerut s-o scurtez pe prima eliminând partea despre armele nucleare iraniene. Ceea ce ei au publicat, din diverse motive, include partea pe care mi-au cerut s-o elimin şi elimină părţi pe care le-am considerat mai importante. Dar a ieşit bine.” Versiunea tradusă aici reproduce transcriptul original in integrum.]

Merav Yudilovitch: Spuneţi că provocarea şi contra-provocarea servesc împreună la distragerea de la adevărata problemă. Este cumva războiul din Liban şi el o distragere care doreşte şi ea să abată atenţia lumii spre nordul Israelului în timp ce Gaza este distrusă?

Noam Chomsky: Bănuiesc că te referi la scrisoarea lui John Berger (pe care am semnat-o, printre altele.

Adevărata problemă” care este ignorată în aceste momente este distrugerea sistematică a oricărei posibilităţi pentru fiinţarea palestiniană viabilă dat fiind faptul că Israelul anexează pământul cu valoare economică şi resursele majore (în special de apă), transformând teritoriile împuţinate pe care le-a desemnat palestinienilor în cantoane fără perspective de supravieţuire, separate şi la mare distanţă unul de altul precum şi de fracţiunea infimă din Ierusalem lăsată palestinienilor. Ei se regăsesc închişi în adevărate închisori în aer liber după ce Israelul şi-a apropriat valea Iordanului, controlând spaţiul aerian şi tot ce presupune acest lucru. Acest program deghizat cinic în “retragere” este bineînţeles complet ilegal, violând rezoluţiile Consiliului de Securitate şi deciziile unanime ale Curţii Internaţionale (incluzându-se declaraţiile aflate în dezacord ale US Justice Buergenthal). Dacă este implementat aşa cum a fost planificat, pune capăt foarte largului consens internaţional privind soluţia coexistenţei a două state pe care SUA şi Israelul au blocat-o unilateral timp de 30 de ani, problemă care este atât de bine documentată încât nu trebuie s-o recapitulez aici.

Statele Unite ale Americii şi Israelul nu tolerează nici o rezistenţă la aceste planuri, preferând să pretindă în mod fals desigur că “nu este nici un partener”, aşa cum au procedat cu programe începute cu mult timp în urmă. Am putea reaminti că Gaza şi Cisiordania sunt recunoscute ca o unitate, deci dacă rezistenţa la programele distructive şi ilegale ale Israelului este considerată ca fiind legitimă în Cisiordania, atunci ea este legitimă şi în Gaza, în reacţie la acţiunile israeliene din Cisiordania.

Întorcându-ne la întrebarea ta, chiar şi o analiză superficială a presei occidentale arată că desfăşurările cruciale ale evenimentelor din teritoriile ocupate sunt marginalizate şi mai mult de războiul din Liban. Distrugerea care are loc acum în Gaza, care a fost foarte rar prezentată în mod serios pe primul plan – a fost aruncată puternic în coada ştirilor, iar confiscarea sistematică a Cisiordaniei a dispărut aproape cu totul. Pedepsirea severă a populaţiei pentru “votarea greşită” nu a fost niciodată considerată problematică, în virtutea principiului foarte vechi conform căruia democraţia este bună dacă şi numai dacă se află în acord cu interese strategice şi economice. Totuşi, nu aş merge într-atâta de departe cât permite întrebarea ta încât să cred că acesta a fost scopul războiului, deşi este clar efectul ei.

M.Y.: Vedeţi mass-media mondială responsabilă parţial pentru că nu insistă pe legătura dintre ceea ce se întâmplă în Teritoriile Ocupate şi Liban?

N.C.: Da, dar aceasta este cea mai mică dintre acuzaţiile care ar trebui îndreptate împotriva mediei, şi a comunităţii intelectuale în general. Una dintre multele acuzaţii cu mult mai servere este formulată în primul paragraf al scrisorii lui Berger. Să reamintim faptele. În iunie 25, caporalul Gilad Şalit a fost capturat la un post de frontieră de lângă Gaza, suscitând enorme ultraje zgomotoase peste tot în lume, continuate zilnic cu o intensitate crescândă, şi o escaladare brutală a atacurilor israeliene în Gaza. Această escaladare avea la bază prezumţia că a face un soldat prizonier este o crimă gravă, pentru care populaţia trebuie pedepsită. Cu o zi înainte, în iunie 24, forţele israeliene răpiseră doi civili din Gaza, Osama şi Mustafa Muamar, de departe o mult mai gravă infracţiune decât capturarea unui soldat. Răpirea fraţilor Muamar a fost în mod sigur cunoscută de marile canale media. A fost raportată o dată de presa israeliană de limbă engleză (Jerusalem Post, Ha’aretz, ediţiile în limba engleză din 25 iunie [2006]), practic communicate oficiale ale IDF. Şi au fost într-adevăr câtva rapoarte scurte, difuze şi marginale. Singurul raport serios în limba engleză privitor la evenimentul acelei zile a fost în presa turcă. Foarte revelator, nu s-a înregistrat nici un comentariu, nici o reacţie, nici o chemare pentru atacuri militare sau teroriste împotriva Israelului. O căutare pe google.com arată semnificaţia relativă pentru Occident a răpirii civililor în comparaţie cu capturarea unui soldat israelian o zi mai târziu.

Perechea de evenimente, situate la o zi distanţă între ele, demonstrează cu claritate indubitabilă că spectacolul ultrajului legat de răpirea lui Şalit a fost o fraudă neobrăzată. Se poate vedea că, după standardele morale ale Occidentului, răpirea de civili este absolut în regulă dacă este făcută de “ai noştri”, dar capturarea unui soldat dintre “ai noştri” o zi mai târziu este o infracţiune condamnabilă care cere o pedepsire severă a populaţiei. Aşa cum a scris Gideon Levy în Ha’aretz, răpirea de către Armata Defensivă Israeliană a civililor cu o zi înainte de capturarea caporalului Şalit îndepărtează orice “bază legitimă a operaţiunii IDF” şi, putem adăuga, orice bază legitimă pentru sprijinirea acestor operaţiuni. Aceeaşi estimare priveşte şi răpirea celor doi soldaţi israelieni din 12 iulie [2006] lângă graniţa Libanului, întărită, în acest caz, de reacţia nulă la obişnuita practică israeliană, care are mulţi ani deja, de a răpi libanezi şi de a-i ţine timp de mulţi ani, şi desigur de a omorâ mulţi libanezi. Nimeni nu a argumenta niciodată că aceste infracţiuni ar justifica bombardarea Israelului, invadarea şi distrugerea ţării, sau acţiuni teroriste în interiorul ei. Aceste concluzii sunt complete, clare şi lipsite de ambiguitate.

Toate acestea sunt, în mod categoric, de o importanţă extraordinară în cazul de faţă, îndeosebi dată fiind caracterul dramatic al perioadei. Bănuiesc că din această cauză mass-media internaţională a decis să evite faptele cruciale, cu excepţia câtorva fraze difuze şi marginale.

Apologiştii crimelor de stat pretind că răpirea civililor din Gaza este justificată de afirmaţiile Armatei Defensive a Israelului că aceştia sunt “militanţi Hamas” sau plănuiau crime [împotriva Israelului]. După logica lor, atunci ar trebui lăudată capturarea lui Gilad Şalit, un soldat aflat într-o armată care bombardează (în mod necontroversat) Gaza. Asemenea performanţe sunt deplin dezgustătoare.

M.Y.: Vorbiţi înainte de toate de acceptarea naţiunii palestiniene, dar va rezolva acest lucru “ameninţarea iraniană”, va alunga Hizbullah de graniţa cu Israelul? Astăzi israelienii văd un pericol mediat la graniţa nordică, ne înşelăm cumva?

N.C.: În mod virtual toţi observatorii informaţi sunt de acord că o rezolvare corectă şi echitabilă a situaţiei palestinienilor ar slăbi în mod considerabil mânia şi ura îndreptată împotriva Israelului şi a Statelor Unite în lumea arabă şi islamică. Un asemenea argument este în mod clar uşor de atins, dacă SUA şi Israelul renunţă la vechea lor politică de rejecţionism. Înainte de a fi încheiate prematur de Ehud Barak, negocierile de la Taba din ianuarie 2001 se apropiaseră de o soluţie viabilă, ajutate de negocieri ulterioare, mai cu seamnă de Acordul de la Geneva semnat în decembrie 2002, care găsise un suport internaţional puternic dar fusese respins de către SUA şi Israel. Aceste texte pot fi criticate în multe feluri, dar constituie cel puţin o bază, poate o bază solidă, pentru înaintarea spre o soluţie paşnică dacă SUA şi Israelul ar renunţa complet la politica de rejecţionism.

În privinţa Iranului şi a Hizballahului, se pot spune, desigur, foarte multe, dar pot doar să menţionez aici câteva puncte centrale.

Să începem cu Iranul. În 2003, Iranul s-a oferit să negocieze toate problemele nerezolvate cu Statele Unite, inclusiv problemele legate de energia nucleară şi o soluţie de tip “două state” a conflictului Israel-Palestina. Oferta a fost făcută de guvernul moderat Khatami, cu suportul “supremului lider” reprezentând linia dură, Ayatollahul Khamenei. Administraţia Bush a răspuns prin cenzurarea diplomatului elveţian care a adus oferta.

În iunie 2006, Khamenei a făcut o declaraţie oficială în care afirma că Iranul este de acord cu ţările arabe în problema Palestinei, însemnând că acceptă apelul făcut în 2002 de Liga Arabă pentru o normalizare totală a relaţiilor cu Israelul şi o soluţie de tip “două state” în acord cu consensul internaţional. Momentul sugerează că ar putea să fie o admonestare a subordonatului său Ahmadinejad, ale cărui declaraţii inflamatorii beneficiază de o publicitate largă în Occident, spre deosebire de declaraţiile cu mult mai importante ale superiorului Khamenei. Doar cu câteva zile în urmă, fostul diplomat iranian Saddagh Kharrazi “reafirma că Iranul ar sprijini o soluţie a două state dacă palestinienii sunt de acord” (Financial Times, 26 iulie 2006). Desigur, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei sprijină o soluţie de acest tip de mulţi ani, şi a subscris la propunerea Ligii Arabe din 2002. Hamas a dat dovadă de bunăvoinţă pentru a negocia o soluţie de tip “două state”, lucru binecunoscut în Israel. Kharazzi este cunoscut ca fiind autorul propunerii din 2003 formulate de Khatami şi Khamenei.

Statele Unite şi Israelul nu vor să audă de nimic din toate astea. Ei preferă să audă că Iranul “a jurat distrugerea statului evreu” (corespondentul din Ierusalim Charles Radin, Boston Globe, 2 August), povestea standard şi cu mult mai convenabilă.

Ei nu doresc nici să audă că Iranul pare să fie singura ţară care a acceptat propunerea directorului IAEA, Muhammad al-baradei, ca toate armele nucleare să fie plasate sub control internaţional, un pas spre un adevărat Tratat de Renunţare la Armele Nucleare (TRAN), aşa cum s-a cerut de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1993. Propunerea lui al-Baradei, dacă ar fi implementată, nu numai că ar pune capăt crizei nucleare iraniene, dar ar acţiona împotriva unei crize de o vastitate cu mult mai serioasă: ameninţarea crescândă a războiului nuclear, care face ca mulţi analişti proeminenţi să avertizeze asupra “apocalipsei de după colţ” (Rober McNamara) dacă politica mondială continuă în aceeaşi direcţie. Statele Unite se opun cu înverşunare unui TRAN, dar fără să se ţină cont de aceste obiecţii, tratatul a fost votat de către Naţiunile Unite, unde a trecut cu 147 de voturi pentru şi unul împotrivă, cu două abţineri: Israelul, care nu se poate opune şefului său, şi mai interesant, Marea Britanie condusă de Blair, care deţine o anume suveranitate. Ambasadorul britanic a declarat că Anglia este în favoarea tratatului, dar “împarte comunitatea internaţională” după raportul 147 la 1. Aceste probleme sunt şi ele virtual departe de cercurile de specialitate, şi sunt chestiuni de supravieţuire literală a speciilor, cu mult mai importante decât criza iraniană.

Se spune adesea că cea care a chemat Iranul să-şi abandoneze dreptul legal de îmbogăţire a Iranului este “comunitatea internaţională”. Acest lucru este corect, dacă definim “comunitatea internaţională” ca fiind Washingtonul şi oricine se întâmplă să fie de partea sa. Dar cu siguranţă nu înseamnă lumea. Ţările nealineate au susţinut cu putere “dreptul inalienabil” al Iraniului de a îmbogăţi uraniu. Şi, fapt remarcabil, în Turcia, Pakistan şi Arabia Saudită majoritatea populaţiei acceptă cu mult mai mult ipoteza unui Iran care deţine arma nucleară decât orice acţiune militară americană, revelează sondajele internaţionale.

Ţările nonalineate au făcut apel şi la un Orient Apropiat liber de arme nucleare, o veche cerere a unei autentice comunităţi internaţionale, blocată şi ea de SUA şi Israel. Trebuie recunoscut că ameninţarea armelor nucleare israeliene este luată foarte serios de către mapamond. Aşa cum a fost explicat de către fostul comandant şef al US Strategic Command, generalul Lee Butler, “este extrem de periculos ca în cazanul de animozităţi pe care îl numim Orientul Apropiat, o naţiune să se înarmeze, în mod ostentativ, cu stocuri de arme nucleare, numărând probabil sute de bucăţi, şi inspirând alte naţiuni să facă la fel.” Israelul nu-şi face nici un serviciu dacă ignoră asemenea îngrijorări.

Merită acordată atenţie şi faptului că atunci când Iranul era condus de un tiran instalat de o lovitură de stat făcută de SUA şi Marea Britanie, Statele Unite, inclusiv Rumsfeld, Cheney, Kissinger, Wolfowitz şi alţii – au sprijinit puternic programele nucleare iraniene pe care le condamnă acum şi au ajutat Iranul cu mijloace tehnice în acest sens. Iranienii nu au uitat cu siguranţă aceste lucruri, la fel după cum n-au uitat nici suportul foarte puternic pe care SUA şi aliaţii săi l-au acordat lui Saddam Hussein în timpul agresiunii sale criminale, incluzând ajutor pentru producerea armelor chimice care au fost utilizate în sute de mii de iranieni.

Mai sunte enorm de multe de zis, dar este deja clar că “ameninţarea iraniană” la care te-ai referit ar putea fi dejucată prin metode pacifiste, dacă SUA şi Israelul ar fi de acord. Nu putem şti dacă propunerile israniene sunt serioase, atâta vreme cât nu le dăm curs. Refuzul SUA-Israel de a le pune în practică, precum şi tăcerea mass-mediei americane (şi, după cunoştinţa mea, europene) sugerează că există teama că ar putea fi serioase.

Ar trebui să adaug că pentru lumea de afară, sună puţin ciudat, ca s-o spunem direct, ca SUA şi Israelul avertizează de “ameninţarea iraniană” când ei şi numai ei ameninţă să lanseze un atac, ameninţări imediate şi credibile, violări serioase ale legii internaţionale. Şi se pregătesc în mod foarte deschis pentru un asemenea atac. Orice crede cineva despre Iran, nu poate fi învinuit de nimic în acest caz. Este iarăşi vizibil pentru toată lumea, chiar dacă nu şi pentru SUA şi Israel, că iranul nu a invadat nici o altă ţară, lucru pe care SUA şi Israelul l-a făcut cu regularitate.

Şi în privinţa Hizballahului sunt chestiuni foarte puternice şi serioase. Aşa cum bine se ştie, Hizballah a fost constituit în reacţie la invazia israeliană din 1982 şi ocupaţia ei brutală care era o violare a ordinelor Consiliului de Securitate. Şi-a câştigat un prestigiu considerabil prestigiu jucând rolul cel mai important în alungarea agresorilor. De asemenea, ca şi alte mişcări islamice, inclusiv Hamas, şi-a câştigat suport popular acordând servicii sociale celor săraci. Împreună cu Amal, acum aliat apropiat, Hizballah reprezintă comunitatea şiită în sistemul confesional al parlamentului din Liban. Este parte integrantă din societatea libaneză. În trecut, violenţa israeliană sprijintă de americani a făcut să crească suportul popular pentru Hizballah, nu doar în lumea arabă şi islamică în general, dar chiar în interiorul Libanului. Sondaje făcute la sfârşitul lui iulie [2006] revelă că “87% dintre libanezi sprijină lupta Hizballahului cu Israelul, o creştere cu 29% faţă de un sondaj similar efectuat în februarie. Fapt şi mai important este nivelul sprijinului pentru rezistenţa Hizballah din comunităţile non-şiite. 80% dintre creştinii intervievaţi sprijină Hizballah, împreună cu 80% dintre druzi şi 89% dintre sunniţi. Libanezii nu mai blamează Hizballah pentru a fi început războiul prin răpirea soldaţilor israelieni, ci pe Israel şi pe Statele Unite.” (Christian Science Monitor, 28 iulie [2006]). Ca de multe ori în trecut, Israelul îşi face deservicii eşuând în prevederea consecinţelor predictibile în cazul extremei violenţe în loc de a fi apelat la schimburi de prizonieri, ca în trecut.

Nu este înţelept nici să se ignore observaţiile recente ale lui Zeev Maoz (Ha’aretz, iulie 24). Aşa cum scrie ele, “imensul consens din Israel asupra faptului că războiul împotriva Hizballah în Liban este unul just şi moral se bazează pe o memorie selectivă şi pe termen scurt, pe o viziune introvertită asupra lumii şi pe standarde duble.” Cauzele include practica israeliană a răpirilor şi violările aproape zilnice ale graniţei libaneze în scopuri de supraveghere: “o violare a graniţei este o violare a graniţei”. Motivele includ şi rădăcini istorice: cele patru invazii israeliene începând cu 1978 şi consecinţele lor amare pentru libanezi. Şi nu ar trebui să uităm pretextele pe care acestea le-au avut. Invazia din 1982 a fost efectuată după ce timp de un an Israelul a bombardat şi a provocat în alte feluri Libanul, încercând parcă să obţină din partea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei o violare a armistiţiului din 1981, iar când în cele din urmă s-a dovedit că nu a izbutit, a atacat sub pretextul încercării de asasinare a ambasadorului Argov (făcute de Abu Nidal, un opozant al OEP). Invazia a avut intenţii clare, virtual recunoscute, de a pune capăt iniţiativelor de negociere ale OEP, o “veritabilă catastrofă” pentru Israel, aşa cum a arătat Yehoşua Porat. A fost, aşa cum s-a descris atunci, un “război pentru Cisiordania”. Invaziile ulterioare au avut şi ele pretexte neobrăzate. În 1993, Hizballah violase “regulile jocului”, aşa cum a anunţat Iţak Rabin: aceste reguli israeliene permitea Israelului să ducă la îndeplinire la nord de “zona de securitate” deţinută ilegal, dar nu permitea replici împotriva sa pe teritoriul său. Invazia lui Peres din 1996 n-a avut nici ea pretexte mai credibile. Este convenabil să uităm toate acestea, sau să preparăm poveşti despre bombardarea Galileii din 1981, dar nu este nici o practică atractivă, nici înţeleaptă.

Problema armelor Hizballahului este una foarte serioasă, fără îndoială. Rezoluţia 1559 face apel la dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze, dar Libanul nu a pus-o în practică. Primul-ministru sunnit Fuad Siniora a descris aripa militară a Hizballah ca o “rezistenţă mai degrabă decât o miliţie, deci exceptată de” prevederile rezoluţiei 1559. Un Dialog Naţional din iunie 2006 a eşuat în rezolvarea acestei probleme. Scopul său principal a fost formularea unei “strategii de apărare naţională” (vizavi de Israel), dar s-a blocat la propunerea Hizballah a “unei strategii de apărare care să permită Rezistenţei Islamice să-şi păstreze armele ca o ameninţare pentru posibila agresiune israeliană” (Jim Quilty, corespondentul de la Beirut al Middle East Report, 25 iulie [2006]), în absenţa unei alternative credibile. Statele Unite ar fi putut, dacă ar fi dorit, să furnizeze o garanţie credibilă împotriva invaziei unui stat client, dar aceasta ar fi cerut o schimbare serioasă în politici vechi.

Anumite fapte de fond au fost subliniate de câţiva corespondeţi veterani în Orientul Apropiat. Rami Khouri, editor al ediţiei libaneze a Daily Star, scrie că “libanezii şi palestinienii au răspuns atacurile persistente şi din ce în ce mai sălbatice ale Israelului îndreptate împotriva întregii populaţii civile prin crearea unor ierarhii paralele sau alternative care să-i poată proteja şi să le furnizeze serviciile esenţiale.” Specialistul în probleme siriene Patrick Seale este şi el de acord: “Se înregistrează apariţia şi dezvoltarea unor actori esenţialmente non-statali ca Hizballah sau Hamas din cauza vacuumului creat de impotenţa statelor arabe de a stăpâni sau ameninţa Israelul. Aceşti actori au luat naştere înainte de toate din “ameninţarea” Israelului, care postulează că Israelul are dreptul să lovească dar nimeni nu are voie să riposteze înapoi.” Până când asemenea chestiuni de bază nu sunt rezolvate, este foarte probabil că “Orientul Apropiat va aluneca mai departe în violenţă şi disperare”, aşa cum prezice Khouri.

M.Y.: Nu faceţi referire în ultima dumneavoastră scrisoare la victimele israeliene. Sunt diferenţe, în opinia dumneavoastră, între victimele de război israeliene (nu vorbesc despre soldaţi, ci despre civili) şi cele libaneze sau palestiniene?

N.C.: Afirmaţia dumneavoastră este lipsită de acurateţe. Scrisoarea lui John Berger este foarte explicită în privinţa lipsei de diferenţe dintre victimele israeliene şi celalte. Aşa cum afirmă scrisoarea: “Ambele categorii de rachete sfârtecă oribil corpurile – cine, în afara generalilor, poate uita acest lucru un moment?”

M.Y.: De ce în opinia dumneavoastră lumea cooperează în privinţa invaziei israeliene în Liban şi de ce nu este nici o presiune reală împotriva guvernului israelian pentru a opri nebunia din Gaza şi Jenin? Căror scopuri le serveşte această tăcere?

N.C.: Marea majoritate a lumii protestează, dar alege să nu acţioneze. Europa nu doreşte să ia o poziţie împotriva administraţiei americane, care a afirmat clar că suportă politica israeliană din Palestina şi Liban. Restul statelor lumii obiectează puternic, dar nu sunt considerate ca făcând parte din “comunitatea internaţională” decât dacă se supun [americanilor]. Tiraniile arabe sprijinite Statele Unite au condamnat iniţial Hizballah, dar au fost forţate să se oprească de teama propriilor populaţii. Chiar şi Regele Abdullah al Arabiei Saudite, cel mai loial (şi cel mai important) aliat al Washingtonului, a fost obligat să spună că “Dacă opţiunea păcii este respinsa din cauza aroganţei israeliene, atunci singura opţiune care rămâne este războiul, şi nimeni nu cunoaşte repercursiunile pe care le poate avea pentru regiune, incluzând războaie şi conflicte care nu vor cruţa pe nimeni, inclusiv pe aceia a căror putere militară îi tentează să se joace cu focul.”

În privinţa problemei palestiniene, faţă de care poziţia lui Bush este rigidă, îşi are rădăcinile în politici vechi. Luna de la Taba, ianuarie 2001, este unica întrerupere reală a rejecţionismului american vechi de 30 de ani. În timpul anilor Oslo, SUA şi Israelul au sugerat că se alătură consensului internaţional, dar au făcu foarte dificilă implementarea lui printr-o creştere a colonizării teritoriilor ocupate, anul de vârf fiind 2000. SUA a suportat puternic primele invazii israeliene din Liban, din 1982 în 1996, şi au forţat Israelul să pună capăt agresiunilor atunci când atrocităţile au atins un asemenea nivel încât dăunau intereselor americane.

Din nefericire, se poate generaliza comentariul lui Uri Avnery despre Dan Haluţ, care “priveşte lumea prin dispozitivul care aruncă bombele din avion”. Acest lucru este cu mult mai adevărat despre Rumsfeld-Cheney-Rice, şi alţi strategi de vârf ai administraţiei Bush, în ciuda discursurilor dulcege pe care le emit din când în când. Aşa cum ne arată istoria, asemenea viziuni asupra lumii nu sunt anormale printre cei care deţin un monopol viertual asupra mijloacelor de creare a violenţei, cu consecinţe pe care nu trebuie să le recapitulăm.

M.Y.: Cum vedeţi următorul capitol din conflictul Orientului Apropiat?

N.C.: Nu cunosc pe nimeni suficient de îndrăzneţ şi de nebun încât să lanseze o predicţie. Statele Unite şi Israelul pun în mişcare forţe populare care sunt de foarte rău augur, şi care vor continua să acumuleze putere şi să devină şi mai extremiste dacă SUA şi Israelul persistă în demolarea oricărei speranţe de realizare a drepturilor naţionale palestiniene, precum şi în distrugerea Libanului. Ar trebui de asemenea să recunoaştem că prima grijă a Washingtonului, la fel ca şi în trecut, nu este Israelul sau Libanul, ci vastele resurse de energie din Orientul Apropiat, recunoscute în urmă cu 60 de ani afi “o uriaşă sursă de putere strategică” şi “una dintre cele mai mari prăzi din istoria lumii”. Putem aştepta, cu încredere, că SUA vor continua să facă tot ceea ce pot pentru a controla această sursă de putere strategică fără egal. Se poate să nu fie uşor. Remarcabila incompetenţă a strategilor lui Bush a creat catastrofa din Iraq, una a intereselor lor proprii în egală măsură. Ei se află în faţa posibilităţii unui ultim coşmar: o alianţă şiită liberă (incluzând partea irakiană dominată de şiiţi, Iranul şi regiunile şiite ale Arabiei Saudite) care controlează majoritatea energiei mondiale, independentă de Washington sau chiar mai rău, având legături apropiate cu Reţeaua de Securitate Energetică Asiatică aflată în China şi cu Consiliul de Cooperare de la Shanghai. Rezultatele ar putea fi cu adevărat apocaliptice. Şi chiar în micul Liban, specialistul universitar în probleme legate de Hizballah, concomitent un critic acerb al organizaţiei, descriu conflictul actual în “termeni apocaliptici”, avertizând asupra posibilităţii ca “întreg iadul s-ar putea dezlănţui” dacă deznodământul campaniei SUA-Israel conduce la o situaţie în care “comunitatea şiită clocoteşte plină de resentimente faţă de Israel, Statele Unite şi guvernul pe care îl percepe ca pe un trădător” (Amal Saad-Ghorayeb, Washington Post, 23 iulie [2006]).

Nu este nici un secret că în anii din urmă Israelul a ajutat la distrugerea naţionalismului secular arab şi la crearea organizaţiilor Hizballah şi Hamas, la fel cum violenţa americană a servit creşterii extremismului islamic fundamentalist şi a terorii jihadiste. Raţiunile sunt înţelese. Există avertismente constante în această direcţie furnizate de agenţiile de spionaj occidentale (inclusiv americane), şi ale specialiştilor de vârf în aceste probleme. Ne putem băga capul în nisip şi să ne ascundem în spatele “consensului total” că ceea ce facem noi este “just şi moral” (Maoz), ingorând lecţiile istoriei recente, sau pur şi simplu raţiunea. Sau putem să privim faptele în faţă şi să ne apropiem de dileme foarte serioase prin mijloace pacifiste. Acestea există. Succesul lor nu poate fi niciodată garantat. Dar putem avea o încredere rezonabilă în faptul că privirea lumii prin dispozitivul care trimite bombe va aduce mai multă distrugere şi suferinţă, poate chiar “apocalipsa de după colţ”.

Cf. sursa în limba engleză.

Întrebări şi răspunsuri despre Orientul Apropiat (de James D. David)

Întrebare: Care este singura ţară din Orientul Apropiat care deţine arme nucleare?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat refuză să semneze tratatul de non-proliferare nucleară şi împiedică inspecţiile internaţionale?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a confiscat teritoriul suveran al altor naţiuni prin forţă militară şi continuă să-l ocupe sfidând rezoluţiile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat violează în mod obişnuit graniţele internaţionale ale altor state suverane cu avioane şi focuri de artilerie navală?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care aliat american în Orientul Apropiat a trimis în ultimii ani asasini în alte ţări pentru a-şi omorâ inamicii politici (o practică numită uneori export de terorism)?
Răspuns: Israel.

Întrebare: În care ţară din Orientul Apropiat au admis public ofiţeri de rang înalt că prizonieri de război neînarmaţi au fost executaţi?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat refuză să-şi pună sub acuzaţie soldaţii care au recunoscut că au executat prizonieri de război?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a creat 762.000 de refugiaţi şi refuză să le permită dreptul de a se întoarce la casele lor?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat refuză să plătească despăgubiri oamenilor ale căror pământuri, conturi bancare şi afaceri au fost confiscate?
Răspuns: Israel.

Întrebare: În care ţară din Orientul Apropiat a fost asasinat un diplomat de rang înalt al Naţiunilor Unite?
Răspuns: Israel.

Întrebare: În care ţară din Orientul Apropiat a devenit prim-ministru omul care a ordonat asasinarea unui diplomat de rang înalt al Naţiunilor Unite?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a explodat o clădire diplomatică în Egipt şi a atacat un vas american, USS Liberty, în apele internaţionale, omorând 34 de şi rănind 171 de marinari americani?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a folosit un spion, Jonathan Pollard, pentru a fura documente secrete şi a da câteva dintre ele Uniunii Sovietice?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară a negat iniţial orice legătură oficială cu Pollard, apoi a votat pentru a-i acorda cetăţenia şi cere de atunci ca preşedintele american să-l ierte complet pe Pollard?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat permite evreilor americani criminali să sosească pe teritoriul ei pentru a scăpa pedepsei din SUA şi refuză să-i extrădeze atunci când se află în custodia ei?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul apropiat ţine discursuri împotriva urei dar construieşte un altar şi un monument pentru un criminal care a ucis 29 de palestinieni în timp ce se rugau în moscheia lor?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară de pe planeta Pământ are al doilea cel mai puternic lobby din Statele Unite, conform unui sondaj recent al săptămânalului Fortune printre înalţii funcţionari de la Washington?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a atacat deliberat o tabără de refugiaţi a Naţiunilor Unite din Qana, Liban, şi a ucis 103 de bărbaţi, femei şi mai ales copii inocenţi?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat sfidează 69 de rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU şi a fost protejată de alte 29 prin vetourile SUA?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat primeşte mai mult de o treime din ajutorul SUA pentru ţările sărace şi totuşi este a şaisprezecea cea mai bogată ţară din lume?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat primeşte arme SUA gratuite şi apoi vinde tehnologia Chinei în ciuda obiecţiilor SUA?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat insultă în mod regulat poporul american prin primul ei ministru care, în Congresul Statelor Unite le citeşte ca la nişte copilaşi discursuri despre motivele pentru care nu au dreptul să reducă ajutorul extern?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Statele Unite a avut un prim-ministru care şi-a anunţat stafful să nu se îngrijoreze în privinţa reacţie Statelor Unite pentru că “Noi controlăm America”?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a fost citată de către Amnesty International pentru demolarea a mai mult de 4000 de case palestiniene ca măsură a epurării etnice?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat omoară în mod obişnuit copii palestinieni pentru motivul că aruncă cu pietre în vehicule blindate (buldozere sau tancuri)?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a semnat acordurile de la Oslo prin care a promis să oprească orice nouă colonizare evreiască în teritoriile ocupate, dar în loc de a-şi respecta cuvântl a construit în continuare noi colonii?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat a asasinat mai mult de 100 de adversari politici în ultimii 2 ani, omorând câteva sute de civili în cursul acestor “execuţii extrajudiciare”, inclusiv zeci de copii?
Răspuns: Israel.

Întrebare: Care ţară din Orientul Apropiat violează în mod regulat Convenţia de la Geneva impunând pedepse colective unor întregi oraşe, sate sau tabere, pentru actele câtorva oameni, şi chiar ajunge să demoleze sate întregi în timp ce oamenii se află încă în casele lor?
Răspuns: Israel.

joi, august 17, 2006

Lebanon - July 2006 - State Sponsored Terrorism

Sfârşitul dreptului internaţional? (Alain Gresh)

S-a putut observa, începând cu 11 septembrie, că o temă agită dezbaterile resposabililor politici: în războiul împotriva terorismului, în confruntarea dintre “civilizaţie” şi “barbarie”, pot fi aplicate dreptul internaţional şi dreptul umanitar? Preşedintele George W. Bush a instaurat o nouă categorie [juridică], cea a “inamicilor combatanţi”, care ies din procedurile legale şi care pot fi închişi la Guantanamo, chiar torturaţi, în numele apărării “civilizaţiei”. Al şaselea război israelo-arab care se derulează în Liban, şi care este (provizoriu?) suspendat, a furnizat o nouă ocazie partizanilor acestor teorii să-şi apere punctul de vedere. John Podhoretz, unul dintre teoreticienii neoconservatori americani, se întreabă într-un articol din New York Post apărut în 25 iulie: “Nu cumva democraţiile liberale au evoluat până într-un punct în care nu mai pot purta războaie eficace din cauza preocupărilor umanitare pentru ceilalţi…?” Şi tot el continuă: “Şi dacă eroarea tactică pe care am făcut-o în Irak a fost aceea că nu am ucis suficienţi sunniţi la începutul intervenţiei noastre pentru a-i intimida şi a-i înfricoşa într-atâta încât să accepte orice [din partea noastră]? Nu cumva supravieţuirea bărbaţilor sunniţi între 15 şi 35 de ani este raţiunea insurecţiei şi cauza fundamentală a violenţei confesionale actuale?” Omorârea bărbaţilor între 15 şi 35 de ani este ceea ce miliţiile sârbeşti au făcut la Srebrenica…

Podhoretz a mai scris: “Ce s-ar întâmpla dacă Israelul ar avea toate capacităţile necesare pentru a-şi atinge obiectivele, dar n-ar putea să se desfăşoare fără constrângeri împotriva unui inamic mai periculos, cu mai puţine scrupule şi principii, mai barbar chiar decât monstruoşii lideri ai Intifadei…”

După care concluzionează: “Este vorba de un terifiant paradox al artei războiului din secolul XXI? Dacă Israelul şi Statele Unite nu pot fi înfrânte militar în sens convenţional, au descoperit cumva inamicii noştri un nou mijloc de a câştiga? Caută ei oare victoria exclusiv demoralizându-ne, sfidându-ne să atingem nivelul lor de barbarie şi ştiind că noi nu o vom face? (…) Ar fi posibil ca dimensiunea morală a civilizaţiei noastre – uimitoarea ei atenţie faţă de valoarea individului – să pună sub semnul întrebării inclusiv viitorul civilizaţiei noastre?” Ar fi greşit să credem că acest raţionament înfricoşător este apanajul exclusiv al câtorva cercuri izolate. Desigur, în Statele Unite aparţine înainte de toate curentului neoconservator. Astfel, profesorul de drept de la Harvard Alan Dershowitz, apărător înverşunat al oricărei acţiuni israeliene, explică: “dreptul internaţional şi cei care îl administrează ar trebui să înţeleagă că vechile reguli” nu se aplică în acest război fără precedent împotriva unui inamic brutal şi fanatic şi că “regulile răboiului şi regulile moralei trebuie să se adapteze acestor realităţi” (1).

De altminteri, Michael Rubin solicită calm guvernului american să-şi întrerupă politica de refuz a asasinării conducătorilor politici. De mult timp Israelul n-ar mai fi existat dacă n-ar fi reacţionat disproporţionat, afirmă Claude Lanzmann în Le Monde din 4 august [2006], reluând argumentul dezvoltat de Bernard-Henri Lévy. Amândoi par să ignore că până şi “războaiele juste” sunt constrânse de legile internaţionale. Sau mai degrabă, nu o ignoră, dar cred că acestea trebuie să se aplice doar în cazul celor “civilizaţi”. Regăsim aici argumentaţia care prevala în perioada colonialismului triumfător. În 1898, Heinrich von Treischke, expert în ştiinţe politice, susţinea ceea ce, pentru mulţi dintre contemporanii să, apărea ca o banalitate: “Dreptul internaţional este frază goală dacă vrem să aplicăm aceste principii popoarelor barbare. Pentru a pedepsi un trib de negri, trebuie să-i fie arse satele, nu vom obţine nimic fără să oferim exemple de acest gen. Dacă, în asemenea cazuri, imperiul german ar aplica dreptul internaţional, nu ar fi vorba de umanitate sau de justiţie, ci de o slăbiciune ruşinoasă [3].” Gloanţele dum-dum au fost inventate la sfârşitul secolului XIX. Ele provoacă răni deosebit de grave. În 1897, convenţia internaţională de la Haga adoptată de statele “civilizate” le interzicea. Au fost însă rezervate “vânării animalelor mari şi războaielor coloniale”. Pentru “barbarii” de azi, esenţialmente arabi, pot fi utilizate bombardamentele masive, fără discriminare, bombele-ciorchine [4], ei nu pricep alt limbaj…

Aceste viziuni asupra unui drept internaţional care nu s-ar aplica decât într-o manieră selectivă nu sunt doar un extraordinar regres al gândirii şi al moralei. Ele discreditează orice discurs despre drepturile omului al căror campion Occidentul pretinde să fie şi conferă soliditate acelora pe care pretindem să-i combatem… Este deci important să nu fie lăsate nepedepsite crimele comise în Liban, iar apelul lui Jean-Claude Lefort, deputat (PCF) şi a lui Jean Paul Boré, vice-preşedinte (PCF) al consiliului regional Languedoc-Roussillon pentru ca aceste crime să fie aduse în faţa Curţii Penale Internaţionale ar trebui să aibă un mare ecou.

Note:

[1] Citat de către Norman Finkelstein, Should Alan Dershowitz Target Himself for Assassination?, Counterpunch, 12-13 august 2006.
[2] Why the US government should consider assassination, National Review, 11 août 2006.
[3] Sven Lindqvist, Exterminez toutes ces brutes, Le Serpent à plumes, 1998.
[4] Bombele-ciorchine, numite în engleză “cluster bombs” iar în franceză “bombes à fragmentation”, sunt ambalaje care conţin zeci sau chiar sute de bombe de mici dimensiuni. În contact cu obiectivul vizat doar o parte dintre ele detonează, în timp ce marea majoritate rămân intacte timp de luni de zile sau chiar mai mult la sol. Aspectul lor de jucării le face să fie deosebit de periculoase, în special pentru copiii care pot intra în contact cu ele. În cazul unei explozii, cei aflaţi pe o rază de până la 15 metri de la epicentrul lor riscă moartea sau mutilarea gravă. [n. tr.]

Cf. versiunea în limba franceză.

Palestina abandonată (de Alain Gresh)

În mod subtil, încetul cu încetul, în cursul ultimilor ani, liderii politici dar şi mass-media europeană şi-au schimbat maniera de abordare a dramei Palestinei şi a soluţiei conflictului israelo-palestinian. În timpul a ceea ce s-a numit “procesul de la Oslo”, era clar că soluţia trece printr-o negociere de ansamblu fondată pe o retragere a trupelor israeliene din teritoriile ocupate în 1967, inclusiv partea de est a Ierusalimului, stabilirea de frontiere durabile între statul palestinian şi Israel, la care se adaugă o soluţie acceptabilă pentru refugiaţii palestinieni. Negocierile de la Camp David (iulie 2000), precum şi cele de la Taba (ianuarie 2001) au avut ca obiect acest contencios.

Izbucnirea celei de-a doua Intifada, la sfârşitul lui septembrie 2000, represiunea sângeroasă pusă în operă de armata israeliană încă din primele zile – cu luni înaintea primelor atentate sinucigaşe -, escaladarea violenţei, alegerea lui Ariel Şaron în postul de prim-ministru, multiplicarea atentatelor îndreptate împotriva civililor israelieni, apoi reluarea controlului total al armatei israeliene asupra teritoriilor ocupate au punctat ultimii ani. Totuşi, din punct de vedere al dreptului internaţional, şi oricare ar fi aprecierea pe care o putem avea asupra strategiei şi a tacticii Autorităţii Palestiniene, problemele de bază rămân: Cisiordania, Gaza şi Ierusalimul de Est rămân teritorii ocupate, Israelul este o putere de ocupaţie, şi crearea unui stat palestinian independent rămâne cheia păcii.


Crime de război trecute cu vederea

Totuşi, citind declaraţiile liderilor politici europeni, urmărind actualităţile aşa cum sunt ele percepute prin intermediul mass-mediei, se constată o răsturnare a perspectivei: în acest moment palestinienii, adică cei ocupaţi, trebuie să dea dovadă de bunăvoinţă. Referirile Uniunii Europene la obligaţiile uneia sau celeilalte tabere ascund cu greu ralierea la viziunea primului-ministru israelian: orice avans pe calea păcii depinde de Autoritatea Palestiniană; tot ea este cea care trebuie să se reformeze, să lichideze grupurile armate, să dea dovadă că doreşte realmente coexistarea împreună cu Israelul. Această raliere se simte foarte acut şi în jurnalele de ştiri, care tind să şteargă cu buretele realitatea politică israeliană de pe teren, subestimând caracterul ei represiv şi contrariu dreptului internaţional, ascunzând crimele de război comise. În Franţa, violentele campanii duse împotriva anumitor jurnalişti şi intelectuali, de la Daniel Mermet la Edgar Morin, fără să-l uităm pe Jean Ferrat, au contribuit la blocarea iniţiativelor unora dintre ziarişti: cine şi-ar dori să fie taxat, chiar şi din greşeală, drept antisemit?

Un caz clasic este furnizat de editorialul ziarului Libération din 2 ianuarie 2006, care deplânge situaţia prevalentă în Palestina. Dar a cui este vina? “În urmă cu un an, scrie Patrick Sabatier, alegerea lui Mahmud Abbas în fotoliul lui Arafat fusese un motiv de speranţă. O fereastră a oportunităţii se deschisese, prin care putea sufla un vânt al democratizării şi al reformelor în Teritoriile palestiniene (sic!, mai ales nu trebuie rostit cuvântul “ocupaţie”), în acelaşi timp cu cel al unei demilitarizări a politicii palestiniene în vederea unei reluări a negocierilor cu Israelul. Azi, această fereastră este pe punctul de a fi trântită în nasul partizanilor păcii.” Responsabilitatea guvernului Şaron este de-abia evocată…

Evacuarea Fâşiei Gaza în timpul verii lui 2006 a reorezentat, din acest punct de vedere, un alt exemplu edificant. Timp de săptămâni, mass-media internaţională şi-a îndreptat proiectoarele asupra celor câteva mii de colonişti evacuaţi, întinzându-se asupra suferinţelor lor ca şi asupra lacrimilor soldaţilor însărcinaţi cu evacuarea lor. Puţini jurnalişti au reamintit că activitatea de “colonizare” reprezintă, conform normelor Curţii Penale Internaţionale, o crimă de război. Că mulţi dintre aceşti colonişti sunt fanatici care nu de puţine ori au deschis focul asupra civililor palestinieni. Că zeci de mii de palestinieni din Gaza au fost dislocaţi în cursul anilor din urmă, fără ca acest lucru să suscite cea mai mică emoţie în Occident.

Mai rău, evacuarea din Gaza a fost prezentată ca un “gest” semnificativ al lui Ariel Şaron. Ea a permis creşterea creditului acestuia în Statele Unite şi Europa, deschizându-i porţile spre o vizită oficială cu mare pompă în Franţa. Totuşi, aşa cum o reamintesc Naţiunile Unite, Gaza rămâne un teritoriu ocupat, trupele israeliene operează acolo numeroase incursiuni – guvernul israelian tocmai a decis să instaleze o “zonă de securitate” pe teritoriul palestinian, evacuând din ea o parte din populaţie… Ameninţarea întreruperii furnizării electricităţii pentru toată Fâşia Gaza constituie şi ea o pedeapsă colectivă, contrarie convenţiilor de la Geneva. Organizaţia americană Human Rights Watch remarca, într-un comunicat din 23 decembrie 2005, că o asemenea măsură ar reprezenta o violare a legilor războiului, asemeni celei pe care Tel-Avivul o decretase interzicând, între 24 septembrie şi 12 noiembrie, intrarea în teritoriul său a 5.000 de muncitori palestinieni, adăugând o suferinţă suplimentară celor pe care le trăieşte deja o populaţie care trăieşte în proporţie de 68% sub pragul sărăciei (1).


Colonizarea avansează

Mustafa Barghuti, candidatul care obţinuse aproximativ 20% din sufragii la alegerile prezidenţiale pentru Autoritatea Palestiniană, în ianuarie 2005, împotriva lui Mahmud Abbas, a publicat recent un articol intitulat Adevărul pe care nu-l auziţi (2). În acest text face un bilanţ al situaţiei de pe teren din Cisiordania şi Gaza, un bilanţ foarte îndepărtat de versiunea israeliană care “prezintă o imagine absolut opusă realităţii”; foarte distanţată şi de imaginea pe care o pot transmite cele mai multe dintre canalele mediatice occidentale.

Astfel, colonizarea avansează rapid. “Populaţia totală a coloniştilor (…) este acum de 436.000: 190.000 în Ierusalim şi 246.000 în Cisiordania. Doar 8.475 de colonişti ilegali, adică 2% din acest total, au fost evacuaţi din Gaza şi din regiunea Jenin. În aceeaşi perioadă, populaţia coloniilor din Cisiordania a crescut cu 15.800 de noi colonişti.”

El povesteşte şi aspecte ale vieţii cotidiene impuse de zidul de separaţie care înconjoară complet un oraş precum Qalqiya, cu o singură poartă a cărei cheie este la soldaţii israelieni. “Este nevoie de un permis pentru a trece dincolo de zid, un permis care este practic imposibil de obţinut. Chiar şi atunci când cineva reuşeşte, trebuie să se încadreze în orare speciale de deschidere. În regiunea Jayus, puteţi trece între 7,40 şi 8,00 dimineaţa, între 14,00 şi 14,15, şi între 18,45 şi 19,00 – în total 50 de minute pe zi. Uneori armata uită să deschidă poarta, şi elevii, profesorii, fermierii, bolnavii şi ceilalţi oameni trebuie să aştepte indefinit.”

Consecinţele construcţiei zidului de separaţie asupra oraşului Ierusalim sunt confirmate printr-un raport al şefilor misiunii Uniunii Europene în Ierusalimul de Est (3). Acest text relevă, printre altele, anumite aspecte ale politicii israeliene în oraşul sfânt:
- construirea în cvasi-totalitate a barierei din jurul Ierusalimului de Est, departe de linia verde (linia încetării focului din 1967);
- construcţia şi expansiunea coloniilor ilegale de către entităţi private şi de către guvernul israelian, în interiorul şi în jurul Ierusalimului de Est;
- demolarea caselor palestiniene construite fără permis (acestea fiind aproape imposibil de obţinut);
- planul de expansiune al coloniei Maaleh Adumim, care ameninţă să desăvârşească încercuirea oraşului de către coloniile evreieşti şi divizarea Cisiordaniei în două sectoare geografice.
Iar consulii europeni la Ierusalim subliniază că “acţiunile Israelului în Ierusalim sunt exemple ale violării angajamentelor sale faţă de Foaia de drum şi dreptul internaţional”. Rezultatul acestor constatări? Uniunea Europeană a decis, plină de curaj, să nu dea publicităţii acest raport…


Autoritatea [Palestiniana] nu este un stat

Amira Haas, corespondenta permanentă a cotidianului Haareţ în teritoriile ocupate, cunoscută pentru reportajele sale curajoase, comenta astfel victoria Hamasului la alegerile municipale din decembrie 2005 în Cisiordania: “Victoria Hamasului la alegerile locale a înflorit pe un teren fertil. Oamenii s-au săturat de minciunile care le-au însoţit viaţa în timpul ultimilor treisprezece ani [de la semnarea acordurilor de la Oslo]; că Oslo va aduce pacea; că crearea unei Autorităţi Palestiniene este o victorie şi un simbol, care ar aboli toate eşecurile; că Autoritatea este un stat (4).”

Jurnalista nu justifică totuşi Hamasul, a cărei propagandă se sprijină, în opinia ei, pe trei minciuni: mişcarea islamistă pretinde că Fâşia Gaza a fost “eliberată”, în timp ce [retragerea] este rezultatul unei decizii unilaterale israliene; că această evacuare este rezultatul “luptei armate”, în timp ce “atentatele sinucigaşe n-au făcut decât să întărească susţinerea opiniei publice israeliene pentru toate formele de control asupra Cisiordaniei”; că alegerile legislative din ianuarie 2006, la care Hamas a decis să participe, sunt fundamental diferite de cele din 1996, când de fapt ele se derulează în acelaşi cadru, cel fixat în cursul acordurilor de la Oslo.

Apelurile la democratizarea Autorităţii Palestiniene apar la fel de vide de sens. În timpul alegerilor prezidenţiale din ianuarie 2005, era clar că Uniunea Europeană nu dorea decât un învingător, Mahmud Abbas: numeroasele presiuni exercitate de către Fatah asupra comisiei electorale nu au fost denunţate de către observatorii internaţionali şi nici transmise prin media (5). Însă în ultima situaţia, Javier Solana, înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externă şi securitate comună ameninţă cu retragerea susţinerii Bruxelles-ului pentru Autoritatea Palestiniană în cazul victoriei Hamasului la scrutinul din ianuarie 2006. În concluzie, Europa celor Douăzeci şi Cinci acceptă alegerile legislative cu condiţia ca să fie victorioşi candidaţii preferaţi de ea…

Cum să fii uimit atunci că Uniunea Europeană întăreşte relaţiile pe care le are cu Israelul, că ea este mai promptă atunci când este vorba de făcut presiuni asupra Autorităţii Palestiniene decât la punerea în operă a sancţiunilor prevăzute de acordurile asociaţiei euro-mediteraneene în caz de violare a drepturilor persoanei, violări care sunt cotidiene în teritoriile ocupate; că-i primeşte pe conducătorii israelienei pentru a-i “încuraja” să urmeze aceeaşi cale, atunci când această cale duce direct la anexarea unei mari părţi a Cisiordaniei şi a Ierusalimului de Est. Franţa, trebuie s-o spunem cu regret, a renunţat la acţiunea ei autonomă şi vizibilă în favoarea drepturilor palestinienilor. Ea îl primeşte pe primul-ministru Ariel Şaron şi-şi reia cooperarea militară şi chiar securitară cu Israelul (6). Mulţi dintre miniştrii ei, printre care Nicolas Sarkozy, îşi multiplică vizitele în Israel. Două firme franceze construiesc o linie de tramway care face legătura între centrul Ierusalimului şi două colonii evreieşti situate la estul oraşului, contribuind astfel la politica israeliană de ocupaţie. Această strategie, care se înscrie într-o apropiere mai largă cu Statele Unite în Orientul Apropiat, din Irak şi până în Afghanistan, merge împtriva deceniilor de politică franceză în privinţa conflictului israeliano-palestinian.

Procesul de pace” deschis prin acordurile de la Oslo a murit şi a fost îngropat. Putem crede că ar fi putut reprezenta o cale spre reglementare, că ocazie după ocazie au fost ratate. Oricare ar fi adevărul, nu mai este posibil să revenim în urmă. Trebuie să sperăm în aplicarea “Foii de drum”, în victoria “centristului” Ariel Şaron în martie următor? Nu, căci ecuaţia rămâne aceeaşi: palestinienii continuă să trăiască sub ocupaţie, viaţa lor cotidiană este insuportabilă, aspiraţiile lor la independenţă pălmuite. Este iluzoriu să credem că vom putea asista, în perioada următoare, la o schimbare de orientare a guvernului israelian sub presiuni internaţionale susţinute pentru a conduce la aplicarea dreptului internaţional, doar a dreptului internaţional, a între dreptului internaţional. Rezistenţa palestinienilor şi mobilizarea fracţiunii pacifiste a opiniei publice israeliene trebuie să fie susţinute prin sancţiuni internaţionale.

Aşa cum o cere Mustapha Barghouti: “O manieră de a corecta situaţia este să se facă ceea ce s-a făcut cu succes în Africa de Sud, aplicarea de sancţiuni. Un element-cheie este ruperea relaţiilor militare cu Israelul, al patrulea exportator de arme din lume. Avem nevoie de o mişcare de non-cooperare militară care să se concentreze asupra descurajării investiţiilor în acest domeniu şi care să condiţioneze relaţiile economice cu Israelul de aplicarea dreptului internaţional şi aplicarea rezoluţiilor internaţinale.” O mişcare puternică în acest sens s-a dezvoltat în lumea anglo-saxonă. Acordul de asociere între Uniunea Europeană şi Israelul oferă la Bruxelles imense posibilităţi, pentru că prevede în mod explicit posibilitatea suspendării acestuia în caz de violare a articolului 2: “Relaţiile dintr părţi, la fel ca toate dispoziţiile prezentului articol, stipulează el, sunt fondate pe respectul drepturilor omului şi a principiilor democratice, care ghidează politica lor interioară şi internaţională şi constituie un element esenţial al acestui acord.” Din această, cauză, în 10 aprilie 2002, în plină operaţiune “Metereaza” în Cisiordania, parlamentul european ceruse comisiei şi consiliului, cu o largă majoritate, “suspendarea acordului de asociere euro-mediteraneană UE-Israel”. În van… Nu este timpul să se revină la această măsură care va permite Uniunii Europene să-şi pună actele în acord cu cuvintele, susţinând aplicarea dreptului internaţional şi jucând un rol activ în Orientul Apropiat?

Note:

(1) http://hrw.org/english/docs/2005/12/22/isrlpa12345.htm

(2) The truth you don’t hear, Al-Ahram Weekly, Cairo, 1-7 decembrie 2005. http://weekly.ahram.org.eg/2005/771/op2.htm

(3) www.france-palestine.org/article2868.htm

(4) Haaretz.com, 21 decembrie 2005.

(5) A se citi excelenta analiză a lui Roger Heacock, « Les élections palestiniennes », Confluences Méditerranée, n°55, automne 2005, L’Harmattan.

(6) În decembrie 2005, ministrul israelian al securităţii publice Gideon Ezra, şi şeful poliţiei israeliene Moşe Karadi, au petrecut patru zile la Paris la invitaţia lui Sarkozy, pentru a oferi consultaţii - după Haaretz – poliţiştilor francezi asupra metodelor de gestionare a confruntărilor de tipul celor care au loc în suburbiile franceze…

Cf. versiunea în limba franceză.

Calatorie in inima gruparii Hamas (de Jean-Paul Marri)

Pare foarte timid. În vârsta de 10, poate 12 ani. Are niste papuci vechi si tine mâinile încrucisate pe piept ca la împartasanie. În moscheie e cald si e liniste. Câteva ventilatoare haotice se învârt scartâind. Pe o masa se afla o brancarda portocalie acoperita cu un lintoliu negru cusut cu fir de aur. O mâna ridica din timp in timp tesatura care acopera capul „martirului”. Noaptea trecuta omul se târâse singur spre postul izraelian din Erez, la frontiera de nord a fâsiei Gaza. Era înarmat cu un kalachnikov, doua grenade si un Coran. Vreo zece gloante i-au ciuruit corpul. Are figura deformata, fruntea acoperita cu o batista alba, ochii sticlosi si sânge coagulat pe buze. Pustiul cu papuci vechi se apleacă, îi sărută de trei ori buzele lui sahid, obrajii, fruntea, apoi se ridica, foarte palid, ca si cum ar fi sarutat un sfânt.

În spatele lui, altii îsi asteapta rândul. Sunt mai bine de o suta, au între 8 si 18 ani, copii din tabara de refugiati de la Jabaliya, cunoscuti pentru obraznicia lor, tot timpul cu o insulta în gura sau cu o piatra în mână. Numai lintoliul negru al unui combatant al jihadului reuseste sa le impuna respectul. „Cei vrei sa fii mai târziu?”, i-au întrebat psihologii pe copii cu vârsta de 12 ani din Gaza. O treime dintre ei au raspuns: „Martir.” Ajunge sa asisti la o parada militara a Hamas si sa-i vezi pe pustani înghesuindu-se, cu gura cascata si privirea iluminata, în fata militantilor cu cagule care agita armele automatice sau securile, pentru a sti cine este eroul lor, mitul lor, legenda lor. Aici toti copiii viseaza la Hamas si orice tânăr militant cauta sa patrunda la vârful ei, Ezzedine Al-Qassam, ramura militara a organizatiei Hamas.

Iata modelul lor: atletic, barbos, cu tenul palid, un barbat foarte calm, cu o arma de calibru 9 mm la centura, care se asaza aruncand priviri scurte imprejurul sau: „Fiecare dintre noi stie ca va muri. Eu sunt deja mort.” Se stie cautat, tot ce face e sa traga de timp, îsi schimba casa în fiecare noapte, nu mai utilizeaza automobile, se deplaseaza cu transportul în comun însotit de o garda de corp si si-a întrerupt celularul pentru a evita sa emita cel mai mic semnal detectabil: „Tehnologia Israelului este infinit superioara celei pe care o utilizam noi. Trebuie sa fim prudenti.”

Seful celulei se fereste de avioanele F-16 si de „colaborationistii” palestinieni. Singurele sale protectii sunt secretul si clandestinitatea într-o organizatie puternic compartimentata. Militantii ignora figurile responsabililor lor militari, si fiecare celula este limitata la trei pâna la cinci combatanti. Între diferite nuclee se afla ziduri etanse si celule fantoma gata sa preia stafeta în caz de dezastru: „În spatele grupului meu se afla un al doilea, gata sa actioneze, cu lider desemnat deja. În spatele lui se afla un altul, în linia a treia.” Câte celule sunt în Gaza? „Suficiente pentru ce avem de facut.” Ramura politica a miscarii nu le transmite niciodata ordin de misiune precis, ea da doar ordin: lupta sau armistitiu. Obiectivele însa sunt clare: tot ceea ce este izraelian în interiorul fâsiei Gaza, la frontiere sau în Israel. Infiltrari, atacuri asupra postelor, a patrulelor sau a autobuzelor, tiruri de rachete împotriva coloniilor, kamikaze cu centuri de exploziv… „Nici o preferinta, misiunile sunt militare si îmi adaptez arma în functie de tinta.

Artificierii gruparii Hamas au pus la punct trei modele de Qassam, rachete artizanale. Nr 1, insuficient de precisa dincolo de 4 kilometri, este rezervata coloniilor situate în interiorul teritoriilor ocupate, la fel ca si al doilea model de racheta, nu cu mult mai sofisticata. Qassam nr 3 este eficace până la 15 km, si poate ajunge pâna la orasul Ashkelon, pe teritoriul evreiesc: „Progresam putin câte putin, corectându-ne erorile.” În urma cu trei saptamâni, comandoul lui a reusit sa arunce în aer o mina la trecerea unui Jeep militar. Rezultat: trei soldati israelieni raniti. Represaliile au fost imediate. În plina zi, pe o strada din sudul Gazei, un elicopter al Tsahal a pulverizat cu rachete masina ocupata de catre membrii ramurii Ezzedine al-Qassam. „În acea zi am pierdut prieteni”, spune combatantul.

Recunoaste ca a pierdut multi prieteni de la începutul Intifadei. Totusi, când se proiecteaza fiecare operatiune, oamenii lui cearta între ei pentru a îndeplini misiunile sinucigase. El însusi a intrat în Hamas la 14 ani, în timpul primei Intifada. Când a izbucnit a doua, avea 26 de ani: „Bunicul meu avea 800 de hectare de pamânt înainte de 1948. Azi, familia mea formata din zece persoane traieste într-o singura camera în tabara de refugiati. Nu mai sper nimic de la aceasta viata. Doar sa ma bat cât de mult pot înainte de a muri ca martir.” Dintr-odata, un zgomot de reactor semnaleaza trecerea în înaltul cerului a unui F-16. Toata lumea tace. Garda de corp îl roaga din priviri. Clandestinul îsi recupereaza telefonul si bateria, fixeaza arma de 9 mm la centura, se ridica, saluta invocându-l pe Dumnezeu si pleaca cu un pas linistit.

Afara ne lovim de pereti rosi de lepra, desenati cu figuri ale combatantilor morti, nume negre pe balti de culoare rosie, rosu ca sângele, rosu ca focul, slogane înflacarate sau disperate în numele lui Dumnezeu si al mortilor: „Plângi, Libertate! Retine-ti lacrimile, mama. Victoria are pretul ei.” Reexaminam mintal sinistra ecuatie care interzice speranta în Gaza: 1,2 milioane de palestinieni într-un perimetru de 11 km pe 50, o populaţie din care jumătate dintre membri au mai putin de 15 ani, închisă în 360 de km patrati – calculati densitatea pe kilometru patrat – printr-un gard de sârma ghimpata electrificata. Din care trebuie scazt 25% din teritoriu, rezervat la… 6000 de colonisti israelieni protejati ei însisi prin alte buncare, alte garduri de sârma ghimpata, alte frontiere. 24 000 de muncitori care nu-si mai desfasoara activitatea în Israel, o economie pe jumatate prabusita înca de la începutul Intifadei. Munca, spatiul si miscarea sunt interzise, cerul si marea sunt închise într-o fâsie de pamânt capturata.

Pe hârtie, ecuatia pare infernala. În realitate, e mult mai rau. Privim Mediterana si cerul ei albastru strivit de zidurile din ce în ce mai gri, mai lugubre: Gaza a inventat întunecimile din plina zi. Era deja ocupatia, acum este Hamas, voalul impus femeilor, interdictia stricta privind consumul de alcool, integrismul moravurilor, islamismul devenit manual unic al unei societati în care cortegiile nu urmeaza decât manifestatiile politice si înmormântarea martirilor. Gaza cea senzuala e mânioasa dar tace. Sa ne întelegem, acest teritoriu nu a fost cucerit cu desavârsire de catre integrismul islamic. Dar, în absenta unei negocieri oarecare a procesului de pace, nimeni nu mai are un argument împotriva lui. Hamas a devenit în câteva luni la fel de populara – 29,5% - ca si partidul istoric al lui Arafat. Hamas, Miscarea de Rezistenta Islamica, un acronim care spune în egala masura… „entuziasm”.

La început, în 1978, nu era decât o miscare desprinsa din Fratii Musulmani, creata în deplina legalitate în Israel de catre seicul Ahmed Yassine. Seicul este un batrân ciudat, slab si barbos, cu corpul parca transparent, aproape paralizat în urma unui accident din tinerete. Venerat de catre ai lui, apare rar în public, cu capul acoperit întotdeauna de un voal alb, cu picioarele si mâinile sustinute de perne, si vorbeste cu o voce slaba, aproape inauzibila, preluata de un microfon. Dar cuvintele si tonul lui sunt ferme asupra chestiunii palestiniene, iar el face parte din Majlis al-Choura, Consiliul consultativ, cea mai înalta instanta a Hamas. Întemnitat între 1989 si 1997 de catre Israel, eliberat în urma unei erori comise de Mossad în Iordania, revenirea seicului a însemnat purtarea lui în triumf pe strazile Gazei. Pentru islamisti, doua cai sunt posibile: „calea orizontala”, care vizeaza schimbarea oamenilor prin apropierea de Dumnezeu, si „calea verticala”, cea a revolutiei. În perioada pre-Hamas, miscarea batranului seic alege „calea orizontala” a Fratilor Musulmani, nu se vorbeste de politica, se lupta împotriva ereticilor si a deviantilor Islamului, se implanteaza în profunzime în moschei, asociatii de caritate si universitati.

Prima Intifada izbucneste zece ani mai târziu. Este o miscare împotriva ocupatiei, masiva si populara. A nu participa la ea este sinonim cu a pierde contactul cu opinia publica. În 14 decembrie 1987, la numai cinci zile de la declansarea Intifadei, se naste Hamas, Miscarea de Rezistenta Islamica. Câteva luni mai târziu, în 18 august 1988, carta miscarii fixeaza obiectivele miscarii: eliberarea Palestinei si crearea unui stat islamic, refuzul occidentalizarii societatii arabe si devenirea reprezentantului unic al poporului palestinian. Este o carta de lupta. Hamas, care va deveni rapid principalul rival al lui Yasser Arafat, se opune oricarei negocieri cu Israel. Revendica Palestina, toata Palestina. Izvorâta din mediul religios, trebuie sa învete politica; miscare spirituala oficiala cândva, trebuie sa actioneze de acum în clandestinitate. Sub autoritatea lui Majlis al-Choura, Hamas se divizeaza în trei ramuri, doua dintre ele „deschise” si cea de-a treia „închisă”. Întâi, Dawa, responsabila cu actiuni de recrutare, într-ajutorare sociala si colectare de fonduri; apoi Aalam, însarcinata cu instruirea ideologica, informarea si propaganda; în cele din urma ramura securitatii, secreta, însarcinata cu pedepsirea tradatorilor, a dealerilor de droguri si a colaboratorilor.

În Gaza si în Cisiordania, ramura militara Ezzedine al-Qassam ar numara pâna la 3 000 de combatanti a caror disciplina este proverbiala, formati la scoala guerillei urbane. Mult timp acestia se limiteaza la atentate cu kalachnikovul sau pumnalul. Dupa masacrarea palestinienilor facuta de catre extremistul evreu Baruch Goldstein la moscheia de la Mormântul Patriarhilor din Hebron, în februarie 1994, un artificier al Hamas cunoscut ca „inginerul” pune la punct centurile cu explozibil. Doi ani mai târziu, Mossadul îi trimite un celular-capcana. „Inginerul” dispare, dar metoda bombelor umane, devenita sistematica, continua sa semene teroarea în Israel. Între timp, liderii Hamas au evoluat. „În urma cu cinsprezece ani, erau doar niste predicatori car vorbeau în termeni religiosi de buni si de rai musulmani”, spune un jurnalist din Gaza. „Azi, când seicul Yassin foloseste cuvinte ca „politica, revolutie, rezistenta sau alianta”… am impresia ca-l aud pe Arafat cel de altadata!”

Pentru a dobândi lingvistica si instrumentele teoretice ale combatantului, mai importante sunt lucrarile lui Che, utilizarea limbajului marxist si a experientei guerilleros din toata lumea decât participarea la rugaciunile din moscheia Al-Azhar. Iata un lucru pe care islamistii l-au învatat. Unde? În închisoare, bine înteles. „În închisoare, fiecare zi are programul ei”, spune Ali Qassem, intelectual care a cunoscut detentia în Israel. Dimineata devreme, micul dejun, întâlnire politica sau religioasa, dezbateri, apoi trei ore de lectura personala, partide de sah sau conversatie, apoi prânzul si o noua sesiune politica… „În ritmul asta, nu ai un minut pentru tine!” Detinutii înghit câte o carte pe zi; printre ei, medici, ziaristi si ingineri programeaza sesiuni specializate, cursuri de ebraica si de engleza. „Ceea ce este cel mai important e sa nu te gândesti la ce este în exterior, sa-ti pastrezi spiritul limpede, rapid, concentrat. Închisoarea este un mare exercitiu intelectual.”

Conceputa pentru a omorâ rezistenta, închisoarea o hraneste. Expertul coranic al Hamas discuta cu intelectualul marxist, îi descopera instrumentele si învata sa-l asculte pe ateu. Trei sau patru ani de detentie si ignorantul care arunca pietre îsi continua studiile la universitate; dupa paisprezece ani de celula analfabetul este maestru în revolutie: „Gratie închisorii, Hamas a iesit din moscheie.” În exterior, fostul detinut nu mai este niciodata singur, organizatia îi întinde bratele. Organizatia Hamas este bogata datorita banilor primiti de la celelalte tari musulmane, printre care Arabia Saudita si Iranul, cu un buget anual estimat la 30 de milioane de dolari. În tarile din Golf, dar si în Europa si în Statele Unite, câteva asociatii colecteaza fonduri pentru organizatiile ei caritabile. În Gaza, unde 2 locuitori din 3 traiesc sub pragul saraciei – mai putin de 2 euro pe zi – si unde Autoritatea palestiniana a lui Arafat este sinonima cu coruptia, islamistii Hamas „au mâinile curate”, spune, admirativ, Adnan, medic pediatru într-o ONG europeana: „Ei dau celor care au nevoie, iata cheia succesului lor.”

La sediile Al-Salah, cea mai mare asociatie din Gaza, asistenta poarta un voal strâns pâna la comisurile gurii iar umerii ridicati îi dau aerul de a-si cere scuze ca exista. În biroul sau, Jaber Aliwa, 30 de ani, responsabil pentru Gaza, se bate la telefon împotriva înghetului bancar intervenit dupa decizia Europei de a plasa Hamas pe lista neagra. „Actiunea noastra risca sa fie paralizata”, spune responsabilul. Etaleaza cifre: 4 000 de familii sustinute, 16 000 de bolnavi, 15 000 de orfelini „fii de martiri sau fii de colaboratori, ce conteaza!”, 18 gradinite de copii, 2 scoli, „700 de elevi cu uniforme, mâncare suficienta, clase cu calculatoare si laboratoare”, 236 de angajati care distribuie cosurile de mâncare pentru sarbatoarea ramadanului sau Aid-el-Kebir. Buget anual: 380 000 de dolari. Când buldozerele israeliene, în cautarea tunelurilor de contrabanda, intra în Rafah pentru a rade la o singura runda 114 case, Al-Salah reuseste – cu sau fara înghet bancar – sa distribuie 110 000 de dolari celor care nu mai au nici un adapost.

Al-Salah este peste tot, se ocupa de tot, de case, de corpuri, de suflete. Într-o camera, patru vaduve; aici, ele sunt numite „Umm”, mama. Întâi, Umm Adnan, cu patru orfani, vine aici de douazeci de ani, îsi trimite trei copii la liceu, pe cel mai mare la facultate si pe toti în tabere de vacanta islamice, vara, pe plaja. Si Umm Fadhi, tânara vaduva de 32 de ani, venita sa consulte psihologul pentru fiica ei de 14 ani care refuza sa mearga la scoala. Si Oum Kuntia, 37 de ani, al carui sot a murit de un cancer, mama a opt copii, care nu supravietuiesc decât gratie asociatiei. Si Umm Nabil, 55 de ani, femeie frumoasa cu privirea limpede, paisprezece copii, care tocmai a castigat un concurs de recitare a Coranului. Umm Nabil, a carei casa se prabuseste, abandonata de catre Autoritatea Palestiniana, a fost imediat sustinuta de Al-Salah: „Fara ei, n-as fi nimic.”

Social, religios, militar, politic… impactul ideologic al Hamas este enorm. Astazi, la distanta de imaginea desueta a predicatorilor barbosi în sosoni, atrage o „noua generatie” de militanti moderni si hotarâti. Au între 20 si 35 de ani, poarta barba si cravata, sunt profesori, jurnalisti, contabili, bancheri, doctori sau ingineri. „M-am nascut odata cu moartea nationalismului”, spune Mohammed Ismail, 27 de ani. „Eram pustan cand s-a nascut Autoritatea Palestiniana, adolescent plin de speranta în ce priveste retragerea Israelului din colonii, apoi dezamagit oribil. Dar iata ca a venit timpul miscarii Hamas.” Nu oricine poate intra în aceasta organizatie. Abu Faudel, 24 de ani, în blugi si camasa subtire, student în telecomunicatii la universitate, a trebuit sa înfrunte un consiliu de cadre, sa jure fidelitate „pe carta miscarii, pe Dumnezeu si pe Islam. Sa-si sacrifice viata pentru a elibera Palestina. Sa nu se lase niciodata prins sau sa se supuna. Niciodata.” Abdallah, 30 de ani, cu mustata fina si ochelari, este expert în finante. La facultate, cei mai buni studenti intrau în Hamas. El frecventa moscheia de cinci ori pe zi. Arestat în Israel si interogat dur timp de doua luni, s-a alaturat ramurii Dawa si se ocupa de formarea tinerilor: „Pentru a pregati generatia care va urma – spiritual, mintal, fizic – pentru ca adevarata lupta nu a început înca.”

Dintr-odata, o noua explozie în cer. Un F-16 tocmai a depasit bariera sunetului si baletul continua, uneori înlocuit de zgomotul de masina de tuns iarba a unei drone care-si plimba ochiul electric peste acoperisurile din Gaza. Aici, acestea fac parte din cotidian. Care uneori e întrerupt de un tir de rachete asupra unei colonii, de explozia unei mine, de un atac sinucigas asupra unui post de frontiera sau de o noua incursiune a buldozerelor împotriva caselor din Rafah, e o supravietuire de zi cu zi facuta din amenintare, îngradire si sufocare. Ar fi nevoie totusi de putina speranta, de un armistitiu care sa dureze, fara executii extrajudiciare si fara bombe umane si, la capatul drumului, o deschidere spre un viitor diferit. Hamas a devenit un veritabil partid politic, cu moderatii si extremistii sai, capabil sa semene teroarea în Israel sau sa propuna un armistitiu, în functie de context, sa jure ca va redobândi toata Palestina sau sa accepte, ca seicul Yassine, un Stat între frontierele din 1967. Capabil de asemenea sa asculte opinia publica atunci când aceasta îi impune, ca în 1996, sa-si opreasca luptatorii kamikaze.

Astazi, cu o Autoritate Palestiniana în ruine, cu acordurile de la Oslo sfarâmate, cu o „foaie de drum” avortata si un joc politic redus la o confruntare între Sharon si Hamas… suntem foarte departe de un deznodamânt! „La începutul Intifadei, Hamas avea dificultati în a recruta un singur celibatar pentru o explozie în Israel, spune Gazi Ahmed, intelectual islamist. Azi, studenti, tati de familie, saraci sau din clasa mijlocie, candidatii se calca pe picioare!” Iar când un palestinian, înarmat cu o centura de explozibil, reuseste sa faca bucati civili inocenti într-un autobuz din Ierusalim sau într-un bar din Tel-Aviv, strada din Gaza danseaza de bucurie. „Ei ne omoara copiii, noi îi omorâm pe ai lor, constata Gaza Ahmed. Nu mai exista locuri nevizate, nimeni nu mai e civil, nu mai este crutat nici un individ… Este un razboi deschis, fara limite, fara tabuuri.” Ochi pentru ochi, nivelul zero al unei politici reduse la o simpla balanta a terorii. Luptatorii kamikaze ai Hamas mai au multe morti frumoase înaintea lor.

Versiunea in limba franceza a acestui articol a aparut initial in „Le Nouvel Observateur”, 23-29 octobre 2003.

miercuri, august 16, 2006

Drogaţi de război (de Uri Avnery)

Ascultam unul dintre discursurile zilnice ale primului nostru ministru. A spus la un moment dat: “Suntem un popor minunat!”, după care a adăugat: “Am câştigat deja acest război, este cea mai mare victorie din istoria statului nostru.”, şi mai încolo: “Am schimbat faţa Orientului Apropiat.”, şi alte fraze de acelaşi tip.

Bine, mi-am zis, chestii de-ale lui Olmert.

L-am cunoscut când avea aproximativ 20 de ani. În vremea aceea, eram membru al Knessetului. Şi Olmert era purtătorul de hârtii (literalmente) al unui alt deputat. De atunci, i-am urmărit cu atenţie cariera. N-a fost niciodată altceva decât un funcţionar de partid, un politician cu jumătate de normă specializat în manipulări, un demagog care se duce încotro bate vântul. Şi-a schimbat partidul de mai multe ori şi a fost primar de nota D minus [aproximativ 4-5 după sistemul de notare românesc de la 1 la 10], până când a urcat în trenul lui Ariel Şaron. Mai mult sau mai puţin din întâmplare, i s-a conferit titlul găunos de “prim-ministru adjunct”, şi, când Şaron a avut atacul cerebral, Olmert s-a trezit peste noapte prim-ministru.

De-a lungul carierei sale, a rămas un om cinic, fundamental de dreapta, dar care voia să se pozeze în liberal când se găsea în faţa oamenilor de stânga.

Deci, mi-am zis, încă unul din discursurile sale cinice. Dar dintr-o dată o idee oribilă mi-a trecut prin minte: omul chiar crede ceea ce spune.

Oricât de dificil pare de imaginat, după toate semnele Olmert crede realmente că este un război victorios. Că este pe punctul de a câştiga. Ca a schimbat radical situaţia Israelului. Că s-a îmbarcat în misiunea construirii Noului Orient Apropiat. Că este un conducător istoric, de departe superior lui Ariel Şaron (care, în cele din urmă, a fost bătut în Liban şi a permis Hizballahului să-şi constituie arsenalul de rachete). Că, pe măsură ce i se va permite să continue războiul, statura sa în Istorie va creşte.

Ehud Olmert s-a rupt în mod clar de realitate. El trăieşte singur într-o bulă de săpun. Discursurile lui arată că are o adevărată problemă.

Dintre toate pericolele cu care Israelul este acum confruntat, aceasta este cea mai gravă. Pentru că acest om decide, pur şi simplu, în privinţa sorţii a milioane de persoane ale căror vieţi vor fi distruse – care dintre ei va muri şi care va deveni refugiat.

Dar problema lui Olmert şi a megalomaniei sale nu este cu nimic comparabilă faţă de ceea ce se petrece cu Amir Pereţ.

În urmă cu exact nouă luni, după alegerea sa ca preşedinte al partidului muncitoresc, Pereţ a ţinut un discurs în piaţa Rabin de la Tel-Aviv în care-şi dezvăluia visul: construirea unui stadion în no man’s landul dintre Israel şi Fâşia Gaza, în care să fie disputat un meci între copiii israelieni din Sderot şi copiii palestinieni din Beit Hanun. Un Martin Luther King israelian.

Nouă luni mai târziu, se năştea monstrul de azi.

În campania electorală legislativă, Pereţ a apărut ca un revoluţionar social. A anunţat că va schimba societatea israliană, stabilind noi priorităţi naţionale, retrăgând miliarde din bugetul militar pentru a le transfera educaţiei şi bunăstării sociale, că va lua măsuri pentru a reduce enorma prăpastie dintre bogaţi şi săraci. În calitate de pacifist de cursă lungă, promitea să obţină, bineînţeles, pacea cu palestinienii şi ansamblul lumii arabe.

Acest discurs i-a adus voturile a numeroşi cetăţeni, inclusiv ale celor care n-ar fi gândit niciodată că pot vota pentru partidul muncitoresc.

Ceea ce a urmat face parte din istorie. Pereţ s-a transformat complet în momentul în care Olmert i-a oferit ministerul apărării. Era încă una din mişcările lui Olmert cel cinic. Ştia, ca şi noi toţi, că Pereţ intra într-o capcană, că în calitate de simplu civil fără o adevărată experienţă militară va fi o pradă facilă pentru generali. Dar Pereţ n-a dat înapoi. Obiectivul suprem al vieţii sale este acela de a deveni prim-ministru, şi credea că, pentru a deveni un candidat credibil trebuia să se poată prezenta cu o experienţă în probleme de securitate.

Din acel moment, Pereţ a devenit un partizan turbat al războiului. Nu numai că şi-a asumat toate exigenţele generalilor, nu numai că a devenit purtătorul lor de cuvânt, dar a ajutat la împingerea Israelului în război. Şi de atunci s-a lăsat târât în continuarea războiului, în extinderea lui, în multiplicarea masacrelor, a distrugerilor şi a ocupaţiei. A îndrăznit chiar să declare: “Nasrallah nu va uita niciodată numele lui Amir Pereţ!”, ca un copil răzgâiat care-şi înscrie numele pe un copac pentru că a câştigat într-un concurs la bâlci.

La ora actuală, încearcă să fie încă şi mai extremist decât Olmert. În timp ce primului-ministru îi este teamă să continue avansarea, temându-se că creşterea numărului de răniţi de rachete şi în bătălia de pe teren ar umbri strălucirea victoriei sale, Pereţ vrea atingerea râului Litani cu orice preţ. Nu este de ales, cine vrea să devină prim-ministru trebuie să meargă pe cadavre.

Aşa s-a născut un nou monstru. Bebeluşul lui Rosemary.

Astăzi, în a douăzeci şi cincea zi de război, putem face un bilanţ provizoriu. Care erau obiectivele? Care sunt rezultatele?

“Distrugerea Hizballahului”

Cine ar fi crezut, în a douăzeci şi cinea zi, că Hizballah este încă în picioare şi se luptă? Câteva mii de combatanţi contra celei de-a cincea cea mai puternică armată din lume. Nimeni nu mai vorbeşte de eliminarea Hizballahului. Nici Olmert, nici Pereţ, nici chiar Dan Haluţ – al treilea unghi al acestui triunghi infernal.

“Slăbirea Hizballahului”

Este o versiune edulcorată a primului obiectiv. Este mai comod, pentru că nu poate fi măsurat. În cele din urmă, după toate războaiele fiecare dintre combatanţi este slăbit. Oamenii sunt ucişi şi răniţi, armele sunt distruse, instalaţiile sunt demolate. Dar dacă armata israeliană poate mobiliza divizie după divizie, în timp ce americanii ne furnizează din ce în ce mai multe bombe, îşi poate amortiza Hizballahul pierderile?

Nimeni nu ştie câţi combatanţi a pierdut această organizaţie. Armata israeliană dă estimări fără să poată să le dovedească. Libanezii dau şi ei cifre mult mai puţin ridicate, dar nu aduc probe.

Dar esenţialul nu este acolo. O organizaţie ca Hizballah nu are probleme când este vorba de recrutat din ce în ce mai mulţi voluntari pentru “războiul sfânt”. Oricare ar fi pierderile, după război organizaţia va antrena exact numărul de combatanţi de care are nevoie. Arsenalele lor de arme vor fi reaprovizionate din Iran şi Siria. Frontiera este lungă, şi este imposibilă închiderea ei ermetică.

“Împingerea Hizballahului departe de frontieră”

Acesta este scopul rezidual, după ce cele două precedente s-au dovedit inaccesibile. Nici el nu a fost încă atins, şi nu va fi niciodată, pentru că este în egală măsură inaccesibil. Cea mai mare parte a combatanţilor Hizballahului vin din oraşele şi satele Libanului de Sud. Ei vor fi întotdeauna acolo, făţiş sau în clandestinitate. Nici o forţă internaţională nu-i poate împiedica, şi cu siguranţă nu armata libaneză.

Rachetele pot fi deplasate. Câţi kilometri? Zece? Douăzeci? Nimic nu se va schimba astfel în ameninţarea care apasă Nahariya, Haifa şi Tel-Avivul, mai cu seamă pentru că bătaia lor este susceptibilă să crească odată cu timpul, pe măsură ce sosesc modele mai avansate tehnologic.

“Omorârea lui Hassan Nasrallah”

Pentru moment, anunţarea morţii sale a fost exagerată, ca să-l cităm pe Mark Twain. Desigur, într-un fel de parodie, un Nasrallah a fost scos dintr-un spital din Baalbek, dar era un alt Hassan Nasrallah!

În acest timp, adevăratul Nasrallah este în plină formă. Comparat cu Olmert care-şi debitează discursurile pompieristice împănate cu clişee interminabile şi lovind cu pumnul în masă, conducătorul Hizballahului se prezintă ca un orator simplu, echilibrat şi mai ales pe deplin credibil.

“Recâştigarea puterii de disuasiune a armatei israeliene”

Nimeni nu se îndoieşte că armata israeliană este bună, profesionistă, capabilă să bate armatele regulate. Dar acest război dovedeşte că ea nu este capabilă să obţină un rezultat militar împotriva organizaţiilor de guerrilă competente, având combatanţi motivaţi. Dacă Hizballah este viu şi dinamic după 25 de zile, puterea disuasivă a armatei israeliene a fost slăbită, indiferent ce mai urmează de acum încolo.

Din acest punct de vedere, războiul a compromis securitatea Israelului. El a dovedit că apărarea este vulnerabilă, că luptătorii Hizballah nu sunt inferiori soldaţilor israelieni, că nu se poartă un război de operetă, că aviaţia nu poate câştiga fără forţile terestre, chiar dacă în circumstanţe ideala cealaltă parte nu are o apărare anti-aeriană demnă de acest nume.

Unii se consolează spunându-şi că arabii au văzut că noi suntem nebuni. Reacţionăm la o mică provocare locală cu o orgie de asasinate şi de distrugeri, făcând praf ţări întregi, un soi de tendinţă naţională spre nebunie. Dar a deveni turbat nu este o politică. Nici o problemă nu se rezolvă aşa. Este un reflex incontrolabil care nu-ţi permite să gândeşti corect şi care permite chiar celeilalte părţi să ne manipuleze cu provocări premeditate.

“Desfăşurarea unei forţe internaţionale de-a lungul frontierei”

Este un fel de ieşire de serviciu, după ce toate celelalte obiective s-au transformat în scrum.

La începutul războiului, Olmert însuşi s-a opus cu înverşunare unei asemenea forţe, pentru că ea ar fi restrâns libertatea de acţiune a armatei israeliene. Este clar că nici o forţă internaţională nu va îndrăzni să vină, nu înainte ca o încetare a focului şi un acord cu Hezbollah să fie concluzionate. Nimeni nu vrea să intre în linia tirului. Deci, această forţă va servi şi intereselor Hizballahului, de teama ca această guerrilă să nu se întoarcă împotriva ei. Pentru asta s-au făcut aceste sacrificii?

Vom crea o nouă situaţie în Orientul Apropiat.

Acest obiectiv a fost bineînţeles atins – dar nu în maniera în care şi-a spus-o (şi ne-a spus-o) Olmert.

Rezultatele pe termen lung ale războiului nu sunt evidente imediat. Ele aparţin categoriei definite de Bismarck prin termenul de “imponderabile” – lucruri care nu pot fi măsurate.

În fiecare zi, pe ecranele televizoarelor lor, zeci de milioane de arabi şi sute de milioane de musulmani văd imaginile atroce ale bebeluşilor zdrobiţi de bombe, imaginile oribilelor distrugeri. Aceste lucruri se înscriu profund în conştiinţa maselor şi vor lăsa în urma lor o acumulare de mânie şi de ură care este cu mult mai periculoasă decât un arsenal de rachete. În cursul acestor 25 de zile, au luat naştere mii de noi kamikaze. Şi, în vreme ce statura lui Nasrallah ca erou al lumii arabe creşte, respectul pentru regimurile arabe “moderate” suferă noi picaje – exact acel regimuri pe care Statele Unite şi Israelul se sprijină pentru a crea Noul Orient Apropiat.

După a douăzeci şi cincea zi, va urma a douăzeci şi şasea, şi aşa mai departe. Preşedintele Bush, care ne-a împins în acest război, ne împinge acum să continuăm lupta (“până la ultimul soldat israelian”, după cum a zis). Ca şi Olmert, trăieşte şi el într-o lume imaginară.

Bush, Olmert şi cei de teapa lor pot incita şi antrena masele în urma lor, până ce strigătul “împăratul este gol” găseşte urechi receptive.

Unul dintre aspectele cele mai revoltătoare ale războiului este imaginea diplomaţilor internaţionali făcând tot ceea ce pot pentru a permite lui Olmert & Co. să continue războiul. Naţiunile Unite au devenit de mult timp un agent al Casei Albe. Ipocrizia şi atitudinea moralizatoare se dezlănţuie într-o veselie în timp ce vieţi sunt distruse şi morţi sunt îngropaţi de ambele laturi ale frontierei.

Olmert vrea să “câştige” atâtea zile câte poate pentru a continua lupta. Ce câştigăm noi din asta. Suntem pe cale de a cuceri Libanul de Sud în modul în care muştele se aruncă peste o hârtie lipicioasă. Anumiţi generali prezintă hărţi cu săgeţi enorme care ne arată în ce fel Hizballah este împins spre nord. Acest lucru ar putea fi convingător dacă am vorbi de o linie a frontului într-un război purtat împotriva unei armate regulate, aşa cum se predă la şcoala statului-major. Dar acest război este cu totul diferit. În zona cucerită rămân oamenii Hizballah, şi soldaţii noştri sunt expuşi unor tipuri de atac în care Hizballah a excelat din prima zi.

Aşadar, vom ajunge la râul Litani. Dincolo de el, este un alt râu, şi dincolo încă unul. Libanul posedă un mare număr de cursuri de apă la care noi putem ajunge.

Poate ar trebui ca aceşti doi drogaţi, Olmert şi Pereţ, să coboare din “înălţimea” lor şi să studieze harta.

Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.