duminică, noiembrie 26, 2006

Pascal Boniface sur l'antisémitisme



Convorbire cu Pascal Boniface, director al Institutului de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IRIS). Autor a patruzeci de lucrări pe teme geopolitice, Pascal Boniface este profesor al Institutului de Studii Europene de la Universitatea Paris VIII. Este membru al Comitetului Consultativ pentru Dezarmare al Secretarului General al ONU.

sâmbătă, noiembrie 25, 2006

Ziduri…(de Rima)

Se spune că e mai bine să nu accepţi niciodată condiţiile impuse de şantajişti. Trebuie ca noi, libanezii şi palestinienii, să servim drept răscumpărare în schimbul eliberării conştiinţei occidentale? Marile puteri occidentale au oferit zioniştilor Palestina în schimbul iertării pentru Şoah.

Aceleaşi mari puteri s-au opus cândva zidului din Berlin. Era zidul ruşinii, pentru că fusese ridicat de cei împotriva cărora se opuneau marile puteri.

Aceleaşi mari puteri azi aprobă şi acordă Israelului dreptul de a-i parca pe palestinieni în spatele unui zid, ca nişte animale care au doar dreptul de a crăpa în linişte!!!

Aceleaşi puteri care s-au bucurat atunci când a căzut Zidul Berlinului tac mâlc atunci când palestinienii şi pacifiştii sunt agresaţi de Ţahal, pentru simplul fapt că îndrăznesc să condamne această ruşine!!!

Nu se aude nimic atunci când femei dezarmate sunt împuşcate doar pentru că-şi strigă disperarea, că s-au săturat să fie zidite şi să vadă viitorul copiilor lor la fel ca al lor!!!

Occidentul şi conducătorii arabi trădători intonează în cor refrenul Democraţiei şi al Libertăţii în timp ce Israelul zdrobeşte Palestina şi Libanul.

Mesaj difuzat de lista yahoogroups assawra.

joi, noiembrie 23, 2006

La început a fost epurarea etnică… (de Marzûq al-Halabi)

Am afirmat dintotdeauna că pericolul care ameninţă sistemul politic în Israel, pe care fondatorii l-au dorit democratic, zace la dreapta şi nu la stânga clasei politice. Este vorba despre o dreaptă politică, ideologică şi practică, înrădăcinată şi dispersată în toate partidele zioniste. Considerăm, în ceea ce ne priveşte, că stânga zionistă este majoritar de dreapta, conform criteriilor europene! Orice observator al evoluţiei gândirii politice din Israel poate cu uşurinţă să descopere o realitate, aceea că forţele stângii zioniste tradiţionale, şi partidele lor, n-au putut să se sustragă imperativului momentului, neputând să se îndepărteze de implicarea lor originară, la nivelul gândirii şi a practicilor, în ideile de epurare etnică, de expulzare şi de izolare spaţială. Evreii care au crezut în mod naiv că era posibil să trăiască în Palestina alături de poporul băştinaş au fost îndepărtaţi în diferite maniere.

Iar despre cei care au vrut ca prezenţa evreiască în Palestina să fie o entitate culturală şi nu politică, aceştia au fost complet suprimaţi. Dominanta a fost curentul zionist conflictual, care a considerat că prezenţa sa în acest spaţiu este o negare a poporului originar, că nu se poate realiza decât suprimându-i pe palestinieni, cu tot ce implică această expresie. În privinţa partidului muncitoresc condus de Ben Gurion, care s-a declarat şi s-a prezentat ca fiind vocea moderării sau a alegerii pragmatice, el a fost de fapt motorul proiectului zionist care consta în instalarea unui stat naţional evreiesc în spaţiul palestinian, cu preţul curăţării acestui spaţiu de populaţia sa indigenă. Pornind de la această introducere dorim să analizăm politica israeliană de azi, care poartă în străfundurile sale semnificaţii mult mai îndepărtate decât semnificantul politic poate descrie. Problema nu este atât numirea lui Lieberman, care dezvăluie visurile colective ale societăţii evreieşti în materie de geopolitică, şi în acelaşi timp criza societăţii evreieşti din Palestina şi izolarea ei în ghetto-ul pe care l-a construit. Este vorba mai degrabă despre o criză care se manifestă în distrugerea teoriei “iminenţei tehnologice” sau a “fundamentalismului ştiinţific”, aşa cum unii l-au numit, bazată pe superioritatea tehnologică israeliană presupusă şi absolută care ar trebui să garanteze victoria permanentă a Israelului, atât ca stat cât şi ca societate, împotriva oricărui adversar, şi să-i permită să învingă orice sfidare! Pornind de la această supoziţie, societatea evreiască a dezvoltat, prin intermediul forţelor “liberale”, o democraţie bazată pe şovinismul evreiesc, ale cărui constante rămân aproape neschimbate. Această democraţie şi acest liberalism au rămas prizonieri, incapabile să stimeze şi să dea socoteală.

Ei nu recunosc injustiţia istorică faţă de palestinienii pe care i-au obligat la exil, care au rămas sau care au fost supuşi ocupaţiei, nici faţă de evreii orientali pe care i-au adus din spaţiul arab pentru a-i face aşkenazi (occidentalizaţi) căci dezmint teoria conform căreia evreul zionist este o negare a Orientului cu tot ce se află în el. Ceea ce înseamnă că această societate, care consideră că înfruntarea dintre evrei şi palestinieni a început în 1967, n-a putut să se reconcilieze cu ea însăşi în privinţa a ceea ce a comis şi rămâne incapabilă să-şi spună istoria violentă şi catastrofală altfel decât pozând în victimă. Ea nu s-a putut apropia decât pentru o perioadă foarte scurtă şi cu timiditate, de onestitatea faţă de sine însăşi, atunci când istorici post-zionişti şi post-colonialişti, s-au exprimat în climatul instaurat de acordurile de la Oslo (Benny Morris şi alţii). Dar foarte repede, o parte dintre ei au dat înapoi, revenind la parcursul anterior.

În acest cadru, societatea evreiască poate să-şi reînceapă succesele şi erorile. Numirea lui Lieberman nu indică natura schimbărilor politice din Israel, ci o realitate mai profundă, aceea afirmând că epurarea etnică era şi este încă o posibilitate şi o alternativă a acestei societăţi! Ca şi cum elitele israeliene, ale căror teorie relativă la “iminenţa tehnologică” a suferit un eşec usturător în rezolvarea conflictului cu arabii şi cu palestinienii şi în garantarea prezenţei lor în Palestina, s-au reîntors la punctul de plecare, atunci când soluţia era contracararea problemei demografice, şi aşa am asistat la Nakba şi efectele sale, până în zilele noastre. Ceea ce înseamnă că elitele evreieşti consideră că această alternativă este ultimul succes şi realizarea însăşi a scopurilor lor, şi că este posibil să fie reluată.

Trebuie să aruncăm o privire aici, asupra legăturii dintre numirea lui Lieberman şi ultimul război împotriva Libanului, război în cursul căruia Israelul a recurs din nou la capacitatea sa infernală de distrugere, fără nici o comună măsură cu ceea ce s-a petrecut la frontierele sale cu Libanul. Ceea ce înseamnă că societatea israeliană poate, în orice clipă, să producă teribilul şi catastroficul, la nivelul actelor şi al politicii sale. Acest lucru nu este uimitor, chiar dacă ne place să fim uimiţi din timp în timp, ştiind că istoria conflictului nu a lăsat nici un scenariu pe care să nu-l fi trăit sau văzut, şi încă în formele sale cele mai multiple… Ceea ce nu a fost rezolvat cu forţa, va fi rezolvat cu şi mai multă forţă! Şi nu văd în “filosofia” lui Lieberman, care n-a modificat nici un cuvânt faţă de predecesorii săi, decât manifestarea ideii promiţând noi crime israeliene. Nu Lieberman este cel care ne nelinişteşte, ci ceea ce el personifică, opţiunea violenţei făcută de noile elite evreieşti israeliene care vor să imite elitele fondatoare, care profitaseră de climatul celui de-al doilea război mondial pentru a se arunca, fără nici o milă, asupra Palestinei şi a poporului său, pretextând justeţea cauzei evreieşti şi suferinţa produsă de masacrele comise de nazism. Ceea ce nelinişteşte este reînnoirea legitimităţii soluţiilor violente care răsar din colţul în care Israelul s-a plasat după primul război împotriva Libanului.

Supunerea palestinienilor este singura alegere strategică posibilă pentru societatea evreiască din Palestina, din momentul în care a refuzat să-şi recunoască vinovăţia în producerea chestiunii palestiniene. Această opţiune a eşuat, nici palestinienii nu s-au supus, nici n-au dispărut aiurea. Incapacitatea realizării acestui deziderat a dat naştere unei puternice congestii şi dorinţei de a le administra palestinienilor o altă lecţie, dându-le o lovitură mortală sau ceva similar, mai ales datorita faptului că puterea de intimidare israeliană a fost zdruncinată după eşecul în Liban din 1983, prima şi apoi ce-a de-a doua Intifada. Congestia în cauză acţionează ca element mobilizator al energiilor acestei societăţi într-o tentativă, care va trebui în cele din urmă să se materializeze, de a tranşa situaţia. Pornind de aici, să ne scuze analiştii şi comentatorii care ocupă canalele transmise prin satelit şi radiourile dacă nu le împărtăşim punctul de vedere, nu este vorba pentru Olmert, şeful guvernului israelian, să-şi apere postul sau fragila alianţă guvernamentală. Participarea lui Lieberman la spaţiul politic este asemănătoare erijării unui zid al apartheid-ului în spaţiul geografic. În ambele cazuri, este vorba de indicarea unei mentalităţi politice şi a unui reflex privitor la palestinian şi spaţiul său. Ambele amestecă forţa şi teama, criza şi problema.

Există o forţă militară şi politică susţinută pe plan internaţional, precum şi o teamă evreiască de a pierde pariul împotriva istoriei şi a spaţiului, alături de o problemă materializată de palestinian. Zidul a venit pentru a izola locul şi a uşura povara demografiei, ca şi retragerea unilaterală din Gaza. Exact aceeaşi politică este aplicată în spaţiul politic, făcând apel la Lieberman aşa cum s-a făcut înainte apel la construirea Zidului. Să reamintim faptul că ideea zidului, aşa cum s-a materializat pe teren, este înainte de toate o idee ieşită din filosofia stângii israeliene, şi mai apoi din politica ei. Încă de la început, ideea preferată de forţele influente ale mişcării zioniste este separarea spaţială a evreilor de palestinieni. Ei au împins această opţiune până la epurarea etnică. Ideea a fost reluat actualmente de construirea zidului şi acordând legitimitate totală, prin intermediul postului de ministru al afacerilor strategice, unei personalităţi care reprezintă reînnoirea opţiunii pentru epurarea etnică!

Ceea ce se petrece acum în Israel este reîntoarcerea la punctul de plecare, şi reînnoirea planului de epurare etnică pe care elitele israeliene îl agită ca să învăţăm lecţia! Nu este nici o îndoială asupra faptului că această voce, chiar dacă este reprezentată de Lieberman şi partidul său, reprezintă o voce colectivă evreiască ce se face auzită din timp în timp, a celor mai importante tribune şi a celor mai mari responsabili ai statului. Se reia deci ceea ce a avut loc, şi injustiţia care a urmat! Dacă-l menţionează pe Lieberman, este ca noi să cerem protecţie, să recităm rugăciuni şi să regretăm zilele Likudului şi ale lui Şaron, ale partidului muncitoresc şi ale lui Pereţ, precum şi ale altor participanţi la tragicomedie! Ei îl pomenesc pentru ca noi să înţelegem în sfârşit, astfel încât să-i implorăm să nu-l cheme la guvernare! La fel ca de zeci de ani, atunci când au luat ocupaţia în discuţie, ei o consideră ca fiind începutul, astfel încât noi să uităm Nakba, exilul forţat, epurarea etnică sau ca noi să considerăm că începutul conflictului datează din 1967!

În realitate, numirea lui Lieberman în guvernul Israelului nu purifică niciunul dintre politicienii israelieni, nici pe cei de “stânga” nici pe cei de “dreapta”, nici nu-i poate transforma în eroi ai păcii, ai moderării sau ai democraţiei. Căci problema nu rezidă nici în vocabularul, nici în personajele, ci în filosofia politică produsă de elitele evreieşti din Palestina, încă de la instalarea lor în aceste locuri, şi chiar dinainte. Lieberman are o altă semnificaţie, care-şi trage rădăcinile în filosofia rasistă victorioasă militar, înarmată cu teoria superiorităţii tehnologice şi a fundamentalismului ştiinţific, şi care produce cotidian mii de fenomene asemănătoare.

Acest lucru este neliniştitor, mai ales atunci când teama şi forţa se alătură acestei filosofii anunţătoare de teribile catastrofe, care nu se vor limita la experienţa evreiască, ci se vor extinde la toată planeta.

La început a fost epurarea etnică, şi ei pot face apel la ea sub pretextul războiului preventiv sau a altor justificări. Ei pot găsi în teama colectivă evreiască suficiente pretexte pentru a distruge umanitatea, din care să nu lase piatră peste piatră!

Mesaj difuzat de lista assawra.

miercuri, noiembrie 22, 2006

marți, noiembrie 21, 2006

Diferitele curente ideologice din societatea israeliană (de Raja Chemayel)

În societatea israeliană sunt două tabere:

1) cei care nu doresc pacea

şi

2) cei care doresc negocieri pentru pace.

Cei care nu doresc pacea (1) sunt zionişti puri şi nu trebuie să fie blamaţi pentru sinceritatea cu care-şi asumă zionismul.

Acei israelieni (2) care doresc negocieri pentru pace trebuie să fie împărţiţi în două sub-grupuri.

Primul subgrup doreşte negocieri doar de dragul negocierilor nesfârşite, care nu ajung la nici la un rezultat final nici la un compromis… cu alte cuvinte: “negocieri pentru pace… da!... dar fără Pace”.

Al doilea subgrup doreşte realmente o pace obţinută în urma acestor negocieri.

Într-adevăr, pacea, dar una care să se potrivească cu propriile lor condiţii şi priorităţi, cu ideologia, strategia, securitatea şi siguranţa cerinţelor lor naţionale… şi atât. O pace care să se potrivească cu Zidul lor!!

Cu alte cuvinte: renunţarea totală la Ţara şi la drepturile palestinienilor să fie urmată de castrarea politică şi militară a tuturor ţărilor arabe.

Asta-i tot… acestea sunt curentele ideologice “atât de diferite” din cadrul societăţii israeliene.

Aveţi alte analize socio-politice? să le auzim!! vă rog!!!

duminică, noiembrie 19, 2006

Pentru locuitorii din Beit Hanun, Ţahal a tras “deliberat” (de Michel Bôle-Richard)

Era aproape 5:30, miercuri 8 noiembrie. Toată lumea dormea încă în cartierele lui Beit Hanun, orăşel palestinian de 30.000 de locuitori situat în nordul Fâşiei Gaza, aproape de frontiera cu Israelul. Primul obuz a străpuns acoperişul casei familiei Athamana, lăsând în urma lui numai structura de fier mototolită. A explodat în camera a trei adolescenţi, dizlocând balconul şi ciuruind zidurile cu şrapnele.

Nici o urmă de sânge pe saltele. Cei trei băieţi au fost proiectaţi afară de la etajul trei şi omorâţi instantaneu. În camera vecină, o şcolăriţă de 13 ani, Khulud, moartă şi ea, îşi pregătise ghiozdanul pentru ziua ce avea să înceapă. De cealaltă parte a peretelui, o femeie de 25 de ani, fiica ei de 2 ani şi bebeluşul de 6 luni n-au supravieţuit nici ei exploziei. Nu mai rămân decât resturi, papuci desperechiaţi, un port-bebe gol.

Dintr-o dată, strigăte. Ahjad şi-a pierdut doi dintre cei şapte copii. A fost rănit la picior şi se întoarce de la spital. “Copiii mei, copiii mei. Au aruncat obuze peste copiii mei. Am pierdut totul. Lăsaţi-mă în pace. Am să-l omor pe Şaron.” Asemeni unui somnambul, parcurge locul dezastrului plângând. Un om se înfurie împotriva presei. “La ce serveşte să scrieţi toate astea? Toate rămân la fel, aceleaşi şi aceleaşi masacre. De prea mult timp durează, de prea mult timp suntem masacraţi şi nimic nu se schimbă. Nu ne mai rămân decât atentatele sinucigaşe.”

Al doilea obuz a căzut asupra casei vecine. Gaura se cască deasupra balconului. N-au fost decât răniţi. Ocupanţii avuseseră timp să plece înaintea deflagraţiei. În a treia casă, obuzul a atins unghiul acoperişului şi a făcut bucăţi un perete. Toată lumea a ieşit, fiecare precipitându-se să ajute răniţii. Atunci a căzut o nouă salvă de obuze. Unul dintre ele a lovit scara primei case, omorându-i pe cei ce ieşeau. Un altul i-a făcut zob pe doi oameni care dădeau primul ajutor. Bălţi de sânge sunt încă vizibile pe stradă, printre sandale pierdute şi peste pereţii înnegriţi.

Câte obuze au căzut în mai puţin de un sfert de oră? Locuitorii dau cifra de treisprezece. Cel puţin opt impacturi au putut fi numărate. Aproape toate cele optsprezece victime – opt copii, cinci femei şi cinci bărbaţi – au murit în prima clădire. Israelienii o ocupaseră înainte de a se retrage, marţi. Le permitea să domine sectorul. De pe acoperiş, se văd încă urmele proaspete ale trecerii blindatelor şi a vehiculelor militare. Omar Athamana nu înţelege. Acest poliţist şi-a pierdut trei fraţi şi doi veri în tragedie. “Eram cu Abu Mazen (Mahmud Abbas), cu Fatah, dar acum nu mai sunt cu nimeni. Sunt un terorist, sunt un kamikaze. Căci n-a fost o eroare, n-a fost o bâlbă. Am fi putut admite această ipoteză dacă ar fi fost un singur obuz, dar nu tot tirul.”

Sentimentul general este că e vorba de o pedepsire, căci, după cele şase zile ale operaţiunii care a costat viaţa a cincizeci şi şase de palestinieni, tirurile de rachete au reînceput cu şi mai mult elan după plecarea Ţahalului. Ghazi Ahmad, purtătorul de cuvânt al guvernului, consideră că masacrul este “deliberat, că nu este o eroare şi că în consecinţă atentatele sinucigaşe sunt un drept legitim.”

Fiecare interlocutor remarcă mijloacele tehnologice de care dispun israelienii, mai ales dronele şi baloanele dirijabile care survolează în permanenţă sectorul. “Ei ştiu exact unde cad obuzele. Atunci, de ce continuă tirurile de artilerie?”, se întreabă un locuitor al Beit Hanun.

După şase zile de asediu, oraşul este sinistrat. Vehiculele militare au desfundat străzile, au zdrobit maşinile, au spart magazinele, au culcat stâlpii electrici, au spart conductele de apă şi de canalizare. Nici cimitirul n-a fost cruţat. Din moscheia veche de opt secole, n-a mai rămas decât minaretul.

Beit Hanun credea că poate să respire uşurat după asalt, dar fulgerul s-a abătut din nou. La spitalul Kamal Adwan din Beit Lahiya, unde au fost transportate victimele, Ramez Athamana este la căpătâiul fiului său de şapte ani, căruia tocmai i-a fost amputat un picior. Şi-a pierdut soţia, cele două fiice, tatăl, bunica, cumnata, fratele, sora, soacra. În total, nouă dintre rudele apropiate. În patul vecin, alta dintre cumnatele sale a avut piciorul secţionat şi antebraţul smuls. “Nu-mi mai rămâne decât rezistenţa, atentatele-martir”, spune el.

Atunci când Ismail Haniyeh, primul-ministru, şi Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, apar în cameră, femeia le cere “să-şi asume responsabilităţile, să se unească”, să aibă grijă de copiii victimelor. Nu sunt lacrimi, nici strigăte. Doar un sentiment de injustiţie.

Cf. sursa în limba franceză.

IsraHell PM Ehud Olmert (de Latuff)


Religia celorlalţi… (de Raja Chemayel)

Un ziarist (isteţ) a zis odată: “Nu toţi musulmanii sunt terorişti, dar toţi teroriştii sunt musulmani.”

Accept că acesta este un fapt statistic imposibil de negat, dar numai atunci când calculăm “teroriştii fără uniformă”.

Dar pe de altă parte, am voie să întreb…

Am voie să întreb care este religia piloţilor bombardierelor B52 din US Air Force?

Am voie să întreb care este religia buldozeriştilor care trec cu şenilele peste casele palestiniene şi peste activiştii internaţionali pentru pace (Rachel Corrie)?

Am voie să întreb care este religia lui Tony Blair şi a lui George Bush?

Am voie să întreb care este religia celor care au aruncat 520.000 de bombe cu fragmentaţie în Libanul de Sud?

Am voie să întreb care este religia celui care l-a numit pe Ariel Şaron “un om al păcii”? şi care este religia acestui “om al păcii”?

Am voie să întreb care este religia dominantă a acestor două ţări care încearcă din răsputeri să aducă democraţia lor în Iraq?

Am voie să întreb care este religia temnicerilor de la Guantanamo şi a temnicerilor de la Auschwitz?

Sunt cumva buddhişti cei care au votat pentru Berlusconi, Bush şi Blair? Sau sunt buddhişti cei care construiesc un Zid în jurul palestinienilor înfometaţi?

vineri, noiembrie 17, 2006

Pinochet în Palestina (de Joseph Massad)

Înainte ca guvernul american să încredinţeze militarilor chilieni sarcina răsturnării guvernului ales democratic a lui Salvador Allende în 1973, acesta a dus la bun sfârşit un anume număr de misiuni importante în ţară, pregătind lovitura de stat de la 11 septembrie.

Erau incluse importante greve, îndeosebi cea a şoferilor care a paralizat economia, manifestaţii masive la care participau femei casnice şi copii din clasa de mijloc care agitau ulcioare şi cratiţe cerând de mâncare, eliminarea ofiţerilor armatei chiliene care se opunea suspendării democraţiei şi introducerii a unui guvern fascist susţinut de Statele Unite, şi o importantă campanie mediatică îndreptată împotriva regimului susţinută de CIA, care plasa articole în ziare precum El Mercurio şi altele.

Toate acestea în contextul în care Partidul Comunist şi Mişcarea Revoluţionară de Stânga criticau şi ele, iar uneori atacau regimul lui Allende pentru schimbările care avuseseră loc în poziţiile stângii.

Este important să nu uităm exemplul chilian atunci când privim situaţia palestiniană de azi, pentru că ea funcţionează ca o repetiţie a loviturilor de stat anti-democratice planificate de Statele Unite în alte părţi ale lumii.

Nu numai că Statele Unite şi Israelul susţin financiar pregătirea publică a unei lovituri de stat conduse de Fatah (şi în cazul Israelului, permisiunea transferurilor de arme către Garda Pretoriană a Preşedintelui Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas), dar serviciile de informaţii ale unui număr de ţări arabe prietene Israelului şi Statelor Unite şi-au instalat şi ele recent prăvăliile la Ramallah, arătându-şi astfel în mod şi mai deschis şi neruşinat importanta lor implicare pe termen lung, deşi minimizată, în gestiunea teritoriilor palestiniene.

Într-adevăr, “delegaţia” serviciilor de informaţii a uneia dintre ţările arabe a închiriat o clădire cu mai multe etaje în Ramallah pentru a-şi duce la bun sfârşit operaţiunile.

Israelul a ajutat la acest proiect răpindu-i şi arestându-i pe membrii Fatah care rezistă împotriva politicii colaboraţioniste a înalţilor responsabili.

În ceea ce priveşte conducerea însăşi a Fatah, ea şi-a înlăturat periodic membrii care se opuneau politicii sale şi i-a marginalizat pe aceia din Diaspora care continuă să-i reziste.

Şefii loviturii de stat a Fatah/Autorităţii Palestiniene sunt Abbas şi triumviratul: Muhammad Dahlan, Yasser Abd Rabbo şi Nabil Amr.

Profilul acestor trei oameni îi face cât se poate de potriviţi pentru această sarcină.

- Dahlan este universal cunoscut ca fiind un militar corupt, omul Americii şi al Israelului pe teren.

- Abd Rabbo (sau Yasser Abd Yasser, literalmente “Yasser, sclavul lui Yasser” din cauza supunerii pe care a avut-o faţă de Yasser) este arhitectul Acordurilor de la Geneva care recunoaşte dreptul Israelului de a fi un stat evreu rasist ca fiind legitim şi respinge dreptul reîntoarcerii refugiaţilor palestinieni ca fiind ilegitim.

A confirmat recent poziţia israeliană atunci când s-a bătut cu ministrul qatar al afacerilor externe şi echipa lui în timpul ultimei lor vizite în teritoriile ocupate.

- Amr este fostul ministru al informaţiilor din Autoritatea Palestiniană, şi un fost camarad al lobby-ului israelian, Washington Institute for Near East Policy.

El este cel care scrie discursurile lui Abbas şi ale lui Dahlan.

Abbas şi aceşti trei oameni nu numai că au organizat greve masive cu oamenii din securitatea Fatah pe care i-au înarmat pentru a menţine ordinea în teritorii în numele Israelului, şi grevele birocraţilor din ministerele Autorităţii Palestiniene, dar au forţat şi un mare număr de palestinieni, inclusiv pe învăţători şi pe profesori, sub ameninţarea armelor, să facă grevă împotriva Hamas, deşi cei mai mulţi dintre ei votaseră pentru Hamas şi refuzau să intre în grevă.

Palestinienii, care s-au luptat timp de decenii să-şi ţină deschise şcolile şi universităţile în ciuda regimului draconic israelian şi a suspendării educaţiei palestiniene, sunt acum forţaţi să oprească procesul educativ palestinian prin grevele împotriva Hamas impuse de Fatah şi găştile înarmate care ameninţă să tragă în oameni dacă refuză să urmeze directivele loviturii de stat pregătite de Fatah.

Mai mult, Abbas şi triumviratul din fruntea Fatah/Autorităţii Palestiniene au organizat manifestaţii la Ramallah cu palestinieni din clasele de mijloc, inclusiv femei casnice, care ş-au adus ulcioarele şi cratiţele, într-o scenă împrumutată din Santiagoul anului 1973, din timpul manifestaţiilor împotriva Hamas.

Presa controlată de Fatah, îndeosebi Al-Ayyam, dirijează cea mai mare parte a campaniei de propagandă anti-Hamas în vederea loviturii de stat şi joacă astfel acelaşi rol ca şi El Mercurio în Chili.

Al-Ayyam este ajutat în eforturile sale de către inteligentsia laică anti-Hamas, din cadrul căreia cei mai mulţi membri sunt plătiţi de finanţatorii procesului de la Oslo şi ONG-urile lor.

Aceşti vechi palestinieni de stânga, ca şi corespondeţii lor din Liban, sunt mai bine cunoscuţi azi ca Stângişti de Dreapta, căci poziţiile lor sunt de dreapta, deşi ei insistă asupra faptului că sunt în continuare stângiştii bazaţi pe poziţiile pe care le aveau în anii ’80 şi înainte.

Planul este ca liderii Fatah/Autorităţii Palestiniene să facă imposibilul pentru a provoca Hamasul la începerea unui război până când Fatah, cu ajutorul serviciilor de informaţii ale ţărilor arabe prietene, alături de Israel şi Statele Unite, să zdrobească Hamas şi să ia puterea.

Într-adevăr, prima rundă nereuşită a avut loc atunci când guvernul israelian a răpit o treime din guvernul Hamas, miniştrii Consiliului şi membrii Parlamentului, şi i-a aruncat în închisorile israeliene.

Acest lucru n-a fost suficient pentru a prăbuşi Hamas, şi ajutorul pe care Fatah îl dă ocupanţilor israelieni a lipsit.

În afara incendierii clădirii Consiliului Legislativ, bandele armate ale Fatah au ars şi biroul primului-ministru, au deschis focul împotriva maşinii lui, au incendiat birouri ale diferitelor ministere în mai multe reprize, au hărţuit şi ameninţat miniştrii şi parlamentarii Hamas pe care Israelul nu-i răpise şi arestase, a refuzat să permită ministerelor să acţioneze, şi aşa mai departe.

Totuşi, Hamas a hotărât cu înţelepciune să nu răspundă prin forţă decât dacă Fatah lansează un război global pentru a provoca lovitura de stat prevăzută, dar nu mai înainte.

Lovitura de stat prevăzută de Fatah este nu doar bazată pe popularitatea Hamas şi a victoriei sale electorale, dar în egală măsură pe capacitatea crescută a Hamasului de a se apăra împotriva forţelor Fatah.

Dacă Statele Unite şi Israel au înarmat bandele Fatahului sub conducerea lui Arafat pentru a zdrobi prima Intifada palestiniană şi tot restul rezistenţei împotriva ocupaţiei din 1994 încoace, azi, Hamas este aproape la fel de bine înarmat ca şi forţele Fatah şi poate apăra drepturile palestinienilor rezistând ocupaţiei israeliene şi colaboraţioniştilor palestinieni înarmaţi care caută s-o impună.

În aceasta constă diferenţa considerabilă dintre situaţia actuală şi cea din mijlocul anilor ’90.

Pentru a compensa acest nou echilibru de forţe, guvernul american, conform ziarului israelian Haaretz, formează garda pretoriană a lui Abbas la Ierihon de mai mult de o lună cu instructori ai armatelor americane, britanice, egiptene şi iordaniene, şi le furnizează arme în vederea confruntării cu Hamas.

La guvernul israelian, la rândul său, a aprobat recent transferul câtorva mii de puşti din Egipt şi din Iordania către forţele lui Abbas.

Israelienii au aprobat în egală măsură cererea Statelor Unite ca Israelul să autorizeze Brigada Badr – o parte a Armatei de Eliberare a Palestinei actualmente cantonate în Iodarnia – să se desfăşoare în Gaza.

Aceste etape au fost concepute de către generalul Keith Dayton, coordonatorul american al securităţii în teritoriile ocupate, care vrea ca Brigada Badr să funcţioneze în calitate de forţă de reacţie rapidă a lui Abbas “în Gaza”.

Ca avans posibil pentru a duce la creşterea securităţii şi a rolului său militar în teritoriile ocupate, guvernul iordanian a creat recent un comitet juridic pentru a revedea dispoziţiile deciziei Iordaniei “de a se dezangaja” din Cisiordania, anunţată în 31 iulie 1988, sugerând posibilitatea renunţării la o parte sau la toate aceste dispoziţii.

Mai recent, israelienii şi-au intensificat bombardamentele şi masacrele în Gaza, ultimul în ordine cronologică fiind acum Beit Hanun, unde au asasinat mai mult de 50 de palestinieni în câteva zile.

Mahmud Abbas şi triumviratul său de adjuncţi ezită, la ora actuală, să se lanseze într-un război civil, temându-se de o reacţie a publicului. Preferă să elimine partidul Hamas prin impunerea unui guvern “de unitate naţională” în mod progresiv şi pacifist.

Totuşi, Abbas şi triumviratul îşi pierd rapid răbdarea.

Într-adevăr, în timpul unei reuniuni organizate în grabă de Comitetul Central al Fatah din Diaspora care trebuia să se deruleze la Amman în urmă cu trei săptămâni, pentru a ratifica planurile loviturii de stat, membrii comitetului s-au opus loviturii de stat al lui Abbas susţinut de Statele Unite şi Israel, ceea ce l-a obligat pe Abbas să anuleze reuniunea pretinzând în mod mincinos o lipsă de cvorum.

Acest lucru explică disperarea lui Abbas pentru organizarea unei lovituri de stat fără pregătire adecvată.

Într-adevăr, s-a răspândit zvonul în teritoriile ocupate că atacurile disperate comise recent împotriva bisericilor creştine palestiniene erau opera unor bande înarmate. Cei care le-au trimis vor ca creştinii palestinieni şi lumea în ansamblul ei să creadă că erau actele Hamasului ca răspuns la declaraţiile rasiste ale papei împotriva Islamului. Hamas a condamnat cu îndârjire atacurile.

Unii din teritoriile ocupate cred că Hamas fusese în spatele acestor acte, dar cei mai mulţi ştiu că era lucra unor agenţi clandestini.

Planul partidului Fatah este simplu: chiar dacă Israelul şi aliaţii săi libanezi n-au zdrobit Hizballah în al şaselea război, Fatah şi aliaţii israelieni vor reuşi să zdrobească Hamas, chiar dacă războiul israelian neîncetat împotriva Hamas şi a palestinienilor devin un al şaptelea război total.

Numeroasele vizite ale Condoleezzei Rice în regiune de-a lungul acestor din urmă săptămâni sperau să aducă ultimele îmbunătăţiri acestui plan.

Dacă Hamasul, ca şi Hizballahul, ar fi putut fi provocat să răspundă militar, organizatorii loviturii de stat credeau că mânia Fatahului şi a Israelului (susţinuţi de Statele Unite, Iordania, Egipt şi Arabia Saudită) ar fi dezlănţuită pentru a se sfârşi cu Hamas.

Conducerea Fatah şi oamenii ei înarmaţi îşi ascuţeau cuţitele pentru încercarea de forţă. Hamas a rămas calm în ciuda presiunii.

Între timp, Ramallah propriu-zis (excluzând satele din jur), care continuă să fie ceea ce oamenii numez acum Zona Verde palestiniană [făcând aluzie la Zona Verde irakiană – n. tr.] adăposteşte, pe lângă echipele de informaţii israelien şi ale ţărilor arabe prietene Israelului, pe palestinienii care sunt plătiţi şi protejaţi de procesul de la Oslo, fie că este vorba de birocraţia legată de Oslo, de tehnicienii săi, de intelectualii ei plătiţi, sau oamenii de afaceri şi clasa medie recent obişnuită de noul consomaţionism pe care Zona Verde îl poate oferi.

Viaţa aceasta opulentă diferă de viaţa restului palestinenilor din afara Ramallah, care trăiesc în mizerie, în foamete, şi sub bombardamentele israelienilor şi atacurile sălbatice ale coloniştilor evrei, ca să nu menţionăm hărţuirea bandelor armate ale Fatah.

La Ramallah, bandiţi care nu reflectează prea mult trag la întâmplare în timpul manifestaţiilor, rănind şi omorându-i uneori pe trecători “din greşeală”.

Chiar şi cei câţiva intelectuali laici care îndrăznesc să se opună Fatahului în interiorul oraşului Ramallah sunt hărţuiţi în diferite moduri. Unii dintre ei devin victimele unor furturi misterioase care se repetă de fiecare dată când fac declaraţii anti-Fatah.

Menţinerea Ramallahului ca Zonă Verde este primordială pentru Abbas şi triumviratul aflat în fruntea Fatah/Autorităţii Palestiniene, care se tem că o reformă condusă de Hamas ar lipsi elita de avantajele corupţiei şi de dolce vita pe care le-o asigură conducerea Fatah.

Între timp, Abbas şi triumviratul său vor continua să trateze Hamasul aşa cum Israelul a tratat întotdeauna Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi alte ţări arabe.

În timpul negocierilor interminabile pe care Hamas le-a purtat cu Fatah pentru evitarea unei încercări de forţă, de fiecare dată când Hamas era de acord în privinţa unei cereri a Fatah, Fatah ridica miza şi insista pentru a obţine o nouă concesie sau pretindea că cererile sale iniţiale incluseseră întotdeauna termeni suplimentari, iar în caz contrar toate înţelegerile de până atunci cădeau.

De altminteri, Fatah interpreta apoi public concesiile făcute de Hamas după ce includea în cadrul lor lucruri asupra cărora Hamas nu-şi dăduse niciodată acordul.

Dacă este o reminiscenţă a strategiei negocierilor post-Oslo pe care israelienii au utilizat-o cu succes în relaţia cu Arafat, acest lucru se datorează faptului că este una şi aceeaşi strategie reluată.

Abbas a ajuns până la a părăsi negocierile, şi a refuza să vorbească şefilor Hamas, exact aşa cum israelienii o făcuseră adesea cu Autoritatea Palestiniană.

De altminteri, dacă israelienii desfăşoară adesea operaţiuni clandestine împotriva intereselor occidentale pentru a implica guvernele arabe, exemplul cel mai flagrant fiind infama afacere Lavon de la mijlocul anilor ’50 vizând Egiptul, operaţiuni similare sunt comise pentru a implica Hamas prin intermediul agenţilor clandestini, ca ilustrul exemplu recent al atacurilor îndreptate împotriva bisericilor. Ar putea fi prevăzute mult mai multe operaţiuni de acest gen.

Foaia de viţă care acoperea întregul colaboraţionism şi supunerea conducerii Fatah faţă de interesele israeliene a căzut acum.

În consecinţă, rămân puţine lucruri care ar putea reţine Fatah de la acţiune.

Săptămânile care vor veni se vor decide în funcţie de dorinţa responsabililor Fatah să se bată ca să-şi salveze pieile şi averile, şi de răbdarea Hamas în faţa unei asemenea operaţiuni banditeşti.

Aşteptând deznodământul situaţiei, ce se poate vedea în teritoriile palestiniene nu este nimic altceva decât un script chilian.

Pinochet este în Palestina. Totuşi, succesul său este departe de a fi sigur.

Cf. versiunea in limba engleza.

Caricatura zilei



De Latuff (Brazilia)

miercuri, noiembrie 15, 2006

Masacrele israeliene din Palestina

AVERTISMENT: Acest articol conţine imagini extrem de şocante… Imagini pe care nu le vedeţi în general la TV sau în ziare. De fapt, o anume ţară de pe pământ ar plăti orice ca aceste imagini să nu apară nicăieri. Dacă aveţi inima slabă, NU DERULAŢI CURSORUL!

În ce mă priveşte, le-am primit în e-mail în urmă cu trei zile şi am fost atât de oripilat de ceea ce a surprins ochiul rece al aparatului foto încât le-am şters fără să am cea mai mică intenţie să le reiau în acest blog. Adevărul ne face liberi, nimic mai corect, dar Iisus n-a spus niciodată c-ar fi şi plăcut…

În cursul zile însă un oarecare domn Alin, de naţionalitate evreiască, m-a abordat spunându-mi că “palestinalacrimamea.blogspot.com e plin de minciuni si ura difuza si mascata”. A făcut apoi diferite aluzii la faptul că Iisus era “palestinian si mandru ca era evreu! A avut probleme cu politica altor evrei, a cotropitorilor romani, a unor neamuri minore din regiune, dar a preferat sa traiasca acolo si sa fie evreu! Asta e istoria, hai sa incercam s-o respectam.” În cele din urmă, domnul Alin s-a epuizat intelectual în diatriba: “Unde erau arabii atunci?! Arabii au venit mult mai tarziu, au impins afara pe cine le-a venit l-a indemana si au umflat ce-au putut. Drept de intoarcere? Al cui? Al rusilor in Basarabia?

Nu voi pierde timpul polemizând cu oameni şchiopi la istorie, şchiopi la logică, şchiopi la bun simţ elementar. Planeta este plină cu oameni infirmi la aceste capitole, şi nici un popor n-a fost lipsit de asemenea uscături. Istoria stă mărturie pentru faptul că palestinienii de azi sunt evreii care n-au plecat în diaspora şi, fie şi-au păstrat credinţa strămoşească, fie au intrat în creştinism sau în islam. Istoria stă mărturie pentru faptul că musulmanii nu au dat pe nimeni afară din Palestina şi nici n-au colonizat-o cu arabi din peninsulă (de unde atâţia?!?), iar convertirile masive la islam s-au făcut după ce creştinii palestinieni au luat contact cu cruciaţii europeni şi apetenţa lor pentru jaf. Istoria stă mărturie pentru faptul că evreii, creştinii şi musulmanii au trăit fără epurare etnică şi genocid lent în perioada dinaintea colonizării britanice. Istoria stă mărturie pentru faptul că până în 1948 Palestina a fost unul din locurile de pe pământ care a cunoscut toleranţa şi diversitatea.

Cine este domnul Alin în faţa acestor realităţi? Cine este sunt toţi alinii în raport cu realităţile inconturnabile ale eticii, ale moralei universale, ale faptelor pure? Nişte nimeni, nişte nimici. Cum se poate schimba furtul cel mai mare al al secolului XX în ceva acceptabil? Cum se poate schimba lungul şir de crime de care are nevoie idolul Israel în ceva normal? În virtutea cărui tupeu poate cineva să pretindă că expulzarea a trei sferturi de milion de palestinieni poate avea ca bază un text sacru vechi de câteva mii de ani, în care Dumnezeu promitea o bucată de pământ în cu totul alte circumstanţe, cu totul altor oameni, în anumite condiţii, a căror nerespectare avea să ducă la anularea promisiunii divine? Ca să creadă cineva că în Israel se ucide în numele lui Dumnezeu, trebuie să facă tot atâta efort cât şi ateii care cred concomitent că fac parte din “poporul ales”…

Domnul Alin a avut dreptate însă în două privinţe, şi onestitatea mă obligă să le înregistrez. Întâi de toate, atunci când n-a folosit în ceea ce mă priveşte acuza de operetă: “antisemitism”. Ar fi fost un pas hazardant, în condiţiile în care blogul “Palestina…” găzduieşte texte şi analize ale unor evrei, israelieni sau nu: Norman Finkielstein, Gilad Atzmon, Uri Avnery, Tanya Reinhart, Noam Chomsky, Israel Adam Şamir, Gideon Levy ş.a. Lor li se adaugă autori de origine arabă, palestinieni sau nu: Raja Chemayel, Mahmud Muharib, Jamal Juma, Georges Corm, Lara Deeb ş.a. În Palestina virtuală pe care o construiesc eu evreii şi arabii nu se omoară între ei, nu-şi demolează casele, nu-şi iau copiii ostatici…

Şi a mai avut domnul Alin dreptate într-o privinţă deloc neglijabilă: “palestinalacrimamea.blogspot.com e plin de minciuni si ura difuza si mascata”. Într-adevăr, blogul meu este plin de minciuni şi de ură. De minciunile propagandei israeliene şi occidentale – demascate. De ura zioniştilor – împotriva creştinilor şi a musulmanilor palestinieni, bărbaţi, femei, copii, bătrâni fără diferenţă. Şi mai este plin de disperarea victimelor şi de durerea lor. Mi-ar fi plăcut să construiesc un spaţiu despre folklorul palestinian, despre arta tradiţională islamică şi creştină din această parte a lumii. Despre un model de convieţuire paşnică între cele trei religii monoteiste. Va fi să fie!

Va veni şi vremea în care lacrimile pentru Palestina se vor preschimba în lacrimi de bucurie. O vom trăi cu toţii. Şi alinii, şi eu.

Până atunci, reproduc mai jos fotografiile URII ZIONISTE:



Masacrul de la Beit Hanun, 8 noiembrie 2006. De la capturarea israeliano-francezului Gilad Şalit de către Rezistenţa Palestiniană, în 25 iulie 2006, 396 de palestinieni au fost ucişi de către armata de ocupaţie israeliană în Gaza, iar 4600 au fost răniţi (dintre care 1700 de copii). Dintre cei răniţi, 940 vor rămâne cu dizabilităţi pentru restul vieţii, 135 au suferit amputări ale membrelor inferioare sau superioare, 54 de palestinieni au suferit arsuri de gradul trei.

Israelul are dreptul să se apere de această fetiţă palestiniană. Aşa că a făcut-o...

Picioarele acestui bărbat au trebuit amputate din cauza unei “erori”…

Răni produse de noile arme israeliene. Carnea pare arsă şi dezintegrată, lichefiată. Laboratoarele Universităţii din Parma, Italia, au identificat în componenţa proiectilelor un foarte mare procent de carbon, la care se adaugă cupru şi alte metale. Este vorba de proiectile cu multiplă explozie (DIME), invenţie americană.

Aici a fost o casă. A mai rămas o baie de sânge.


Acest băiat palestinian a fost omorât în timp ce dormea. Statul Israel s-a apărat din nou…

(AFP) : Cei 47 de membri ai UN Human Rights Concile au votat cu o majoritate clară trimiterea unei misiuni internaţionale care să examineze impactul atacurilor mortale ale Israelului îndreptate împotriva căminelor din Beit Hanun.
[…]
Opt ţări, inclusiv Canada şi naţiuni europene precum Marea Britanie şi Germania, s-au opus. Şase ţări, inclusiv Franţa, Elveţia şi Japonia, s-au abţinut.

Cf. sursa foto.

luni, noiembrie 13, 2006

Zece ochi pentru unul singur… (de Dominique Vidal)

Informaţia, în timp de război, nu diferă cu adevărat de ceea ce este în timp de pace. Conflictele sunt ca o lupă care îngroaşă defectele obişnuite. Astfel, dezbaterea asupra “disproporţionalităţii” ofensivei israeliene ţine de o tendinţă de a cum obişnuită spre “două măsuri”, care conduce la ierarhizarea victimelor luptelor din Orientul Apropiat ca, în Franţa, cele ale rasismului.

În centrul uneia dintre sălile mesopotamiene ale muzeului Luvru se ridică o impozantă sculptură din bazalt de mai mult de doi metri înălţime, realizată aproximativ în anul 1730 înainte de Iisus Hristos. În vârful ei, înaintea lui Şamaş, zeu al Soarelui şi simbol al Justiţiei, tronează regele Hammurabi, căreia îi reproduce codul, unul dintre cele mai vechi din lume. Printre legile compilate în caractere cuneiforme figurează aceea, faimoasă, a talionului, care stabileşte reciprocitatea crimei şi a pedepsei.

Din acest principiu se inspiră Vechiul Testament atunci când afirmă (Levitic, 9, 17-22): “Dacă un om omoară o fiinţă umană, oricare ar fi ea, să fie dus la moarte. Dacă loveşte un animal, îl va înlocui – viaţă pentru viaţă. Dacă un om provoacă o infirmitate unui compatriot, i se va face ceea ce a făcut: fractură pentru fractură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.” Mai departe, Leviticul (19, 18) stabileşte totuşi reconcilierea: “Tu nu te vei răzbuna, nici nu vei păstra ranchiună.”

Noul Testament (Matei, 5, 38-42) contrazice în mod explicit legea talionului prin gura lui Iisus: “Aţi aflat că vi s-a spus: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar eu vă spun să nu vă împotriviţi celui rău. Dimpotrivă, dacă cineva te pălmuieşte pe obrazul drept, întindeţi-i şi obrazul stând.” În privinţa Coranului, acesta ezită (sura II, versetul 178): “Vi s-a prescris talionul în privinţa celor ucişi: un om liber pentru un om liber, un sclav pentru un sclav, o femeie pentru o femeie. Iar celui căruia i s-a iertat din partea fratelui său ceva, i se arată bunăvoinţă, iar despăgubirea se îndeplineşte după cuviinţă.”

Ne putem îndoi că Ehud Olmert şi Amir Pereţ vor intra în Istorie altfel decât ca iniţiatorii unui război pe cât de contra-productiv pe atât de sângeros. În orice caz ei au inventat o versiune încă şi mai teribilă a formulei biblice: “Zece ochi pentru un ochi, zece dinţi pentru un dinte.” Căci operaţiunile denumite poetic “Ploaie de vară” şi “Schimbarea direcţiei” au costat viaţa a 160 de israelieni (din care o mare majoritate soldaţi) şi 1400 de libanezi şi palestinieni (din care o zdrobitoare majoritate civili), cărora li se adaugă pierderile Hizballahului, estimate undeva între 80 (conform surselor mişcării) şi 500 (după Israel) (1). Acest bilanţ – a cărui proporţie depăşeşte pe cea a celei de-a doua Intifada şi a represiunii sale (aproximativ 1000 de morţi israelieni şi 4300 de palestinieni) – pune o întrebare redutabilă, căreia cei însărcinaţi cu “vinderea” conştiinţei liniştite ar trebuie să răspundă: viaţa unui israelian valorează, în ochii lor, de zece ori mai mult decât cea a unui arab?

Caracteristică a conflictelor aşa-zis “asimetrice”, inegalitatea în faţa morţii reprezintă călcâiul lui Ahile al susţinătorilor fervenţi ai Israelului. Bernard-Henri Lévy a simţit-o şi a scris, în bloc-notesul său din Point, încă din 20 iulie: “Am totuşi pofta să-i întreb pe cei care vorbesc [de disproporţie] cum ar reacţiona dacă nişte commandouri teroriste ar veni, pe teritoriul nostru, în cel mai total dispreţ, chiar negându-ne frontierele, pentru a răpi soldaţi francezi (2).” André Glucksmann, în ceea ce-l priveşte, a preferat contra-atacul: “Indignarea multor indignaţi mă indignează la rândul meu. (…) Unii morţi musulmani cântăresc greutatea unei pene, alţii tone. Două greutăţi diferite.” (3) A opus indignarea trezită de morţii din Cana tăcerii asupra celor din Irak, Cecenia şi Darfur.

Dar indiferenţa celor mai multe dintre organele mass-mediei în privinţa celei de-a doua categorii ar putea justifica escamotarea primei? Lui André Glucksmann iar fi greu să dea un răspuns pozitiv, cu atât mai mult cu cât în 1999 a semnat, împreună cu Romain Goupil, Claude Lanzmann şi Bernard-Henri Lévy - care de data asta au susţinut cu toţii războiul Israelului – un apel în favoarea Ceceniei care declara: “Condamnăm, bineînţeles, terorismul, dar războiul împotriva teroriştilor nu trebuie să ducă la bombardarea civililor.” (4) În ceea ce-l priveşte pe “Malraux al timpurilor moderne” (sau, conform hagiografilor, Sartre sau Tocqueville), care pretinde că vede în tripla răpire cheia acestui război, se preface că uită faptul că “vulcanul” israeliano-palestinian, pentru a relua formula lui Yasser Arafat, cunoaşte de aproape 60 de ani repetate erupţii: 1948, 1956, 1967, 1973, 1982, plus două Intifada, şi, prin extensie, un război civil în Liban şi două războaie în Irak…

Orice luare de ostateci este evident condamnabilă. Dar cum poate fi astfel prezentată capturarea, în 25 iunie, a soldatului Gilad Şalit, şi nu răpirea a 34 de miniştri şi deputaţi palestinieni patru zile mai târziu, plus, la începutul lunii august, arestarea preşedintelui Consiliului legislativ? La fel, Israelul n-a folosit pretextul celor doi prizonieri făcuţi de Hizballah pentru a lua la rândul său ca ostateci… două populaţii întregi, cea a Fâşiei Gaza şi cea a Libanului – plus, de altminteri, cea din nordul propriei ţări? Fără să mai punem la socoteală că aceşti trei soldaţi ar trebui să beneficieze de un schimb de prizonieri (acelaşi pe care Israelul a refuzat să-l admită la sfârşitul lunii iunie precum şi la jumătatea lunii iulie), în timp ce libanezii vor trebui să-şi plângă morţii şi, odată cei 900.000 de refugiaţi întorşi la căminurile lor, să reconstruiască o ţară devastată…

Majoritatea televiziunilor, radiourilor şi a ziarelor ne-au servit această viziune părtinitoare ad nauseam. Cel care se emoţionează la soarta celor trei israelieni prizonieri poate ignora mai mult de 10.000 de prizonieri palestinieni, dintre care 600 arestaţi în iulie (5)? Faptul că Hizballah trage unele dintre rachete pline de bile ucigaşe autorizează Israelul să utilizeze bombe-ciorchine, bombe cu fosfor sau cu uraniu sărăcit, fapt afirmat de Human Rights Watch (6)? Iar atunci când această organizaţie non-guvernamentală reaminteşte solemn că indistincţia dintre ţintele civile şi militare constituie o “crimă de război”, precizând că “nu a găsit cazuri în care Hizballah să se fi servit de civili ca de scuturi umane pentru a se proteja de represaliile israeliene.” Desigur, “combatanţii şi-au instalat lansatoarele de rachete în zone populate sau apropiate observatorilor Naţiunilor Unite”, dar aceasta “nu justifică utilizarea prelungită de către armata israeliană a unei forţe oarbe [nedescriminatorii] care a costat atâtea vieţi ale civililor” (7). La fel, poate fi credibil cel care deplânge dezastrele produse de Hizballah în nordul Israelului, justificând concomitent “potopul de foc, de fier, de oţel, de sânge” israelian care a răvăşit infrastructura ţării Cedrului – imobile, străzi, poduri, porturi şi aeroporturi, centrale electrice, uzine, etc.? Aşa încât costul războiului este estimat la 1 miliard de dolari într-un caz, şi de la 6 la 10 miliarde în celălalt…


Un reflex mental pavlovian

Logica celor “două măsuri” nu este rezervată Orientului Apropiat. În clasa politică franceză, printre jurnalişti şi numeroşi dintre concetăţenii noştri, ea a devenit un fel de reflex mental atât de pavlovian încât pare uneori aproape inconştient. Şi operează în privinţa multor altor subiecte.

Ca dovadă afacerile Ilan Halimi şi Şahib Zehaf. În 13 februarie 2006, Ilan Halimi, în vârstă de 23 de ani, este regăsit mort după ce fusese sechestrat şi torturat la Bagneux (Hauts-de-Seine). Deşi probabil, datorită originilor victimei şi anumitor cuvinte ale răpitorilor, caracterul antisemit al crimei nu este clar dintru început. Acest lucru nu-i împiedică pe principalii reprezentanţi au autorităţii statului, precum şi pe cei ai Bisericilor, ai partidelor politice şi ai mass-mediei. Mai mult de 50.000 de persoane defilează în Paris în 26 februarie. Şase zile mai târziu, la Oullins (Rhône), trei lovituri de revolver îl omoară pe Şahib Zehaf, în vârstă de 42 de ani. În mod aparent din aceleaşi motive, caracterul rasist al crimei nu este nici aici mai sigur. Dar aproape toţi cei care se angajaseră pentru Ilan Halimi tac. Vor trebui trei săptămâni pentru ca 2000 de persoane să manifesteze la Lyon. SOS-Rasism lipeşte pe zidurile Franţei un afiş care afirmă: “Un arab ucis la Oullins, un evreu ucis la paris, sunt doi camarazi asasinaţi”…

Acest dezechilibru nu are nimic excepţional: el caracterizează cele mai multe dintre comentariile în privinţa rasismului şi a antisemitismului din Franţa. Actele de violenţă antievreiască au indiscutabil crescut numeric mai mult decât altele între 2000 şi 2002. Apoi fie au crescut mai puţin rapid, fie – ca în 2005 – au scăzut mai rapid. Comisia naţională consultativă a drepturilor omului (CNCDH) o scrie negru pe alb (8). Or nu numai oamenii politici şi ziariştii subestimează puseul cantitativ al rasismului antiarab şi islamofob, ci îi neglijează în egală măsură dimensiunea calitativă: contrastul între marginalizarea antisemitismului şi recrudescenţa prejudecăţilor antiarabe şi antimusulmane de după 11 Septembrie. În fapt, 90% dintre francezi sunt gata să aleagă un preşedinte al republicii evreu, dar numai 36% ar vota pentru un candidat musulman (9).

Să citim – cu precauţiile normale – studiul realizat pentru raportul din 2006 al CNCDH. Un francez din trei se recunoaşte rasist (8% mai mult ca în 2004), iar 63% (+ 5%) consideră că “anumite comportamente pot uneori să justifice reacţii rasiste”. În ceea ce priveşte victimele rasismului, sondajele îi desemnează pentru început pe “nord-africani” şi pe “musulmani” (42%), urmaţi de “străini” şi de “imigranţi” (26%), apoi de “africani” şi de “negri” (17%) – după care vin “francezii” (12%), “evreii” (6%) şi “persoanele cu altă culoare a pielii” (6%)…

A continua să ierarhizăm diferitele forme ale rasismului ar însemna să le construim fiecăreia o bază. Unii, în mod clar, n-au înţeles asta, aşa cum o confirmă reacţiile la recenta disoluţie a Tribu Ka, în virtutea legii din 10 ianuarie 1936 “relativă la grupele de luptă şi la miliţiile private” – decretul guvernamental evocă, pe bună dreptate, “propagarea de idei şi de teorii tinzând să justifice şi să încurajeze discriminarea, ura şi violenţa rasiale” (10). Tot atâtea caracteristici ale altor grupuscule non-dizolvate, îndeosebi Liga Apărării Evreieşti, interzisă în USA, în Canada şi, sub forma partidului Kach, în Israel. Nu se mai numără, totuşi, agresiunile pe care le-a comis, la fel ca şi Betar, împotriva militanţilor favorabili unei păci juste între Israel şi Palestina, chiar şi în sânul tribunalelor (11). Cine a relevat această contradicţie?

Un ultim fapt tulburător. A doua zi după mişcarea împotriva “contractului precaritate excluziune” (CPE), Humanité a lansat o petiţie pentru amnistierea manifestanţilor condamnaţi “pe bandă” de către tribunale – şi care n-au beneficiat până la urmă de graţierea prezidenţială decât în 14 iulie. De ce nimeni nu a luat o iniţiativă comparabilă pentru a apăra sutele de tineri condamnaţi pe nedrept, toamna trecută, în timpul revoltei din suburbii?

Dezbatere pur ideologică, se va spune. Nimic de acest fel – doar refuzul intransigent al celor “două măsuri” condiţionează, mai ales, orice soluţie pacifistă a conflictului israeliano-arab. Între alte motive ale agresiunii lor, conducătorii israelieni asigură că vor să suplinească incapacitatea Beirutului, până în acest moment, de a aplica rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Încântată de această proclamaţie, “comunitatea internaţională” nu-şi mărturiseşte surpriza: este totuşi prima oară când Tel-Avivul se preface că respectă rezoluţiile Naţiunilor Unite.

Dacă Israelul chiar doreşte să le aplice – cele ale Consiliului de Securitate, chiar şi ale Adunării Generale (12) – atunci are la ce lucra. Rezoluţia 181, din 29 noiembrie 1947, decide “împărţirea” Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul arab. Rezoluţia 191, din 11 decembrie 1948, stabileşte “dreptul la întoarcere” al refugiaţilor. Rezoluţia 242, din 22 noiembrie 1967, stabileşte “retragerea forţelor armate israeliene din teritoriile ocupate” în schimbul recunoaşterii “dreptului său de a trăi în pace în interiorul unor frontiere sigure şi recunoscute”. Rezoluţia 3226, din 22 noiembrie 1974, menţionează explicit “dreptul la suveranitate şi la independenţă naţională a poporului palestinian”, etc.

Să nu le uităm pe ultimele trei cele mai recente. Cea a Consiliului de Securitate (1397) care, în 12 martie 2002, reafirmă pentru prima dată din 1947 “o viziune în care două state, Israel şi Palestina, trăiesc alături unul de celălalt în frontiere sigure şi recunoscute”. Cea a Adunării Generale (A/RES/ES-10/15) care, în 20 iulie 2004, îşi însuşeşte avizul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga care cere distrugerea zidului din Cisiordania. Şi bineînţeles 1701, prin care Consiliul de Securitate a pus capăt, în 11 august, războiului din vara lui 2006…

Note

(1) Toate aceste cifre au fost furnizate de către Agenţia France-Press (AFP) în 14 august. Asociaţia israeliană Betselem estimează că iulie 2006 a fost luna cea mai ucigaşă în Palestina in aprlie 2002: “Aproape jumătate dintre victimele din Fâşia Gaza din iulie au fost civili care nu luau parte la ostilităţi”, B’Tselem, 3 august 2006.

(2) Să notăm utilizarea verbului “a răpi”: cei trei soldaţi nu sunt totuşi nişte copiii, chiar dacă îl minunează pe BHL prin alura lor “dezinvoltă”, care-i aminteşte “vesela busculadă a batalioanelor de tineri republicani” spanioli (Le Monde, 27 iulie 2006). În mod curios, Claude Lanzmann va utiliza acelaşi verb în pamfletul său din Le Monde (3 august 2006)

(3) Le Figaro, 8 august 2006.

(4) Le Figaro, 15 noiembrie 1999.

(5) World War 4 Report, 31 iulie 2006.

(6) Cf. The New York Times, 25 juillet 2006 şi « Mideast Weapons Deserve Scrutiny », Fair, 2 august 2006.

(7) Cf. « Israel's Indiscriminate Attacks Against Civilians in Lebanon », Human Rights Watch, août 2006.

(8) A se citi raporturile din 2001 până în 2006 la : www.commission-droits-homme.fr

(9) Cf. respectiv Nonna Mayer, « Franţa nu este antisemită », Le Monde, 4 aprilie 2002, şi ancheta « Islamul în Franţa » realizată de Artenice Consulting, aprilie 2004.

(10) AFP, 29 iulie 2006.

(11) Se poate găsi un comentariu pe Communautarisme.net : « Extremismul pro-israliean – principalele fapte imputate », octombrie 2004.

(12) A se consulta site-ul www.un.org/Depts/dpa/qpal

Cf. sursa în limba franceză.

duminică, noiembrie 12, 2006

Ierusalimul de Est, simbol al crimelor nepedepsite (de Hind Khury)

Am decis, în această perioadă teribilă, să evoc chestiunile statutului final [al relaţiilor israeliano-palestiniene] prin prisma Ierusalimului în scopul demontării argumentului securitar, astfel încât acesta să nu mai poată servi drept justificare nici politicii coloniale puse în operă de Israel, nici crimelor comise, mai cu seamă în Gaza, împotriva poporului nostru.

Ierusalimul este una dintre cele cinci probleme-cheie pe care am decis să nu le tratăm în timpul concluzionării acordurilor de la Oslo, celelalte patru fiind: refugiaţii, frontierele, coloniile şi apa. O privire rapidă asupra stării actuale a acestor cinci chestiuni revelează în ce măsură statutul final este compromis: dublarea numărului coloniilor în zece ani, anexarea văii Iordanului (frontiera orientală) reprezentând o treime din Cisiordania, refuzul Israelului de a recunoaşte dreptul la reîntoarcere sau responsabilitatea sa în exilul palestinienilor şi Nakba lor (catastrofa) din 1948, anexarea teritoriilor fertile, a puţurilor şi a zonelor acvifere prin intermediul Zidului… Este timpul ca aceste chestiuni să fie tratate şi să se constate atât eşecul negocierilor parcelare şi cel al soluţiilor unilaterale sau militare. Şi dacă această schimbare ar începe la Ierusalim…

Istoria Ierusalimului nu este doar istoria unui oraş de trei ori sfânt, leagăn al religiilor monoteiste, este înainte de toate istoria unei coabitări milenare, a pluralismului de atâtea ori pus la încercare, dar care constituie specificul acestui oraş. Israelul a atentat la acest pluralism, mai ales de la anexarea părţii orientale a oraşului în 1967, oficializată prin legea fundamentală din 30 iulie 1980 care declară Ierusalimul “capitala reunificată şi eternă a Israelului”. Această lege a fost condamnată prin rezoluţia 478 din 20 august 1980 a Consiliului de Securitate, aşa cum reaminteşte avizul CIJ privitor la Zid. Totuşi, Israelul n-a încetat să multiplice faptele perpetrate cu scopul transformării acestei anexări într-un gest ireversibil. Numeroşi actori ai mass-mediei utilizează termenul “Ierusalim” pentru a desemna Israelul, deşi cvasi-totalitatea statelor refuză să recunoască Ierusalimului calitatea de capitală a Israelului, în absenţa unei soluţii negociate cu palestinienii.

Colectivităţile teritoriale din Europa cooperează cu oraşul, recunoscând de facto anexarea Ierusalimului de Est, aprobând politicile discriminatorii puse în practică de către municipalitate. Unele întreprinderi, printre care două franceze, Alstom şi Connex, construiesc o linie de tramvai care trebuie să lege două colonii de Ierusalimul de Vest, deşi acestea sunt construite în teritoriile ocupate. Îşi imaginează europenii că participă în acest fel la negarea existenţei noastre în sânul acestui oraş? Palestinienii şi-au văzut capitala izolată, ruptă de mediul palestinian. Satele învecinate, care aveau o legătură existenţială cu oraşul, universitatea şi spitalele lui, nu mai pot accede acolo. Ţesătura socio-economică s-a rupt, ţesătura naţională este în suferinţă.

Ierusalimul concentrează diferitele politici ale colonizării Israeliene. Coloniştii, care sunt în număr de 200.000, sunt acum la fel de numeroşi ca şi palestinienii în sânul oraşului. În timp ce celor din urmă nu le-a mai rămas ca să trăiască şi să se dezvolte decât 9% din teritoriul oraşului, coloniştii beneficiază de străzi speciale, de pământuri expropriate şi de toate avantajele care le facilitează extinderea. Zidul anexează coloniile, materializând încercuirea şi izolarea oraşului. Discriminările împotriva locuitorilor, vizând să-i determine să părăsească oraşul, se multiplică şi privesc fiscalitatea, serviciile făcute de către municipalitate, refuzul de a acorda permise de conducere şi demolarea accelerată a caselor…

Israelul caută să organizeze absenţa palestiniană. Această politică trece prin eliminarea partenerului palestinian, căruia i se deplânge concomitent absenţa. Ea a conţinut paroxismul în momentul închiderii Casei Orientului, care era inima palpitândă a Palestinei în Ierusalim. “Foaia de drum” care recomanda redeschiderea instituţiilor palestiniene din Ierusalimul de Vest a rămas literă moartă.

Ierusalimul este în acest fel reflexul absenţei de perspective politice şi umane care face cu atât mai penibil angajamentul insuficient al comunităţii internaţionale şi absenţa presiunilor împotriva guvernului israelian. Distanţa dintre cuvinte şi acte este vertiginoasă. Toată lumea recunoaşte în cuvinte că Ierusalimul de Est trebuie să fie capitala statului Palestina, dar în acte nimic nu este făcut pentru a împiedica distrugerea acestui obiectiv, în timp ce nici o reglementare a conflictului nu este posibilă fără Ierusalim. Constrângerea, presiunile, sancţiunile sunt extrem de rare în limbajul şi în practica diplomatică privitoare la Ierusalim.

Astfel, cele trei condiţii impuse guvernului palestinian imediat după alegerile legislative din ianuarie 2006 (recunoaşterea Israelului, deşi aceasta a fost făcută de către Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, încetarea violenţei, recunoaşterea acordurilor trecute) nu au echivalent din partea israeliană. Totuşi, politica israeliană distruge Palestine, nu printr-o frază într-o cartă, ci printr-un ansamblu de măsuri pe teren. Încetarea violenţei este un obiectiv comun, dar trebuie să fie reciproc şi nu poate fi durabilă fără un proces politic viabil. Armistiţiul decis de facţiunile palestiniene în urmă cu doi ani a fost minat de asasinatele extrajudiciare şi de incursiunile cotidiene [ale armatei israeliene în teritoriile ocupate]. Din iunie, mai mult de 350 de palestinieni şi-au găsit moartea, dintre care mai mult de 70 în Gaza în cursul săptămânii din urmă. Lor li se adaugă doi israelieni. Rachetele care servesc drept pretext Israelului pentru a-şi justifica sutele de morţi au făcut 5 morţi în 6 ani. Cui i se cere încetarea violenţei? Israelul continuă să violeze acordurile semnate: construirea coloniilor, măsurile care schimbă statutul Ierusalimului, refuzul de a respecta calendarul retragerilor prevăzute prin acorduri, renegocierea permanentă a acordurilor negociate…

Ocupaţia, care este cauza conflictului, poate între timp să-şi continue cursul. Crearea unui fapt ireversibil pe teren, dispreţuind nu doar drepturile poporului palestinian în ansamblu, dar şi drepturile individuale cele mai elementare, nu poate să constituie un răspuns la violenţa căreia îi este cauza principală. Calea care duce la pace, deci la securitate, trece prin recunoaşterea drepturilor poporului palestinian. Acest adevăr elementar ne-ar fi permis să salvăm nenumărate vieţi.

De la sosirea lui la putere, Mahmud Abbas a încercat să elaboreze o strategie clară de uniune a palestinienilor, fondată pe necesitatea unui proces politic şi a negocierilor pentru obţinerea eliberării Palestinei. Refuzul israelian în privinţa dialogului, agresiunile israeliene pe terne, lipsa angajamentului internaţional, au zădărnicit acest proiect. Crimele comise în Gaza survin în momentul în care trebuia anunţată formarea unui guvern de uniune naţională. Coincidenţă?

Absenţa perspectivei politice nu poate decât să conducă la şi mai multă violenţă. Nepedepsirea actelor comise de israelieni anunţă haosul. Distrugerea metodică a statului palestinian înainte de naşterea lui nu poate decât să compromită orice soluţie a conflictului. Ierusalimul trebuie să fie un oraş deschis, nu închis, un oraş al pluralismului, nu al exclusivismului, un oraş al păcii, nu al ocupaţiei. Refuzul dialogului, exigenţa condiţiilor prealabile şi unilateralismul au permis mult prea mult timp să se eludeze adevăratele întrebări. Colonialismul şi dispreţul pentru legalitatea internaţională sunt adevăratele obstacole în calea păcii, piedicile ce trebuie arătate cu degetul, cele care trebuie combătute.

Hind Khury este delegat general al Palestinei în Franţa şi ex-ministru însărcinat cu problemele Ierusalimului.

Cf. versiunea în limba franceză.

Evreii şi arabii nu vor putea niciodată să trăiască împreună, spune vice-prim-ministrul Israelului (de Harry de Quetteville)

Atunci când Avigdor Lieberman, un politician israelian cu mare popularitate, comparat frecvent cu austriacul Jörg Haider şi cu francezul Jean-Marie Le Pen, propunea ca mii de palestinieni să fie duşi la Marea Moartă şi înecaţi acolo, era doar un membru prea puţin important al guvernului.

Acest lucru s-a petrecut în urmă cu trei ani. Dar luna trecută controversatul naţionalist s-a alăturat guvernului de coaliţie condus de Ehud Olmert într-un rol cu mult mai important, ca vice-prim-ministru cu responsabilităţi speciale în problema cea mai presantă a Israelului: ameninţarea venită din partea Iranului.

În primul său interviu de la ocuparea funcţiei – în exclusivitate pentru The Sunday Telegraph – Lieberman a spus că cea mai bună măsură pentru obţinerea păcii în Orientul Apropiat ar fi ca evreii şi arabii să trăiască separat, inclusiv acei arabi care trăiesc acum în interiorul Israelului.

Israelul este în “linia întâi a ciocnirii civilizaţiilor dintre lumea liberă şi Islamul extremist”, a spus el.

Despre Iran, zicea: “În fiecare lună, preşedintele Iranului îşi declară intenţia să ne distrugă.”

Lieberman, în vârstă de 48 de ani, lider al Yisrael Beitanu (Israel Casa Noastră), care a proclamat necesitatea ca Israelul să bombardeze Teheranul, a zis: “Iranul este baza unei axe a răului care este o problemă pentru întreaga lume.”

Lieberman, a cărei cooptare în coaliţie în calitate de ministru al “ameninţărilor strategice” a dus la demisia unui coleg al cabinetului, a mai spus că cei 1,25 milioane de membri ai minorităţii arabe din Israel este o “probleme” care cere “separaţia” de statul evreiesc. “Am conceput Israelul ca o ţară evreiască”, a declarat el. “Doresc construirea unui Israel evreisc, zionist. Totul ţine de ce fel de ţară dorim să avem în viitor. Fie va fi o ţară ca oricare alta, fie va continua să fie o ţară evreiască.”

Ofir Pines-Paz, fostul ministru al culturii care a demisionat în semn de protest, a descris opiniile politice ale lui Lieberman ca fiind “rasiste”, adăugând că noul vice-prim-ministru – fost imigrant din Republica Sovietică Moldova în 1978 – este el însuşi “o ameninţare strategică pentru Israel”.

Dincolo de asta, totuşi, protestul a fost nesemnificativ. Nu a avut loc nici o demonstraţie în masă. Puţini votanţi sau politicieni par scandalizaţi aşa cum erau în 2003.

Analiştii spun că numirea în funcţie fără incidente a unui om considerat până nu demult un extremist este un semn al radicalizării politice în Israel.

“După războiul de vară din Liban, mulţi israelieni au acum opinii de dreapta”, spune Gideon Doron, profesor de ştiinţe politice de la Universitatea Tel Aviv. “Ei consideră că securitatea este insuficientă şi au mai puţină încredere în palestinieni şi în arabi. Nu cred în posibilitatea obţinerii păcii prin negocieri, deci Lieberman a devenit centrul noului consens.

Olmert a insistat că adăugarea partidului Israel Casa Noastră la coaliţia în fruntea căreia se află este mai degrabă tactică decât politică. Acţiunea duce la creşterea majorităţii din Knesset la 78 de fotolii din 120, permiţându-i o toleranţă securitară într-o ţară cunoscută pentru instabilitatea ei guvernamentală.

Dar în timp ce Olmert spune că Israel Casa Noastră nu va schimba politica guvernului, pare aproape de neconceput ca principala promisiune electorală a primului-ministru de a retrage din Cisiordania zeci de mii de colonişti evrei să fie dusă la îndeplinire cu Lieberman – el însuşi un colonist – în componenţa cabinetului.

În ceea ce-l priveşte, Lieberman are alte idei. El nu are intenţia retragerii coloniilor evreieşti din teritoriile palestiniene ocupate. În schimb, el doreşte să le păstreze în timp ce, “în schimb”, redesenând graniţa Israelului după ejectarea arabilor israelieni din ţară.

“Minorităţile sunt cea mai mare problemă din lume”, spunea în engleza lui cu accent rusesc. Întrebat dacă cetăţenii israelieni de origine arabă ar trebui să fie eliminaţi prin redistribuire teritorială, a zis: “Cred că separaţia dintre două naţiuni este cea mai bună soluţie. Cipru este cel mai bun model. Înainte de 1947, grecii şi turcii locuiau împreună şi erau fricţiuni, vărsare de sânge şi teroare.

După 1974, toţi turcii s-au dus într-o parte a insulei, toţi grecii în cealaltă parte a insulei şi acum este stabilitate şi securitate.”

Atunci când i s-a atras atenţia că în Cipru mii de oameni au fost alungaţi cu forţa din casele lor, a replicat: “Da, dar rezultatul final a fost mai bun.”

Mai târziu, un consilier al lui Lieberman a încercat să îndulcească remarcile şefului său. “Arabii israelieni nu trebuie să plece”, a afirmat el. “Dar dacă rămân trebuie să jure credinţă Israelului ca stat zionist evreiesc.”

Lieberman nu explică în ce fel plănuieşte să-i separe pe evreii şi pe arabi în Ierusalim, a cărei jumătate estică este căminul câtorva sute de mii de palestinieni, dar pe care Israelul l-a anexat pentru a forma “eterna şi indivizibila sa capitală”. Consilierul a spus: “El nu va face compromisuri în privinţa Ierusalimului”.

Acest gen de afirmaţii războinice, directe, l-au transformat pe Lieberman în cea mai puternică forţă în ascensiune de pe scena politicii israeliene. De când s-a despărţit de partidul Likud şi de liderul său, fostul prim-ministru Benjamin Netanyahu, formându-şi propriul partid în 1999, a monopolizat realmente voturile a mai mult de un milion de imigranţi ruşi. La ultimele alegeri, Israel Our Home a demolat tradiţionala dominaţie a Likudului la dreapta eşichierului politic obţinând 11 fotolii.

Lieberman insistă că lumea trebuie să se unească împotriva “axei răului conduse de Iran. Iran este cea mai mare ameninţare. Este o problemă pentru întreaga lume, dar Israelul are realmente cel mai prost amplasament. Suntem în linia întâi a ciocnirii civilizaţiilor dintre lumea liberă şi lumea islamică extremistă.”

Utilizarea fraze “ciocnirea civilizaţiilor” este un alt exemplu a ceea ce Doron numea “discursul populist” al lui Lieberman. Dar există un subiect asupra căruia Lieberman este în mod excepţional discret. Atunci când a fost întrebat dacă doreşte să ajungă în fruntea statului într-o zi, a zâmbit şi a zis: “Este prea devreme pentru asta”.

Cf. sursa în limba engleză.

vineri, noiembrie 10, 2006

Women of Beit Hanoun - Israel shoots indiscriminantly

miercuri, noiembrie 08, 2006

Despre Gaza şi “scuturile umane” (de Alain Gresh)

Istoria se repetă. În timp ce armata israeliană îşi continuă ofensivele ucigaşe în Gaza, în indiferenţa ţărilor europene şi cu susţinerea afirmată a Washingtonului, reapare o dezbatere care izbucnise în primele luni care au urmat declanşării celei de-a doua Intifada, la sfârşitul lui septembrie 2000. Din nou, presa vorbeşte despre “scuturile umane” şi de utilizarea de către combatanţii palestinieni a femeilor şi a palestinienilor pentru auto-protecţie. Cu o singură diferenţă: în 2006, spre 2000, mass-media noastră pare cu mult mai tentată să accepte termenul de “scuturi umane” utilizat de responsabilii israelieni. Încetul cu încetul, se impune versiunea israeliană asupra conflictului.

Înainte de a reveni asupra câtorva aspecte privitoare la ceea ce se petrece în Gaza, aş vrea să propun câteva pagini scrise în deschiderea cărţii mele Israel-Palestina, adevăruri asupra unui conflict (Hachette), apărută în septembrie 2001, şi care abordează această problemă a “scuturilor umane”.

“Despicăm firul în patru dacă ne întrebăm de unde veneau aceşti copii, cine îi pusese în linia întâi, în cadrul cărei lugubre strategii a martiriului? […] Greşim oare dacă sugerăm că brutalitatea iraţională a armatei sud-africane, dezlănţuirea ei şi disproporţia mijloacelor folosite sunt răspunsul la ceea ce ar trebui să numim o declaraţie de război a negrilor?” Dacă aceste cuvinte ar fi fost scrise a doua zi după începerea răscoalei din Soweto din 1976, care a adus în atenţia lumii tinerii Africii de Sud, l-ar fi discreditat definitiv pe autorul lor…

Or, acest text a fost scris de Bernard-Henri Lévy în Le Point, numărul din 13 octombrie 2000. Putem citi: “Despicăm firul în patru dacă ne întrebăm de unde veneau aceşti copii, cine îi pusese în linia întâi, în cadrul cărei lugubre strategii a martiriului? […] Greşim oare dacă sugerăm că brutalitatea iraţională a armatei israeliene, dezlănţuirea ei şi disproporţia mijloacelor folosite sunt răspunsul la ceea ce ar trebui să numim o declaraţie de război a palestinilor?” Zeci de tineri de mai puţin de 18 ani, uneori copii, au fost omorâţi de-a lungul primelor săptămâni ale celei de-a doua Intifada. Şi Bernard-Henri Lévy se întreabă ce făceau în prima linie. Şi-ar fi pus aceeaşi întrebare dacă aceşti tineri ar fi fost bosniaci sau ceceni?

Câteva săptămâni mai târziu, Bernard-Henri Lévy îşi “rectifică” lejer tirul, dacă se poate spune astfel, în urma unei călătorii în Palestina: “Un argument pe care nu-l voi mai utiliza, recunoaşte el, după ce am auzit mame palestiniene care-mi spuneau, ca toate mamele din lume, angoasa lor paroxistică atunci când, la ora întoarcerii de la şcoală, nu-l văd pe fiul lor întorcându-se: “copii împinşi cu bună ştiinţă înainte, transformaţi în mod deliberat în scuturi umane, etc.”. Dar, el adaugă că micuţul Muhammad al-Durra, copilul a cărui moarte a fost filmată în direct de camere de televiziune, a fost omorât de “un glonţ pierdut” şi nu de “tirul unui soldat evreu asasin de copii” (Le Point, 24 noiembrie 2000). Aşadar, Bernard-Henri Levy are nevoie de o călătorie în Palestina ca să înţeleagă că mamele palestiniene nu urlă de bucurie atunci când le sunt omorâţi copiii, că palestinienii sunt, pur şi simplu, fiinţe umane?

Istoria joacă uneori feste ironice, aşa cum o dovedeşte anecdota ce urmează. Manifestaţia a fost dură. Înfruntările s-au prolungit. La finalul unei zile de răzmeriţe, s-au cules 9 morţi şi 44 de răniţi gravi. Dintre cei din urmă, 18 au între 8 şi 16 ani, 14 au între 16 şi 20 de ani. Presa îi denunţă pe părinţii care se servesc de copiii lor ca de nişte “scuturi umane”, sau care-i trimit la moarte în vreme ce ei rămân liniştiţi acasă. Faptele se petrec în Palestina, desigur, dar în… noiembrie 1945 la Tel-Aviv. Manifestanţii erau evrei care protestau împotriva restricţiilor imigraţiei. Davar, cotidianul centralei sindicale evreieşti (Histadrut), publica atunci o caricatură care i-a adus interdicţia timp de o săptămână: un medic, alături de copiii răniţi aflaţi pe un pat de spital, spune unui coleg: “Buni trăgători, englezii ăştia! Nu ratează nici măcar ţinte atât de mici!”

Episodul a fost relatat de Charles Enderlin, corespondent al France 2 la Ierusalim, a cărui echipă a filmat în direct moartea micuţului Muhammad al-Durra. Bernard-Henri Lévy ar fi scris la vremea aceea că tinerii manifestanţi fuseseră omorâţi de un “glonţ pierdut”? Şi ce înseamnă formula lui “soldat evreu asasin de copii”? Un avertisment dat tuturor celor care critică armata israeliană: sunteţi purtătorii unui antisemitism camuflat, propagaţi cele mai rele clişee ale antisemitismului, despre evreii “băutori de sânge de copil”. Dacă “filosoful” nostru ar fi citit pur şi simplu presa israeliană, ar fi ştiut că, da, soldaţii israelieni omoară premeditat, inclusiv pe copii.

Jurnalista israeliană Amira Hass a publicat acest dialog iraţional cu un trăgător de elită al armatei israeliene: “Ni se interzice să omorâm copii”, explică el vorbind despre ordinele primite de la ierarhia sa. Dar adaugă: “Nu veţi trage într-un copil care are 12 ani sau mai puţin. Mai sus de 12 ani, este autorizat. Aşa ni se spune” (Le Monde, 24 noiembrie 2000). Organizaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului Betselem, sprijinindu-se pe cifrele date publicităţii de armata israeliană însăşi, a arătat că în cazul a trei sferturi dintre incidentele cele mai mortale dintre începutul primei Intifada şi 15 noiembrie 2000, nu se decelase nici o prezenţă a trăgătorilor palestinieni (International Herald Tribune, 14 decembrie 2000). Presa a menţionat numeroase cazuri în care palestinieni, da, copii, fuseseră ucişi în mod deliberat în timp ce viaţa soldaţilor nu fusese câtuşi de puţin în pericol. Refuzul armatei de a deschide anchete în cazul celor mai multe acestor evenimente încurajează desigur un astfel de comportament. De-a lungul celei de-a doua Intifada, 116 copii au fost ucişi în Gaza, 253 în Cisiordania. Iar o anchetă a unui alt ziarist israelian, Joseph Algazy, de la cotifianul Haaretz, a relevat coşmarul zecilor de palestinieni de 14, 15 şi 16 ani bătuţi, maltrataţi şi chiar, în cazul unora, torturaţi în închisorile israeliene.

Să ne întoarcem la ce se întâmplă azi în Gaza. Să începem cu câteva cifre brute, fără suflet, dar grăitoare. După statisticile culese de Patrick O’Connor, în articolul său din 4 noiembrie, Israel’s Large-Scale Killing of Palestinians Passes Unreported, între 29 martie 2006 (data intrării în funcţie a guvernului condus de Hamas) şi 3 noiembrie, 491 de palestinieni au fost ucişi de către israelieni în comparaţie cu 19 israelieni omorâţi de către palestinieni, adică 26 de palestinieni la fiecare 1 israelian. Din 1 iulie încoace, proporţia este de 76 de palestinieni la fiecare 1 israelian.

Dar este vorba despre terorişti, ni se va spune, şi exact acest argument a fost utilizat de către primul ministru Ehud Olmert în faţa parlamentului, în 30 octombrie, afirmând că armata israeliană omorâse 300 de “terorişti” în Gaza. Organizaţia israliană pentru drepturile omului B’Tselem a răspuns că, efectiv, armata israeliană omorâse 294 de palestinieni în Gaza de la răpirea caporalului Gilad Şalit din 26 iunie şi până în 27 octombrie. Dar, adaugă ea, mai mult de jumătate – 155 de persoane dintre care 61 de copii – sunt civili care nu participau la lupte.

Kofi Annan, secretarul general al Naţiunilor Unite, a lansat în 3 noiembrie un apel Israelului “pentru ca acesta să dovedească cea mai mare reţinere, să nu precupeţească nici un efort pentru a proteja civilii şi să se abţină de la agravarea unei situaţii deja grave.” A făcut apel şi la militanţii palestinieni “să înceteze să lanseze rachete împotriva ţintelor civile israeliene.” Ca răspuns la această declaraţie, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Sean MacCormack, a replicat, în 3 noiembrie, că situaţia din Gaza fusese provocată de acţiunea teroriştilor şi că Israelul nu face decât să se apere.

Vom nota declaraţiile tipice pentru “limba de lemn” ale purtătorului de cuvânt al ministerului francez al afacerilor externe din 2 noiembrie: “Am notat că operaţiunea israeliană din nordul Fâşiei Gaza a provocat moartea a unsprezece persoane. Reamintim că este indispensabilă evitarea escaladei şi tensiunile trebuie reduse. Situaţia care prevalează azi în Gaza este foarte preocupantă. Acest lucru întăreşte cu atât mai mult necesitatea relansării procesului de pace.” Ele sunt confirmate a doua zi: “Ne-am exprimat deja în mai multe reprize, cu precădere, în privinţa situaţiei din Fâşia Gaza. Aminteam şi în cursul zilei de ieri că eram preocupaţi de această situaţie şi că facem apel fireşte la ambele părţi să se abţină de la escaladare. Franţa doreşte relansarea procesului de pace, şi, aşa cum ştiţi, este gata să contribuie la el. Considerăm că actele de violenţă nu sunt metodele care vor permite rezolvarea conflictului.” Partea cea mai uimitoare a acestor declaraţii, care evită condamnarea guvernului israelian, este că responsabilii francezi nu par să-şi dea seama în ce măsură ele discreditează discursul occidental despre drepturile omului, democraţie, justiţie, etc., şi că dau apă la moară forţelor celor mai extremiste.

Pentru a sfârşi, iată traducerea integrală a textului lui Ahmed Yussef, consilier al primului-ministru Ismail Haniyeh, apărut cu o zi înaintea actualei escalade în ediţia din New York Times din 1 noiembrie şi intitulat “Pause for Peace” (O pauză pentru pace, reprodus în International Herald Tribune din 2 noiembrie). Semnalasem deja o autocritică a unui responsabil al Hamas intitulată “Milă pentru Gaza” într-un blog precedent. Dacă opinia lui Yussef nu reprezintă fără îndoială decât unul dintre curentele din interiorul organizaţiei islamice, mi se pare interesant s-o ascultăm şi mai cu seamă s-o înţelegem.

“Aici în Gaza puţini oameni visează la pace. Pentru moment, cei mai mulţi îndrăznesc doar să viseze la o absenţa a războiului. Din această cauză Hamas a propus un armistiţiu de lungă durată în timpul căruia popoarele palestinian şi israelian vor putea să negocieze o pace durabilă.

În arabă la armistiţiu se spune “hudna”. Întinzându-se pe durata a 10 ani, ea este recunoscută de jurisprudenţa musulmană ca un acord concomitent legitim şi constrângător. Hudna este mai mult decât concepţia occidentală despre încetarea focului şi constrânge părţile să utilizeze această perioadă pentru a căuta o rezolvare durabilă şi non-violentă a diferendurilor. Coranul acordă un mare merit acestor eforturi pentru a promova întelegerea între popoare. În timp ce războiul dezumanizează inamicul şi-l face mai uşor de ucis, hudna dă ocazia umanizării opozanţilor şi a înţelegerii poziţiei lor în scopul rezolvării conflictelor, fie că sunt inter-tribale sau internaţionale.”

O asemenea concepţie – cea a unei perioade de non-război dar şi de rezolvare parţială a unui conflict – este străină Occidentului şi a fost primită cu multă suspiciune. Mulţi dintre occidentalii cu care am vorbit se întreabă cum se pot opri violenţele fără să se rezolve conflictul.

Aş spune, totuşi, că un astfel de concept nu este atât de ciudat pe cât pare. La urma urmei, Armata Republicană Irlandeză (IRA) îşi oprise acţiunile militare îndreptate în direcţia eliberării Irlandei de Nord fără să recunoască automat şi suveranitatea britanică. Republicanii irlandezi continuă să aspire la unitatea Irlandei libere de tutelă britanică, dar vor să utilizeze în acest scop mijloace pacifiste. Dacă IRA ar fi fost obligată să renunţe la viziunea unei Irlande reunificate înainte de negociere, pacea nu şi-ar fi intrat niciodată în drepturi. De ce să se ceară mai mult palestinienilor, în condiţiile în care se ştie că spiritul poporului nostru nu o va permite niciodată?

Când Hamas se angajează într-un acord internaţional, o face în numele lui Dumnezeu şi-şi ţine cuvântul. Hamas a respectat precedentele sale acorduri privitoare la încetarea focului, aşa cum israelienii recunosc fără entuziasm, notând că “cel puţin Hamas face ceea ce spune”.

Propunerea hudnei nu este un vicleşug, aşa cum afirmă unii, pentru a întări aparatul nostru militar, pentru a câştiga timp în vederea unei mai bune organizări, sau pentru a întări controlul noastru exercitat asupra Autorităţii Palestiniene. Mişcările politice fundamentate pe credinţa islamică din Algeria, din Egipt, din Irak, din Iordania, din Kuweit, din Malaezia, din Maroc, din Turcia şi din Yemen au utilizat tactica hudnei pentru a evita extinderea unui conflict. Hamasul va avea acelaşi comportament înţelept şi onorabil.

Noi, palestinienii, suntem gata de o hudna pentru a pune capăt imediat ocupaţiei şi pentru a începe o perioadă de coexistenţă paşnică, în cursul căreia cele două părţi să nu utilizeze nici o formă de agresiune sau de provocare militară. În timpul acestei perioade de calm şi de negociere, vom putea aborda chestiuni importante ca dreptul la reîntoarcere şi eliberarea prizonierilor. Dacă negocierile duc la o soluţie durabilă, atunci viitoarea generaţie de palestinieni şi de israelieni vor putea decide prelungirea sau nu a hudnei, căutând astfel o pace negociată.

Poate exista o soluţie globală a conflictului azi, săptămâna asta, luna asta sau chiar anul ăsta. Un conflict care sângerează de atât de mult timp poate totuşi să fie rezolvat de-a lungul unui deceniu de coexistenţă paşnică şi de negocieri. Aceasta este singura soluţie de schimbare rezonabilă a situaţiei actuale. O hudna va conduce la sfârşitul ocupaţiei şi va crea un spaţiu şi calmul pentru rezolvarea problemelor în suspans.

Puţini dintre oamenii din Gaza visează. În ultimele şase luni a fost chiar dificil să se doarmă aici. Dar speranţa n-a murit. Şi când îndrăznim să sperăm, iată ce vedem: o hudna de zece ani în timpul cărora, dacă Dumnezeu vrea, vom învăţa să visăm la pace.”

Cf. sursa in limba franceza.

luni, noiembrie 06, 2006

“Ceea ce am făcut este nebunesc şi barbar” (de Christophe Ayad)

Este miezul zilei pe înălţimile de la Ras al-Ain. O enormă explozie scutură satul copleşit de torpoarea însorită a unui frumos sfârşit de lună septembrie. Locuitorii de-abia tresar. O lună şi jumătate după războiul care a confruntat Israelul cu Hizballah, detonările continuă să se facă auzite zilnic. Echipele de deminare explodează controlat mii de bombe care acoperă ogoarele literalmente ca nişte covoare.

În ziua aceea, la Ras al-Ain, experţii de la Bactec, o societate britanică specializate în deminaj, tocmai a explodat o mie de dispozitive odată. Nici n-au avut măcar nevoie să le strângă: “Le-am găsit adunate, în mijlocul unui câmp, explică şeful de echipă de la Bactec. Sătenii le strânseseră ei înşişi şi le aşezaseră în lăzi de lemn. Apoi ne-au chemat.”


“Instalaţii mortale rătăcite”

Sătui să aştepte echipele de deminaj, debordate de amploarea operaţiunii, locuitorii din Ras al-Ain, la vreo zece kilometri în sudul Tyrului, au deminat pe riscul propriu. “De fapt, i-au plătit pe zilierii palestinieni ca să facă această muncă”, mărturiseşte un lucrător municipal. Un dolar de fiecare bombă, acesta este salariul fricii. În faţa acestei “performanţe”, experţii britanici sunt pe cât de admirativi pe atât de agasaţi: “Ce-au făcut oamenii aceştia este incredibil. Obiectele explozibile pot sări în aer la cel mai mic contact. Dar procedând astfel, au distrus terenul. Atunci când noi deminăm, o facem într-un mod sistematic. Însă acum, nimic nu garantează că n-au mai rămas aparate mortale uitate.”

Ca zeci de alte sate din sudul Libanului, anumite cartiere ale Ras al-Ain au fost literalemente acoperite de muniţii-ciorchine. Zidurile anumitor case poartă inscripţia CBU (Cluster Bomb Unit) pictată cu roşu, semnalând astfel că sunt o capcană mortală. Sătenii din regiune ezită să se reîntoarcă la livezile lor, şi asta când culesul măslinelor ar trebui să fie în toi. “Sunt peste tot, pe câmpuri, pe acoperişurile caselor, în livezi, agăţate de ramurile arborilor, absolut peste tot”, explică Dalia Farran, purtătoarea de cuvânt a Mining Action Coordination Centre (MACC), organism jumătate-statal jumătate-onusian, însărcinat cu deminarea Libanului de Sud. MACC a văzut ziua în 2000, în dezordinea retragerii israeliene din Liban. Pe vremea aceea deja, Israelul lăsase o jumătate de milion de mine la plecare. Din 2000 şi până 2004, cinci milioane de metri pătraţi fuseseră curăţate şi 62000 de aparate dezamorsate. Azi, totul trebuie reînceput, în condiţii mult mai rele.


“Nebunesc şi barbar”

Teoretic, bombele-ciorchine, care pot fi trase ca obuze de artilerie (88 de “boabe” la fiecare obuz), rachete (540 de “boabe”) sau bombe aruncate din avion (640 de aparate mortale), sunt aruncate de la câţiva metri de sol. Se presupune că pot pătrunde prin blindaje, dar până la 40% dintre ele nu explodează la impact. Armata israeliană a tras zeci de mii, pare-se, pentru a interzice accesul în anumite zone a trăgătorilor de rachete ai Hizballah. Dar cele mai multe dintre tiruri au fost efectuate în timpul ultimelor 72 de ore, atunci când încetarea ostilităţilor era aproape decisă prin rezoluţia 1701 a Consiliului de Securitate al ONU. “Este ca şi cum, de turbare şi de supărare, israelienii ar fi vrut să facă acest loc potrivnic vieţii”, avansează un diplomat occidental. Comandantul israelian al unei baze de lansare a rachetelor, intervievat de cotidianul israelian Haaretz, a revelat că 1,2 milioane de astfel de “boabe” ucigaşe au fost deversate în cursul ultimelor trei zile ale conflictului. “Ceea ce am făcut este nebunesc şi barbar”, concluziona el. Au fost recenzate aproximativ 750 de situri “poluate”: “În medie, explică Dalia Farran, fiecare sit reprezintă 197000 de metri pătraţi care trebuie depoluaţi.” După o evaluare sumară, astăzi ar fi între 1 milion şi 1,5 milioane de bombe neexplodate în sudul Libanului. Această zonă se întinde chiar şi la nord de fluviul Litani.

Cu mai mult de 120 de răniţi şi 21 de morţi (16 civili şi 5 artificieri ai armatei libaneze) la jumătatea lunii octombrie, bombele-ciorchine, ale căror dimensiuni nu depăşesc jumătate dintr-o doză de Coca-Cola, au provocat o medie de trei accidente pe zi. A început o veritabilă cursă împotriva cronometrului, căci intemperiile iernii riscă să înmormânteze instrumentele mortale, făcându-le încă şi mai dificil de detectat. Armata franceză, dar şi italienii, chinezii, spaniolii, etc, participă alături de armata libaneză, insuficient echipată pentru această misiune, la operaţiunile de deminaj ale Bactec şi Mine Action Group (MAG), o ONG britanică prezentă în Liban de mai mulţi ani. În ziua aceea, experţii Bactec nu întârziară la Ras al-Ain. O nouă urgenţă îi aştepta la Aita al-Şaab, aproape de frontiera israeliană, unde doi copii au fost grav răniţi de o bombă. În sudul Libanului, după terminarea războiului, războiul continuă.

Cf. versiunea în limba franceză.

Indiferent dacă ţi-e sete sau nu (de Raja Chemayel)

Orice revizionist care se îndoieşte de existenţa Holocaustului merge în închisoare. Dar Şaron moare de bătrâneţe, Pinochet moare şi el de bătrâneşte, iar P.W. Botha a murit ieri şi el de bătrâneţe.

În democraţiile occidentale, nu este ilegal să te îndoieşti de existenţa propriului tău Creator. În Amsterdam unde trăiesc, avortul este legal, iar haşişul de asemenea… Euthanasia este legală, iar un bărbat se poate însura cu alt bărbat… dar nu ai voie să te îndoieşti de existenţa Holocaustului.

Poate trebuie să aşteptăm cu toţii până Holocaustul va muri şi el de bătrâneţe…

Până atunci, acest Holocaust serveşte de nesfârşită fântână unde se adapă zioniştii… şi te obligă şi pe tine să bei… indiferent dacă ţi-e sete sau nu.
Israeli Attack Force shoot and kill protesting women

joi, noiembrie 02, 2006

Cum se spune la “fascist” în ebraică ? [Avigdor Lieberman]

n 21 ianuarie 2001, a ameninţat că în caz de atac palestinian “va bombarda Beit Jala [un cartier al Bethleemului], Teheranul, Cairo şi barajul de la Assuan”. (Le Monde, 2 februarie 2001)

În 7 octombrie 2003, a extins lista ţintelor: “Inamicii noştri din regiune trebuie să înţeleagă că statul Israel este pe punctul de a-şi pierde raţiunea. Dacă nu procedăm aşa, nu vom putea obţine calmul aici. Vărsarea de sânge în tabăra noastră trebuie să înceteze. Dacă ne găsim obligaţi să ardem toate câmpiile, pe lângă Damascul şi Beirutul, o vom face.” (http://www.aad-online.org/2004/Fres...)

În 7 iulie 2003, răspundea unei întrebări la radio Kol Israel în privinţa sorţii miilor de prizonieri palestinieni: “Ar fi mai bine ca aceşti prizonieri să fie înnecaţi în Marea Moartă, dacă se poate, pentru că este punctul cel mai jos al lumii.” (http://www.walla.co.il)

În 25 decembrie 2004, îşi formula soluţia în privinţa conflictului israelo-palestinian: “Planul meu propune plasarea celor mai mulţi dintre arabi sub autoritate palestiniană, excluzând [din Israel] satele arabe aflate sub suveranitate israeliană. Pentru că dacă acceptăm crearea unui stat palestinian fără să găsim o soluţie la [problema] arabilor israelien, mai ales în cazul musulmanilor care locuiesc satele Triunghiului şi care se găsesc în marea lor majoritate sub influenţa secţiunii nordice a mişcării islamiste, acesta este sfârşitul nostru.” (interviu cu Yaffa Goldstein, www.hazofe.co.il)

Intervievat de Le Figaro, va adăuga acest comentariu: “Este exact ceea ce s-a petrecut cu Alsacia şi Lorraine. (Le Figaro, 22 martie 2006)

În 23 octombrie 2006, Yoav Stern, în cotidianul Haaretz, semnalează că preşedintele Înaltului Comitet al Arabilor din Israel, Şuweiki Hatib, a calificat partidul acestui om politic, Israel Beitenu, drept “partid fascist” şi a făcut un apel la primul-ministru Ehud Olmert să înceteze orice negociere vizând cooptarea lui în actuala coaliţie guvernamentală. Exprimându-se în timpul celei de-a cincizecea aniversări a masacrului de la Kafr Kassem, Hatib a afirmat: “Existenţa oamenilor politici care promovează transferul [arabilor din Israel] trebuie să fie considerată ca o ameninţare în cadrul societăţii israeliene.”

Degeaba. Fost ministru în guvernul Ariel Şaron, autorul acestor declaraţii rasiste şi aventuriere, Avigdor Lieberman, ar trebui să intre din nou in guvern, dacă Knessetul o va decide [în momentul în care facem această traducere, decizia pozitivă a adunării generale israeliene a fost deja luată – nota traducătorului], în calitate de vice-prim-ministru însărcinat cu “afacerile strategice”.

Uniunea Europeană boicotase Austria pentru mai puţin decât asta…

Cf. versiunea în limba franceză.