joi, decembrie 21, 2006

Pinochet şi Abbas (de Raja Chemayel)

În umila mea opinie, bazată pe umila mea experienţă, ultimele alegeri din Palestina au fost printre cele mai “curate” alegeri din lume, dacă nu chiar prototipul alegerilor democratice.

Numai că apoi rezultatele n-au plăcut Statelor Unite şi Europei, care i-au înfometat pe palestinieni, ca răzbunare, sau cel puţin ca avertisment dacă nu ca pedeapsă.

De obicei Vestul trimite un Pinochet ca să rezolve o asemenea problemă. Dar Pinochet a murit între timp, aşa că i-au cerut lui Mahmud Abbas ca să facă asta, fără tankuri, pentru simplul motiv că n-are nici unul...

Mahmud Abbas, copia lui Arafat, un maestru al oportunismului, n-a dorit să-i dezamăgească pe Blair şi pe Bush... aşa că i-a strâns pe toţi palestinienii care încă-şi mai permit un Mercedes şi un şofer, a aşteptat ca mass-media să fie gata şi a descărcat un discurs lung şi meşteşugit... iar la sfârşit a spus: “... în cele din urmă poporul are puterea de a alege, aşa că încredinţez acest caz poporului... şi cer alegeri...”

Am câteva remarci aici:

1. Legislatura este pentru 4 ani, de ce s-o facem mai mică de 10 luni?
2. Nu există nici un Guvern Palestinian de Criză, singurele probleme venind de la guverne externe.
3. Arunci când guvernul lui Abbas a venit la putere, a stat timp de 10 ani fără alegeri, iar apoi au organizat din patru în patru ani.
4. Cine-l poate asigura pe Abbas că Hamas nu va câştiga din nou aceste alegeri... CIA? MI6? Sau pur şi simplu Mossad-ul?

Dacă aş fi antisemit (de Raja Chemayel)

Dacă aş fi antisemit, i-aş ridica pe creştini împotriva evreilor, lucru cu mult mai uşor de realizat decât să-i porneşti pe musulmani împotriva evreilor.

Dacă aş fi zionist, i-aş învrăjbi pe creştini împotriva musulmanilor, lucru care s-a realizat dealtminteri, pe scară largă, fără ca cineva să fi aşteptat ca eu să devin zionist.

Dacă aş fi musulman, n-aş avea nevoie să-i întărât pe creştini împotriva evreilor, deoarece istoria nu ne-a arătat altceva decât asta.

Sunt creştin, deci voi oferi Noul Testament şi Qur’an-ul toturor evreilor.

Pa-pa, Bavaria! (de Raja Chemayel)

In Teheran a avut loc o conferinţă care a reunit analişti şi negaţionişti ai Holocaustului. Iranul este singura ţară în care ar fi putut avea loc o astfel de conferinţă, şi astfel şi-a câştigat respectul meu.

Acum Germania trebuie să tremure, pentru că dacă Iranul nu poate dovedi că Holocaustul este în proporţie de 86% propaganda, atunci Germania trebuie să le dea evreilor Bavaria ca şi compensaţie, iar Saxonia palestinienilor pentru că au suferit timp de 58 de ani din cauza Israelului, care n-ar fi trebuit să fie proclamat deloc.

N-a spus Theodor Herzl însuşi că antisemiţii vor fi primii care vor pune umărul la crearea statului zionist? Avea dreptate, măcar de data asta...

Aşadar, de ce nu Bavaria, care are munţi şi lacuri şi uzinele BMW? Se află în interiorul Europei, care e o companie cu mult mai bună decât Orientul Apropiat, cel plin de musulmani fanatici şi femei cu voal şi ochi frumoşi!!!

În plus specialitatea Bavarie este un cârnat alb făcut din porc, dar se poate aranja şi asta circumcizând porcii şi apoi măcelărindu-i koşer... Deci unde e problema? Dacă a fost un Holocaust, cu siguranţă nu palestinienii l-au făcut!!! nici sirienii, nici egiptenii... şi cine ştie, probabil că nici libanezii!! deşi un anume partid libanez a fost construit după modelul Falangelor generalului Franco. Dar nu!! ... n-avea cum să fie vreun pericol, pentru că Falangele libaneze au fost antrenate de către Israel, puteţi să întrebaţi toată familia Gemayel ...

Nu contează! Sper c-aţi înţeles ce-am vrut să spun, în orice caz...

Război şi pace (de Raja Chemayel)

Există două feluri de arabi: cei care doresc războiul şi cei care doresc pacea.

Există două feluri de israelieni: cei care doresc războiul şi cei care doresc negocieri pentru pace.

marți, decembrie 19, 2006

Check Points


Check points
Uploaded by inet

luni, decembrie 18, 2006

Cisiordania, contorul fricii (de Benjamin Barthe)

E un drum noroios şi plin de gropi care traversează o vale plantată cu măslini, mai jos de satul Ramin, în nordul Cisiordaniei. De când armata israeliană a blocat cu un val de pământ drumul care duce de la Napluz la Jenin, acest teren serveşte de rută secundară. Zi şi noapte este parcurs de un şir lent de taxiuri colective. Un traseu de aproximativ o jumătate de oră pe care şoferii îl parcurg cu teama în suflet, căci cu toţii cunosc metodele brutale ale soldaţilor care adesea îi aşteaptă la cotitură.

Raed Salahat, un “taximan” de 26 de ani, are deja această experienţă amară. În dimineaţa zilei de 13 august [2006] transporta vreo zece locuitori din împrejurimile Jeninului înspre Ramallah, locul lor de muncă. În mijlocul câmpiei de la Ramin, soldaţii îl opresc şi-l forţează să coboare. “Nu ştii că este interzis să mergi pe aici?”, îl întreabă unul dintre ei în ebraică. Fără să aştepte răspunsul, îl loveşte cu patul puştii peste obraz. Ceilalţi soldaţi îi obligă pe pasageri să coboare şi-i forţează să se aşeze cu faţa la pământ. Unul dintre ei începe să meargă de colo-colo, pe spinările lor. Colegii săi golesc taxiul de toate obiectele ce se găsesc în el şi, la cel mai mic semn de protest al pasagerilor, li le aruncă între ochi. “Capul îmi vâjâia, povesteşte Raed Salahat. Soldatul nu contenea să mă întrebe de ce mergeam pe acolo şi, de fiecare dată când încercam să mă explic, mă pălmuia.”

După o jumătate de oră de astfel de tratament, soldatul pune mâna pe o tomată dintr-o lădiţă aflată în portbagaj. O aşează pe capul lui Raed, face doi metri în spate, îşi aşează puşca la în poziţie de tragere şi spune: “Am s-o zdrobesc.” “A început să numere, spune Raed. La trei am căzut la pământ. Era prea mult pentru mine. Eram convins că avea să mă împuşte în cap. În cele din urmă n-a tras, dar el şi ceilalţi soldaţi au reînceput să mă lovească cu pumnii, cu picioarele şi cu paturile puştii.” Calvarul durează încă vreo zece minute înainte ca soldaţii să le ordone victimelor să spele putina. După ce redemarează, cu corpul acoperit de echimoze, Raed vede în oglinda retrovizoare că au oprit un nou taxi.

Această mărturie a fost iniţial culeasă şi verificată de asociaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului B’Tselem. A fost repetat ziarului Le Monde într-un parking de taxiuri din Napluz. Brutalităţile cărora le-a căzut victimă nu sunt un accident izolat. B’Tselem a cules o jumătate de duzină de mărturii de acest tip între jumătatea lui iulie şi jumătatea lui august şi le-a transmis procurorului militar.

Şoferii de taxi care au curajul să ocolească barajele armatei sunt principalele ţinte ale acestei hărţuiri. De la începutul Intifadei, în nordul Cisiordaniei, aproximativ o sută dintre ei au fost răniţi şi douăzeci şi trei omorâţi de gloanţe în timp ce se aflau la volanul vehiculului lor. “Câmpia Ramin este zona cea mai periculoasă a regiunii Napluz, spune Muhammad Daraghmeh, un şofer de 42 de ani. La începutul lui octombrie, soldaţii m-au oprit acolo şi mi-au promis că-mi vor distruge taxiul dacă mă mai văd o dată. De acum, înainte de a intra în vale, rămân cu motorul şi farurile stinse timp de zece minute, pentru a verifica dacă armata nu e acolo.” Aceste partide de de-a v-aţi ascunselea cel puţin periculoase sunt rezultatul buclajului aproape integral căruia armata israeliană supune nordul Cisiordaniei, oficial din raţiuni de securitate. După evidenţele OCHA, biroul de coordonare umanitară al Naţiunilor Unite din teritoriile ocupate, mai mult de 170 de obstacole în calea circulaţiei (puncte de control, bariere metalice, blocuri de piatră, valuri de pământ, tranşee), sunt diseminate în această regiune. Ele opresc traficul automobil nu doar dinspre şi înspre centrul şi sudul Cisiordaniei, car şi între marile oraşe din nord ca Napluz, Tulkarem şi Jenin şi chiar între sate.

Napluz, de exemplu, este rupt de împrejurimile sale de şase puncte de control, cu reguli de funcţionare distincte pentru aproape fiecare dintre ele. La barajul de la Beit Iba, în vest, trecerea taxiurilor este interzisă în ambele sensuri. La Huwara, în sud, intrarea este autorizată, dar ieşirea nu este permisă decât şoferilor dotaţi cu un permis eliberat de armată. Prin Beit Furik, în est, nu pot trece decât locuitorii cătunului [alăturat]. La punctul de control 17, mai la nord, doar şoferii care nu numai că locuiesc în satele contingete, dar mai mai şi dispun de un permis în regulă, au drept să treacă.

Şi aşa mai departe. Regulamentul unui punct de control este pe cât de nesigur pe atât de schimbător. Impactul său este întotdeauna devastator. “Mi-e mai uşor să călătoresc în Statele Unite decât să mă întorc la Napluz”, suspină Tariq Hamadna, un şofer care locuieşte la Asira Aş-Şamaliya, un sat situat aproape de barajul 17, dar care, în plina unui permis, nu are voie să treacă. “Administraţia militară îmi respinge cererile, explică el, căci, în 1992, am făcut un an de închisoare. Singurul traseu pe care pot munci este din sat până la punctul de control şi înapoi. Cinci minute de drum la un şekel şi jumătate (un şekel este echivalentul a aproximativ 18 centime de euro). Ne învârtim în cerc ca nişte animale în cuşcă.”

La fiecare nouă restricţie a armatei, şoferii încearcă să găsească o soluţie. Ca şi în cazul câmpiei de la Ramin, defrişează drumuri alternative, printre livezi de măslini şi coline, care durează atâta timp cât armata încă nu le-a reperat şi blocat. Pentru a se sustrage barajelor mobile, taxiurile au creat şi ele o reţea de informatori. Instalaţi în proximitatea zonelor de risc, aceşti palestinieni îi informează pe şoferi prin telefon despre prezenţa sau absenţa armatei. “Ei sunt tam-tam-urile noastre”, spune Raed Salahat. Succesul lor este atât de mare încât unii dintre ei au obţinut din partea companiei de telefonie mobilă Jawwal numere cu suprataxă care le garantează obţinerea unui procentaj din încasările făcute pe urma miilor de apeluri pe care le primesc în fiecare lună.

Dar acest sistem are limitele lui. Iyad Kurdi, patronul Itemad, cea mai veche agenţie de taxiuri din Napluz, ştie mai bine ca oricine. De la biroul său din centrul oraşului, bărbatul de patruzeci de ani aflat la conducerea sindicatului şoferilor din nordul Cisiordaniei îşi enunţă cu o voce obosită cifra de afaceri, în cădere cu 70%.

Criza este datorată parţial de irupţia pe piaţă a sute de “şebab” (tineri) care trec drept taximetrişti profitând de apatia poliţiei palestineien. “Din 2400 de taxiuri care lucrează în Napluz, aproximativ 1000 sunt maşini furate din Israel ale căror şoferi n-au nici permis nici asigurare”, deplânge el. Dar fărâmiţarea Cisiordaniei de către punctele de control joacă şi ea un rol determinant.

Din cei 40 de şoferi pe care îi foloseşte, numai jumătate au dreptul de a trece prin punctele de control care asediază oraşul Napluz. “În Israel, un taxiu poate face în medie 1000 de kilometri pe zi. Noi, dacă depăşim 200, ne putem considera mulţumiţi”, spune el. La Huwara, barajul care comandă accesul spre Ramallah şi tot sudul Cisiordaniei, aşteptarea poate dura o zi întreagă.

Iyad Kurdi, care s-a obişnuit să-i vadă pe şoferii lui revenind la capătul răbdării, şi-a aşezat în sertar o serie de pastile antistres şi împotriva durerii de stomac. “Dispun chiar de un aparat de măsurat presiunea arterială, mărturiseşte el deschizând o cutie albastră din plastic. Un studiu recent condus de doctorii străini a arătat că 80% dintre şoferii de taxi palestinieni suferă de hipertensiune arterială.”

Această situaţie este în antiteză cu trecutul strălucit al companiei Itemad. Atunci când Hussein Kurdi, tatăl lui Iyad, a inaugurat-o în 1959 după ce muncise pentru legiunea arabă a generalului britanic Glubb Paşa, şoferii său ajungeau până la Bagdad. Un tract publicitar îngălbenit de vreme laudă “călătorii prin deşert”. Itemad era atunci agenţia burgheziei din Napluz, ale cărei legături tradiţionale o unesc de familia regală haşemită.

“După 1967 şi ocupaţia israeliană, frontiera iordaniană a fost închisă, povesteşte Iyad Kurdi. După 1994 şi începutul procesului de pace, accesul în Fâşia Gaza n-a mai fost posibil fără permis. După 2000 şi a doua Intifada, nimeni n-a mai putut merge în Gaza. Şi de atunci, din 2005, nici măcar accesul la Wadi Badhan nu ne-a mai fost cu putinţă. Lumea întreagă se dezvoltă, schimbă şi leagă relaţii, numai noi suntem închişi într-un teritoriu din ce în ce mai îngust.”

Yusuf Hajaj a trăit această metamorfoză. Cu alura fragilă, mustaţa tăiată corect şi surâsul timid, bătrânul, îmbrăcat cu o haină roşie uzată, conduce pentru Itemad din 1960. Un “angajat model care n-a ratat nici o comandă în patruzeci şi şase de ani de carieră”, afirmă patronul său.

Altădată, îi conducea în maşină pe parlamentarii iordanieni între Napluz, Amman şi Ierusalim. Azi, în vârstă de 68 de ani, lucrează între centrul oraşul şi tabăra de refugiaţi din Balata. Mai puţin de zece kilometri dus-întros. Din “raţiuni de securitate”, armata israeliană a refuzat să-i livreze un permis cu care să iasă din Napluz.

Acest articol a apărut în cotidianul francez Le Monde, ediţia din 12 decembrie 2006. A fost preluat şi aici.

Duke interview about Zionism

sâmbătă, decembrie 16, 2006

Buldozerele în acţiune (de Dominique Vidal)

A treia zi de reportaje în Oraşul Sfânt, anexat în urma cuceririi sale din 1967. Philippe Rekacevicz [cartograful mensualului Le Monde diplomatique] şi cu mine am decis, în acea dimineaţă, să-l intervievăm pe Meir Margalit. Funcţionar al oraşului timp de douăzeci şi patru de ani, apoi consilier municipal al partidului de stânga Mereţ timp de cinci ani, acest evreu venit din Argentina în 1972 coordonează acum Comitetul Israelian Împotriva Demolării Caselor (ICAHD).

În Ierusalimul de Est, autorităţile israeliene – care se consideră “la ele acasă”, deşi nu sunt, în ochii dreptului internaţional, decât o “putere de ocupaţie” supusă strictelor obligaţii ce revin în urma celei de-a patra Convenţii de la Geneva – nu se mulţumesc să instaleze colonii evreieşti în jurul oraşului vechi, ca şi în interiorul ei. Ele distrug locuinţele, magazinele şi atelierele palestiniene, construite “fără permis”, explică muncipalitatea. Ceea ce ea uită să precizeze, este că şi-a arogat “dreptul”, perfect ilegal, de a nu acorda autorizaţii decât cu picătura şi contra greutăţii lor în aur – numai dosarul de cerere costă aproape la fel de scump ca şi viitoarea construcţie. Ultimele statistici indică 152 de demolări în 2004 şi 94 în 2005. O falsă diminuare: calculat în metri pătraţi, bilanţul s-a agravat, crescând în doar un an de la 9000 la 12000.

În plină explicaţie, militantul pacifist este întrerupt de soneria celularului său. Chemare la acţiune: un prieten din Betselem, organizaţia israeliană de apărare a drepturilor omului, anunţă că o casă este în curs de demolare la Al-Tur, unul din cartierele arabe ale oraşului. În timpul în care taxiul îşi găseşte loc de parcare, este deja prea târziu. Gadir Hajjam Ghneim şi familia lui îşi contemplă, neputincioşi, casa pe jumătate distrusă. În faţa ruinelor se îngrămădesc dulapuri, cratiţe, jucării haine – tot ceea ce au putut salva – buldozerul nelăsându-le nici măcar timpul să-şi recupereze mobilele din dormitor, nici cele din bucătărie.

De-abia dacă avem timp să schimbăm câteva cuvinte cu victimele şi să facem câteva fotografii ale dezastrului (reproduse mai jos), căci Kareem, din organizaţia Betselem, află că demolizatorii îşi continuă munca la Ras Al-Amud, alt cartier arab situat în interiorul frontierelor municipale lărgite ale Ierusalimului de Est. O jumătate de oră mai târziu suntem acolo, conduşi de localnici, apoi de zgomotul maşinilor municipalităţii.

Strada este închisă, zeci de maşini ale poliţiei şi ale armatei, foarte mulţi oameni înarmaţi. Chiar şi minibusurile care-i aduc pe copii de la şcoală vor trebui să facă un ocol semnificativ. Oricine încearcă să discute este repezit cu brutalitate, bogatul vocabular al forţelor de ordine coloniale merge de la “Cară-te!” la “Marş!”, fără să uităm “Valea!”. Doar legitimaţiile noastre de acreditare ca jurnalişti străini ne vor permite să ne apropiem. Dar vecinii îi vor invita pe militanţii de la ICAHD şi de la Betselem să se caţere pe o terasă, de unde au imaginea completă asupra clădirii din beton supusă loviturilor de berbece ale buldozerului.

De data asta nu este vorba de o locuinţă, ci de un atelier de mobilă de lux, aparţinând familiei Amer. În faţă, la câteva sute de metri, la înălţimea unei colinde destinate colonizării, zidul separă Ras Al-Amud de Abu Dis. În spatele monstruosului şarpe de beton poate fi ghicit acoperişul sediului gol al Parlamentului palestinian. Aici, ca peste tot la Ierusalim, “bariera de securitate” îi separă nu pe palestinieni de israelieni, ci pe palestinienii toleraţi în Ierusalim de palestinienii expulzaţi, fără măcar să se fi deplasat undeva!

Cel mai rău este că, în ambele cazuri, distrugerile acestei dimineţi se dovedesc ilegale, chiar şi în ochii legii israeliene. Într-adevăr, justiţia acordase un răgaz proprietarilor în cauză şi “îngheţase” ordinul de distrugere. Dar inspectorului municipal nu i-a păsat. În primul caz, a cerut să vadă actul original şi, în aşteptare, a dat undă verde demolării, pe care n-a întrerupt-o decât atunci când i-a fost adusă decizia juridică. Cât priveşte al doilea caz, a procedat ca şi cum ar fi ignorat orice răgaz, şi n-a oprit jaful decât când a fost somat printr-un telefon direct al primăriei.

De data asta prietenii noştri din ICAHD n-au putut, ca cel mai adesea, să-i oprească pe demolatori. “Dar îi vom aduce în faţa justiţiei, cea israeliană şi cea internaţională”, spune, într-un acces de mânie rece, Meir Margalit. Fiind vorba despre teritorii anexate, distrugerea de case, ca şi cea de spaţii destinate artizanatului sau industriei constituie, într-adevăr, o “crimă de război”.

Simplă coincidenţă? La mii de kilometri de aceste locuri, la New York, pe 1 decembrie [2006], Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptă, ca în fiecare an, o rezoluţie care reafirmă că “orice acţiune condusă de Israel pentru a-şi impune legile, jurisdicţia şi administraţia asupra Oraşului Sfânt este ilegală şi în consecinţă nulă şi neavenită, neavând nici cea mai mică validitate”. Singurele ţări care au votat împotrivă sunt: Israelul, Insulele Marshall, Micronezia, Nauru, Palau şi Statele Unite.

Aici, faptul împlinit. Acolo, discursuri de rutină.

Cf. versiunea în limba franceză. Textul a mai fost preluat si aici.














sâmbătă, decembrie 09, 2006

De ce se înverşunează Israelul împotriva Libanului (de Georges Corm)

Israelul s-a temut întotdeauna de caracterul multiconfesional al Libanului şi a mizat pe dezintegrarea lui. Dar, spre deosebire de cele ce au avut deja loc, acest din urmă conflict nu a reuşit să reaprindă flacăra războiului civil.

Încă de la naşterea sa, Israelul, în calitate de “stat al evreilor”, ca să reluăm titlul cărţii lui Theodor Herzl, fondator al mişcării zioniste în 1897, s-a lovit de supravieţuirea mai mult decât milenară a pluralismului religios în Orientul Apropiat, format mai cu seamă din creştini orientali şi musulmani sunniţi, şiiţi, druzi sau alauiţi. În Palestina, în Siria, în Liban, în Irak, în Egipt, comunităţi religioase diverse, inclusiv evreieşti, trăiesc într-o simbioză socială [1]. Crearea, în acest mediu pluralist, a unui stat în exclusivitate pentru evrei nu avea cum să nu întâmpine o vie rezistenţă.

Primii care s-au alarmat dintre arabi, încă de la începutul secolului XX, fură creştinii Palestinei, ai Libanului şi ai Siriei. Ei au simţit ameninţarea constituită pentru soarta lor de punerea în operă a unui asemenea stat, fondat pe monopolul unei comunităţi alimentate de un aport demografic străin regiunii: evreii aşkenazi care părăseau Rusia şi Europa Orientală de teama persecuţiilor. În ochii comunităţilor creştineşti orientale, întreprinderea zionistă, sprijinită de puterile colonialiste europene, nu avea cum să nu semene cu cruciadele, şi punea în pericol bunele relaţii seculare dintre creştinii şi musulmanii Orientului Apropiat. De altminteri, un asemenea succes putea să-i conducă pe unii din comunităţile creştine locale la ideea de a se bucura de aceleaşi drepturi ca şi evreii colonizaţi într-un stat comunitar creştin.

În ceea ce-i priveşte, coloniştii evrei, înainte chiar de crearea statului Israel, considerară uneori minorităţile creştine din Orientul Apropiat ca nişte posibili aliaţi. Speranţa lor a fu totuşi dezamăgită, pentru că creştinii Marelui Liban, stabilit de Franţa mandatară în 1919, rămaseră în ansamblul lor insensibili în faţa seducţiei. Predicând reîntoarcerea la sursele feniciene ale Libanului, poetul libanez de expresie franceză Charles Corm nu căuta câtuşi de puţin copierea ideologiei zioniste, ci fondarea unui naţionalism libanez modern transcenzând clivajele dintre creştini şi musulmani. În aceeaşi perioadă, naţionalismul egiptean invocă şi el rădăcini faraonice, iar naţionalismul irakian incipient gloriosul patrimoniu babilonian.

Michel Chiha, un alt libanez francofon şi francofil, strălucitor jurnalist cu profundă influenţă politică, îi pune în gardă pe libanezi împotriva destabilizării pe care Israelul avea s-o provoace în tot Orientul Apropiat. Îi sensibiliză în privinţa ostilităţii pe care avea s-o polarizeze Libanul, pluralismul său comunitar făcând antiteza exclusivismului comunitar israelian. Fără îndoială, cel care îi sensibiliză cel mai mult pe libanezi în privinţa destinului dificil al ţării loc, confruntată cu încercarea impusă de emergenţa statului Israel, fuse un preot maronit, Yuakim Mubarac, care şi-a consacrat opera abundentă dialogului islamo-creştin şi locului central ocupat de Liban şi de Palestina în cadrul acestui dialog [2].

Nu este deci uimitor faptul că armata libaneză a participat la luptele din războiul din 1948, alături de alte armate arabe. În 1949, un acord de armistiţiu este semnat între Liban şi Israel. Armata libaneză s-a abţinut să participe la războiul din iunie 1967, în cursul căruia Israelul a ocupat Sinaiul egiptean, Golanul sirian precum şi Ierusalimul de Est, Cisiordania şi Fâşia Gaza palestiniene. Totuşi, Libanul nu a reuşit să scape tensiunilor din ce în ce mai puternice pe care acest război le crease în Orientul Apropiat. Libertăţile sale democratice şi multiplicitatea sensibilităţilor politice îl transformară în cutie de rezonanţă a gravelor tulburări suscitate în toată lumea arabă de victoria israeliană din 1967.

De altminteri, amploarea înfrângerii ţărilor arabe şi ocuparea întregii Palestine antrenează profunde bulversări în societatea palestiniană, cu afirmarea mişcărilor paramilitare care-şi recrutează aderenţi din taberele de refugiaţi, mai cu seamă în Iordania şi în Liban – ţările care au primit cele mai mari contingente în raport cu populaţia şi dimensiunile lor. Alungate din Iordania în 1969 de represiunea armatei iordaniene (“Septembrie negru”), mişcările rezistenţei palestiniene îşi lărgesc implantarea în Liban, de unde conduc uneori operaţiuni de guerillă împotriva Israelului. De unde politica de represalii masive ale armatei israeliene împotriva ţării care îi adăposteşte. În Liban, în decembrie 1968, un commando aeropurtat israelian distruge toată flota civilă aeriană libaneză, provocând frământări politice profunde şi o paralizie din ce în ce mai evidentă a guvernului.

De fapt, începând cu războiul israeliano-arab din 1973, Libanul devine câmpul de bătălie unic al confruntării cu Israelul, fronturile sirian şi egiptean fiind total neutralizate [3]. Astfel începe drumul care va conduce la conflagraţia din 1975. Propus de multe partide palestiniene ca un model pentru o viitoare Palestină laică şi democratică, integrând evrei, creştini şi musulmani pe picior de egalitate, Libanul alunecă înspre violenţă [4].

O coaliţie de partide laice libaneze se constituie sub denominaţiunea Mişcării Naţionale, solidară cu grupurile armate palestiniene. Aceasta cuprinde diversele facţiuni de obedienţă nasseristă, puternic implantate în comunitatea sunnită, Partidul Comunist, Partidul Popular Sirian şi Partidul Socialist al lui Kamal Jumblatt, tatăl lui Walid Jumblatt. Pe de altă parte, Partidul Falangist, sub influenţa unui fost ministru al afacerilor externe, Charles Malik, foarte apropiat de Statele Unite, începe să se înarmeze şi pretinde să-i regrupeze pe toţi creştinii sub emblema unui Front Libanez. Acesta din urmă doreşte să elibereze Libanul de influenţa revoluţionară palestiniană, susţinută de URSS şi de ţările arabe “radicale”.

Pentru Israel, conjunctura libaneză, alimentată de politica sa de represalii masive, readuce pe ordinea de zi un plan strategic datând de la începutul anilor 1950 – instaurarea, în Liban, a unui stat creştin aliat cu statul evreiesc şi justificând legitimitatea acestuia din urmă în Orientul Apropiat. Invadând sudul Libanului până la fluviul Litani în 1978, armata sa, conform vechiului plan al lui David Ben Gurion, instalează o miliţie de dezertori din armata libaneză, condusă de un ofiţer creştin dizident. Această miliţie proclamă în aprilie 1979 un stat al “Libanului liber” pe 800 de km pătraţi pe care armata israeliană îl va ocupa până în 2000, într-o infracţiune faţă de rezoluţia 425 a Consiliului de Securitate al ONU.

În acelaşi timp, deşi armata siriană intră în Liban în primăvara lui 1976 pentru a opri avansul trupelor coaliţiei dintre mişcările palestiniene [6] şi Mişcarea natională împotriva garnizoanelor Frontului libanez, partidele compunând această din urmă coaliţie intră în relaţie cu Israelul, cu binecuvântarea Washingtonului. Progresiv este implementată o strategie comună care vizează impunerea unei schimbări politice totale în Liban – Partidul falangist, profitând de o nouă invazie israeliană, urma să ajungă la putere pentru a concluziona un acord de pace cu Israelul sub patronaj american. Mişcările paramilitare palestiniene urmau să fie eradicate. Această strategie se concretizează în timpul invaziei din 1982, în cursul căreia generalul Ariel Şaron asediază Beirutul din iunie până la sfârşitul lui august, apoi instalează o putere falangistă în Liban, cu cauţiunea occidentalilor, a Arabiei Saudite şi a Egiptului.

În plină agresiune, Parlamentul libanez alege un preşedinte al republicii falangiste (Beşir Gemayel), apoi, în urma asasinării acestuia, pe fratele său Amin. Sub presiunea americană, noua putere semnează un tratat de pace injust cu Israelul în 1983. Concomitent, două sute de mii de creştini din zona Şuf – regiune muntoasă din sud-estul Beirutului – sunt deplasaţi cu forţa din cauza faptului că armata israeliană încurajase conflictul dintre miliţiile creştine şi cele druze, înainte de a se retrage din zonă. În privinţa organizaţiilor armate ale partidelor laice libaneze, stâlpi ai rezistenţei faţă de ocupaţie începând cu 1978, puterea falangistă le dezarmează şi le alungă, cu sprijinul Forţei multinaţionale de interpunere expediată în Liban în cursul lui august 1982 pentru a ajuta la evacuarea combatanţilor palestinieni şi a proteja populaţia civilă – cu succesul pe care îl cunoaştem de la Sabra şi Şatila… Iată care sunt condiţiile care duc la constituirea Partidului lui Dumnezeu, Hizballah, care-şi recrutează aderenţi în comunitatea şiită, galvanizată de revoluţia religioasă iraniană, şi ale mobilizării sale tenace pentru a pune capăt ocupaţiei israeliene din sudul Libanului.

Neputând fi redus la condiţia de satelit al Statelor Unite şi al Israelului, Libanul alunecă într-o spirală a dezintegrării comunitare. În 1990-1991, ca recompensă pentru ralierea ei la coaliţia anti-irakiană, occidentalii acordă Siriei controlul asupra micii ţări vecine. Aceasta devine concominium saudito-sirian, atunci când Rafic Hariri, omul de încredere al Arabiei Saudite, accede la postul de prim-ministru. Îl va ocupa fără întrerupere din 1992 în 1998, apoi din 2000 în 2004, antrenând ţara într-un val fără precedent de speculaţii funciare şi financiare. Libanul moşteneşte astfel o datorie de 40 de miliarde de dolari, dar o gaşcă de curtezani, de prinţi arabi, de ofiţeri sirieni, de bănci locale şi de fonduri de investiţie se îmbogăţesc dincolo de orice imaginaţie.

Adoptată de Consiliul de Securitate al ONU în septembrie 2004, rezoluţia 1559 repune în cauză statutul fragil al Libanului. Ca urmare a invadării Irakului şi conform proiectului “Noului Orient Apropiat”, Statele Unite refuză să lase ţara Cedrului în orbita axei siriano-iraniene, a cărei emanaţie, în opinia lor, este Hizballah. Se ia decizia eradicării acestui partid. Rezoluţia condamnă orice prelungire a mandatului preşedintelui libanez Emil Lahud (considerat drept principaul sprijin al acestei organizaţii declarate drept “teroristă” de către Statele Unite). Ea cere imperios retragerea trupelor siriene, desfăşurarea armatei libaneze în sudul Libanului şi dezarmarea tuturor miliţiilor – adică a Hizballah, deşi este calificat drept “rezistenţă” în Liban şi în toată lumea arabă – precum şi a organizaţiilor palestiniene încă prezente.

Cu o orbire neobişnuită, diplomaţia franceză a luat iniţiativa acestei rezoluţii, fără îndoială pentru a se reconcilia cu Statele Unite după diferendul privind invadarea Irakului. Dar, concomitent, Libanul este împins înspre cea mai rea destabilizare, retrimis la situaţia pe care a avut-o între 1975 şi 1990, cea de spaţiu de confruntare între toate forţele antagoniste din Orientul Apropiat. Planurile de reocupare a sudului Libanului fură şi ele repuse pe masă. Paralel, Statele Unite şi Franţa, după asasinarea lui Rafic Hariri, şi-au cheltuit energia în direcţia promovării în Liban a unei puteri locale favorabile tezelor americane, aşa-numitele teze din 14 martie, cimentate în jurul familiei Hariri şi a lui Jumblatt.

Consiliul de Securitate se va sesiza de altminteri după asasinarea fostului prim-ministru, adoptând o serie impresionantă de rezoluţii privitoare la constituirea unei comisii de anchetă internaţională, apoi cea a unui tribunal internaţional, precum şi reafirmarea necesităţii ca guvernul libanez să aplice rezoluţia 1559. Această agitaţie a instanţei supreme a Naţiunilor Unite contrastează ciudat cu pasivitatea ei atunci când, în iulie 2006, Israelul ia ca ostatec întreg poporul libanez, distruge regiuni întregi, cărora le asasinează locuitorii cu sutele şi îi condamnă pe zeci de mii dintre ei la exod…

În mod clar, Libanul continuă să jeneze considerabil Israelul şi “comunitatea internaţională”, care susţine sau închide ochii cu laşitate în faţa agresiunii inimaginabile suferite de această ţară, paralelă cu cea care se exercită împotriva a ceea ce a mai rămas din Palestina. Cuplul americano-israelian n-a reuşit nici în 2006 încercarea sa “chirurgicală”, începută încă din 1982, în ciuda agoniei libaneze începută în urmă cu mulţi ani, alături de cea a Palestinei.

“Războiul civilizaţiilor”, cadru teoretic al doctrinei războiului împotriva “terorismului” şi a “fascismului islamic”, predicat de administraţia americană din 2002 încoace, nu riscă să-i arunce din nou pe libanezi într-un sângeros război intercomunitar? Vocaţia libaneză de pământ simbol al pluralismului religios, care-i contrariază atât de mult pe israelieni, va putea supravieţui acestei noi lovituri? Este desigur reconfortant să vezi că majoritatea creştinilor din Liban, spre deosebire de starea de spirit din 1975, îşi regăsesc patrimoniul intelectual şi politic evocat mai sus.

Fost general şef al armatei libaneze care a încercat în van, în perioada 1989-1990, să scoată Siria din Liban, generalul Michel Aun apare acum ca omul cel mai popular în comunitatea creştină. El însuşi crescut în sudul Beirutului, s-a declarat solidar cu ultima nenorocire care i-a lovit ţara, dar cel mai mult comunitatea şiită ale cărei zone civile au fost răvăşite. Pornind de la această atitudine, el se pronunţă răspicat împotriva noii discordii comunitare pe care violenţa disproporţionată a acţiunii israeliene se străduieşte s-o provoace – aceasta ar constitui cel mai bun atu al statului evreiesc şi al Washingtonului pentru a încerca din nou, ca în 1982, să rupă cerbicea acestei naţiuni ”rebele” şi s-o transforme într-un satelit.

Sirenele “conflictului civilizaţiilor” şi oboseala unei ţări întregi care, din 1975, suportă singură, împreună cu palestinienii, presiunea maşinii de război israeliene, vor izbuti în cepe din urmă să calce în picioare admirabila rezistenţă a societăţii libaneze în faţa tuturor nenorocirilor pe care le-a înfruntat? Numeroasele lacune ale rezoluţiei 1701 a Consiliului de Securitate nu vor fi utilizate pentru a permite Israelului şi Statelor Unite să-şi impună voinţa în faţa guvernului libanez şi să se amestece în treburile sale interne, aşa cum au făcut neîncetat de la adoptarea rezoluţiei 1559?

Numeroşi libanez doresc ca ţara lor să adopte o poziţie neutră în conflictul israelo-palestinian, să întrerupă orice legătură cu vecinul sirian, devenind astfel un Monte Carlo pentru bogaţii emiri petrolieri ai “Noului Orient Apropiat” promis de George W. Bush. Dar acest vis laş nu va permite Libanului să facă faţă provocărilor istorice pe care le-a întâlnit deja. În plus, spectrul războiului civil înspre care, sub acoperirea “democratizării”, Statele Unite împing Irakul şi înfruntările dintre sunniţi şi şiiţi pe care regimurile arabe clientelare le aţâţă în regiune bântuie acum toate minţile.

Această dezintegrare este parte componentă a planurilor israeliene şi americane. Pusă în practică, ar putea deschide uşa spre şi mai mult haos şi suferinţă. Va şti Libanul să se protejeze şi să-şi păstreze formidabilul elan de solidaritate al tuturor comunităţilor sale în faţa agresiunii? Numai viitorul va da răspunsul acestei întrebări.

Note

(1) Cf. Histoire du pluralisme religieux dans le bassin méditerranéen, Geuthner, Paris, 1998.

(2) Cf. Youakim Moubarac, un homme d'exception, La Librairie orientale, Beyrouth, 2004.

(3) Semnarea de către Anuar El-Sadat, sub egida americană, a unui tratat de pace cu Israelul (1978) a relansat violenţele în Liban (cf. Le Liban contemporain, La Découverte, Paris, 2005). În revanşă, pe frontul sirian – Golanul ocupat – domneşte până azi un calm care contrastează cu lunga destabilizare a Libanului.

(4) În cursul celebrului său discurs din 12 noiembrie 1975 în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, Yasser Arafat va vorbi de “visul” său de a vedea apărând “o singură ţară democratică în care creştini, evrei şi musulmani vor trăi într-un stat fondat pe baza justiţiei, a egalităţii şi a fraternităţii”.

(5) A se citi « La balkanisation du Proche-Orient. Entre le mythe et la réalité », Le Monde diplomatique, ianuarie 1983.

(6) Unul dintre primele sale acte va fi, în cursul verii, masacrul din tabăra palestiniană de la Tal al-Zaatar.

Fost ministru libanez de finanţe, autor al lucrării Proche-Orient éclaté, 1956-2006, Gallimard, coll. « Folio », Paris, 2006, şi al Orient-Occident, la fracture imaginaire, La Découverte, Paris, 2005.

Textul a apărut în Le Monde diplomatique, ediţia din septembrie 2006. A fost preluat şi aici.

luni, decembrie 04, 2006

Scena politică palestiniană este oglinda raportului regional de forţe (de Abdel Sattar Qasim)

Cel care neagă faptul că divizarea scenei politice palestiniene este în funcţie de raportul regional de forţe a ales gargara sloganurilor goale şi dovedeşte că nu are capacitatea să le reziste. Unii preferă să vorbească până la saţietate despre importanţa unităţii naţionale palestiniene, despre unitatea sângelui, despre inamicul comun care nu distinge între un arab şi un altul, între un musulman şi altul, dar refuză să vadă concomitent realităţi clare care se impun vederii, cu toată forţa, din timp în timp, şi mai ales în cursul crizelor.

Criza financiară care domneşte actualmente în Palestina nu este doar un act iresponsabil al Occidentului, ci exprimă cu claritate voinţa sa de a rupe cerbicea regiunii arabo-musulmane. Nu este vorba doar de mânia occidentala împotriva poporului palestinian pentru că acesta i-a ales pe cei care sunt acuzaţi de terorism, ci este vorba şi de mânia anumitor palestinieni şi arabi în privinţa situaţiei din Palestina. Alegerile au aruncat mingea în terenul celor care sunt ostili Statelor Unite şi Israelului şi, în consecinţă, aceeaşi minge a fost pierdută de cei care susţin Statele Unite, Israelul şi aliaţii lor, precum şi cei ce gravitează în jurul lor. Din această cauză anumite sectoare palestiniene, unele state şi unele bănci arabe participă la blocada financiară impusă împotriva poporului palestinian, scopul fiind împingerea guvernului Hamas spre demisie.

Nimeni nu poate nega faptul că unii palestinieni participă la blocada împotriva palestinienilor, şi faptul că există palestinieni care încurajează grevele funcţionarilor palestinieni în semn de protest împotriva neplăţii salariilor, şi că tot ei incită statele occidentale să nu trimită bani. Ei încurajează greva şi împiedică banii să ajungă la grevişti. Aceşti palestinieni constituie o parte din ecuaţia conflictului sau din concurenţa regională ale cărei trăsături încep să transpară în ultima vreme.

Actualmente există o axă nedeclarată care înglobează Hizbullah, Siria, Iranul şi câteva organizaţii ale rezistenţei palestiniene, şi o alta care adună Statele Unite, Israelul, anumite state arabe şi câteva organizaţii palestiniene. Aceste două axe asistă de câţiva ani la o respingere reciprocă care a avut ocazia să se exprime în timpul celui de-al şaselea război împotriva Hizballahului. Iar alegerile palestiniene au venit să sfideze axa americano-israeliană.

Este clar că regiunea se dirijează rapid spre o polarizare, iar mai multe state arabe încep să se orienteze spre unul sau spre celălalt pol. Pe scena palestiniană, există o importantă conştiinţă populară în privinţa schimbărilor survenite în raporturile de forţă, mai multe organizaţii fiind deja pregătite în faţa acestei polarizări, iar mulţi dintre palestinieni şi-au tranşat poziţia şi atitudinea.

Este adevărat că există discuţii interpalestiniene în privinţa constituirii unui guvern de unitate naţională şi şi a mijloacelor necesare pentru înlăturarea obstacolelor aflate în calea sosirii ajutoarelor financiare occidentale destinate poporului palestinian, dar cel care examinează bazele acestui guvern promis va vedea că sunt lipsite de consistenţă. Guvernul despre care se fac negocieri se bazează pe un document care vizează concordia naţională palestiniană plin de contradicţii, ca de exemplu apelul la recunoaşterea legalităţii internaţionale şi la rezistenţă sub toate formele. Hamas se agaţă de textele care sunt în concordanţă cu programul său şi Fatah se leagă de tot ce-i pare util propriei viziuni, astfel încât guvernul rămâne suspendat de interpretări contradictorii, ceea ce înseamnă că, în cazul în care va fi constituit, guvernul nu va putea dura.

În ambele cazuri, există o forţă internaţională şi regională care supraveghează, cântăreşte şi coordonează partea palestiniană pe care o aprobă. Statele Unite şi aliaţii lor nu sunt satisfăcuţi de lunga viaţă a guvernului Hamas care ar fi trebuit, în opinia lor, să cadă în două sau trei luni de la formare, în timp ce Iranul şi Siria doresc ca Hamasul să-şi continue tacticile politice aşa încât scena palestiniană să rămână în afara voinţei americano-israeliene.

Cele două părţi palestiniene nu sunt deparate de alte elemente ale ecuaţiei regionale, dar aceasta nu înseamnă că sunt unelte în mâinile altora. Unii palestinieni, ca liberalii, se considera ca făcând parte din civilizaţia occidentală, şi doresc ca terminarea conflictului arabo-israelian să se facă în mod cât mai rapid, în conformitate cu viziunea americano-israeliană. Dar există şi palestinieni religioşi, care se consideră făcând parte din civilizaţia arabo-musulmană, şi că musulmanul de la Karachi, de la Teheran sau de la Damas este un frate care participă la înfruntarea invaziei americano-israeliene.

Ceea ce înseamnă că elementele care susţin cele două tabere palestiniene nu sunt în exclusivitate palestiniene, şi că deciziile fiecăreia dintre ele se iau numai în conformitate cu propria viziune regională. Fiecare tabără se găseşte până la urmă în coordonare directă sau indirectă, materială sau morală, cu cei pe care îi consideră proprii aliaţi din regiune. Dacă o coaliţie palestiniană s-ar realiza fără să traducă raportul actual de forţe din regiune, s-ar găsi în afara cadrului concurenţei dintre forţe, şi s-ar transforma într-o coaliţie locală supusă concurenţei regionale, iar chestiunea palestiniană ar deveni o problemă pentru cei care luptă în afara cadrului concurenţei locale.

Chestiunea palestiniană nu mai este doar o problemă palestiniană, din punct de vedere practic. Scena politică arabă a fost cândva plină de sloganuri afirmând arabicitatea chestiunii palestiniene şi responsabilitatea arabilor, dar n-a găsit un teren propice acuităţii sale. Dar lucrurile par diferite actualmente, pentru că sloganurile pleacă exact de la Teheran sau de la Hizballah, şi se concretizează prin pregătiri militare serioase în curs de desfăşurare în sudul Libanului. Acutizarea sfidării îndreptată împotriva Israelului va marginaliza forţele palestiniene, dacă decid să rămână în afara ecuaţiei. Din aceste raţiuni, scena politică israeliană va face subiectul unei polarizări importante, între cei care vor să meargă în direcţia sfidării regionale şi cei care dau publicului iluzia că sunt apărătorii deciziei naţionale palestiniene independente.

Această polarizare a avut ocazia să se exprime clar în privinţa victoriei Hizballahului: există palestinieni care discută cu forţă, chiar mai mare decât a lui Samir Geagea, afirmând că Hizballah a fost înfrânt în sud, în timp ce alţii consideră că victoria înregistrată de Hizballah este începutul sfârşitului pentru Israel.

Abdel Sattar Qasim este profesor de ştiinţe politice la Universitatea an-Najah din Nablus, Cisiordania.

sâmbătă, decembrie 02, 2006

Viziuni ceţoase despre o Palestină viitoare (de Jonathan Cook)

Discursul reluat, difuzat şi comentat copios, al lui David Grossman, pronunţat în urmă cu câteva zile în cursul ceremoniei anuale dedicate omagierii memoriei lui Yiţak Rabin, a suscitat deconstrucţii uneori foarte pertinente ale “mesajului său de pace” din partea unor detractori.

Grossman, unul dintre scriitorii cei mai de succes ai Israelului, figură de vază a principalei mişcări pacifiste a acestei ţări, Pacea Acum, încarnează faţa compasională şi torturată a zionismului, de a cărei supravieţuire au nevoie mulţi apologeţi – atât din Israel cât şi din străinătate, atât cei fără de teamă cât şi cei emoţionaţi - în ciuda contra-exemplele din Qana, Beit Hanun şi alte masacre perpetrate de armata israeliană împotriva civililor arabi.

Grossman a reuşit să convingă pe toată lumea, pentru un scurt moment, că de-alde Ariel Şaron şi Ehud Olmert nu sunt autenticii reprezentanţi ai moştenirii zioniste. Ei n-ar reprezenta decât rătăcirile temporare ale veritabilei traiectorii a zionismului.

Dar în realitate, bineînţeles că Grossman se inspiră din aceeaşi sursă ideologică din care şi-au tras energia fondatorii Israelului şi cei mai mari dintre războinicii lui.

El încarnează aceleaşi valori ale urii zionismului de stânga care i-au adus Israelului legitimitatea internaţională [sic] în chiar momentul în care proceda la una dintre operaţiunile de epurare etnică cele mai vaste ale Istorie: expulzarea a aproximativ 750.000 de Palestinieni din casele şi pământurile lor, adică 80% din populaţia indigenă a Palestinei, aruncaţi în afara frontierelor statului Israel instaurat anterior.

Chiar şi istoricii cei mai “conservatori” consideră că de fapt procentajul populaţiei palestiniene expulzată de către armata israeliană a fost, în realitate, cu mult mai ridicat.

Mulţi dintre palestinienii alungaţi în cursul războiului din 1948 s-au regăsit în interiorul frontierelor Israelului la sfârşitul războiului fie pentru că la sfârşitul armistiţiului concluzionat cu Iordania în 1949, trăiau pe teritoriile anexate de către Israel, precum în cazul unei regiuni puţin întinse dar dens populate a Cisiordaniei, cunoscută sub numele de Triunghi, fie pentru că reuşiseră să se infiltreze prin frontiera relativ poroasă cu Libanul şi Siria, în cursul lunilor care au urmat războiului – aceştia din urmă s-au ascuns în câteva sate palestiniene care nu fuseseră distruse, aflate pe teritoriul israelian).

Îndepărtaţi-i aureola pe care i-au conferit-o mass-media progresistă a lumii întregi, şi Grossman nu se distinge practic cu nimic de oamenii de stat zionişti cei mai eminenţi, care, la rândul lor, şi-au expus cu ostentaţie acţiunile în materie de pace sau mai degrabă de braţ de fier, şi care au început prin a deposeda poporul palestinian de cea mai mare parte a patriei sale. După care i-au deposedat de ce le mai rămânea. În cele din urmă, au făcut totul ca epurarea etnică fondatoare să nu fie niciodată revelată. Iar azi, procedează la genocid lent al palestinienilor, prin intermediul unei strategii asociate distrugerii lor fizice individuale şi dispersării lor ca popor.

Astfel, de exemplu, Ben Gurion a planificat epurarea etnică a Palestinei în 1948, înainte de a face declaraţii peste declaraţii publice în care regreta cu amăraciune ocuparea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza – fie şi din cauza problemelor demografice pe care această ocupaţie avea să antreneze pentru statul evreiesc.

Pornind operaţiunile de colonizare ale teritoriilor ocupate, Golda Meir a refuzat să recunoască existenţa poporului palestinian. În schimb, ea a recunoscut fără rezerve dilema cu care se confruntau soldaţii israelieni, constrânşi “să tragă şi să plângă” pentru a apăra coloniile.

Sau, cum a îndrăznit tot ea să spună, adresându-se palestinienilor: “Putem să vă iertăm pentru că ne-aţi omorât copiii. Dar nu vă vom ierta niciodată pentru că ne-aţi constrâns să-i omorâm pe ai voştri.”

Yiţak Rabin, principalul ideolog al lui Grossman, a lansat fără îndoială un “proces de pace” la Oslo (chiar dacă azi numai extaticii irecuperabili continuă să creadă că pacea era realmente scopul operaţiunii), dar în calitate de militar şi de om politic supervizase personal, la rândul său, epurarea etnică a oraşelor palestiniene precum Lod, în 1948. A dat tankurilor ordin să intre în satele arabe, pe teritoriul israelian, în timpul manifestaţiilor cu ocazia Zilei Pământului, în 1976, omorând o jumătate de duzină de civili palestinieni dezarmaţi. Nu în ultimul rând, în 1988, a dat ordin armatei să înăbuşe prima Intifada, “zdrobind oasele” palestinienilor, inclusiv femei şi copii care aruncau cu pietre în trupele de ocupaţie.

Ca şi ei, Grossman se arată complice al acestor crime de război, alegând să se agaţe de posesiunile Israelului, ba chiar să le mai extindă puţin, mai degrabă decât să privească în faţă adevărul autentic, dureros, al responsabilităţii pentru soarta palestinienilor, inclusiv a sutelor de mii de refugiaţi (care azi ajung, împreună cu descendenţii lor, la numărul de câteva milioane).

În fiecare zi care trece, în care neagă palestinienilor Dreptul la Întoarcere, susţinând concomitent Legea Întoarcerii valabilă pentru evrei, Grossman scuză şi perenizează epurarea etnică care a condus la deposedarea refugiaţilor palestinieni în urmă cu mai mult de jumătate de secol.

Şi în fiecare zi care trece, în care vinde un mesaj de pace israelienilor care aşteaptă de la el o soluţie morală, chiar dacă una incapabilă să propună şi palestinienilor o soluţie echitabilă – şi în ciuda faptului că această soluţie face din supravieţuirea Israelului în calitate de stat evreiesc, în locul unei formule echitabile, baza sa morală – Grossman perverteşte semnificaţia însăşi a cuvântului “pace”.

Un alt militant pacifist, Uri Avnery, diagnostichează şi el problema pusă de Grossman, cu multă pertinenţă, într-un articol recent.

Deşi Grossman doreşte pacea, într-un mod abstract, observă Avnery, el nu propune nici o soluţie în privinţa manierei în care această pace ar putea să fie posibilă în mod concret, nici vreun indiciu în privinţa sacrificiilor pe care el însuşi, sau alţi israelieni, ar trebui să le facă în scopul obţinerii aceleiaşi păci. “Pacea” sa este lipsită de orice conţinut, nu este vorba de altceva decât de o figură retorică.

Departe de a sugera că Israelul ar trebui să negocieze cu conducătorii aleşi democratic de către palestinieni, Grossman argumentează în privinţa faptului că Israelul ar trebui să se adreseze, ocolindu-i pe aceşti aleşi, palestinienilor “moderaţi”, cu care Israelul ar putea să ajungă la o înţelegere.

Obiectivul este să se găsească nişte palestinieni, oricare palestinieni, care să se supună viziunii israeliene în privinţa “păcii”. Într-o oarecare doză, acesta ar fi un simulacru al procesului de la Oslo, decorat cu altă pălărie.

Discursul lui Grossman nu seamănă cu avansarea spre o soluţie decât doar în măsura în care liderii actuali ai Israelului nu vor câtuşi de puţin să poarte negocieri cu nimeni dintre palestinieni, fie că este vorba de “moderaţi”, fie de “fanatici”.

Unicul lor interlocutor este Washingtonul, un interlocutor care răspunde afirmativ pe toată linia, pe deasupra! Dacă frazele sunt la fel de “goale” ca cele ale lui Ehud Olmert, Avnery nu ne oferă nici cel mai mic indiciu care să conducă la cauzele atitudinii echivoce a romancierului.

În realitate, Grossman nu riscă să propună vreo soluţie oarecare, căci nu există practic nici un electorat, în Israel, care să fie favorabil genului de plan de pace susceptibil să fie acceptabil, fie şi pentru palestinienii “moderaţi” cu care Grossman ar dori ca guvernul său să intre în negocieri.

Dacă Grossman ar catadicsi să-şi expună viziunea despre pace, poate că acest lucru i-ar permite fiecăruia să-şi dea seama că problema nu este câtuşi de puţin nu ştiu care intransigenţă palestiniană.

Deşi sondajele indică în mod regulat că o majoritate israeliană este favorabilă creaţiei unui stat palestinian, aceste sondaje sunt efectuate de către specialişti care nu explică niciodată celor chestionaţi ce ar implica crearea acestui stat.

La fel, specialiştii în sondaje nu cer niciodată israelienilor care participă la acestea cea mai mică informaţie în privinţa statului palestinian pe care speră să-l vadă creat. Acest lucru transformă “statul palestinian” din gargara israeliană aproape la fel de vid de sens ca şi cuvântul “pace”, de atâtea ori deturnat de la sensul lui firesc!

La urma urmei, conform celor mai mulţi dintre israelieni, palestinienii din Gaza beneficiază în aceste momente de sfârşitul ocupaţiei israeliene. Şi, conform lui Olmert însuşi, proiectul său de “convergenţă” – constând într-o retragere ultra-limitată din Cisiordania – ar avea darul de a crea o bază pentru statul palestinian şi acolo.

Când israelienii sunt întrebaţi cum îşi imaginează ei realizarea unor planuri de pace foarte concrete, răspunsurile lor sunt într-o zdrobitoare majoritate negative. Astfel, în 2003, 78% dintre evreii israelieni afirmau că sunt favorabili coexistenţei a două state pe teritoriul Palestinei istorice, atunci când erau întrebaţi dacă susţineau Iniţiativa de la Geneva – care planifica un stat palestinian foarte mic, stabilit în exclusivitate pe o porţiune din Cisiordania şi din Fâşia Gaza – doar un sfert dintre ei erau favorabili! Doar puţin mai mult de jumătate din electoratul aşa-zisei stângi muncitoreşti susţinea Iniţiativa de la Geneva.

Slaba susţinere pentru ideea statului palestinian practic non-viabil contrastează cu nivelurile constant foarte ridicate ale susţinerii de cătrei evreii israelieni pentru o soluţie concretă, deşi foarte dificilă, a conflictului: “transferul”, adică epurarea etnică. În sondaje, 60% dintre evreii israelieni sunt constant favorabili emigraţiei arabilor în exteriorul frontierelor (care aşteaptă să fie definite) statului evreiesc.

Atunci când Grossman ne avertizează că “o pace ineluctabilă” se anunţă şi că “pământul va fi împărţit, iar statul palestinian îşi va face apariţia”, trebuie să ne păzim să ne lăsăm legănaţi de iluzii. Statul preconizat de către Grossman este aproape la fel de “gol” cât poate fi ideea pe care auditoriul său şi-o face despre pace.

Trebuie să condamnă refuzul opus de Grossman pentru conştientizarea absenţei totale de empatie din opinia publică israeliană pentru palestinieni, sau să-l sfidăm cu soluţii care le cer israelienilor să facă sacrificii reale în vederea păcii.

El, ca şi ceilalţi guruşi ai mişcării pacifiste israeliene consensuale, mai ales scriitori ca Amos Oz şi A. B. Yehoşua, au eşuat în datoria de a prezenta israelienilor viziunea unui viitor acceptabil şi a unei păci durabile.

Care este deci natura problemei şi cum s-ar putea ieşi din impasul creat de beatificarea unor personaje ca Grossman?

Care alte drumuri mai sunt deschise în faţa acelora dintre noi care refuză să creadă că Grossman că Grossman este pe marginea unei prăpăstii lângă care orice militant pacifist sănătos la cap ar trebui să tremure din toate membrele? Am putea cumva să ne îndreptăm spre alţi membri ai stângii israeliene, încercând să găsim în ei surse de inspiraţie? Lăsaţi-mă să râd!

Uri Avnery, încă o dată, intră în luminile rampei, afirmând că nu există decât două tabere ale păcii în Israel: o tabără a păcii zioniste, bazată pe un consens naţional înrădăcinat în mişcarea Pacea Acum a lui David Grossman – adică ceea ce el califică drept “tabăra păcii radicale”, condusă de, ei bine, tocmai el însuşi, şi grupul său de câteva mii de isralieni, cunoscut sub numele Guş Şalom.

În urma acestei clasificări, am putea fi tentaţi să deducem că Avnery îşi prezintă propriul bloc pacifist ca non-zionist, chiar anti-zionist. Nimic n-ar fi mai departe de realitate, totuşi. Avnery şi cei mai mulţi dintre partizanii săi, dacă nu chiar toţi, din Israel, îşi au locul în mod clar în tabăra zionistă. Pentru Avnery, la sfârşitul sfârşitului, orice pace trebuie să constea în continuarea existenţei şi în succesul Israelului în calitate de stat evreiesc. Iată ce limitează în mod clar ideile sale despre subiectul tipului de pace pe care un militant pacifist israelian “radical” ar trebui să-l caute.

Ca şi Grossman, Avnery susţine soluţia partajării Palestinei istorice în două state.

Într-adevăr, atât în viziunea unuia cât şi în cea a celuilalt, viitorul statului evreiesc n-ar putea fi garantat fără existenţa unui stat palestinian în proximitatea lui. Acesta este motivul pentru care Avnery constată că este de acord cu discursul lui Grossman în proporţie de 90%.

Dacă evreii vor să prospere în calitate de majoritate demografică (şi democratică) în propriul lor stat, atunci non-evreii trebuie să aibă şi ei un stat – unul în care să poată să-şi exercite propriile drepturi, în mod separat, la suveranitate şi, în acest fel, să abandoneze orice revendicare la adresa statului evreiesc.

Totuşi, contrariu lui Grossman, Avnery nu se mulţumeşte să susţină in abstracto un stat palestinian, el este în favoarea unui stat palestinian “just”, concret, semnificând evacuarea tuturor coloniştilor şi o retragere totală a armatei israeliene in spatele “frontierelor” din 1967. Planul de pace al lui Avnery ar însemna returnarea Ierusalimului de Est, al totalităţii Cisiordaniei şi al Fâşiei Gaza în mâinile palestinienilor.

Diferenţa dintre Grossman şi Avnery, în această privinţă, poate fi explicată în funcţie de înţelegerea lor diferită asupra necesităţilor pe care le are statul evreiesc pentru a supravieţui. Avnery crede că o poate durabilă nu va putea exista decât cu condiţia ca statul palestinian să satisfacă aspiraţiile minime ale poporului palestinian.

În ochii său, palestinienii ar putea fi persuadaţi, prin intermediul unor conducători potriviţi, să se instaleze pe 22% din patria lor istorică – şi graţie acestei îmbârligături Israelul va fi salvat.

Nu există nimic eronat în poziţia lui Avnery ca atare. Acest lucru l-a încurajat să-şi asume un rol de frunte în mişcarea pacifistă israeliană, timp de mai multe decenii. A traversat cu curaj liniile interdicţiilor naţionale israeliene vizitându-i pe liderii palestinieni asediaţi, în timpul în care alţi israeliani se făceau că plouă. A luat o poziţie curajoasă împotriva zidului apartheid-ului, în faţa soldaţilor israelieni, alături de militanţii pacifişti palestinieni, israelieni şi străini. Iar prin analizele publicate, a atras luminile proiectoarelor asupra cauzei palestiniene, i-a educat pe observatori, atât israelieni cât şi palestinieni şi străini, în privinţa detaliilor conflictului. Pentru toate aceste lucruri, Avnery trebuie să fie salutat ca militant sincer.

Dar rămâne totuşi marele pericol ca mişcările de solidaritate cu Palestina, neînţelegând suficient motivaţiile lui Avnery, să se lase antrenate într-o direcţie dincolo de punctul în care ar putea contribui efectiv la o soluţie pacifistă sau la un viitor just pentru palestinieni. Şi, de fapt, acest punct va fi fără îndoială depăsit curând.

În timpul anilor Oslo, Avnery era nerăbdător să vadă Israelul ducând la bun sfârşit presupusele sale acorduri de pace cu liderul palestinian Yasser Arafat. Aşa cum a spus-o adesea, credea că Arafat este singurul om politic care ar fi putut să-i unească pe palestinieni şi să-i convingă să accepte soluţia a două state vecine, singura posibilă, în ochii săi: un Israel enorm cu o minusculă Palestină alături de el.

În realitate, poziţia lui Avnery nu era foarte îndepărtată de cea a membrilor vădit ne-radicali ai echipei Oslo, compusă din Rabin, Peres şi Yossi Beilin. Toţi patru vedeau în Arafat omul puternic palestinian, susceptibil să-i garanteze Israelului un viitor: Rabin spera că Arafat va face poliţie, în folosul Israelului, printre palestinienii închişi în ghetto-uri. În ce-l priveşte pe Avnery, el spera că Arafat va coagula o naţiune, democratică sau nu, prea puţin conta, care ar stăvili ambiţiile palestinienilor în materie de teritorii şi de soluţie justă la problema refugiaţilor.

Arafat nemaifiind acolo, Avnery şi gruparea sa Guş Şalom au pierdut soluţia la conflict pe care o concepuseră. Azi, ei sunt în continuare în favoarea existenţei a două state pe teritoriul Palestinei, dar sunt şi în favoarea luptei împotriva Hamasului. N-au deviat nici de la vechile lor poziţii asupra problemelor fundamentale – Ierusalimul, frontierele, coloniile şi refugiaţii – chiar dacă nu mai dispun de piesa fundamentală – Arafat – care se presupunea că ar putea coagula toate piesele acestui puzzle.

Dar, fără Gnafron Arafat, cei de la Guş Şalom nu mai au nici o idee în privinţa modului de a rezolva chestiunile rămase în suspensie ridicate de facţiunile rivale şi de războiul civil incipient, pe imixtiunile israeliene în procesul politic palestinian sunt pe cale să-l declanşeze.

Ei n-au nici vreun răspuns pregătit pentru ziua în care valul străzii palestiniene se va întoarce împotriva mirajului soluţiei celor două state pe care a fluturat-o Oslo. Dacă palestinienii vor căuta noi soluţii la impasul actual, aşa cum încep de altminteri s-o facă, Avnery va deveni foarte repede un obstacol în calea păcii, mai curând decât unul dintre marii ei apărători.

De fapt, o asemenea dezvoltare este oricum, mai puţin incertă. Rari sunt observatorii experimentaţi ai acestui conflict care persistă în ideea că soluţia a două state, pornind de la frontierele din 1967, este încă fezabilă, dat fiind relocarea cetăţenilor Israelului atât în Ierusalim cât şi în Cisiordania, azi în număr de aproape un milion. Chiar şi americanii au recunoscut public că cele mai multe dintre colonii n-ar putea fi dezmembrate. Până când palestinienii vor ajunge şi ei la această concluzie, nu este decât o chestiune de timp.

Ce ar face Avnery şi militanţii inveteraţi ai Guş Şalom în această eventualitate? Com ar reacţiona ei dacă palestinienii ar începe să ceară un stat unic, care să-i reunească atât pe israelieni cât şi pe palestinieni sub aceeaşi cetăţenie?

Răspunsul este că pacifiştii “radicali” vor avea nevoie să găsească foarte repede o altă soluţie pentru a-şi proteja scumpul stat evreiesc. Or, nu există o supraabundenţă de soluţii posibile. Există soluţia “continuarea ocupaţiei, orice s-ar întâmpla”, a lui Benjamin Netanyahu şi a partidului Likud. Există soluţia “închideţi-i pe palestinieni în ghetto-urile lor, şi speraţi că vor sfârşi prin a pleca de bunăvoie”, în avatarurile ei hard (Kadima) şi soft (partidul muncitoresc). Apoi mai există şi “Aruncaţi-i pe toţi la Karcher” a lui Avigdor Lieberman, noul ministru al ameninţărilor strategice numit de Olmert.

Paradoxal, o variantă a acestei din urmă opţiuni ar putea fi cea mai seducătoare în ochii pacifiştilor deziluzionaţi de la Guş Şalom. Lieberman are propriile sale poziţii fanatice şi moderate, în funcţie de publicul şi/sau realităţile de moment de pe teren.

Unora le spune că vrea ca toţi palestinienii să fie expulzaţi din Marele Israel, în scopul de a elibera terenul în folosul exclusiv al evreilor. Dar altora, îndeosebi în arena diplomatică, le sugerează o formulă pe baza schimburilor de teritorii şi de populaţii dintre Israel şi palestinieni, susceptibile de a opera un “divorţ între cele două popoare”. Israelul ar putea obţine astfel coloniile, în schimbul unor minuscule enclave israeliene redate palestinienilor, ca de exemplu Micul Triunghi, dens populat de palestinieni.

O variantă generoasă a unui schimb de acest fel – care violează şi ea dreptul internaţional – ar oferi o soluţie onorabilă tentativelor întreprinse de Guş Şalom de a crea un stat palestinian alături de Israel. Şi chiar dacă Avnery este personal prea puţin susceptibil să se lase păcălit antrenându-se pe acest drum închis, există un pericol real ca alţii, din sânul taberei păcii “radicale”, să prefere acest gen de soluţie în locul sacrificării fidelităţii lor cu orice preţ pentru statul evreiesc.

Dar, din fericire, orice ar pretinde despre acest subiect Avnery, tabăra păcii din care face el parte nu este unica alternativă la agonia lamentabilă a grupării Pacea Acum. Avnery nu mai este nici măcar pe aceeaşi margine a prăpastiei lângă care se găseşte Grossman. Singura prăpastie în care îşi aruncă Avnery acum privirea este cea a sfârşitului scumpului său stat evreiesc.

Alţi evrei zionişti, din Israel sau de aiurea, s-au ciocnit de aceleaşi probleme ca şi Avnery, dar au început să se îndrepte spre o altă direcţie, îndepărtându-se de soluţia a două state vecine, spre cea a statului binaţional.

Unii intelectuali eminenţi, precum Tony Judt, Meron Benvenisti şi Jeff Halper, au început să pună public la îndoială fidelitatea lor faţă de zionism şi să examineze dacă nu este vorba mai degrabă de o parte a problemei decât de o soluţie?

Ei nu sunt singuri în acest demers. Grupuri minuscule de israelieni, încă şi mai reduse numeric decât Guş Şalom, renunţă la ideologia zionistă şi se reunesc în jurul noilor idei privitoare la modul în care evreii israelieni şi palestinienii ar putea să trăiască împreună în pace, mai ales într-un stat unic.

Este vorba mai ales de asociaţiile Tayuhs, Anarhişti Împotriva Zidului, Zochrot şi anumite elemente din sânul Comitetului Israelian Împotriva Demolărilor Caselor [a lui Jeff Halper) şi din sânul organizaţiei Guş Şalom însăşi.

Avnery promovează speranţa că tabăra păcii din care provine el ar putea fi micul angrenaj capabil să pună în mişcare roata mai impozantă a organizaţiilor ca Pacea Acum înspre o nouă direcţie şi că, prin aceasta, ar putea antrena opinia publică israeliană înspre adoptarea unei veritabile “soluţii” privitoare la coexistanţa a două state pe teritoriul palestinian.

Date fiind realităţile de pe teren, aceste idei par cu totul improbabile.

Dar într-o zi, rotiţele care azi sunt mai insignifiante şi decât Guş Şalom ar putea să dea un bobârnac Israelului înspre direcţia care, singură, poate aduce pacea.

Cf. sursa în limba engleză.