marți, octombrie 31, 2006

Zionism - transfer şi apartheid (4) (de Dr. Mahmud Muharib)

Acest studiu vizează analizarea poziţiilor conducătorilor şi teoreticienilor mişcării zioniste, de la Herzl până la Şaron, în legătură cu ceea ce ei numesc “problema demografică”.


Transferul după războiul din iunie 1967

Euforia victoriei şi delirul societăţii israeliene şi al diverselor sale partide s-au generalizat după războiul din iunie 1967, datorită înfrângerii armatelor arabe şi a ocupării unor mari teritorii arabe. Ceea ce a contribuit la răspândirea acestui delir amestecat cu nebunia grandorii este căderea Cisiordaniei, a Fâşiei Gaza şi a altor regiuni arabe sub ocupaţia israeliană, pe care mişcarea zionistă şi statul Israel le-a considerat întotdeauna ca făcând parte din “pământul occidental al israelului”, deschizând astfel apetitul pentru expansiune, iudaizare şi anexare. În acest climat, la două săptămâni după sfârşitul războiului, guvernul israelian a ţinut o reuniune specială pentru a-şi defini politica în conformitate cu noile circumstanţe.

Până în ziua de azi, nimic n-a fost deconspirat, în mod oficial, din ceea ce s-a decis în timpul acestei şedinţe. Dar cercetătorul israelian Meir Avidan a publicat o parte din această şedinţă a guvernului, după ce a citit jurnalele particulare ale lui Jacob Herţog, care era în acea vreme directorul general al primului-ministru israelian. Informaţiile indică faptul că guvernul israelian a discutat, în detaliu, “chestiunea demografică”, sau “problema” prezenţei palestinienilor în teritoriile ocupate, ceea ce constituia o piedică la anexarea de către Israel a acestor regiuni. În cursul discuţiei şi a studierii “problemei” au fost avansate mai multe propuneri şi soluţii în vederea debarasării de ceea ce ei au numit ”pericolul demografic”, în scopul surmontării piedicilor care împiedică anexarea regiunilor palestiniene ocupate.

Pinhas Sapir, susţinut de Abba Eban, amândoi pacifişti în cadrul partidului muncitoresc, au propus alungarea refugiaţilor palestinieni din Cisiordania şi din Fâşia Gaza, şi “reinstalarea” lor în ţările arabe, cu precădere în Syria şi Irak. În ce-l priveşte pe Menahim Begin, acesta a cerut, în cadrul aceleiaşi şedinţe, distrugerea taberelor palestiniene din regiunile ocupate şi “transferarea” locuitorilor lor spre deşertul Sinai.

Surse israeliene afirmă că spiritul şedinţei era în perfectă armonie cu ideile vice-prim-ministrului israelian, Ygal Allon, care a făcut apel la transferarea refugiaţilor palestinieni spre Sinai şi statele arabe.


Un organism special însărcinat cu expulzarea palestinienilor

Sursele israeliene nu menţionează dacă guvernul israelian a informat Statele Unite şi alte ţări despre voinţa expulzării palestinienilor, dar se pare că teama de reacţii internaţionale, precum şi costurile de transport şi reinstalare în Sinai au împiedicat executarea planului de expulzare colectivă a palestinienilor, plan care a fost lăsat în aşteptare pentru a fi înlocuit cu altul, secret, vizând alungarea progresivă a palestinienilor din regiunile ocupate. În urma războiului din 1967, guvernul israelian a eşafodat un organism special, cu participarea mai multor ministere, însărcinat cu expulzarea palestinienilor din regiunile ocupate spre America de Sud şi Libia. Este prezidat de ministrul de război, Moşe Dayan (participarea activă a lui Dayan la acest plan a fost dezvăluită într-o conferinţă a Raanan Weiss, la Centrul Internaţional pentru Pace în Orientul Apropiat, Tel Aviv, 2/6/1985).

Sursele israeliene raportează că acest organism a cumpărat pământuri în Brazilia, în Paraguay şi în Libia în cursul celor doi ani care au urmat războiului, pregătind expulziunea palestinienilor. Aceleaşi surse adaugă că acest organism, cu multiplele mijloace de care dispunea, utilizând tehnicile “morcovului şi ale bastonului”, forţează 1000 de palestinieni din Fâşia Gaza să plece în Paraguay, oferind fiecărei familii un paşaport, suma de 4000 de dolari şi nenumărate promisiuni, precum cea a obţinerii de noi paşapoarte şi dreptul de lucru. Dar se pare că acest organism nu şi-a onorat promisiunile făcute victimelor, ceea ce i-a constrâns pe unii să riposteze. În mai 1970, un “necunoscut” intră în consulatul israelian din Paraguay şi cere o întâlnire cu consulul israelian, Moşe Veron.

În momentul în care consulul acceptă să-l întâlnească, necunoscutul trage câteva focuri, şi în condiţii obscure, omoară o persoană şi răneşte o alta, înainte de a dispărea. N-a mai fost niciodata găsit. Anumite surse israeliene informează că necunoscutul nu este altul decât Talal Dimassi, unul dintre cetăţenii Gazei pe care organismul israelian îl făcuse să călătorească în Paraguay. Ele adaugă că atunci când Talal şi confraţii săi şi-au dat seama că organismul nu are intenţia să-şi ducă la îndeplinire promisiunile, el şi alţi colegi au decis să atace consulatul, ceea ce a pus capăt planului temerar al organismului.


“Problema demografică”

De la ocuparea restului pământului palestinian, în 1967, Israelul se confruntă cu o problemă esenţială pe care n-a putut-o rezolva, sau surmonta, până acum. Guvernul israelian şi mişcarea zionistă, cu toate partidele sale, consideră că Cisiordania şi Fâşia Gaza fac parte din “pământul occidental al Israelului”, şi pornind de la această premisă, doctrina zionistă revendică anexarea tuturor regiunilor statului Israel.

Problema care apare, şi care continuă să subziste, este faptul că Israelul, dacă anexează aceste regiuni, pornind de la principiile şi bazele zionismului, fondează un stat binaţional, în care arabii palestinieni reprezintă jumătate din populaţie, ceea ce pune capăt proiectului zionist ce vizează fondarea unui stat uni-naţional. Pe de altă parte, retragerea Israelului din teritoriile ocupate în 1967 reprezintă o contradicţie cu bazele zioniste care consideră că aceste pământuri fac parte din “pământul occidental al Israelului”. Problema devine şi mai acută având în vedere creşterea naturală a numărului palestinienilor, care este de trei ori mai mare decât cea a evreilor israelieni.

Pe baza acestei probleme, numită “problema demografică”, două curente israeliene principale se degajă pentru a încerca să rezolve “chestiunea demografică” şi să-i găsească o soluţie corespunzătoare în raport cu scopurile zioniste. Primul curent este reprezentat de partidul muncitoresc israelian şi de aliaţii săi, micile partide zioniste de stânga, al doilea este reprezentant de Likud şi aliaţii săi, dreapta zionistă religioasă şi dreapta zionistă extremistă.

Ca în toate situaţiile, atunci când dificultăţile se acumulează, partidul muncitoresc, căutând o soluţie la această problemă, a recurs la ajutorul regimului iordanian pe care partidul muncitoresc îl consideră ca fiind aliatul său istoric, cu care împărtăşeşte interese comune şi neschimbate, reprezentate de refuzul de a recunoaşte drepturile naţionale ale poporului palestinian, şi mai cu seamă dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat palestinian independent. În iulie 1967, Ygal Allon propune un proiect care să salveze Israelul de pericolul demografic. Acesta a fost modificat în iunie şi decembrie 1968, apoi în decembrie 1969 şi în septembrie 1970.

Planul Allon propune ajungerea la un acord regional între Israel şi Iordania, Israelul anexând zonele relativ puţin populate din Cisiordania şi Fâşia Gaza, iar regele Iordaniei instalându-şi din nou dominaţia asupra regiunilor palestiniene populate, anexate regatului său. Planul Allon, numit uneori alternativa iordaniană, care a constituit, de fapt, timp de mai multe decenii, baza programului partidului muncitoresc, este o tentativă de ajungere la o soluţie de mijloc între orientarea de extindere şi apetitul pentru anexare, pe de o parte şi debarasarea de problema demografică, pe de alta. Pentru a ajunge la îndeplinirea lui, guvernul israelian, dominat în această perioadă, până în 1977, de partidul muncitoresc, a evitat în linii mari instalarea de colonii zioniste în regiunile foarte populate, amplasându-le mai degrabă în regiunile relativ puţin populate, pe care dorea să le anexeze.


Begin îşi bate joc de partidul muncitoresc

În ceea ce-i priveşte pe Likud şi aliaţii săi, numeroşi după ocuparea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza, printre ei fiind partidele religioase ale căror poziţii se apropiau progresiv de cele ale partidului Likud, şi care-l potenţau pe acesta din urmă, deşi istoric erau apropiate de partidul muncitoresc, aceştia nu s-au preocupat prea mult de chestiunea demografică, ataşându-se de doctrina zionistă care cerea impunerea suveranităţii israeliene asupra “pământului occidental al Israelului”, cerând anexarea regiunilor palestiniene ocupate.

Ceea ce a ajutat tabăra Likudului să câştige mai multe puncte, şi mai ales în cursul primilor ani ai ocupaţiei (67), în timpul discuţiilor asupra chestiunii demografice, a fost ca ideea anexării şi a extinderii să domine în partidul muncitoresc pe cea care încerca să se debaraseze de problema demografică.

Răspunzând în 1968 pretenţiilor partidului muncitoresc, care afirma că programul său aducea o soluţie la chestiunea demografică, Begin îşi bate joc de aderenţii acestui partid care “ne spun că mai mult de un milion de arabi se vor adăuga celor 320.000 de arabi şi de druzi care se găsesc în Israelul divizat, dacă refuzăm să renunţăm la pământul occidental al Israelului… Dar atunci când se vorbeşte de Fâşia Gaza, a cărei populaţie se ridică la 340.000 de arabi, cu toţii ne spun azi: ne aparţine şi ne-a fost luată, dar vom rămâne aici pentru totdeauna… Atunci când vorbimd e Golan, ne spun: va fi al nostru, şi nu vom renunţa la el. Atunci când vorbim de Ierusalimul unificat, în care trăiesc 70.000 de arabi, ei ne spun cu toţii că acest oraş a fost unificat şi nu va mai fi niciodată împărţit. Atunci când vorbim de al-Khalil, despre muntele al-Khalil şi locuitorii săi, mai mult de 80.000 de arabi, ei spun că le aparţine tot lor. Când vorbim de Qalqylia şi de cei 9.000 de locuitori arabi ai săi, tot ei ne spun: ne aparţine. Tel Aviv-ul a fost bombardat din acest din urmă oraş.”

Mai apoi, Begin execută un calcul foarte simplu, pentru a concluziona că harta partidului muncitoresc conţine aproape un milion de arabi, dar exclude doar 440.000 de arabi care “din cauza lor, ne fac să ne temem de pericolul demografic”. El adaugă “Dacă această supoziţie este justă, cea de a spune că, cu cifra de un milion, vom avea o egalitate între numărul arabilor şi cel al evreilor, după 20 de ani, fără cei 440.000, vom ajunge acolo, să zicem, în 27 de ani. Aceasta este problema demografică? Un popor care mai are de trăit 7 ani?” (6 decembrie 1968).

Pornind de la bazele şi principiile zionismului, care consideră regiunile palestiniene şi siriene ocupate ca făcând parte din “pământul occidental al Israelului”, şi refuzând să acorde un loc important chestiunii demografice, Likud şi aliaţii săi, constituiţi în mici partide, a promovat “realizarea dreptului isoric, impunând suveranitatea evreiască asupra tuturor regiunilor ocupate pentru a le anexa statului evreiesc”.

Pare clar că tentativele Likudului de a minimiza importanţa problemei demografice, pentru a da impresia că nu are nici o influenţă asupra politicii sale privitoare la teritoriile palestiniene ocupate, nu erau justificată pe teren.

De la sosirea sa la putere în 1977, Likudul n-a aplicat nici legea nici suveranitatea israeliană asupra teritoriilor ocupate palestiniene, aşa cum promisese s-o facă, şi nici n-a îndrăznit să le anexeze Israelului, nu de teama armatelor, a liderilor sau a regilor ţărilor arabe, ci pentru că ştia că un asemenea pas va conduce, mai devreme sau mai târziu, la distrugerea proiectului zionist şi la sfârşitului Israelului în calitate de stat evreiesc, pentru a-l transforma în stat arabo-evreiesc. Sub conducerea Likudului, guvernul israelian a anexat Golanul sirian în 1981, fără a ţine cont de ripostele siriene şi arabe, nu pentru că ar crede că are drepturi istorice asupra Golanului sirian ocupat, nu mai mult decât asupra teritoriilor palestiniene ocupate, ci fundamental, pentru că nu există o puternică densitate de populaţie [autohtonă] în Golan, ceea ce nu este cazul regiunilor palestiniene ocupate în 1967.

Cf. versiunea în limba franceză.

sâmbătă, octombrie 28, 2006

Pericolul vine din partea Israelului (de Santiago Alba Rico)

De mai mult de 60 de ani, Occidentul investeşte sume fără precedent în armament şi în propagandă, cu singurul scop de a ascunde două idei în acelaşi timp simple şi teribile care, puse împreună, au toate motivele să ne facă să tremurăm. Prima, este aceea că Palestina reprezintă falia morală a lumii globalizate, punctul de ruptură în jurul căruia lumea este deja în plină fractură. Cât o priveşte pe a doua, este că Israelul constituie cea mai mare ameninţare nu doar pentru viaţa şi demnitatea palestinienilor, dar şi pentru orice speranţă de pace şi de stabilitate pe planeta noastră.

Palestinienii nu sunt poate poporul cel mai oprimat de pe pământ, dar sunt în mod evident poporul cel mai oprimat în mod deschis de pe pământ. Ei nu sunt poate poporul care a suferit cel mai mult, dar sunt poporul ale cărui suferinţe sunt cele mai vizibile, în mod continuu. Paradoxal, această vizibilitate (pe care nici minciunile nu izbutesc s-o ascundă) face victimele încă şi mai vulnerabile. Ea conferă agresiunii un fel de dimensiune biblică: autoritatea unei intervenţii divine implacabile şi, concomitent, obiectele mâniei divine, negate atât la nivel moral cât şi la nivel ontologic.

Rezultatul acestor fărădelegi este paradoxul următor: cu cât mai brutale sunt agresiunile israeliene, cu atât mai mult îi considerăm vinovaţi pe cei care sunt victimele lor. Cu cât mai ticăloşi sunt israelienii, cu atât mai mult Rezistenţa, ba chiar şi existenţa palestinienilor par nedrepte şi condamnabile.

În ochii lumii, capturarea legitimă a unui soldat invadator apare, de fapt, imediat ca o crimă monstruoasă şi cauza primă a monstruosului răspuns israelian. Un răspuns care ameninţă cu masacrarea unui milion două sute de mii de persoane şi cu distrugerea a două ţări suverane. Sursa religioasă a legitimării sionismului este conceptul eufemistic pe care laşii îl numesc “recurs proporţionat la forţă”: orice act de apărare împotriva ocupaţiei primeşte ca răspuns un cataclism, iar “disproporţia” însăşi a pedepsei dovedeşte, simultan, existenţa lui Yahweh şi abjecţia victimei.

Nici un Auschwitz n-a închis vreodată 1.200.000 de prizonieri, dar acest lucru se face la Gaza. Nici un Auschwitz n-a fost vreodată sărbătorit şi acceptat în mod deschis, dar acesta este cazul Gazei. Ceea ce naziştii au ascuns – modalitate pentru ei de a-şi sacraliza victimele – Israelul arată fără ruşine – mod pentru el de a-şi sacraliza agresiunea. Publicitatea în jurul crimei alimentează resursele religioase şi extralegale care zac în inima zionismului, oferind lumii justificarea sa mincinoasă. Dar Israelul nu va putea să-şi continue indefinit agresiunea religioasă sub ochii întregii umanităţi fără să suscite revolte, propria-i prăbuşire, poate chiar amândouă.

Israelul nu este poate statul cel mai nedrept şi mai criminal al Istoriei, dar este un stat care şi-a comis crimele timp de cea mai mare durată cu putinţă, fără să se oprească şi fără să sufere nici o consecinţă. S-a născut printr-o crimă, şi fiecare minut de “normalitate” a cetăţenilor săi este contemporană cu o nouă crimă. Şi-a păstrat sub ochi originile criminale în permanenţă, şi trăieşte în permanenţă generalizând violenţa originală, ca sub imperiul blestemurilor din tragediile greceşti. În cursul unui interviu luat în 1984, Ariel Şaron spunea că este gata să omoare unul sau două milioane de arabi dacă putea în acest fel să facă din Israel o “ţară normală”, cu un trecut imoral, desigur, dar cu un prezent curat şi decent. În urma spuselor sale se înţelegea că asocia palestinienii cu “indienii”, “maurii”, “evreii” Europei.

Ei bine, NU! Atâta timp cât “evreii” palestinieni vor rezista, veţi fi condamnaţi să trăiţi în permanenţă cu povara trecutului vostru criminal (pe care vă veţi strădui în van să le echilibraţi cu originile voastre “mitologice”: Holocaustul). Veţi fi obligaţi în fiecare minut să călcaţi în picioare toate legile, să-i omorâţi pe copii în leagănele lor, să demolaţi case, să dezrădăcinaţi livezi, să ridicaţi ziduri, să răpiţi femei, să bombardaţi moschei, să închideţi mii de persoane în ghettouri în care vor fi condamnate să încerce să supravieţuiască şi să se plictisească sub cerul liber, să omorâţi mii de oameni prin înfometare şi însetare, să înnebuniţi din cauza hubrisului lui Yahweh… şi să vă exportaţi teroarea în Liban, în Siria şi poate în Iran. Legea voastră implică în mod necesar o dilemă mortală: fie Dominaţia, fie Apocalipsa.

În reţeta lui, Israelul amestecă dispreţul pentru propria viaţă tipic pentru Al-Qaeda, “fundamentalismul” Iranului, fostul rasism al Africii de Sud, arsenalul nuclear al Coreei de Nord, fostul naţionalism colonial al Belgiei şi puterea militară a Chnei. Concentraţia nemaiauzită a tuturor pericolelor, încrustată în regiunea cea mai fragilă şi cea mai poftită a planetei, este susţinută – militar şi politic – de către Statele Unite, o superputere imperialistă scăpată de sub control. Ea este la fel de acceptată atât de către Uniunea Europeană cât şi de cele mai multe guverne din restul lumii, inclusiv de către regimurile arabe tiranice şi inepte. Cei care nu văd pericolul, în actuala conjunctură, îşi urlă rugăciunea către Îngerul Morţii.

Cf. versiunea în limba franceză.

vineri, octombrie 27, 2006

Dr. Ilan Pappe

The first 10 minutes of a 45 minute Interview with leading Israel academic and "New Historian" Dr Ilan Pappe videoed in Manchester in September 2002.

Dr. Ilan Pappe is an Israeli historian at Haifa University who writes on the Israeli-Palestinian conflict and the history of the 1948 war. He was interviewed on 11 Sept 2002. before addressing a public meeting and open debate at the University of Manchester. Both events were recorded by Joseph Cooper and Kristin Karlsson. Photos: Kristin Karlsson, Pertier Media

© 1996-2006 Pertier Media / Joseph Cooper ... (more)
George Galloway talks about Israel and Palestine with the Israeli historian Ilan Pappe (1)




George Galloway talks about Israel and Palestine with the Israeli historian Ilan Pappe (2)




George Galloway talks about Israel and Palestine with the Israeli historian Ilan Pappe (3)

Wolfland - Acco 2006

miercuri, octombrie 25, 2006

Educaţie sau contaminare a spiritelor? (de Nurit Peled-Elhanan) – discurs ţinut la Universitatea din Connecticut, New London, în 27 septembrie 2006

Aş vrea să dedic aceste cuvinte tuturor băieţilor şi fetelor palestinieni, tuturor băieţilor şi fetelor libanezi, precum şi tuturor băieţilor şi fetelor irakieni care au fost masacraţi de soldaţii israelieni şi americani al căror spirit a fost contaminat, şi care s-au alăturat recent fetiţei mele în regatul subteran al copiilor morţi, cel care se întinde sub picioarele noastre în vreme ce vă vorbesc…

… Aş vrea să le spun să nu se neliniştească. Aş vrea să le spun: copii, veţi fi bine primiţi în el şi nimeni nu vă va răni doar pentru că aţi chiulit de la şcoală sau pentru că purtaţi un voal sau pentru că trăiaţi într-un anume loc. Odihniţi-vă în pace, fiecare are dreptul la egală demnitate în noua voastră lume. Este o lume în care copiii israelieni rămân alături de copiii palestinieni. Acolo se odihnesc, victime şi ucigaşi, al căror sânge a fost mult timp sorbit de Pământul Sfânt, cel întotdeauna indiferent la sânge. Acolo se odihnesc cu toţii, victime ale înşelăciunii.

Voi toţi, copiilor morţi, aţi fost păcăliţi, pentru că moartea voastră n-a izbutit nimic şi lumea continuă să trăiască ca şi cum sângele vostru n-ar fi curs niciodată. Pentru că liderii lumii continuă să joace jocuri ucigaşe, folosindu-vă ca pe nişte zaruri şi utilizând tristeţea noastră drept combustibil pentru maşinile lor de ucis. Pentru că pruncii sunt entităţi abstracte pentru generali şi necazul este instrument politic. Trăind şi de o parte şi de alta a baricadei, cea a victimei şi cea a ucigaşilor, continui să mă întreb care sunt mijloacele care-i fac ca bunii copii israelieni să se transforme în monştri asasini, care sunt mijloacele care contaminează atâtea spirite pentru ca ei să ajungă să ucidă, să tortureze şi să umilească alţi copii, rudele şi bunicii lor, să-şi sacrifice propria viaţă pentru nimic altceva decât nebunia şi megalomania şefilor lor. În pretinsa lume occidentală luminată fiecare se simte foarte legitim atunci când blamează Islamul pentru atentate sinucigaşe şi teroare. Dar cui i-ar trece prin cap să blameze Iudaismul pentru crimă? Copiii evrei ultra-ortodocşi care n-au părăsit niciodată Brooklynul ştiu că uciderea arabilor este o “miţva” (poruncă sacră) căci pentru ei aceştia sunt “vilde hayeths” (animale sălbatice). Iar copiii israelieni comit realmente crime, masacre şi torturi. Nici Iudaismul, nici Islamul nici o altă religie nu sunt cauza crimelor şi a terorii. Educaţia rasistă este cauza. Imperialismul american, nemilosul regim de ocupaţie israeliană sunt alte cauze. Femeile şi copiii care suferă cel mai mult de pe urma violenţei occidentale din zilele noastre sunt femeile şi fetele musulmane, dar rasismul ambiant face ca suferinţa lor să fie imputată faptului că ele sunt musulmane.

Lumea occidentală este azi infectată de teama de Islam şi de matricea musulmană. Marea Franţa a libertăţii-egalităţii-fraternităţii este înfricoşată de fetiţele cu voal, Israelul evreiesc îi numeşte pe cetăţenii săi arabi, în discursurile publice şi în cărţile şcolare, “coşmar demografic” şi “duşmanul interior”. În ceea ce priveşte refugiaţii palestinieni care trăiesc sub ocupaţie, ei sunt definiţi în cărţile israeliene de istorie ca “o problemă care trebuie rezolvată”. În urmă cu nu foarte mult timp, evreii erau o problemă care trebuia rezolvată.

Şi toate acestea în ciuda faptului că oamenii care distrug lumea de azi nu sunt musulmani. Oamenii care utilizează armele dezastroase cele mai sofisticate pentru a omorâ mii de civili inocenţi nu sunt musulmani. Sunt creştini şi evrei. Totuşi cei care aparţin culturilor iudeo-creştine susţin crimele împotriva umanităţii americano-britanice şi israeliene, şi îndeosebi împotriva musulmanilor de peste tot în lume, tot ei sunt persoanele care-şi trimit copiii în luptă în aceste războaie inutile nemiloase în numele democraţiei şi a libertăţii, care sunt numele de cod pentru avariţie şi megalomanie, tot ei se văd ca fiind luminaţi şi blamează toate acestea în numele nu ştiu cărei ciocniri imaginare a civilizaţiilor. Ce soluţie oferă această lume timorată palestinienilor, irakienilor sau afghanilor care sunt hărţuiţi, maltrataţi, torturaţi şi înfometaţi de crimele şi exploatarea occidentală? Oferta generală pe care lumea luminată le-o face constă în a spune: fiţi ca noi. Constituiţi o democraţie ca a noastră, îmbrăţişaţi valorile noastre care vă dispreţuiesc, care vă consideră ca o gloată de primitivi inferiori, care trebuie să fie cultivaţi sau epuraţi.

Aceasta, doamnelor şi domnilor, este atitudinea care permite soldaţilor americani să violeze, să tortureze şi să omoare bărbaţi, femei şi copii musulmani cu miile, care permite soldaţilor israelieni să ordone femeilor palestiniene să se dezbrace în faţa copiilor lor din raţiuni de securitate, temnicierilor să le ţină în condiţii inumane, fără regulile igienice necesare, fără apă şi saltele curate, separate de noii lor născuţi şi de copiii lor mici. Să le blocheze calea spre educaţie, să le confişte pământurile, să le distrugă puţurile de apă, să le dezrădăcineze copacii şi să-i împiedice să-şi muncească ogoarele. Este ceea ce permite piloţilor israelieni să atunce o sută de bombe de o tonă pe zi deasupra sectorului cel mai populat din lume – Gaza. Este ceea ce permite Israelului să voteze legile rasiste care separă mamele, taţii şi copiii lor.

Femeile palestiniene, irakiene şi afghane sunt mame ca şi mine. Şi atunci când ele-şi pierd un copil, chiar dacă este un copil de 12 ani, durerea lor este egală cu a mea. Numai că pe lângă faptul că pierd un copil, ele-şi pierd şi casele, vieţile şi viitorul pentru că lumea nu le ascultă suferinţa şi nu-i pedepseşte pe ucigaşi. Onoarea femeilor şi a mamelor este zdrobită. Identitatea lor este distrusă şi vaietul lor de disperare nu este ascultat. Credinţa şi tradiţiile lor, modurile lor de viaţă seculare sunt tratate cu dispreţ.

Soldaţii americani nu sunt singurii care-i masacrează pe “arabi”, soldaţii israelieni o fac şi ei cu palestinienii şi cu libanezii. Soldaţii israelieni probabil că n-au văzut niciodată figura unui arab înainte de a ajunge în armată. Dar au aflat, de-a lungul a 12 ani, că aceşti oameni sunt primitivi, că-şi cresc copiii pentru a-i trimite în drum să arunce cu pietre în soldaţii noştri care-veghează-la-menţinerea-păcii, că sunt inculţi pentru că nu primesc educaţia noastră, fiind ticăloşi şi murdari pentru că au alte noţiuni decât noi în privinţa politeţii, că se îmbracă diferit de noi şi-şi acoperă capul cu diferite bucăţi de cârpă. Ei bine, din experienţa mea, sunt cu mult mai multe keffie [acoperământ simbolic al capului islamic] decât kippa [acoperământ simbolic al capului iudaic] în tabăra partizanilor păcii. Copiii israelieni sunt împiedicaţi să-i cunoască pe vecinii lor cei mai apropiaţi, istoria şi cultura lor, meritele lor. Copiii israelieni sunt educaţi să-i vadă pe vecinii lor drept elemente indezirabile. Aceasta nu e educaţie, ci poluare mentală.

Omul de ştiinţă Richard Dawkins a fost primul care a vorbit de viruşi mentali. Copiii, pentru că spiritele lor sunt încrezătoare şi deschise aproape oricărei sugestii, nu sunt imunizaţi împotriva poluărilor mentale de orice fel ale propagandei şi ale modei. Se lasă convinşi cu uşurinţă atunci când este vorba să-şi găurească obrajii (piercing) şi să-şi tatueze fesele, să-şi pună căştile invers şi să-şi dezgolească pântecele, să creadă în îngeri sau în zâne. Adoptă cu uşurinţă credinţele politice şi hărţile mentale care le vor influenţa mai târziu deciziile în privinţa viitoarelor frontiere ale statului şi a necesităţii războiului. Toţi copiii noştri au spiritul contaminat de la o vârstă precoce. Astfel încât în momentul în care au vârsta la care pot deveni soldaţi adevăraţi au învăţat deja să fie buni soldaţi, adică spiritele lor sunt total contaminate şi sunt incapabili să pună în dubiu cauza “adevărului” care l-a fost inoculat. Aceasta este o parte din explicaţia care se poate da pentru actele teribile care sunt comise azi de bravii băieţi israelieni, care sunt definiţi în continuare ca “oameni ataşaţi unor sisteme de valori”. A venit vremea, până nu este prea târziu, să ne întrebăm despre ce valori este vorba. Rândurile următoare fac parte dintr-o prefaţă personală scrisă de Tal Sela, unul dintre studenţii mele de la unviersitate, şi sunt extrase din memoriul lui redactat la sfârşitul studiilor, care include analiza unui manual de istorie.

“În 5 septembrie 1997 mă găseam în Liban, într-o misiune de întărire. Toţi prietenii mei erau în luptă, 12 soldaţi au fost ucişi. În zilele următoare eram fericit: “sunt viu, am supravieţuit”, îmi spuneam mie însumi. Dar un an mai târziu, eram pradă unei depresii profunde. Trist şi morocănos. Am decis să consult un psiholog. După câteva şedinţe am izbutit să-mi adun puterile, fizice şi morale. Am putut să-mi reorganizez gândurile. Atunci am înţeles că criza mentală pe care o avusesem era de fapt o criză morală, o criză de conştiinţă. Ceea ce resimţisem realmente era frustrare, ruşine şi mânie…

Cum putusem să fiu atât de credul şi să mă las înşelat? Cum se explică faptul că un om pacifist se expune unei experienţe atât de morbide de bunăvoie? Azi, ca la fiecare două săptămâni, am participat la activităţi pacifiste la posturile de control militare ale armatei israeliene din teritoriile palestiniene ocupate. Am văzut un ofiţer punând cătuşe unui şofer de taxi pentru că nu se supusese ordinului soldaţilor de a parca aici şi nu acolo. “I-am spus-o de o mie de ori”, spuneau soldaţii. Omul era culcat la pământ în cea mai cumplită caniculă de vară, însetat, timp de ore la rând. Prietenul lui a avut mai mult noroc: a trebuit să rămână în picioare într-o celulă, fără cătuşe.”

Ce i-a împins pe aceşti tineri israelieni să joace rolul judecătorilor supremi până şi-au pierdut orice judecată? În opinia mea este vorba despre mitul fondator zionist care serveşte drept conştiinţă colectivă întregii societăţi israeliene, atât în mod explicit cât şi implicit. Povestea fondatoare este sistemul de valori care ne incită să aparţinem acestui colectiv anume.

Sistemul este cel care dictează raporturile dintre noi şi palestinieni. Altfel cum se poate explica faptul că tineri care au fost educaţi să-şi iubească aproapele aşa cum se iubesc pe ei înşişi, îşi omoară vecinii, le distrug şcolile, bibliotecile şi spitalele, pentru nici un alt motiv aparent decât acela că sunt vecinii lor? Singura explicaţie este aceea că spiritele lor au fost contaminate de către părinţi, profesori şi lideri, care îi conving că ceilalţi nu sunt la fel de oameni ca şi noi, şi deci că uciderea lor nu este într-adevăr o crimă. Pentru a fi legitim, acest act are alte nume: “epurare”, “curăţire”, “pedeapsă”, “operaţiune”, “misiune”, “campanie” şi “război”. Chiar dacă vorbesc de băieţii israelieni, nu este vorba de o afacere pur israeliană pentru că, aşa cum ştiţi, epidemia este mondială. Nepotul meu, Doroni, care are 7 ani şi trăieşte în Statele Unite, a venit acasă în ziua de Halloween şi a declarat că voia să fie soldat, să meargă în Irak şi să salveze America. Câţi tineri americani ignorând ca şi el absurditatea acestei declaraţii, au plecat cu adevărat în Iraq şi au murit acolo fără să ştie de ce, dar cu cuvintele “să salvăm America” pe buze? Întrebarea este: cum s-au imprimat aceste valori false în spiritele lor şi cum ar putea ele să fie şterse de acolo?

Psyché-ul omenesc, spune Dawkins, cunoaşte două mari maladii: tendinţa de a transmite vendetta din generaţie în generaţie şi tendinţa de a transmite etichete de la grupuri la persoane mai degrabă decât de a vedea indivizii ca atare. Suferim cu toţii din cauza etichetelor, dar numai acei dintre noi care au murit din cauza etichetelor şi-au dat seama că modul de a le combate este a le refuza. Modul în care se înving falsele sisteme de valori este dezgolirea lor de aparenţe. Viruşii spiritului nu sunt decât parţial slăbiţi de tineri ca Tal şi de alţi refuznici israelieni precum “Luptătorii pentru pace”. Dar cei mai mulţi dintre copiii noştri contaminaţi nu vor fi liberi de influenţa acestori viruşi decât atunci când îşi vor găsi odihna de pe urmă în regatul din ce în ce mai întins şi subteran al copiilor morţi. Doar acolo îşi vor da seama că nu este important dacă creştetul lor a fost sau nu acoperit într-o sinagogă, o biserică sau o moscheie, dacă au fost circumcişi sau nu, dacă au pronunţat sau nu cuvinte interzise, dacă au mâncat carne de porc sau de vacă sau dacă au servit co ciocolată caldă după pizza cu salam tocmai înainte de a sări în aer sub bomba cuiva. Mamele israeliene, americane, englezoaice, italiene îşi cresc copiii cu toată dragostea şi grija pentru a-i sacrifica zeului morţii, ca şi cum uterul lor ar fi un capital naţional sau mai degrabă internaţional. Părinţii îşi împing copiii să se angajeze în armate ale căror interese n-au nimic în comun cu apărarea. Şi când aceşti copii mor în beneficiul altcuiva, părinţii lor poartă doliul cu demnitate şi mândrie, aşa cum au fost educaţi, punând fotografiile copiilor lor morţi deasupra şemineului şi suspinând: era atât de frumos în uniformă.

A venit timpul să li se spună acestor părinţi că nimeni nu este frumos în uniforma brutalităţii. A venit timpul să li se spună că uniformele, gradele şi medaliile au devenit urâte. Să li se spună că demnitatea şi mândria lor sunt deplasate. A venit timpul să li se spună evreilor că singura manieră de a descuraja antisemitismul este să fie condamnat singurul guvern din lume care-i trimite deliberat pe tinerii evrei, băieţi şi fete, la o moarte sigură şi care persecută, până la genocid, o întreagă naţiune semitică. Trebuie să li se explice că guvernul evreiesc şi acţiunile armatei sale, nu nu-ştiu-care-ură-primară-împotriva-rasei-evreieşti, sunt motivele invenţiei noului semn pe care îl vedem adesea în manifestaţiile pro-palestiniene, în care steaua lui David este pusă la egalitate cu svastica nazistă.

Este o sarcină teribil de dificilă pentru persoanele care au fost educate în Israel şi în SUA sau în oricare altă ţară “democratică occidentală” să admită că am fost educaţi în virtutea unor false valori rasiste. A heterofobiei. Singurul lucru care poate pune în valoare o asemenea schimbare în spirite este imaginea constantă a micuţelor corpuri mutilate ale victimelor făcute de aceste valori.

Mâine este Yom Kippur, ziua cea mai sfântă pentru evrei. În această zi oamenii trebuie să ceară iertare. Nu pentru a ierta, ci pentru a încerca să fie iertaţi. Aş vrea să citesc o strofă dintr-o poezie scrisă de regretatul Hanoh Levin, unul dintre cei mai mari dramaturgi ai Israelului, în anii ’70:

Scump tată, când vei fi aplecat asupra mormântului meu,
Bătrân, obosit şi foarte singur,
Şi când vei vedea în ce fel m-au înmormântat –
Cere-mi să te iert, tată al meu.

Trebuie cu toţii să cerem iertare copiilor noştri pentru că n-am fost mai vigilenţi, pentru că nu ne-am bătut suficient ca să ne ţinem promisiunile pentru o lume mai bună, pentru că n-am refuzat mai repede viruşii răului şi pentru că i-am lăsat să cadă pradă contaminării oribile, contaminării mentale de care suferim cu toţii. Priviţi-le feţişoarele inocente, zăpăcite şi fără iluzii şi întrebaţi-vă: de ce lacrima aceasta de sânge le brăzdează petala obrazului?

Dr. Nurit Peled-Elhanan este titulara unui curs de ştiinţe ale limbajului la Universitatea ebraică din Ierusalim, este specializată în discursul din sânul educaţiei israeliene, cu un accent pus pe reprezentările vizuale şi verbale ale palestinienilor şi ale evreilor non-occidentali. În septembrie 1997, Samarder, fata lui Nurit, a fost ucisă de un palestinian într-un atentat sinucigaş. Ea şi familia sa sunt membri ai organizaţiei Familii îndoliate palestiniene şi israeliene pentru pace. Tatăl lui Nurit, generalul Matti Peled, a fost un erou al războiului din 1948, devenit partizan al păcii spre sfârşitul vieţii.

Fiii ei sunt activi în mişcările pentru pace a Refuznicilor (soldaţi care refuză să servească în teritoriile ocupate) şi a Combataţilor pentru pace o nouă mişcare a ex-combatanţilor israelieni şi palestinieni. Nurit Peled-Elhanan a primit în 2001 Premiul Sakharov al Parlamentului European pentru drepturile omului şi libertatea gândirii. Ea este acum într-un turneu în SUA cu o femeie palestiniană (Hanan Abu Ghoş) care şi-a pierdut fratele în vârstă de 17 ani din cauza tirurilor israeliene.

Georges Corm analizează la Alger situaţia din Orientul Apropiat: “Dialogul civilizaţiilor, o dezbatere fără fundament” (de Adlène Meddi)

“Război rece sau război cald în Orientul Apropiat?” A fost tema conferinţei animate, în urmă cu două seri [17 octombrie 2006] la hotelul Aurassi din Alger de către Georges Corm, fost ministru libanez şi politolog, la invitaţia ANEP.

Fără dificultate, autorul lucrării Orientul Apropiat a explodat, a prevenit auditoriul că “dialogul civilizaţiilor” este o “capcană, un pretext pentru a ascunde obiectivele esenţiale” care vizează alunecarea problemei ocupării teritoriilor arabe spre terenul religiei, şi constituie o “deghizare ideologică” a voinţei hegemonice a Statelor Unite. “Au ocupaţia Palestinei, a Irakului, a Golanului sirian sau agresiunea împotriva Libanului din această vară o relaţie oarecare cu un pretins şoc al civilizaţiilor? Nu. Este vorba despre o manifestare pură şi simplă a voinţei de dominaţie a Statelor Unite”, a afirmat Corm. Pentru fostul ministru de finanţe libanez, “alunecarea pe terenul religiei face jocul israelienilor, care spun lumii: priviţi! arabii ne urăsc şi se luptă cu noi pentru că suntem evrei.”

“Este vorba despre o capcană întreţinută de mass-media occidentală. Sunt sigur că strategii Pentagonului nu cred în teza şocului civilizaţiilor. Ei văd în ea doar o mască utilă pentru a impune în opinia publică politica din Orientul Apropiat, întreţinând teama prin termeni ca “fascism islamic” sau “terorism islamic”, a subliniat el. “Ni se impune problematici din exteriorul ariei noastre civilizaţionale şi a preocupărilor noastre actuale”, s-a revoltat Georges Corm, adăugând că “laicitatea nu este o problematică a Islamului, ci mai degrabă a Catolicismului.”

“Să ne punem de exemplu problematica esenţială: exegeza textelor”, a subliniat el, făcând o paralelă între “propaganda occidentală” care i-a diabolizat pe bolşevici”, comuniştii şi Uniunea Sovietică din vremea războiului rece, cu “noul război rece de azi din Orientul Apropiat, în care inamicul este un aşa-zis terorism islamic.” Cealaltă paralelă care, conform lui, trebuie făcută, este cea dintre conceptul de “coabitare paşnică” a fostului război rece şi pretinsul concept de “dialog al civilizaţiilor”. Georges Corm, care face parte din minoritatea intelectualilor naţionalişti arabi – în raport cu blocul gânditorilor pro-hegemonie SUA – a deplâns “divizările din lumea arabă, mai cu seamă cele dintre sunniţi şi şiiţi, întreţinute mai ales de către “anumiţi responsabili şi mass-media arabă”, a spus el.

Temeri

În ochii săi, principala problemă rămâne “ocuparea pământurilor noastre”.

“Chiar dacă forţele de ocupaţie ar fi buddhiste sau hinduse, am lupta împotriva lor cu aceeaşi forţă”, a asigurat Corm omagiind “rezistenţa eroică a Hizballah”. A adăugat că Hizballah a aplicat Israelului în această vară o înfrângere militară, “ceea ce n-a reuşit nici o armată arabă timp de 60 de ani.” După el, “pentru prima dată de la fostul preşedinte egiptean Gamal Abdel Nasser, se vede în lumea arabă, în perdoana şefului Hizballah, Sayyed Hassan Nasrallah, un lider charismatic, realist, capabil să coaguleze energiile, de o umilinţă care lipseşte atât de mult anumitor conducători, un om care a adus speranţe tuturor arabilor.” Dar şi-a nuanţat constatarea spunând că este întristat şi neliniştit de urmarările victoriei Hizballah care “riscă să se transforme într-o înfrângere politică, din cauza disensiunilor dintre arabi şi dintre libanezi”. Pentru Corm, locul preponderent ocupat azi de Iran s-a născut din deficitul strategic al lumii arabe. Nu şi-a ascuns temerile în ceea ce priveşte riscul de a vedea regiunea Orientului Apropiat devenind “locul de unde va pleca scânteia celui de-al treilea război mondial, care va opune Iranul, China şi Rusia, pe de o parte, şi Statele Unite, Europa şi anumite ţări arabe care se vor crede obligate să-i urmeze pe americani, pe de cealaltă parte”. A avansat, sprijinindu-se pe scenariul său, argumentul desfăşurării militare americane de după 11 septembrie 2001, mai ales în strâmtoarea Ormuz în proximitatea Iranului, şi cel al fostelor republici sovietice (Ukraina, Georgia, etc.) şi care vizează în ochii săi “încercuirea Chinei, a Iranului şi a Rusiei”. Corm a prezis că “Statele Unite vor sfârşi prin a se întoarce împotriva aliaţilor lor arabi, aşa cum au făcut-o a doua zi după ce al doilea război mondial împotriva fostului aliat rus care a avut un rol esenţial în înfrângerea Germaniei naziste”.

Ieşirea din criză? O “a doua renaştere (nahdha) arabă” pentru “a ieşi din dinamica eşecului în care a căzut lumea arabă” şi să-şi regăsească un “arabism deschis care-şi asumă diferenţele” departe de arabismul monolitic al deceniilor trecute. “Avem drepturi şi a venit timpul să ni le luăm înapoi”, a concluzionat el.

ANEP a anunţat continuarea ciclului său de conferinţe mensuale.

Articol apărut în El Watan, ediţia din 19 octombrie 2006.

duminică, octombrie 22, 2006

Mahmud Darwiş: “Israelului îi este teamă de pace” (interviu cu Geraldina Colotti)

Gerladina Colotti – Aveaţi şapte ani atunci când satul dumneavoastră a fost atacat de către Israelieni. A trebuit să fugiţi în Liban, unde aţi trăit ca exilat. Aţi cântat periplurile din Beirut într-un poem splendid care se găseşte în antologia palestiniană publicată de către Manifestolibri (Editura Il Manifesto). Totuşi, în această vară, atunci când ziarul nostru v-a contactat telefonic n-aţi vrut să vă exprimaţi în privinţa noii agonii a Beirutului agresat de către Israel. De ce?

Mahmud Darwiş - Eram asaltat de către mass-media, care aştepta din partea poetului răspunsurile pe care doar politicienii le pot da. Ştiu că nu aceasta era intenţia ziarului Il Manifesto, vă prezint scuze tardive, dar am vrut să mă sustrag bazarului. Azi aş vrea să adresez o întrebare celor care mă cautau din Europa spunând că sunt “dezorientaţi” de noul război de agresiune: unde este inteligenţa Israelului dacă, pentru a împiedica rezistenţa libaneză sau palestiniană, determină condiţiile care o produc? Credeţi că Fermele de la Şeeba conţin posesiuni miniere? Ele nu valorează nimic, şi dacă Israelul s-ar retrage, Hizballah n-ar mai avea nevoie de arme. Dacă Israelul nu ar dori rezistenţă palestiniană, ar trebui să se retragă în interiorul frontierelor dinainte de ’67. Dacă vrea pacea cu arabii, trebuie să se retragă din Înălţimile Golan. Ce face Israelul la Ramallah şi în Gaza? Palestinienii nu cer decât 22% din teritoriul naţional istoric, toate problemele ar putea lua sfârşit dacă am recunoaşte cel puţin atâta. Israelienii sunt ca albii Africii de Sud, iar noi ca negrii. Am acceptat să fim negri, dar nu ajunge, pentru ei noi nu putem fi nici albi, nici negri: ce mai vor? Singura mea concluzie este următoarea: israelienii nu sunt pregătiţi pentru pace, le este teamă de pace.

Gerladina Colotti – Distrugerea statului Israel, totuşi, a fost un slogan utilizat mult timp…

Mahmud Darwiş – Israelienii au o obsesie securitară datorată unor tipuri diferite de teamă: una, legitimă, de înţeles, pornind de la ceea ce au suferit din cauza europenilor. Dar au fost despăgubiţi pentru asta într-o oarecare măsură pe spinarea Palestinei, şi, sprijinindu-se pe sentimentul de culpabilitate al Europei, trăiesc dintr-un credit infinit pe plan moral, economic şi militar. Până într-acolo încât azi, a critica politica israeliană echivalează cu un act de antisemitism. Dar mai există un alt tip de frică pe care n-am putea să-l rezolvăm nici dacă ar apărea un nou Freud: frica de ceea ce ei au comis împotriva noastră. Dar noi suntem gata să uităm şi să-i iertăm dacă ne restituie anumite drepturi. Ura şi ranchiuna nu sunt eterne, dacă victima obţine o despăgubire. Israelul este singurul care poate decide în această problemă.

Gerladina Colotti – La un an după tragicele evenimente din ’48, tatăl dumneavoastră s-a reîntors în Palestina şi şi-a găsit casa ocupată de colonişti. S-a instalat atunci în satul Deir el-Asad, trăind ca “refugiat în propria lui ţară”, şi transmiţându-vă simţul înstrăinării care determină în întregime poezia dumneavoastră. În calitate de de lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, v-aţi opus acordurilor de la Oslo, care au eşuat ulterior mai ales în privinţa dreptului refugiaţilor palestinieni la întoarcere. Credeţi că azi acesta continuă să fie principalul obstacol al reconcilierii?

Mahmud Darwiş – Chestiunea refugiaţilor nu este cel mai mare obstacol la problema păcii, aşa cum ar dori Israelul. Ea se poate rezolva cu mult mai uşor decât problema coloniilor. Nimeni nu mai cere reîntoarcerea tuturor refugiaţilor, nici refugiaţii nu vor să se reîntoarcă în masă în Palestina. Timpul a trecut. Este vorba de reafirmarea unui principiu. De ce refugiaţii evrei care au plecat în urmă cu două mii de ani pot să se întoarcă şi palestinienii care au fost alungaţi în ’48 nu pot s-o facă? Dacă Israelul ar fi un stat atât de puternic, ar putea să prezinte scuzele sale celui slab, şi să accepte reîntoarcerea câtorva mii de refugiaţi. Dreptul de reîntoarcere ar putea rămâne un text juridic. De ce nu fac decât să-i favorizeze pe coloniştii veniţi din exterior? Vor un stat evreiesc pur? Ar putea s-o obţină retrăgându-se din teritoriile locuite de arabi. De ce oprimă 2 milioane de palestinieni în Cisiordania? Dacă se retrag, vor avea un stat evreiesc pur în care nu vor fi arabi. Adevărul este că, dintru început, Israelul n-a fost niciodată pur pentru că exista încă o comunitate, cea arabă. Ei vorbesc de un pericol demografic. O problemă care poate fi rezolvată în două feluri: fie restituind drepturile palestinienilor, ajungându-se la o conciliere şi trăind ca buni vecini cu ei, fie distrugând cu o bombă atomică un întreg continent de arabi în care, la începuturi, trăia un milion şi jumătate de evrei.

Gerladina Colotti – În timpul anilor din urmă, chiar şi în Italia – unde susţinerea cauzei palestiniene a condus întotdeauna opţiunile în politica externă, chiar şi în cazul guvernelor anti-populare – percepţia simbolică a palestinienilor s-a schimbat, transformându-i din victime în barbari terorişti periculoşi. Cum explicaţi acest lucru?

Mahmud Darwiş – Israelienii încearcă să monopolizeze rolul de victimă istorică şi nu suportă alţi pretendenţi. Chiar şi Bush se auto-numeşte victimă a terorismului. Dar cum se face că o victimă ocupă Irakul şi Afghanistanul, terorizează lumea întreagă şi are chiar o hegemonie politică în Europa – o Europă care nu mai este la fel de independentă ca şi înainte? Nu doresc rolul de victimă. Între călău şi victimă există o a treia cale: cea a omului normal. Israelienii nu doresc să aibă un stat normal pentru că ar putea să-şi piardă trăsătura distinctivă şi unitatea internă. Viaţa normală ar putea ridica întrebări privitoare la natura societăţii israeliene.

Gerladina Colotti – Mulţi au interpretat războiul din Liban ca unul din primele semne ale unui proiect de agresiune mai amplu îndreptat împotriva “semilunii şiite”, în cadrul unui Mare Orient Apropiat imaginat de Bush.

Mahmud Darwiş – Mă întreb dacă americanii înşişi au o definiţie precisă a acestui Mare Orient Apropiat. În urmă cu doi ani vorbeau de un Nou Orient Apropiat, termen preluat de Şimon Peres. Cu toţii vrem un Orient Apropiat nou, o lume arabă nouă, un Orient Apropiat fără ocupaţie, fără dictatură, fără sărăcie, analfabetism, în care să nu existe nici tensiuni, nici război – asta am vrea noi, dar nu înţeleg ce vrea Bush. Nu vreau să înţeleg semnificaţia cuvintelor sale, dar o înţeleg pe cea a acţiunilor lui. Îmi dau seama că a distrus Irakul care, la umbra ex-dictaturii, era încă, cel puţin, o ţară unită. Irakienii erau la adăpost, nu era nici un conflict între sunniţi şi şiiţi, nici între kurzi şi arabi, dimpotrivă acum există un proiect de stat la fiecare colţ de stradă. Dacă Noul Orient Apropiat urmează modelul irakian – adică un stat complet dezagregat şi dezmembrat – nu este unul nou ci foarte vechi: Orientul Apropiat din vremea cavernelor, înainte de naşterea conceptului însuşi de cetăţenie şi de drepturi ale omului, un Orient Apropiat barbar. În ceea ce priveşte războiul, cred că nu este cazul să-i subliniem prea mult semnificaţia, dincolo de episodul specific – Hizballah a răpit doi soldaţi israelieni pentru parveni la un schimb de prizonieri libanezi, este vorba de un simplu incident de frontieră, lipsit de mari scopuri strategice. Probabil că Hizballah n-a calculat eventuala reacţie israeliană, iar Israelul a evaluat prost reacţia Hizballahului. Iar apoi, cum se întâmplă adesea, războaiele îşi crează propria dinamică şi nu mai sunt controlabile.

Gerladina Colotti – În martie, Epochè va publica o carte de interviuri în care vorbiţi de războiul asimetric şi de conceptul de crimă.

Mahmud Darwiş – Sunt cu adevărat dezgustat atunci când un civil este ucis în Irak. Dar de ce nu văd acelaşi dezgust atunci când un pilot extermină mii de persoane, sau în cazul masacrului din Qana? Pilotul a apăsat pe un buton şi zece minute mai târziu a ajuns la el, poate s-a jucat imediat cu copiii săi, şi nu i-a văzut pe copiii altora ucişi. Dacă o crimă este comisă prin intermediul unor instrumente sofisticate, nu mai există? Răpirea unui ziarist american este o crimă, dar răpirea unei patrii în totalitatea ei nu este? Nu vreau să creez echivocuri, nu apăr sechestrarea de ziarişti în Irak, dar trebuie să definim conceptul de crimă: cu cât crima este mai mare, cu atât este mai curată. Ştirile despre uciderile de palestinieni seamănă cu buletinele meteo, sunt în medie 5 martiri pe zi, se moare la posturile de control şi lângă Zid, dar când crima devine rutină, nimeni nu se indignează, suferinţa devine plictisitoare şi solidaritatea aşişderea.

Gerladina Colotti – Ce deznodămât prevedeţi pentru conflictele interne ale palestinienilor?

Mahmud Darwiş – În calitate de cetăţean palestinian, nu înţeleg cum anumite persoane pot rămâne la putere fără să ajungă să rezolve această criză. Dacă aş fi în locul lor, aş recunoaşte eşecul şi aş trece în opoziţie. Se pare că puterea urmează întotdeauna aceeaşi logică: atunci când cineva ajunge la ea, îşi schimbă mentalitatea. Aşteptând acest moment, din cauza embargoului, societatea palestiniană este înfometată şi şi-a deplasat atenţia de la chestiunile naţionale spre cele din toate zilele. Ceea ce se întâmplă este o catastrofă politică, socială şi morală, şi nu ştiu cum va izbuti înţelepciunea naţională să le rezolve.

Interviu publicat în Il Manifesto, ediţia din 20 octombrie 2006.

sâmbătă, octombrie 21, 2006

Gaza ca Laborator. Marele Experiment (de Uri Avnery)

Este posibil ca un întreg popor să fie forţat să se supună prin înfometare unei ocupaţii străine? Desigur, este o întrebare interesantă. De fapt, atât de interesantă încât guvernul Israelului, al Statelor Unite, cu colaborarea apropiată a Europei, s-au angajat într-un experiment ştiinţific riguros pentru a obţine un răspuns definitiv. Laboratorul care serveşte pentru exterminare este Fâşia Gaza, iar cobaii sunt cei 1,4 milioane de palestinieni care trăiesc acolo.

Pentru a se răspunde normelor ştiinţifice cerute, era necesar ca la început să se pregătească laboratorul.

Acest lucru s-a făcut în felul următor: întâi, Ariel Şaron a dezmembrat coloniile israeliene care erau prost amplasate acolo. La urma urmei, nu se poate conduce în mod corect un experiment cu animale domestice plimbându-se liber în laborator. Acest lucru s-a făcut cu “hotărâre şi sensibilitate”, lacrimi au curs valuri, soldaţii i-au pupat şi i-au strâns în braţe pe coloniştii evacuaţi, şi din nou am arătat că armata israeliană este crema cremei armatelor lumii.

Laboratorul fiind curăţat, faza următoare putea începe: toate intrările şi ieşirile au fost închise ermetic astfel încât să fie eliminate influenţele din lumea exterioară. Acest lucru s-a făcut fără dificultate. Guvernele succesive israeliene au împiedicat construirea unui port în Gaza, iar marina israeliană veghează ca nici un vas să nu se apropie de coastă. Magnificul aeroport internaţional, construit în timpul perioadei [acordurilor de la] Oslo, a fost bombardat şi închis. Toată Fâşia a fost închisă în spatele unui gard foarte eficace, şi numai câteva puncte de trecere subzistă, toate controlate de către armata israeliană, mai puţin unul.

Rămâne o singură legătură cu lumea exterioară: punctul de trecere al frontierei de la Rafah, spre Egipt. Acesta nu putea să fie pur şi simplu închis, căci Egiptul ar fi fost pierdut pentru colaborarea cu Israelul. S-a găsit o soluţie sofisticată: în aparenţă, armata israeliană a părăsit punctul de trecere şi l-a încredinţat unei echipe de supervizare internaţională. Membrii ei sunt nişte tipi simpatici, plini de bune intenţii, dar în practică ei depind complet de armata israeliană care supervizează trecerea dintr-o cameră de control situată în proximitate. Observatorii internaţionali trăiesc într-un kibuţ israelian şi nu pot să ajungă la locul muncii decât cu consimţământ israelian

Astfel totul era gata pentru experiment.

Semnalul începerii a fost dat de către palestinienii care au organizat alegeri democratice ireproşabile, supervizate de fostul preşedinte american Jimmy Carter. George Bush era entuziast: viziunea sa de a instaura democraţia în Orientul Apropiat devenea realitate.

Dar palestinienii au ratat testul. În loc să aleagă “arabi buni” devotaţi Statelor Unite, au votat pentru arabi foarte nepotriviţi, devotaţi lui Allah. Bush s-a simţit insultat. Dar guvernul israelian era în extaz: după victoria Hamasului, americanii şi europenii erau gata să ia parte la experiment.

Acesta putea să înceapă.

Statele Unite şi UE au anonţat vă vor opri toate ajutoarele destinate Autorităţii Palestiniene, din moment ce aceasta era controlată de “terorişti”. Simultan, guvernul israelian a oprit şi el fluxul monetar [îndreptat spre Palestina].

Pentru a înţelege semnificaţia acestor gesturi: conform “protocolului de la Paris” (anexa economică a acordurilor de la Oslo), economia palestiniană face parte din sistemul vamal israelian. Asta înseamnă că Israelul colectează taxele pentru toate produsele care trec prin Israel spre teritoriile palestiniene, nefiind nici un alt drum posibil. După deducerea unui comision gras, Israelul este obligat să verse banii Autorităţii Palestiniene.

Când guvernul refuză să verse banii aparţinând palestinienilor, are loc, spus simplu, un furt ziua în amiaza mare. Dar când sunt furaţi nişte “terorişti”, cine se va plânge?

Autoritatea Palestiniană, atât în Cisiordania cât şi în Fâşia Gaza, are nevoie de aceşti bani cum are nevoie de aer ca să respire. Acest fapt mai necesită o explicaţie: în timpul celor 19 ani în cursul cărora Iordania a ocupat Cisiordania, iar Egiptul Fâşia Gaza, din 1948 până în 1967, nici o uzină importantă n-a fost construită în aceste două regiuni. Iordanienii voiau ca toate activităţile economice să aibă loc doar în Iordania, la est de fluviu, iar egiptenii au neglijat în totalitate Fâşia Gaza.

Apoi a venit ocupaţia israeliană, şi situaţia a devenit mai rea. Teritoriile ocupate au devenit o piaţă prizonieră a industriei israeliene, iar guvernul militar a împiedicat stabilirea oricărei întreprinderi susceptibile să poată intra în competiţie cu o întreprindere israeliană.

Muncitorii palestinieni au fost obligaţi să muncească în Israel pentru salarii de mizerie (conform normelor israeliene). În plus, guvernul israelian a dedus toate impozitele din salariile palestinienilor, fără ca aceştia din urmă să poată beneficia în schimb de avantaje sociale. În acest fel, guvernul a furat acestor muncitor exploataţi zeci de miliarde de dolari, care au dispărut în buzunarele fără fund ale guvernului.

Atunci când a izbucnit Intifada, şefii industriei israeliene şi ai agriculturii au descoperit că era posibil să renunţe la muncitorii palestinieni. De fapt, era chiar mai profitabil. Muncitori din Tailanda, din România, şi din alte ţări sărace erau gata să muncească pentru salarii şi mai mici, în condiţii care frizau sclavia. Muncitorii palestinieni şi-au pierdut locurile de muncă.

Aceasta era situaţia la începutul experimentului. Infrastructura palestiniană distrusă, practic nici un mijloc de producţie, nici un loc de muncă pentru muncitori. Un cadrul ideal, în cele din urmă, pentru marele “experiment al foametei”.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, aplicaţia a început.

Concret, punctul de trecere dintre Gaza şi Egipt a fost închis. O dată la câteva zile sau la câteva săptămâni a fost deschis timp de câteva ore pentru a fi salvate aparenţele, astfel încât unii bolnavi şi morţi sau muribunzi să poată să se întoarcă acasă sau să ajungă la spitalele egiptene.

Punctele de trecere dintre Israel şi Fâşia Gaza sunt închise pentru “raţiuni urgente de securitate”. Întotdeauna apar la ţanc “alerte de atacuri teroriste iminente”. Produsele agricole palestiniene destinate exportului putrezesc în punctele de trecere. Medicamentele şi produsele alimentare nu pot intra, cu excepţia unor perioade scurte, din timp în timp, tot pentru salvarea aparenţelor, imediat ce cineva important din străinatate protestează. Apoi vine o altă “alertă urgentă de securitate” şi situaţia se reîntoarce la normal.

Pentru a completa ansamblul, armata israeliană a bombardat singura centrală electrică din Fâşie, astfel încât o parte din zi acolo nu este curent, iar aprovizionarea cu apă (care depinde de pompele electrice) se opreşte şi ea. Chiar în zilele cele mai calde, cu temperaturi care depăşesc 30 de grade la umbră, nu există electricitate pentru frigidere, aer condiţionat, aprovizionare cu apă şi alte nevoi.

În Cisiordania, un teritoriu cu mult mai mare decât Fâşia Gaza (care reprezintă doar 6% din teritoriile ocupate palestiniene dar adăposteşte 40% dintre locuitori) situaţia nu este atât de disperată. Dar în Fâşie, mai mult de jumătate din populaţie trăieşte sub “pragul de sărăcie” palestinian, care este bineînţeles mult mai jos decât pragul de sărăcie israelian. Mulţi dintre locuitorii din Gaza pot doar să viseze să fie consideraţi ca în aceeaşi situaţieca şi săracii oraşului israelian din apropiere Sirot.

Ce încearcă guvernul Israelului şi al Statelor Unite să le spună palestinienilor? Mesajul este clar: dacă nu vă predaţi, vă va înghiţi mizeria şi chiar mai rău. Trebuie să renunţaţi la guvernul Hamas şi să alegeţi candidaţii aprobaţi de Israel şi Statele Unite. Şi cel mai important: trebuie să vă mulţumiţi cu un stat palestinian format din mai multe enclave, fiecare în întregime dependentă de bunăvoinţa Israelului.

Pentru moment, conducătorii experiementului ştiinţific reflectează la o întrebare care-i lasă perplecşi: cum de palestinienii încă mai rezistă, în ciuda acestor lucruri? Căci după toate regulile, ar fi trebuit să fie frânţi demult.

Bineînţeles, există câteva semne încurajatoare. Atmosfera generală de frustrare şi de disperare crează o tensiune între Hamas şi Fatah. Pe ici pe colo au izbucnit înfruntări, au fost omorâte şi rănite persoane, dar de fiecare dată deteriorarea a fost oprită înainte de a degenera în război civil. Miile de colaboratori ai Israelului ajută şi ei la aţâţarea conflictului. Dar, contrariu tuturor acestor aşteptări, rezistenţa nu s-a evaporat. Nici măcar soldatul israelian n-a fost eliberat.

Una dintre explicaţii este legată de structura societăţii palestiniene. Hamulah (familia mare) joacă în ea un loc central. Atâta vreme cât o persoană din familie munceşte, ceilalţi membri ai familiei nu mor de foame, chiar dacă malnutriţia este larg răspândită. Orice persoană care are un venit îl împărtăşeşte cu fraţii, cu surorile, cu părinţii, cu bunicii, cu verii şi copiii lor. Este un sistem primitiv, dar mai degrabă eficace în aceste circumstanţe. Se pare că planificatorii experimentului n-au ţinut cont de acest factor.

Pentru a grăbi procesul, din nou, puterea întreagă a armatei israeliene a fost acum utilizată, începând cu această săptămână. Timp de trei luni, armata a fost ocupată cu al doilea război din Liban. A devenit clar că armata, care în timpul acestor 39 din urmă ani a fost folosită în principal ca forţă de poliţie colonialistă, nu funcţionează cu adevărat bine atunci când brusc este confruntată cu un opozant înarmat şi antrenat care poate replica. Hizballahul a utilizat rachete anti-tank mortale împotriva forţelor armate, şi a plouat cu rachete asupra nordului Israel. Armata a uitat demult cum să înfrunte un asemenea inamic. Şi campania nu s-a terminat bine.

Acum armata se reîntoarce la războiul pe care-l cunoaşte. Palestinienii din Fâşia Gaza încă n-au arme eficace împotriva tankurilor, iar rachetele Qassam provoacă pagube foarte limitate. Armata poate din nou să utilizeze tankuri împotriva populaţiei fără să întâmpine vreo rezistenţă. Armata aerului, care în Liban se temea să trimită elicoptere pentru evacuarea răniţilor, poate acum să tragă în voie rachete împotriva caselor “persoanelor căutate”, a familiilor şi a vecinilor lor. Dacă în ultimele trei luni “doar” 100 de palestinieni pe lună au fost omorâţi, sunt actualmente martorii unei dramatice creşteri a numărului palestinienilor omorâţi şi răniţi.

Cum poate o populaţie lovită de foamete, lipsită de medicamente şi de echipamente pentru spitalurile sale primitive, expusă atacurilor venite de pe pământ, mare şi aer, să mai reziste încă?

Se va frânge? Va cădea în genunchi implorând iertarea? Sau va găsi forţa supraomenească de a trece testul?

Pe scurt: pentru ca o populaţie să se predea, ce anume trebuie făcut şi în ce cantitate?

Toţi oamenii de ştiinţă care iau parte la acest experiment: Ehud Olmert şi Condoleezza Rice, Amir Pereţ şi Angela Merkel, Dan Haluţ şi George Bush, fără să-l uităm pe laureatul premiului Nobel pentru pace Şimon Peres, s-au aplecat asupra microscoapelor şi aşteaptă un răspuns, care, fără nici o îndoială, va fi o contribuţie importantă în slujba ştiinţelor politice.

Sper că şi Comitetul premiului Nobel e pe fază.

Cf. versiunea in limba engleza.
Life in Gaza

joi, octombrie 19, 2006

Queen Rania Al-Abdullah of Iordania about Palestine

miercuri, octombrie 18, 2006

Adevărata faţă a lui Olmert (de Tom Segev)



A implicat Israelul într-un război inutil şi perdant, iar luna asta a ameninţat că se va alătura celui mai kahanist [ultraortodox] partid pe care l-a avut Israelul de la moartea lui Rahavam Ze’evi încoace. Ce se întâmplă cu noi, cu Ehud Olmert al nostru? Nimic. Olmert îşi dă arama pe faţă.

Cu un an şi jumătate în urmă, părea că sprijină decizia lui Ariel Şaron de dezmembrare a coloniilor din Fâşia Gaza. Olmert a crescut mare, s-a spus atunci. Şi-a dat seama că teritoriile capturate de Israel în urma războiului de Şase Zile n-au adus decât distrugere, şi că ocuparea lor continuă pune în pericul viitorul Israelului ca stat evreiesc şi democratic. Nu era lipsit de raţiune. La urma urmei, oamenii chiar cresc mari. Mulţi l-au îmbrăţişat atunci.

Pe atunci Olmert părea un om care merită să fie prim-ministru. Tocmai pentru că părea un politician profesionist în costum de om de afaceri, şi nu unul dintre giganţii generaţiei fondatoare, părea capabil să soluţioneze conflictul cu palestinienii. A promis că va dezmembra cele mai multe dintre coloniile din Cisiordania. Mulţi oameni au crezut că avea să fie cel mai îndrăzneţ şi cel mai promiţător plan de pace de la războiul de Şase Zile.

La mai puţin de şase luni după ce a devenit prim-ministru, a devenit clar că Olmert nu era nou, ci doar o iluzie politică. În cele din urmă, Olmert este Olmert este Olmert. Cineva va trebui să explice în cele din urmă cum se face că atât de mulţi israelieni s-au lăsat înşelaţi de credinţa că Olmert este o nouă speranţă. Un răspuns intermiar este că mulţi israelieni aparent aveau nevoie de ceea ce omul pretindea să fie, şi întâi de toate de promisiunea pe care a făcut-o: dacă nu o înţelegere, atunci cel puţin o retragere unilaterală în spatele zidului. Atât de multă naivitate, ipocrizie şi autopăcăleală susţin această credinţă, atât de puţină disponibilitate şi abilitate de a recunoaşte adevărul: retragerea unilaterală NU este cu putinţă.

Ce s-a întâmplat de atunci îl plasează pe “noul Olmert” undeva lângă imaginea uitată a lui Yigael Yadin, poate tatăl tuturor dezamăgirilor politice. Yadin a dat publicului o lecţie importantă, dar şi el este uitat acum. “De ce nu v-aţi interesat cine este adevăratul Yadin înainte de a mă vota?” a întrebat el odată într-un interviu în Haaretz.

Adevăratul Olmert a dispărut doar pentru puţin timp, dar se întoarce acum şi ni se revelează ca persoana care a fost dintotdeauna de când a intrat în politică în urmă cu 40 de ani. Preferă pământul în locul păcii, pentru că nu crede nici în pacea cu palestinienii, nici cu sirienii. Este complet indiferent la teribilul dezastru umanitar în desfăşurare în Gaza, iar ororile ocupaţiei din Cisiordania continuă ca şi înainte. Nu există vreo bază să sperăm că Olmert va dezmembra coloniile din Cisiordania – cu cât întoarce mai mult spatele realităţii, cu atât mai greu este de crezut că a vrut să le dezmembreze vreodată. Toate semnele indică faptul că nu are nici o intenţie să distrugă fie măcar şi pe cele clasificate ca ilegale.

Olmert nu este primul prim-ministru care a ratat şansa unei păci cu Siria, în schimbul Înălţimilor Golan, dar Başar al-Assad pare să fie primul preşedinte sirian din 1949 încoace care practic a cerşit pacea. Olmert ar fi putut să intre în istorie ca un Menachem Begin, care a returnat muntele Sinai Egiptului. În loc de asta, el reacţionează la oferta de pace a Siriei cu dispreţ, aversiune şi ameninţări: atât timp cât el este prim-ministru, Israelul nu va renunţa la Înălţimile Golan, a declarat el, şi pentru un moment, a fost posibil să se creadă că rezultatele războiului împotriva Libanului ar asigura o victorie glorioasă împotriva Siriei. Acesta este Olmert al nostru, cel adevărat.

Iar Olmert cel real este şi omul care-i face ochi dulci lui Avigdor Lieberman. Lieberman vorbeşte despre schimbarea guvernului, despre o comisie de anchetă, despre uniune civilă. Acestea sunt probleme serioase. Dar Lieberman sugerează şi că anumite comunităţi populate de arabi ar trebui să fie lăsate în exteriorul graniţelor acestui stat, pentru a lăsa evreilor o “majoritate solidă”. El sugerează că ar trebui să se renunţe la Wadi Ara ca parte a unei înţelegeri de schimb de teritorii cu palestinienii. Un asemenea târg ar însemna retragerea cetăţeniei israeliene câtorva sute de mii de arabi, forţaţi astfel să devină cetăţeni ai Palestinei. Este luat de bun faptul că o asemenea înţelegere nu va avea loc. Această platformă îl plasează pe Lieberman alături de cei mai duri reprezentanţi ai partidelor de extremă-dreapta active în Europa de azi.

S-a spus că propunerea ca Lieberman să se alăture guvernului are ca scop doar intimidarea partidului muncitoresc şi a partidului Şas. Dar acest gest spune mult despre aspectul etic al ideii lui Olmert despre intimidarea oricărei persoane decente. Da, Lieberman a ocupat deja funcţia de ministru al transporturilor iar Rehavam Ze’evi a făcut şi el parte din guvern, şi în general, cine urmăreşte etica în politică până la urmă? Dar chiar şi în politică, există momente care cer societăţii să ia o pauză de la cinismul ei şi să facă apel la principiile de bază ale democraţiei şi ale drepturilor omului. O persoană decentă n-ar trebui nici măcar să se gândească la aducerea în guvern a unui om care doreşte să scoată în afara ţării un om din fiecare cinci, pentru singurul motiv că nu sunt evrei. Adevăratul Olmert vede în acest personaj un partener convenabil.

Cf. versiunea în limba engleză.

luni, octombrie 16, 2006

Multiplele faţete ale crizei palestiniene (de dr. Başir Musa Nafe’)

Nu mai este nici posibil, nici util să ignorăm existenţa unei crize palestiniene care se agravează pe zi ce trece. Confruntările repetate între cei care sunt descrişi ca fiind partizanii Hamas şi partizanii Fateh, sau forţele care depind de preşedinte şi cele ale guvernului, criticile acerbe schimbate între preşedinţie şi cei care se declară apărătorii ei, împotriva conducerii guvernului, eşecul arzător al proiectului unui acord privitor la punerea în operă a unui guvern de unitate naţională, în ciuda aprobării acestei idei de către toate partidele, diviziunile şi acuzaţiile proferate de către partidele palestiniene în privinţa apartenenţei unora sau a altora la axele regionale şi internaţionale, instalând o paralizie în domeniul apărării dreptului palestinian în faţa violărilor strigătoare la cer israeliene şi a apatiei internaţionale, blocada economică şi politică ce împinge sute de mii de palestinieni spre prăpastia foametei, toate aceste semne nu pot ascunde o situaţie de criză.

În aparenţă, această situaţie pare să fie consecinţa unui conflict între preşedintele Madmud Abbas şi guvernul condus de Hamas, în jurul câtorva articole ale programului de unitate naţională, dar în realitate criza palestiniană are mai multe faţete, şi conflictul privitor la programul politic nu este decât o aparenţă.

În inima crizei se află victoria obţinută de Hamas la alegerile din ianuarie anul trecut, o victorie căreia unii nu vor să-i realizeze semnificaţiile istorice, comportându-se cu ea ca şi cum ar fi un eveniment pasager evitabil. Pluralismul excesiv este un fenomen tipic istoriei naţionale palestiniene, este vorba despre un fenomen natural provenit din prăbuşirea societăţii palestiniene în urma Nakba din 1948 şi a împrăştierii acestei societăţi în grupuri diverse din interiorul patriei şi din exil. Este un fenomen care ţine de prăbuşirea unanimităţii din societăţile arabo-musulmane de-a lungul secolului XX, după ce aceste societăţi au fost surprinse de importantele sfidări occidentale şi de furtunile modernităţii, este nu mai puţin un fenomen care ţine de ascensiunea ideologiilor în regiunea arabă după cel de-al doilea război mondial, şi de încrederea inteligentsiei palestiniene în eficacitatea ideologiilor. Dar pluralismul excesiv palestinian n-a împiedicat emergenţa unei forţe palestiniene principale, a unei forţe conducătoare, în fiecare dintre etapele istoriei mişcării naţionale, indiferent de justeţea sau de viziunea acestei forţe. De fiecare dată ea şi-a dobândit un loc şi un rol, nu numai pentru că a reuşit să profite de raporturile de forţă arabe, şi uneori de unanimitatea arabă în privinţa adoptării ei, dar şi, într-un mod important, prin reuşita sa în a aduce răspunsuri convingătoare la întrebările puse de poporul palestinian, aflat într-o situaţie dată.

Unitatea palestiniană în jurul conducerii şi a viziunii lui Hajj Amin al-Hussayni era reală, în ciuda prezenţei personalităţilor concurente de-a lungul acelei perioade, de la mijlocul anilor ’30 şi până la Nakba. După o fază tranzitorie de recul a mişcării naţionale, celebra alianţă între conducerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi proiectul nasserist a constituit o axă pentru o canalizare puternică a energiei palestiniene. Şi atunci când proiectul nasserist a fost înfrânt în 1967, a devenit necesar ca ca şi conducerea fondatoarea a Organizaţiei să-şi asume partea ei de eşec. A fost, evident, momentul în care s-a impus mişcarea Fateh, în momentul în care scena palestiniană era dominată de un pluralism politic, ideologic şi activ fără precedent pentru o mişcare de eliberare naţională.

În acest sens, este necesar să se citească victoria electorală a Hamas ca un indicator pentru o nouă schimbare istorică în constituirea, viziunea şi conducerea mişcării naţionale, şi nu doar ca o simplă concurenţă partizană în guvern şi la putere, căci această putere, cum este de altminterea clar, şi devine din ce în ce mai clar, nu merită nici măcar această concurenţă. După decenii de conducere exclusivă a mişcării Fatah în chestiunea palestiniană, palestinienii sunt acum convinşi că mişcarea naţională dirijată de Fateh a devenit incapabilă să răspundă marilor întrebări ale cauzei naţionale, că timpul a venit să fie înlăturată în beneficiul unei alte forţe şi a unei alte viziuni, noi. Dar clasa politică palestiniană care a fost legată de perioada precedentă nu vrea să audă opinia poporului, ea rezistă, cu toată forţa şi viclenia de care dispune, prin mijloace legitime şi nelegitime, procesului de schimbare.

Este probabil ca rezistenţa la procesul de schimbare să fie datorată convingerilor profunde în justeţea poziţiei pe care o ocupă. Dar acest lucru este datorat, în mare parte, unui sistem de privilegii pe care este eşafodată această clasă şi în sânul căreia ea trăieşte de mai mult de un sfert de secol. Ca şi pluralismul excesiv, mişcarea naţională palestiniană a fost minată de fenomene de corupţie care nu pot fi negate, încă de la naşterea luptei armate începute după înfrângerea din 1967. Fenomenul corupţiei s-a lărgit şi s-a intensificat în cursul fazei libaneze care a durat din 1971 şi până în 1982.

Dar corupţia care înflorea în Iordania şi în Liban a fost înfruntată şi pusă în paralel cu o luptă de egală intensitate, atât în confruntările armate de-a lungul Iordanului cât şi în lupta armată din sudul Libanului şi din nordul Palestinei, şi chiar în mlaştina războiului civil libanez. Confruntările armate au limitat amploarea corupţiei şi au reuşit să limiteze consecinţele sale distrugătoare asupra mişcării naţionale. Dar abia au ieşit forţele palestiniene din Liban şi conducerea OEP precum şi majoritatea instituţiilor ei s-au deplasat spre capitala tunisiană, că dimensiunea luptei a dat înapoi, corpul mişcării naţionale transformându-se în birocraţie de emigraţie, minată de şomaj, plictiseală şi disputa în privinţa poziţiilor şi a rolurilor. Şi în locul valorilor sacrificiului şi a luptei, instituţiile naţionale palestiniene sunt dominate de valorile privilegiilor. În această ambianţă precisă îşi face apariţia o clasă politică ce participă la negocierea acordurilor de la Oslo, pentru a se reîntoarce majoritar în Cisiordania şi în Fâşia Gaza, în scopul conducerii autorităţii palestiniene şi a transmiterii privilegiilor către toţi cei ce intră în contact cu ea şi i se alătură dintre foştii militanţi pentru mişcarea naţională.

Semnificaţia ultimelor alegeri palestiniene, sau a tot ceea ce poate da orice tentativă reală şi serioasă de reconstruire a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, de reactivare a ei în calitate de entitate care-i uneşte pe palestinieni, nu este doar apariţia unor noi programe, viziuni, moduri de acţiune sau alianţe în interiorul mişcării naţionale palestiniene, ci şi de demisie a unei clase politice şi de limitare a sistemului de privilegii în care şi pentru care ea a trăit timp de decenii. Acest lucru explică faptul că elementele cele mai corupte şi mai privilegiate ale clasei politice palestiniene sunt cele mai ostile guvernului palestinian actual şi cele mai active în direcţia limitării şi a ocolirii rezultatelor alegerilor.

Ceilalţi actori, israelieni, regionali şi internaţionali, se agaţă de acest aspect important al crizei, îi dau forţă şi-l ridică la calitatea de argument, obţinând din aceasta o sursă de legitimitate. Israelienii, a căror conducere consideră în majoritatea ei că a dat în cursul anilor ’90 maximum pe care îl putea da poporului palestinian în timpul acordurilor de la Oslo, caută să transforme lupta pentru Palestina într-o luptă palestiniano-palestiniană, paralizând mişcarea naţională palestiniană şi distrugând capacitatea poporului palestinian de a-şi continua lupta reală

Israelienii găsesc în conflictele palestiniene interne, şi în accentuarea concurenţei pentru conducerea Autorităţii şi a mişcării naţionale palestiniene, o mare ocazie pentru a convinge lumea că palestinienii nu merită mai mult decât ceea ce Israelul a acordat, de bunăvoie. Pentru asta, israelienii încearcă şi acţionează pentru a izola şi a slăbi guvernului Hamas şi au devenit concomitent un actor activ în accentuarea crizei palestiniene interne, susţinând o parte precisă şi încuranjând-o să accentueze criza.

Poziţia americană şi cea a câtorva state europene nu este deloc diferentă. În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, administraţia americană nu mai consideră chestiunea palestiniană ca o problemă care trebuie tratată pentru a se menţine stabilitatea regiunii şi a lumii, ci ca o parte a unui război mondial împotriva terorismului şi a forţelor extremismului, a radicalismului islamic şi a pericolului arab şi musulman istoric împotriva situaţiei occidentale. Această viziune implică, în ciuda a ceea ce i se spune preşedintelui Abbas din timp în timp când au loc întâlniri cu responsabilii americani, faptul că statul evreiesc are mână liberă să scape cum vrea de palestinieni şi că problema palestiniană trebuie să părăsească în totalitate agendele arabe şi islamice.

Este ciudat că clasa politică palestiniană precedentă, preşedintele şi cei care îl înconjoară, nu văd că interesul euro-american de a răsturna guvernul Hamas nu înseamnă că o anume echitate internaţională concretă îî aşteaptă pe palestinieni, la capătul tunelului. Ceea ce vede clasa politică palestiniană, orbită de grija de a-şi fi pierdut sistemul de privilegii care s-a prăbuşit, este că guvernul Hamas a devenit o piedică în calea parvenirii la o soluţie justă şi onorabilă, şi un factor de slăbiciune palestiniană în raportul de forţă internaţional. În timp ce izolarea şi boicotul occidental al guvernului şi al poporului vizează scăderea capacităţii palestinienilor de a rezista, împingându-i pe culmile disperării şi a supunerii la realităţile forţei, unii conducători palestinieni precedenţi consideră că presiunea internaţională asupra Hamas şi a guvernului său acţionează în interesul lor şi în direcţia căderii unui guvern excepţional, pentru reîntoarcerea la situaţia politică palestiniană, aşă cum era ea înainte.

Ceea ce a ajutat la accentuarea crizei palestiniene şi a seriei de iluzii care agită mai mulţi dintre actorii ei, este divizarea politică arabă care s-a exacerbat în cursul verii. De la invazia din Irak, axa tripartită arabă, Egipt-Siria-Arabia Saudită, care a reprezentat centrul puterii politice arabe timp de mai multe decenii şi care a încercat să menţină un minimum de interese arabe, s-a dezagregat. Siria a fost constrânsă, aflată în proximitatea armatei americane dinspre est şi în preajma pericolului reprezentat de statul evreiesc la vest, să-şi întărească alianţa cu Iranul. Siria nu poate fi complet dezvinovăţită de îndepărtarea de Egipt şi de Arabia Saudită, dar problema acestei alianţe tripartite s-a pus în momentul în care Egiptul şi Arabia Saudită s-au raliat, explicit sau implicit, taberei favorabile ocupării Irakului. Lucrurile au evoluat apoi în direcţia punerii Siriei în faţa pericolului şi a ameninţării, şi fără ca Hamas s-o planifice, sau măcar s-o vrea, s-a văzut catalogat ca făcând parte din tabăra siriano-iraniană, ceea ce a dat speranţe clasei politice palestiniene precedente, care a considerat că această catalogare a guvernului Hamas impune nu doar o izolare euro-americană ci şi, ceea ce este încă şi mai important, o izolare arabă.

Problema pe care tabăra clasei privilegiaţilor nu vrea s-o vadă este că, în ciuda gravelor dificultăţi trăite de palestinieni din cauza presiunilor impuse împotriva guvernului palestinian, palestinienii nu vor un guvern care să adopte linia politică precedentă, chiar dacă adoptarea acestei linii ar fi un mijloc de a înlătura dificultăţile, ba mai mult, palestinienii nu mai vor, oricare ar fi situaţia lor, ca dosarul naţional să revină în mâiniel clasei de privilegiaţi şi a personalităţilor cunoscute, sau cel puţin ca această clasă să nu mai revină pentru a decide singură viitorul chestiunii naţionale.

Chiar majoritatea celor care manifestă, fie că au fost incitaţi fie că nu, în străzile Gazei sau ale Ramallahului, ştiu amploarea catastrofei în care clasa politică i-a condus pe palestiniene. În timpul următoarelor alegeri, anticipate sau nu, va fi dificil pentru personalităţile importante ale clasei politice precedente să obţină încrederea poporului. În cazul în care ea izbuteşte, din cauza susţinerii israelien, arabe şi internaţionale, să elimine de la putere guvernul şi să evite rezultatele electorale, orce tentativă din partea ei de a pune mâna în exclusivitate pe dosarul naţional va conduce la o explozie palestiniană fără precedent, care va impune împotriva rezultatelor alegerilor, prin alte mijloace.

Exact acest lucru trebuie să fie evitat de către acei dintre palestinieni care sunt înţelepţi, cu toate eforturile şi înţelepciunea de care sunt în stare, lăsându-le forţelor istoriei timpul de a acţiona.

Mesaj difuzat de lista yahoogroups assawra.

Despre violul simbolic (de Raja Chemayel)

Fostul preşedinte al Israelului a fost trăznit cu acuzaţii de corupţie.

Preşedintele de azi al Israelului va fi în curând bubuit cu acuzaţii de viol.

Ce-i aşa de ciudat în asta? ce simbol poate fi mai potrivit pentru o ţară care a corupt Adevărul şi a violat Palestina…

Povestea cu Istoria (de Raja Chemayel)

Adolf Hitler a invadat Polonia, printre alte ţări…

George Bush a invadat Irakul, printre alte ţări…

Adolf a pretins că armata poloneză a fost cea care a provocat invazia…

George a pretins că armele de distrugere în masă irakiene au provocat invazia lui…

Adolf voia o “nouă ordine mondială”, exact cum vrea şi George în zilele noastre…

Adolf a încercuit, a înfometat şi a asediat Ghettoul din Varşovia, aşa cum fac acum Israelienii cu Gaza…

Adolf obişnuia să vorbească despre un aşa-numit Blitz Krieg, adică sistemul de atacuri imediate şi zdrobitoare care constituia tactica israelienilor… până când luptătorii Hizballah le-au arătat că nici o tactică nu este invincibilă…

Adolf avea o mustaţă, iar George nu… în rest nu sunt mari diferenţe!! Cu excepţia faptului că Adolf, pentru a apăra Germania, i-a omorât pe evrei, iar George vrea ca evreii să moară… apărând interesele americane.

Dincolo de toate astea, unul a omorât 6 milioane de evrei, iar altul a ucis 659.459 de irakieni… până în acest moment.

sâmbătă, octombrie 14, 2006

Al-Manar, sau cum a strangulat Israelul vocea Rezistentei libaneze, (de Thierry Meyssan)

Campania pentru cenzura mondială a televiziunii Hizballah a debutat la sfârşitul lui 2003 la iniţiativa statului-major al forţelor armate israeliene. Acuzată de difuzarea unor programe antisemite, al-Manar n-a fost niciodată condamnată pentru asemenea fapte, ci interzisă pentru motive de ordin public. Această campanie, căreia Thierry Meyssan îi face aici istoria şi-i revelează actorii ascunşi, a fost explicit concepută în vederea suprimării vocii Rezistenţei libaneze înainte de a ataca şi distruge ţara Cedrului.

Este un principiu imuabil al propagandei: pentru ca o minciună să pară adevăr, este util pentru început să te asiguri că nici o voce dizidentă nu va veni s-o contrazică, iar apoi s-o repeţi fără încetare. Aşadar, înainte de a lansa ofensiva în Palestina ocupată şi în Liban, evocând legitima apărare, Israelul s-a asigurat că al-Manar, canalul de televiziune al Rezistenţei împotriva ocupaţiei din Libanul de Sud, din Golanul sirian şi din Palestina, nu ar mai ajunge să emită în Europa, în Americi şi în Oceania.

Se pare că mulţi dintre actorii care au participat la această cenzură nu i-au măsurat consecinţele dramatice. Dar toţi voiau să împiedice o dezbatere contradictorie şi să favorizeze minciunile israeliene. Toţi au deci o parte din responsabilitatea pentru crimele pe care le-au făcut posibile.

În plus, istoria acestei cenzuri ne învaţă multe despre filierele şi metodele de influenţă ale forţelor armate israeliene în Franţa şi în lume.


Preludiu: “Când vrei să-ţi îneci câinele, spui că e turbat”

Să ne reamintim: al-Manar este un canal de televiziune creat de către Hizballah în 1991 şi difuzat prin satelit din 2000. Îşi propune în principal buletine de ştiri şi emisiuni de informaţii consacrate ocupaţiei militare israeliene, întrerupte de emisiuni de divertisment.

Israelul şi Statele Unite, dar şi Canada şi Olanda, consideră Hizballahul ca fiind o “organizaţie teroristă”, adică un inamic non-statal. În contradicţie, Franţa şi statele care-i sunt apropiate întreţin relaţii de curtoazie cu Hizballah, într-atâta încât preşedintele Jacques Chirac l-a invitat să participe la întâlnirea la nivel înalt a Francofoniei iar Bernardette Chirat a acceptat să inaugureze mai multe dintre operele sale de caritate.

Deşi al-Manar este o formă de comunicare media, sau mai degrabă din cauză că al-Manar este un actor media, a devenit o ţintă obsesivă a Tel-Avivului şi a Washingtonului.

Ostilităţile au început în 3 mai 2003, atunci când secretarul de stat Colin Powell, în vizită oficială în Siria, a interzis accesul al-Manar la conferinţa sa de presă [1]. În octombrie a aceluiaşi an, departamentul de stat al Statelor Unite înaintează un protest omologilor sirieni şi libanezi în urma anunţului difuzării de către al-Manar a unui foileton intitulat al-Şatat (Diaspora). Acesta prezintă într-adevăr o versiune considerată eronată a creării statului Israel şi de natură să resuscite antisemitismul [2]. Neţinând cont de presiuni, canalul începe difuzarea serialului în timpul Ramadanului, dar celelalte televiziuni arabe renunţă să-l preia [3]. În cele din urmă, după difuzarea unui episod litigios, al-Manar retrage restul serialului din grila de program.

Middle East Media & Research Institute (MEMRI) lansează atunci o campanie internaţională pentru interzicerea al-Manar. MEMRI este un lobby puternic, cu sediul la Washington, care se prezintă ca o iniţiativă civilă. În realitate, a fost fondat în 1998 de ofiţerii de informaţii ai forţelor armate israeliene Yotam Feldner şi Aluma Solnick, sub comandamentul colonelului Yigal Carmon. Este integrat într-o reţea de asociaţii neo-conservatoare din Statele Unite [4].

Sprijinind această campanie, Consiliul reprezentativ al instituţiilor evreieşti din Franţa (CRIF), a sesizat la Paris Consiliul superior al audiovizualului (CSA). CSA este “o autoritate administrativă independentă” însărcinată cu reglementarea sectorului audiovizual. Este prezidat de Dominique Baudis, fost reprezentant în Franţa a Carlyle Group, fondul de plasament comun al familiilor Bush şi Bin Laden [5].

Profitând de ceremonia sa de prezentare de urări presei, Baudis anunţă că l-a sesizat pe procurorul Republicii şi a solicitat o întâlnire cu preşedintele comitetului director a Eutelsat pentru a determina metodele de împiedicare a difuzării al-Manar, vinovată, în ochii săi, de incitare la ură şi la violenţă [6].

O săptămână mai târziu, Israelul sărbătoreşte “Ziua naţională de luptă împotriva antisemitismului” [7]. Cu această ocazie, generalul Moşe Yaalon declară: “La aproape 60 de ani după eliberarea de la Auschwitz, antisemitismul ameninţă în continuare viaţa evreilor, după ce şi-a schimbat înfăţişarea şi strategia.” Organizează cu Nathan Şaransky [8] o vizionare de către statul-major a unor extrase din foiletonul transmis de al-Manar [9]. Şaransky cumulează funcţiile de vice-prim-ministru al Israelului şi de consilier al preşedintelui Statelor Unite, căruia îi scrie uneori discursurile.

Radioul militar israelian anunţă că Israelul a angajat diferite acţiuni pentru a ajunge la interzicerea al-Manar în Europa şi califică iniţiativă CSA la cererea CRIF drept primul rezultat al acestei campanii [10], afirmaţie confirmată de către ministrul israelian al afacerilor israeliene.


Primul act: argumentul antisemitismului

În 31 ianuarie 2004, primul-ministru francez (UMP) Jean-Pierre Raffarin, invitat la dineul annual al CRIF, declară că a vizitat caseta video pregătită de către forţele armate israeliene în compania ministrului său Nicole Guedj, concomitent consilieră a CRIF. Anunţă auditoriului său încântat intenţia de a schimba legislaţia astfel încât să permită CSA şi Consiliului de Stat să interzică pe cale administrativă al-Manar fără să aştepte judecarea sau condamnarea penală a canalului [11]. Precipitarea primului-ministru nu se explică decât prin convingerea că acuzaţia adusă al-Manar este exagerată şi că justiţia penală mi va pronunţa nici o sancţiune. Pentru a-şi satisface musafirii, a ales deci să introducă o lege excepţională.

Noile dispoziţii sunt inserate în grabă într-o lege despre serviciile audiovizuale, aprobate de către cele două camere şi publicate în Jurnalul oficial în 10 iulie. Două zile mai târziu, CSA sesizează Consiliul de Stat pentru a pronunţa o interdicţie administrativă. Interogat adupra acestei proceduri, purtătorul de cuvânt al ministerului afacerilor externe declară: “Nimeni nu trebuie să se îndoiasă în privinţa hotărârii Franţei de a lupta împotriva tuturor manifestărilor de rasism şi de antisemitism”, lăsând să se întrevadă ce trebuie să se înţeleagă prin “independenţa” CSA [12].

Stupefiat de această mărturisire, Consiliul naţional al audiovizualului libanez – urmat imediat de toată clasa politică libaneză – face apel ca Franţa să respecte libertatea de expresie [13]. Consiliul libanez cere chiar tuturor reprezentanţilor mass-mediei arabe să respecte o zi de solidaritate cu al-Manar, 12 august [14]. Comentând litigiul în faţa presei, ministrul libanez al afacerilor externe, Jean Obeid, subliniază: “Nu vrem să intervenim în munca justiţiei franceze, car credem că aspectul politic domină în această afacere (…). De fiecare dată când criticăm o injustiţie istorică comisă de anumiţi israelieni sau evrei, acest lucru este perceput ca o critică a poporului evreu sau a religiei sale.” [15] Preşedintele libanez în persoană, Emile Lahud, publică un comunicat solemn indicând: “Orice măsură luată împotriva al-Manar aduce o atingere mass-mediei libaneze şi va împiedica parvenirea punctelor sale de vedere la opinia publică franceză şi europeană care a început să înţeleagă, prin intermediul canalelor libaneze transmise prin satelit, justeţea cauzei arabe şi să denunţe practicile israeliene agresive.” [16]

În acest stadiu al polemicii, este evident că selecţia extraselor de foileton realizată de către statul-major al forţelor armate israeliene este înşelătoare. Decupate din contextul lor, scenele par “insuportabile”, după expresia lui Raffarin. Dar, replasate în cadrul general de unde au fost scoase, ele sunt caricaturale şi comparabile cu multe dintre scenele foiletoanelor anglo-saxone, cu excepţia faptului că nu denigrează aceleaşi populaţii. Putem deplânge faptul că acest foileton lamentabil nu este la înălţimea restului programelor al-Manar, nefurnizând decât un pretext lipsit de temei, cu atât mai mult cu cât canalul a întrerupt difuzarea serialului. Acuzaţia adusă de preşedintele Lahud a fost confirmată de către o depeşă a Agenţiei France Press în care se poate citi: “Dincolo de acest foileton, autorităţile franceze reproşează al-Manar şi faptul că fac apologia terorismului sub acoperirea militantismului politic îndreptat împotriva statului Israel. “Există o linie editorială generală care favorizează enorm imaginea martirului care sare în aer pentru a omorâ israelieni”, explică o sursă CSA, mai ales prin difuzarea complezentă a funeraliilor autorilor de atentate, de cântece şi de clipuri războinice” [17]. Singura şi adevărata miză este de a şti dacă publicul european poate sau nu să aibă acces la punctul de vedere libanez.

În apărarea autorităţilor franceze, trebuie totuşi să observăm că imaginile concepute pentru un public din Orientul Apropiat şi clar lizibile de către acesta pot fi greşit interpretate de către un public european. Mai mult, ele pot contribui la exportarea în Europa a conflictului din Orientul Apropiat.

Aceasta nu este o problemă specifică pentru al-Manar şi se pune în legătură cu toate imaginile produse în zonele de conflict. Nu poate fi rezolvată decât printr-o educaţie a telespectatorilor adaptată unei perioade de mondializare a canalelor prin satelit.

Foarte rare sunt organizaţiile care se mobilizează pentru libertatea de expresie atunci când este aplicată arabilor. Reţeaua Voltaire trimite o delegaţie în Liban care-şi aduce susţinerea pentru al-Manar şi-l întâlneşte pe şheikh-ul Naim Qassem, secretar general adjunct al Hizballah [18].

Împotriva oricărei aşteptări, Consiliul de Stat, departe de a interzice al-Manar, se mulţumeşte să ceară canalului să respecte noua lege. Televiziunea libaneză incriminată depune atunci un dosar în vederea încheierii unui acord cu CSA care, negăsind nici un motiv să-l respingă, este constrâns să-l accepte [19], în detrimentul CRIF. Asociaţia zionistă tună şi fulgeră reamintind “promisiunile primului-ministru”, arătând lipsa de consideraţie pe care o are faţă de “independenţa” CSA şi a judecătorilor administrativi. Cu un umor involuntar, CRIF stigmatizează “presiunile străine” în acest dosar [20].

Conform acordurilor internaţionale, deşi eliberată de CSA-ul francez, autorizaţia de emisie se aplică întregii Uniuni Europene.


Al doilea act: argumentul tulburării ordinii publice

Ieşind la atac, fostul prim-ministru socialist Laurent Fabius este invitat la Forumul Radioului J, un radio creat de Fondul social evreiesc unificat şi al cărui domicilui se găseşte în localurile CRIF. El se declară “şocat” şi se indignează de “dublul limbaj” al guvernului Raffarin, arătându-şi la rândul său înalta concepţie despre “independenţa” CSA [21].

CRIF publică şi el un nou comunicat: “Decizia CSA de a stabili o convenţie cu canalul de televiziune al Hizballah, al-Manar, echivalează cu o autorizaţie oficială dată de către Franţa propagandei antisemite. Dacă acest Comitet interministerial de luptă împotriva antisemitismului mai are încă un sens, niciodată convocarea sa n-a fost atât de urgentă. Ne-ar place să cunoaştem poziţia Preşedintelui Republicii în privinţa situaţiei create astfel de către CSA.” [22] Partidul Socialist nu se odihneşte nici el. Califică al-Manar drept “instrument de propagandă în serviciul terorismului şi al antisemitismului” [23]. Primul său secretar, François Hollande, scrie către CSA: “Cum îşi poate cineva imagina în mod serios că televiziunea Hizballahului, care difuzează până la saţietate ore şi ore la rând clipuri incitând copiii la ură şi la martiriu, şi-ar putea reconsidera din temelii programele concepute pentru a sprijini o frazeologie incompatibilă cu valorile care fondează Uniunea Europeană?” [24] În timp ce cu notoriul său simţ al măsurii, Centrul Simon Wiesenthal afirmă: “CSA şi ceilalţi oficiali care au acordat Hizballahului un nou permis pentru crimă (…) vor fi consideraţi co-responsabili pentru toate consecinţele violente care ar putea decurge din asta.” [25]

Purtătorul de cuvânt al Partidului socialist, Julien Dray, insinuează că decizia CSA ar fi putut fi luată în cadrul unei negocieri relative la eliberarea ostatecilor francezi din Irak, amabil amalgam preluat imediat de toată presa [26].

Toată această zarvă nu este fără efect. În 30 noiembrie, CSA sesizează Consiliul de Stat pe baza noii legi acuzând al-Manar de a fi difuzat cuvinte care tulbură ordinea publică şi sunt lipsite de onestitate în tratarea informaţiei. Canalul citase, într-adevăr, în cursul unei reviste a presei, un articol care afirma: “Am asistat, în timpul ultimelor ani, la tentative zioniste de transmitere a unor maladii periculoase, prin intermediul exporturilor către ţările arabe, ca de exemplu sida. Acest inamic nu va avea nici un scrupul atunci când va fi vorba de comiterea unor acte care ar putea aduce atungeri sănătăţii cetăţenilor arabi şi musulmani.” [27].

Interpelând ministrul comunicaţiilor în Adunarea naţională, deputatul Rudy Salles, preşedinte al grupului parlamentar de prietenie Franţa-Israel, reia argumentul tulburării ordinii publice: “Acest canal difuzează în arabă dar şi în franceză. Imaginaţi efectul pe care ar putea să-l producă în oraşele şi în suburbiile noastre mesajele sale de ură şi de violenţă împotriva evreilor”. La aceasta ministru răspunde că, dat fiind că Adunarea adoptase o nouă lege, aceasta va fi aplicată cu severitate [28].

Dar temându-se că i-ar veni greu Consiliului de Stat să se lase convins să interzică un canal de televiziune pentru că a realizat o revistă a presei, grupul UMP din Adunarea naţională propune imediat înăsprirea noii legi [29]. În timpul unei alte şedinţe de întrebări adresate guvernului, deputatul UMP Pierre Lellouche, concomitent preşedinte al Adunării parlamentare NATO, îl interpelează la rândul său pe ministrul comunicaţiilor în aceşti termeni: “Canalul al-Manar aparţine grupului terorist al Hizballah, care este la originea atentatelor din strada Rennes şi din Galeriile Lafayette din Paris în 1985 şi 1986, şi a răpit mai mulţi cetăţeni francezi, mai ales pe Jean-Paul Kaufmann şi Marcel Fontaine. Acest canal difuzează cotidian apeluri la moartea evreilor din Israel şi, accesoriu, a creştinilor. În urmă cu un an a difuzat în Franţa un foileton intitulat al-Şatat, Diaspora în franceză, care, reluând propaganda nazistă a “Protocolului înţelepţilor Sionului”, arăta complotul evreiesc mondial ilustrând mai ales prin sacrificarea unui copilaş creştin, al cărui sânge servea la fabricarea azimei pentru Paştele evreiesc. Acest foileton îl împinsese pe preşedintele CSA, domnul Baudis, să sesizeze justiţia şi procurorul republicii în luna ianuarie. De atunci, nici o noutate în privinţa acestei plângeri (…). De ce am ajuns astăzi să stabilim o convenţie cu o televiziune teroristă?” [30] O intervenţie care a făcut senzaţie prin lipsa respectării onestităţi informării. Într-adevăr, nici o anchetă judiciară n-a stabilit vreodată legătura între atentatele din 1985 şi 1986 şi Hizballah; Jean-Paul Kaufman şi Marcel Fontaine au fost deţinuţi de gruparea Jihadului islamic; al-Manar nu face apel la omorârea evreilor şi a creştinilor, ci la lupta împotriva ocupaţiei militare şi a colaboraţionismului; foiletonul Diaspora nu se inspiră din Protocolul înţelepţilor Sionului; iar în ce priveşte plângerea formulată de CSA, nu era decât o semnalare adresată procurorului Republicii care a solicitat o anchetă încredinţată judecătorului Emanuelle Ducos şi care nu a găsit suficiente motive ca s-o iniţieze. Prea puţin contează, busculat de socialişti şi de UMP, ministrul Renaud Donnedieu de Vabres exclamă: “Dacă trebuie mijloace juridice suplimentare [pentru a interzice al-Manar], primul-ministru şi guvernul vi le vor propune” [31].

În timpul unei dezbateri televizate găzduite de France 3, vice-preşedintele Reţelei Voltaire, Issa al-Ayubi, pledează în prezenţa lui Pierre Lellouche pentru ca sancţiunea penală să fie pronunţată în legătură cu foiletonul, dacă există motive temeinice, dar ca nici o sancţiune colectivă să nu fie aplicată discreţionar ansamblului canalului. Dar timpul dezbaterilor a trecut şi animatorul pune capăt discuţiei [32].

Nimeni nu mai ascunde faptul că scopul este interzicerea al-Manar pentru a împiedica difuzarea buletinelor sale de informaţii, că se va vota orice lege şi se va găsi orice pretext pentru asta. Preşedintele CSA, Dominique Baudis, nemaicăutând să apere ficţiunea independenţei instituţiei sale, năvăleşte la primul-ministru pentru a găsi împreună cu acesta o soluţie [33]. Jean-Pierre Raffarin îşi anunţă intenţia de a relansa procesul legislativ trecând prin Uniunea Europeană [34] şi “sfătuieşte” CSa să rezilieze sine die convenţia încheiată cu al-Manar [35], suscitând în schimb felicitările ministrului israelian al afacerilor externe [36].

În acest moment, primul-ministru primeşte o delegaţie a American Jewish Committee (AJC), o puternică organizaţie neo-conservatoare americană din care face Şaransky şi care lucrează în strânsă colaborare cu CRIF. Împreună, aceste două organizaţii coordonează o strategie… europeană. Într-un comunicat, AJC îl felicită pe Raffarin şi precizează: “Al-Manar şi alte canale care difuzează mesaje la fel de antisemite, anti-americane şi anti-occidentale, nu pot avea un loc într-o Europă care promovează toleranţa, pluralismul şi pacea” [37]. Pentru a da o lovitură de graţie, Consiliul de Stat este sesizat a treia oară, de data asta de către CRIF în baza noii legi [38].

O emoţie vie zguduie lumea arabă. Manifestaţii şi colocvii la Liban şi în Egipt. Intervenţii politice din toate părţile, până la secretarul general al Ligii Arabe, Amr Mussa [39]. Consiliul naţional libanez al audiovizualului anunţă măsuri de reciprocitate, adică suprimarea privilegiilor acordate mass-mediei franceze în Liban dacă al-Manar este interzisă în Franţa [40].

În cele din urmă, hotărârea Consiliului de Stat este emisă în 13 decembrie 2004. Canalul este interzis, dar nu pentru antisemitism imaginar. “N-ar fi exclus ca reiterarea emisiunilor contrarii în mod deschis dispoziţiilor articolului 15 al legii din 30 septembrie 1986 [protecţia copilului şi a adolescentului] să conducă la incidente nefaste în privinţa prezervări ordinii publice.” Cu alte cuvinte, canalul este cenzurat din cauza faptului că informaţiile pe care le difuzează sunt susceptibile să-i revolte pe tineri care ar tulbura atunci ordinea publică [41]. Ministrul israelian al afacerilor externe exultă: “Nu putem decât să ne felicităm pentru această măsură luată împotriva acestei televiziuni, care difuzează discursuri ale urii feroce împotriva evreilor, creştinilor şi a ţărilor occidentale.” [42].

Cu ambiguităţile ei obişnuite, asociaţia Reporteri fără frontiere (RSF), deplânge metoda folosită împotriva al-Manar pentru a acuza mai bine canalul de difuzarea unor “cuvinte antisemite inacceptabile” [43]. De atunci am aflat în ce fel NED/CIA finanţează această asociaţie care-şi propune să apere liberatea presei [44].

Tehnic, pentru ca Eutelsat să înceteze difuzarea al-Manar în Europa, ar fi fost necesar să se taie concomitent Şarjah TV, Quatar TV, Saudi Arabian TV, Kuwait Space Channel, Jamahirya Satellite Channel, Sudan TV, Oman TV, Egyptian Satellite Channel. Îngrijorată să nu-i facă şi pe alţii să poarte greutatea cenzurii căreia i-a căzut ea victimă, al-Manar reziliază contractul de difuzare [45]. Canalul este însă în continuare accesibil prin internet şi prin ArabSat 2B la 30,5 grade est, Bard 3 la 26 de grade şi NileSat 102 la 7 grade vest.

Pentru a aduce decizia la cunoştinţa publicului, ministrul comunicaţiilor organizează o campanie denumită “Să trăim împreună”. Stabilimentele culturale şi audiovizualul public împrăştie mesaje care explică faptul că “ura şi intoleranţa n-au ce căuta printre noi”, ceea ce a condus la interzicerea al-Manar. Pentru edificarea tinerilor revoltaţi, Arte redifuzează serialul Holocaust [46].

În acest timp, preşedintele UMP, Nicolas Sarkozy, întreprinde un turneu triumfal în Israel unde îl întâlneşte pe Ariel Şaron şi numeroşi responsabili politici. Se laudă că a jucat, împreună cu partidul său, un rol central în cenzurarea vocii Hizballahului [47].


Al treilea act: generalizarea cenzurii

În timp ce clasa politică franceză se bătea pentru fabricarea unui cadru juridic care să permită cenzurarea al-Manar, un proces identic se derula în Australia la iniţiativa deputatului muncitoresc Robert Ray. A condus la interzicerea satelitului TARBS.

La cererea primului-ministru israelian Ariel Şaron, o celulă de coordonare a fost creată la Washington pentru a extinde cenzura în lumea întreagă: Coaliţia împotriva mass-mediei teroriste (CATM). Ea s-a instalat în spaţiile Foundation for the Defense of Democracies, o puternică organizaţie zionistă [48]. Documentarea acestei fundaţii nu lasă nici un dubiu asupra finalităţii campaniei: este vorba de reducerea la tăcere a vocii Hizballahului în perspectiva unei intervenţii militare în Liban. Şi printre responsabilii fundaţiei, se regăsesc autorii planului de atacare a Libanului ca Richard Perle [49] şi miliţieni libanezi de sinistră memorie ca Walid Pheres [50]. Până atunci, francezii şi australienii nu ştiau poate cu toţii ce gen de crime pregăteau, de acum nimeni nu o mai ignoră.

Transformat în ştafetă a statului-major al forţelor armate israeliene, guvernul francez pune în operă strategia concepută cu American Jewish Committee: înscrierea problemei cenzurii acestui tip de canal pe ordinea de zi a Consiliului miniştrilor europeni [51]. Dosarul este preluat de comisarul european însărcinat cu Socitatea informaţiei şi a mass-mediei, Viviane Reding. Ea lucrează în colaborare cu biroul de la Bruxelles pe care fostul preşedinte ceh Vaclav Havel l-a deschis pentru Foundation for the Defense of Democracies.

În Statele Unite, departamentul de stat înscrie canalul de televiziune pe lista sa a “organizaţiilor teroriste” [52]. Este primul reprezentant al mass-mediei calificat astfel şi, dacă nu cumva ştirile al-Manar sunt “adevărate bombe”, nu este de înţeles ce anume înseamnă concret acest lucru. Orice ar fi, Intelsat şi Globecast (o filială a France-Telecom) încetează să mai difuzeze al-Manar în America de Nord [53].

Pentru fostul prim-ministru libanez Salim al-Hoss, Statele Unite au manipulat toată această afacere pentru a interzice exprimarea unui punct de vedere în Europa şi în America. “Washingtonul califică drept “terorism” dreptul la rezistenţă împotriva ocupaţiei israeliene şi drept “legitimă apărare” terorismul israelian şi uzurparea de către Israel a unui pământ care aparţine unui alt popor”, urmează el [54]. În revansă, cei mai mulţi dintre operatorii libanezi de cablu încetează să mai difuzeze canalul francez TV5.

În iulie 2005, este rândul ministrului spaniol al industriei şi al comerţului de a retrage semnalul al-Manar de pe satelitul public Hispasat îndreptat asupra Americii latine. Apoi, Centrul Simon Wiesenthal intervine pe lângă guvernul francez pentru ca Globast (altă filială a France-Telecom) să taie semnalul spre Asia. În ianuarie 2006, ministrul justiţiei din Olanda ordonă tăierea semnalului al-Manar prin New Skies Stallite, care încă mai emitea spre Statele Unite. În martie 2006, departamentul trezoreriei din Statele Unite îngheaţă conturile societăţilor care au legătură cu al-Manar din băncile americane.


Al patrulea act: eliminarea fizică

În 12 iulie 2006, Hizballah capturează doi soldaţi israelieni în timpul unei hărţuieli din zona fermelor Şaaba. Acest teritoriu este recunoscut ca fiind libanez de către comunitate internaţională, dar ocupat de către Israel care, în ceea ce-l priveşte, îl consideră ca fiind sirian. Incidentul serveşte drept pretext pentru o vastă ofensivă militară îndreptată împotriva Libanului. La începutul operaţiunilor, în 13 iulie, aviaţia israeliană bombardează studiourile al-Manar din Beirut în scopul anulării pentru totdeauna a vocii Hizballahului [55]. Raidul face trei răniţi grav.

Totuşi, Rezistenţa libaneză continuă să emită din locuri secrete după ce-şi înregistrează ştirile şi emisiunile incognito [56]. Secretarul general al Hizballah, Hassan Nasrallah, izbuteşte astfel să se adreseze concetăţenilor săi şi să aducă ştiri de pe front. Pentru a sfârşi cu al-Manar, forţele israeliene bombardează în 22 iulie toate staţiile de difuzare ale tuturor canalelor libaneze, pentru a fi sigure că nici una nu difuzează semnalul al-Manar [57], dar Arabsat continuă să emită.

În plus, al-Manar continuă să fie vizibilă pe site-ul său internet. Ca precauţie, Hizballah utilizează un server din India. Dar, utilizând o prerogativă guvernamentală, guvernul indian grijuliu să nu compromită recentul său contract nuclear cu Statele Unite, a deconectat siteul pentru a “păstra bune relaţii cu un stat prieten”. Site-ul a reapărut totuşi.

Pentru a înţelege ce se petrece în Liban şi în Palestina ocupată, lumea trebuie să se mulţumească cu informaţii provenite de la marile agenţii de presă supuse cenzurii militare israeliene [58]. Eforturile desfăşurate timp de trei ani de către Israel pentru a reduce la tăcere al-Manar sunt direct proporţionale cu crimele pe care vrea să le ascundă.


Note:

[1] « La TV du Hezbollah indésirable au point presse de Powell », Reuters, 3 mai 2003.

[2] « Un documentaire de la TV du Hezbollah accusé d’antisémitisme » de Karim Marouni, Reuters, 29 octombrie 2003.

[3] « Un feuilleton d’Al-Manar TV accusé d’antisémitisme », Le Monde, 6 decembrie 2003.

[4] « Les marionnettistes de Washington » de Thierry Meyssan, Voltaire, 13 noiembrie 2002.

[5] « Le Carlyle Group, une affaire d’initiés », Voltaire, 9 februarie 2004.

[6] « Le CSA veut empêcher la diffusion d’Al Manar. », Reuters, şi « CSA - M. Baudis dénonce la diffusion par satellite de “propos intolérables” », AFP, 20 ianuarie 2004.

[7] “Ziua naţională a luptei împotriva antisemitismului a fost fixată de către guvernul israelian pe 27 ianuarie, data aniversară a eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz.

[8] « Natan Sharansky, idéologue de la démocratisation forcée », Voltaire, 24 februarie 2005.

[9] « Israël dénonce une résurgence de l’antisémitisme » de Marius Schattner, AFP, 27 ianuarie 2004. Montajul video al statului-major a servit de punct de plecare pentru publicarea, în aprilie 2004, a DVD-ului Beacon of Hatred : Inside Hizballah’s Al-Manar Television şi a unui livret de retranscriere al The Washington Institute for Near East Policy.

[10] « Israël veut l’interdiction de diffusion de la TV du Hezbollah en Europe », AFP, 30 ianuarie 2004.

[11] « Le gouvernement va interdire les chaînes par satellite diffusant des programmes antisémites », Associated Press, 31 ianuarie 2004.

[12] Point de presse du ministère des Affaires étrangères, 28 juillet 2004.

[13] « Soutien de l’audiovisuel libanais à la TV du Hezbollah poursuivie en France », AFP, 30 iulie 2004.

[14] « Journée de solidarité le 12 août avec la TV du Hezbollah », AFP, 2 august 2004.

[15] « L’interdiction de la TV du Hezbollah en France est “politique” (ministre) », AFP, 5 august 2004.

[16] Comunicat al preşedinţiei Libanului, 12 août 2004.

[17] « Al-Manar, chaîne ennemie d’Israël qui verse aussi dans l’antisémitisme », AFP, 20 august 2004.

[18] « CSA : le censeur supérieur de l’audiovisuel », Voltaire, 20 august 2004.

[19] « Le CSA aurait décidé d’autoriser Al Manar (presse) », AFP, 18 noiembrie 2004.

[20] « Feu vert à Al Manar : le Crif dénonce des “pressions” étrangères », AFP, 22 noiembrie 2004.

[21] « France/Al Manar-Fabius demande des explications au gouvernement », Reuters, 21 noiembrie 2004.

[22] « Al-Manar : déclaration du Président du CRIF Roger Cukierman », CRIF, 23 noiembrie 2004.

[23] « Le PS “s’indigne” du feu vert accordé par le CSA à la TV Al Manar », AFP, 23 noiembrie 2004.

[24] « Al Manar : M. Hollande demande des éclaircissements au CSA », AFP, 26 noiembrie 2004.

[25] « Protestations de plusieurs associations au feu vert donné à Al Manar », AFP, 23 noiembrie 2004.

[26] De exemplu, « Bienvenue sur Al-Manar, chaîne judéophobe », Libération, 26 noiembrie 2004.

[27] « Al Manar : le Conseil met la chaîne en demeure et saisit le Conseil d’État », Communiqué 568 du CSA, 30 noiembrie 2004.

[28] Adunarea naţională, 23 noiembrie 2004.

[29] « Affaire Al-Manar : les députés UMP souhaitent renforcer la législation », Associated Press, 30 noiembrie 2004.

[30] Adunarea naţională, A doua şedinţă din 30 noiembrie 2004.

[31] Ibid.

[32] În mod paradoxal, acest animator va face în cele ce urmează obiectul unei condamnări penale pentru a fi înscris pe ecran formulări rasiste împotriva lui Dieudonné. Nu va demisiona din funcţiile sale şi nimeni nu va cere interzicerea canalului public.

[33] « Le président du CSA à Matignon ce mercredi à la suite de l’affaire Al Manar », AFP, 1er decembrie 2004.

[34] « Images racistes : Raffarin veut renforcer le dispositif législatif », AFP, 1er decembrie 2004.

[35] « Al-Manar/Raffarin - La convention avec le CSA sera résiliée », Reuters, 2 decembrie 2004.
A se vedea şi răspunsul lui Jean-Pierre Raffarin la întrebarea orală a senatorului Ladislas Poniatowski, Senat, 2 decembrie 2004.

[36] « Israël félicite Paris pour la résiliation de la convention avec Al-Manar », AFP, 2 decembrie 2004.

[37] « Le Comité juif américain félicite le premier ministre français d’avoir suspendu la chaîne TV du Hezbollah », PR Newswire, 3 decembrie 2004.

[38] « CRIF - Al Manar : Le Conseil d’Etat à nouveau saisi », News Press, 6 decembrie 2004.

[39] « Manifestations de solidarité tous azimuts avec Al-Manar », AFP, 6 decembrie 2004.

[40] « Al-Manar : Beyrouth menace les médias français de mesures réciproques », AFP, 10 decembrie 2004.

[41] Ordonnance du juge des référés du 31 décembre 2004, Conseil d’État n° 274757.

[42] « Israël se félicite de l’interdiction de la diffusion d’Al-Manar », AFP, 13 decembrie 2004.

[43] « Pour RSF, la méthode employée pour interdire Al Manar n’est pas la bonne », AFP, 14 decembrie 2004.

[44] « Quand Reporters Sans Frontières couvre la CIA » de Thierry Meyssan şi « Le financement de Reporters sans frontières par la NED/CIA » de Diana Barahona şi Jeb Sprague, Voltaire, 25 aprilie 2005 şi 7 august 2006.

[45] « En mettant fin à ses émissions, Al Manar calme le jeu », AFP, 14 decembrie 2004.

[46] « Audiovisuel et culture mobilisés pour promouvoir la tolérance », AFP, 15 decembrie 2004.

[47] « Reçu en Israël en homme d’Etat, M. Sarkozy s’est posé en héraut de la lutte contre l’antisémitisme », Le Monde, 17 septembrie.

[48] « Les trucages de la Foundation for the Defense of Democracies », Voltaire, 2 februarie 2005.

[49] « Les néo-conservateurs et la politique du “chaos constructeur” » de Thierry Meyssan, Voltaire, 25 iulie 2006.

[50] Comentator la Fox News, Walid Phares este fostul şef al Gardienilor Cedrilor, o miliţie pro-israeliană vinovată de atrocităţi împotriva refugiaţilor palestinieni în timpul ocupaţiei Libanului.

[51] « Al Manar : Paris souhaite que la question soit abordée au niveau européen », AFP, 14 decembrie 2004.

[52] « USA - Al Manar dans le collimateur du département d’Etat » et « USA-El Manar rangée parmi les “organisations terroristes” », Reuters, 17 decembrie 2004.

[53] « Globecast retire Al Manar de son offre satellitaire aux Etats-Unis », AFP, 18 decembrie 2004.

[54] « Le Liban fustige les mesures de Washington et Paris contre Al-Manar », AFP, 18 decembrie 2004.

[55] « La télévision du Hezbollah touchée par un raid israélien (Hezbollah) » şi « Raid israélien contre la télévision du Hezbollah : 3 blessés (Hezbollah) », AFP, 13 iulie 2006.

[56] « Al-Manar, la télévision du Hezbollah qui ne veut pas se taire », AFP, 31 iulie 2006 ; « La télévision du Hezbollah émet toujours », Le Figaro, 1 august 2006 ; « Al-Manar, la voix du Hezbollah qui fait écran à Israël » de Jean-Pierre Perrin, Libération, 4 august 2006.

[57] « Israël impose la loi du silence au Libanais », AFP, 22 iulie 2006.

[58] « Les agences de presse occidentales victimes consentantes de la censure militaire israélienne », Voltaire, 18 iulie 2006.

Cf. versiunea in limba franceza.