luni, octombrie 29, 2007

Copiii războiului (de Gideon Levy)

Din nou copii.Cinci copii ucişi în Gaza în opt zile.Indiferenţa publică manifestată faţă de uciderea lor – ultimilor trei, de exemplu, li s-au acordat doar câteva rânduri pe o coloană în pagina a 11-a din Yedioth Ahronoth- nu poate estompa faptul că Forţele de Apărare israeliene duc un război împotriva copiilor. Acum un an, o cincime din cei ucişi în operaţiunea “Ploaie de vară” din Gaza au fost copii; în ultimele două săptămâni au ajuns la un sfert din cei 21 ucişi.

Forţele de Apărare israeliene dau explicaţia acestor lucruri prin faptul că palestinienii practică trimiterea copiilor la colectarea lansatoarelor Qassam. Cu toate acestea, în cazul de faţă, copiii ucişi nu adunau lansatoare. Primii doi au fost ucişi culegând fructe iar următorii trei – conform investigaţiilor armatei- în timp ce se jucau “de-a v-aţi ascunselea”. Însă chiar dacă acceptăm pretenţia armatei că există un trend general de a trimite copiii să adune lansatoare (ceea ce nu a fost dovedit), atunci aceasta ar fi trebuit să ducă la o imediată încetare a focului asupra “culegătorilor” de lansatoare.

Dar armatei nu-i pasă de faptul că victimele sale sunt copii. Adevărul este că ei trag asupra figurilor considerate suspecte, cu bună ştiinţa – după cum se recunoaşte – chiar dacă aceştia sunt copii. Astfel, o armată care trage asupra “culegătorilor” de lansatoare, este o armată care ucide copii, fară nici cea mai mică intenţie de a preveni acest lucru. Prin urmare, aceasta nu este doar o serie de erori nefericite, cum a fost descrisă, ci reflectă mai degrabă lipsa de respect a armatei pentru viaţa copiilor palestinieni şi infiorătoarea indiferenţă faţă de soarta lor.

O societate care pune pe prim plan valorile sale etice ar trebui măcar să se întrebe: este de acceptat sa împuşti pe oricine se apropie de lansatoare, chiar dacă ar putea fi vorba de copii mici, lipsiţi de raţiune, deci de nepedepsit ? Sau ridicăm toate restricţiile când e vorba de operaţiuni de război ? Chiar dacă acceptăm pretenţia armatei că dispozitivele lor sofisticate de vedere nu permit distincţia între un băieţel de 10 ani şi un adult, aceasta nu-i degrevează de responsabilitatea acestor acţiuni criminale. Chiar dacă ne asumăm ipoteza că oricine se apropie de lansatoare este pasibil de a fi ucis, faptul că există şi copii implicaţi ar fi trebuit să schimbe regula. Adaugăm la aceasta faptul că a trage asupra “culegătorilor” de lansatoare nu a oprit tragerile cu rachete Qassam, nici măcar nu le-a redus numărul şi ajungem la o altă concluzie înspăimântătoare: armata trage în copii pentru a pedepsi şi a se răzbuna.

Nici un copil din Sderot nu este mai în siguranţă ca rezultat al acestor crime. Dimpotrivă.

Oricine priveşte obiectiv la desfăşurarea evenimentelor din ultimele două luni va descoperi că rachetele Qassam apar într-un context: sunt aproape întotdeauna trase după o operaţiune criminală a armatei, şi au fost multe de acest fel.

Întrebarea “cine a început ?” nu mai este una copilărească în acest context. Armata a trecut la lichidări, si aceasta în stil mare. Iar mişcarile lor au determinat creşterea numărului tragerilor cu Qassam.

Acesta este adevărul pe care ei ni-l ascund. Când Gabi Ashkenazi şi Ehud Barak şi-au ocupat poziţiile, zarurile erau aruncate.Dacă Barak ar fi fost un reprezentant al stângii politice, poate dezaprobarea publicului ar fi răsunat împotriva acţiunilor armatei din Gaza. Însă totul îi este permis lui Barak, nici macar faptul că victimele sunt copii nu are importanţă, nici pentru el, nici pentru opinia publică israeliană.

Da, copiii din Gaza cresc pe lânga lansatoarele Qassam. Este practic singura distracţie pe care o au în viaţă. Este parcul lor de distracţii. Aceia care ţin predici şi dau părinţilor acestora indicaţii despre cum să-i supravegheze, n-au fost niciodată în Beit Hanoun. Nu există nimic altceva acolo decât străduţe insalubre şi case mizere.Chiar dacă ar fi adevărat că cei care lansează Qassam profită de inocenţa acestor copii nefericiţi (ceea ce încă n-a fost dovedit) aceasta n-ar trebui să ne definească portretul moral. Da, este permis să acţionezi cu disciplină şi precauţie. Da, nu este întotdeauna necesar să răspunzi violent, mai ales atunci când răspunsul presupune uciderea copiilor.

Calea către oprirea tragerilor cu Qassam nu trece prin uciderea fără discriminare. Orice lansator poate fi înlocuit cu altul. Începutul anului şcolar se prefigurează prost, atât pentru ei,cât şi pentru noi. Oricine caută cu adevărat să se înceteze lansarea rachetelor Qassam ar trebui să ajungă la un acord de încetare a focului cu actualul guvern de la Gaza. Aceasta este singura cale corectă şi este posibilă. Lichidările, bombardamentele şi uciderea copiilor duc exact în direcţia opusă celei intenţionate. Între timp, priviţi ce ni se întâmplă nouă şi armatei noastre.

Cf. sursa in limba engleza.

Traducere din limba engleză: Stelian Hossu.

vineri, septembrie 14, 2007

Israel/Palestina: “Este complicat!”... Chiar aşa? (de John Spritzler)

Se spune adesea că situaţia din Israel/Palestina este complicată. Dar chiar aşa o fi în realitate?

Ce face ca un conflict să fie “complicat”? Să luăm de exemplu conflictul sud-african. Albii sud-africani de dinainte de 1992 răspundeau criticii la adresa apartheidului insistând că este o problemă “complicată”. Guvernul lor spunea că este “anti-creştineşte” să i te opui. Egalitatea rasială este o idee nobilă, spuneau mulţi albi, dar erau motive speciale pentru care nu era o idee bună în Africa de Sud. Dar apoi, în 1992, preşedintele sud-african deKlerk, fără îndoială ca răspuns la boicotul mondial împotriva apartheidului, a decis că această orânduire trebuia abolită. Şi-a făcut punctul de vedere cunoscut, şi a ţinut un referendum pe problema apartheidului cu albii. În 1992 BBC a transmis: “Sud-africanii albi au sprijinit în proporţie covârşitoare mandatul pentru reforme politice care să pună capăt apartheidului şi să creeze un guvern multi-rasial... Într-o neaşteptată victorie a schimbării, guvernul a câştigat în toate cele patru provincii şi în toate mai puţin una dintre cele 15 regiuni ale referendumului... A câştigat 68,6% dintre voturi într-un scrutin record, care, în anumite districte a depăşit 96%.”

Dintr-o dată, apartheidul nu mai era “complicat”, ci doar greşit. Azi puţini mai admit că l-au sprijinit vreodată. S-a dovedit că ceea ce făcea apartheidul “complicat” pentru sud-africanii albi era faptul că liderii lor le spunea că este corect, în vreme ce, în inimile lor, albii ştiau că este greşit. Acelaşi lucru i-a făcut pe mulţi albi din Sudul Americii să creadă că sclavia era “complicată” până când liderii lor au încetat să mai sprijine acest rău.

Atunci când un lider respectat spune un lucru şi inima cuiva spune exact opusul, reacţia subiectivă naturală şi ingenuă este să considere că problema este “complicată”. Asta nu înseamnă, totuşi, că aşa este în realitate.

Conflictul din Israel nu este mai “complicat” decât a fost apartheidul sau sclavia. Rădăcina conflictului este că Israelul nu permite refugiaţilor palestinieni să se întoarcă în ţara lor, care este 78% din Palestina numită acum Israel. Ei sunt refugiaţi pentru că liderii evrei din 1948 (care se numeau pe ei înşişi zionişti) au utilizat forţa militară pentru a-i alunga pe 80% dintre non-evreii (palestinienii) care locuiau în ceea ce este acum statul evreiesc Israel. Au făcut-o pentru că credeau că Israelul trebuie să aibă o populaţie care să fie în proporţie de cel puţin 80% evreiească altfel nu va fi un stat evreiesc. Israelul continuă şi azi să nege dreptul refugiaţilor de a se întoarce. Aceasta este rădăcina conflictului.

Istorici israelieni, ca Ilan Pappe (anti-zionist) şi Benny Morris (extrem de pro-zionist) au cercetat amănunţit arhivele istorice şi au ajuns la ideea că expulzarea a avut loc. Morris spune că a fost un lucru bun şi necesar, iar Pappe spune că a fost epurare etnică, un lucru greşit.

Liderii evrei spun că expulzarea non-evreilor din ţara lor este justificată pentru că, dat fiind că gentilii sunt, şi vor fi întotdeauna, în mod latent dacă nu deschis anti-semiţi, evreii au nevoie de un stat evreiesc pentru a fi în siguranţă.

Dar mulţi evrei bănuiesc că gentilii nu sunt mai mult inerent anti-semiţi decât sunt albii inerent rasişti. Cum răspund aceşti evrei atunci când îi aud pe rabbinii lor respectaţi şi pe alţi lideri evrei spunându-le că este necesar pentru Israel să refuze refugiaţilor palestinieni dreptul lor omenesc primordial de a se întoarce în ţara lor, să-i împiedice să ajungă la un spital atunci când sunt pe punctul de a da naştere, ba chiar să interzică puţinilor palestinieni care trăiesc în Israel să se căsătorească cu un evreu sau să trăiască în cartierele bune în care non-evreii nu au în prezent acces sau să-şi clădească locuinţe pentru familiile lor în oraşele desemnate ca fiind “arăbeşti”? Aceşti evrei răspund spunându-şi că este “complicat”.

Ce-ar spune, totuşi, dacă mâine cei mai respectaţi rabbini şi lideri evreieşti ar anunţa că Israelul trebuie să înceteze să mai refuze drepturile palestinienilor? La scurtă vreme ar fi greu să mai găseşti un evreu care ar admite că a sprijinit vreodată refuzul acestor drepturi.

Cândva oamenii spunea că sclavia este complicată. Spuneau că apartheidul în Africa de Sud este complicat. Dar aceste lucruri nu erau complicate, ci doar greşite.

Cf. sursa in limba engleza.

luni, septembrie 10, 2007

Statisticile Organizaţiei B’Tselem (Centrul Israelian de Informaţii privind Drepturile Omului în Teritoriile Ocupate)

Palestinienii ucişi de către forţele de securitate israeliene
Teritoriile Ocupate – 4170
Israel – 63

Palestinieni ucişi de către civilii israelieni
Teritoriile Ocupate – 41

Civili israelieni ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 233
Israel – 471

Personal al forţelor de securitate israeliene ucis de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 233
Israel – 87

Cetăţeni străini ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 17
Israel – 36

Cetăţeni străini ucişi de către forţele de securitate israeliene
Teritoriile Ocupate – 10

Palestinieni ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 538


Date adiţionale (incluse în statisticile anterioare)

Minori palestinieni ucişi de către forţele de securitate israeliene
Teritoriile Ocupate – 854
Israel – 3

Minori israelieni ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 39
Israel – 80

Palestinieni ucişi în timpul unor asasinate extrajudiciare
Teritoriile Ocupate – 367

Palestinieni care au făcut obiectul unor asasinate extrajudiciare
Teritoriile Ocupate – 218

Palestinieni ucişi de către palestinieni pentru că erau suspectaţi de colaboraţionism cu Israelul
Teritoriile Ocupate – 120

Palestinieni care au luat parte la ostilităţi şi au fost ucişi de către forţele israeliene de securitate
Teritoriile Ocupate – 1341
Israel – 55

Palestinieni care nu au luat parte la ostilitaţi şi au fost ucişi de către forţele de securitate israeliene (neincluzându-i pe cei care au fost ţintele asasinatelor extrajudiciare)
Teritoriile Ocupate – 2014
Israel – 5

Palestinienii care au fost ucişi de către fortele de securitate israeliene şi nu se ştie dacă luau parte la ostilităţi
Teritoriile Ocupate – 596
Israel – 3

În aceste statistici nu sunt incluşi palestinienii care au murit în urma întârzierii tratamentelor medicale din cauza restricţiilor de deplasare impuse de statul evreu.

Cf. sursa in limba engleza.

miercuri, septembrie 05, 2007

duminică, septembrie 02, 2007

Zece întrebări pentru sioniştii israelieni puse de un cetăţean argentinian (de Adrian Salbuchi)

A venit vremea unei dezbateri riguroase şi respectuoase cu privire la probleme fundamentale ale originii conflictului periculos şi violent care a explodat in Orientul Mijlociu şi care astăzi ameninţă să se extindă şi să cuprindă şi alte regiuni ale lumii.

Propun s-o începem prin a pune zece întrebări cheie sioniştilor israelieni din punctul de vedere al unui cetăţean argentinian preocupat.

Întrebarea nr.1: De ce sioniştii insistă pe confundarea sionismului cu iudaismul?

Nu toţi sioniştii sunt evrei, si nu toţi evreii sunt sionişti. George W. Bush, Dick Cheney, Condoleeza Rice, Donald Rumsfield, Tony Blair, John Negroponte, Bill şi Hillary Clinton şi John Bolton – pentru a numi doar câţiva dintre foarte puternicii sionişti pro-israelieni – în mod evident NU sunt evrei. În acelaşi timp, scriitori ca Noam Chomsky, Norman Finkelstein, Juan Gelman, Israel Shamir, grupul marelui rabin Joel Teitelbaum şi editorii ziarului new-yorkez de stânga “Forward” (Înainte) sunt cu toţii evrei, însă puternici opozanţi ai sionismului.

Întrebarea nr.2: De ce sioniştii caută să facă rău comunităţilor evreieşti din diaspora?

Ca cetăţean argentinian, sunt îngrijorat de faptul că sioniştii şi israelienii confundă în mod intenţionat sionismul cu iudaismul, deoarece aceasta poate duce la reacţii negative şi injuste din partea unor mari segmente de populaţie din întreaga lume care, ignorând aceasta diferenţiere esenţială între sionişti şi evrei, ar putea sfârşi prin a-i acuza pe toţi evreii de măcelul, nedreptatea şi genocidul perpetuat de unii dintre militanţii sionişti în Israel şi în alte părţi. În Argentina, suntem îngrijoraţi asupra efectului nefast pe care aceasta îl poate avea asupra paşnicei comunităţi evreieşti care trăieşte în ţara noastră.

Să acuzi orice persoană care critică Israelul şi sionismul de “anti-semitism” este ridicol şi înseamnă terorism intelectual, deoarece în acest fel este ameninţată şi redusă la tăcere orice încercare de a susţine o dezbatere liberă şi deschisă. Avem nevoia urgentă de a înţelege că felul în care a fost creat Statul Israel acum peste o jumătate de secol, poartă sămânţa conflictelor violente care se amplifică în Orientul Mijlociu. Trebuie să ne bazăm opiniile şi punctele de vedere pe adevărul istoric şi nu pe mit şi propagandă. Trebuie să înţelegem care sunt adevăratele obiective ale sionismului internaţional în întreaga lume, cât şi în Argentina şi regiunea noastră. De fapt, un efect moralizator deosebit l-ar avea în Argentina şi în alte ţări dacă asociaţiile şi conducătorii comunităţilor evreieşti ar adopta o poziţie publică fără echivoc condamnând atacurile barbare împotriva Palestinei şi Libanului.

Întrebarea nr.3: De ce sioniştii insistă să acuze de “anti-semitism” pe oricine critică Israelul şi sionismul?

Să vorbim de anti-semitism în zilele noastre ar fi absurd şi absolut ipocrit. “Semit/ă” este o categorie lingvistică astfel denumită şi folosită de intelectuali din sec. XIX ca germanul Wilhelm Marr şi filosofii francezi Edouard Renan şi contele Arthur de Gobineau pentru a diferenţia “semiţii” de “arieni”. Vor sioniştii de astăzi să inceapă să vorbească din nou despre “arieni”? Cu greu ne-ar veni să credem că o asemenea prostie ar putea fi rostită în mod serios în secolul 21!

Dacă sioniştii insistă să vorbească despre “anti-semitism”, atunci va trebui amintit faptul că şi natiunile arabe sunt tot “semite”, întrucât şi ei sunt descendenţii lui Şem, fiul cel mare al biblicului Noe.

În mod clar, dacă sioniştii insistă să declame “flagelul anti-semitismului”, atunci trebuie să înţeleagă că adevăratul “anti-semitism” de astăzi este persecuţia sângeroasă a palestinienilor, irakienilor şi libanezilor (în cea mai mare parte “semiţi”) aflaţi în mâinile forţelor invadatoare ale Statelor Unite, Marii Britanii şi Israelului ai căror conducători sunt “arieni” în cea mai mare parte: Ehud Olmert, Ariel Sharon, Benjamin Netanyahu, George W.Bush, Tony Blair, Dick Cheney, ca să-i numim doar pe câţiva, sunt de decendenţă ariană, întrucât nu există absolut nici o asemănare între ei şi “semiţii” săraci şi suferinzi…

Întrebarea nr. 4: De ce sioniştii martirizează Gaza şi pe palestinieni?

În 1989 lumea s-a eliberat de ruşinosul Zid al Berlinului. Doar câţiva ani mai târziu, Statul Israel l-a înlocuit cu şi mai ruşinosul Zid din Gaza, înalt de 8 metri şi lung de sute de kilometri, cu punctele sale de control militarizate, gardurile de sârmă ghimpată şi soldaţi înarmaţi pâna-n dinţi trăgând asupra civililor şi umilind în mod constant populaţia palestiniană. Israelul a transformat Fâşia Gaza într-un imens lagăr de concentrare care găzduieşte o jumătate de million de civili care trăiesc încarceraţi fără apă, sau cu foarte puţină, fără canalizare, electricitate, locuri de muncă, şcoli sau spitale, fără apărare în faţa ocupanţilor sionişti. Cu siguranţă, conducătorii israelieni au învăţat multe din Auschwitz şi ghetoul din Varşovia…

Întrebarea nr. 5: Se aşteaptă israelienii ca palestinienii şi libanezii să nu se apere nicicum împotriva atacurilor lor?

Doar statele naţionale suverane pot avea forţe armate regulate (ex.Israel, SUA, Marea Britanie şi Argentina, ca să numim doar câteva). Totuşi Palestinei nu-i este permis să aibă un stat naţional suveran, deci palestinienii nu au altă opţiune decât să susţină forţe armate neregulate insurgente, ca Hamas, pentru a se răzbuna pe Israel. După ani de invazie şi ocupaţie israeliană şi a altor naţiuni, Libanului nu i s-a dat şansa de a-şi construi un stat naţional suveran, deci libanezilor nu le-a rămas altă opţiune de apărare decât să susţină miliţiile neregulate insurgente Hezbollah.

Cu siguranţă, atât Hamas cât şi Hezbollah primesc arme şi susţinere din Siria şi Iran… Însă Israelul n-a primit o susţinere enormă şi arme din partea Statelor Unite ale Americii? Nu este Israelul singura putere nucleară din Orientul Mijlociu care posedă arme de distrugere în masă, mulţumită celor aproximativ 400 de bombe atomice pe care cu generozitate i le-a cedat Statele Unite?

De fapt, observând comportamentul nebunesc actual al Israelului în regiune, întrebarea cheie pe care ar trebui să ne-o punem ar fi: putem avea încredere în Israelul care deţine acest extrem de puternic şi periculos arsenal nuclear? Comunitatea internaţională n-ar trebui sa dezarmeze Israelul ca o modalitate de promovare a păcii mondiale?

Popoarele palestinian şi libanez AU DREPTUL la auto-aparare împotriva terorismului de stat la care sunt supuse de către Israel. În situaţia lor disperată, îi putem înţelege făcând ceea ce le stă în putiinţă pentru a se apăra, iar pentru mulţi palestinieni şi libanezi în disperarea lor crescândă, aceasta include şi sprijinirea Hamas şi Hezbollah.

Să fim cinstiţi: dacă Hamas şi Hezbollah ar disparea peste noapte, ce soluţie ar adopta Israelul şi Statele Unite pentru pacea în Orientul Mijlociu? Ei ne-au arătat în mod constant că nu au niciuna, pentru că pacea nu este un obiectiv nici pentru Israel nici pentru S.U.A., nici nu se numără printre interesele geopolitice extinse a vreuneia dintre aceste ţări.

În ceea ce priveşte terorismul, Statele Unite, Marea Britanie şi Israelul au etichetat atât Hamas-ul cât şi Hezbollah-ul drept “organizaţii teroriste”. Ar trebui, totuşi, să ne amintim ca Forţele de Apărare Israeliene (armata israeliană) a luat naştere în 1948 din patru organizaţii teroriste sioniste de frunte: Hagganah, Stern Gang, Irgun şi Zvai Leumi. Aceste grupări teroriste au fost responsabile efectiv de mii de asasinate, atât înainte cât şi după crearea Statului Israel, incluzând masacrul civililor din satul Deir Yassin care a dus la expulzarea a milioane de palestinieni în 1948, asasinarea, tot în 1948, a mediatorului O.N.U. pentru Palestina, contele Folke de Bernadotte (pusă la cale de gruparea de gherilă Stern Gang, condusă de Yitzhak Shamir, fost premier al Israelului), atacul terorist cu bombă din 1947 de la hotelul King David din Ierusalim, care găzduia Înaltul Comandament Militar Britanic (executat de gruparea de gherilă condusă de Menachem Begin, tot fost prim-ministru israelian). Acest ultim atac a creat un precedent al metodelor teroriste folosite în cele două atacuri cu bombă din Argentina (vezi Întrebarea nr. 10 de mai jos). Prin urmare, în privinţa terorismului avem doar două opţiuni: fie toate aceste grupări – Hamas, Hezbollah şi armata israeliană – să fie privite ca “forţe de apărare”, fie să fie toate etichetate ca “organizaţii teroriste”.

Întrebarea nr.6: De ce refuză sioniştii investigarea şi dezbaterea publică a aşa-numitului “Holocaust” într-o manieră echilibrată şi obiectivă?

Aceasta a devenit astăzi o problemă-cheie, deoarece o înţelegere adecvată a Holocaustului ne-ar da indicii clare atât ale originii conflictului din Orientul Mijlociu cât şi a multor evenimente importante de după al doilea război mondial care au condus la instaurarea “Noii Ordini Mondiale” de care suferă astăzi societatea noastră globalizată. Există o mişcare revizionistă crescândă în cercurile academice europene şi americane care susţine că nu a fost demonstrat cu certitudine că într-adevăr au murit 6 milioane de evrei în Germania nazistă şi Austria în timpul celui de-al doilea război mondial. Investigaţii serioase asupra acestei probleme sunt încă subiect tabu în zilele noastre în cea mai mare parte a lumii occidentale iar în unele ţări ca Franţa, Canada şi Austria, asemenea investigaţii sunt obstrucţionate de către legislaţie, în urma presiunii sioniste. De ce le este atât de teamă? Poate pentru că în urma unor investigaţii serioase şi obiective din punct de vedere istoric s-ar putea demonstra că cifra de şase milioane n-ar fi adevărată?

Autorul evreu american Norman Finkelstein, în cartea sa Industria Holocaustului, publicată în 2002, demonstrează cu claritate cum a fost inventat şi folosit “mitul Holocaustului” de către Statul Israel pentru a-şi atrage susţinerea finaciară şi politică din partea Statelor Unite, a aliaţilor săi importanţi şi a sectoarelor cheie din diaspora evreiasca din întreaga lume.

Ca argument la ceea ce susţinem este faptul că timp de mai mulţi ani, pe când Polonia se afla sub dominaţie sovietică, la muzeul de la Auschwitz era expusă o placă comemorativă care amintea vizitatorilor că “patru milioane de evrei” au fost asasinaţi aici până în 1945, aceasta alimentând două treimi din “mitul celor şase miloane”. Cu toate acestea, după căderea Zidului Berlinului şi democratizarea Poloniei, acea placă a fost scoasă şi înlocuită cu una nouă care spune că “aici au murit 1.500.000 de oameni”. Unde sunt atunci cele şase milioane ale Holocaustului ?

Întrebarea nr.7: Cum explică sioniştii sprijinul necondiţionat pe care S.U.A. îl acordă sionismului internaţional şi Statului Israel?

Cred ca pentru a pricepe cu claritate ceea ce se întâmplă astăzi în lume trebuie să înţelegem şi să acceptăm că guvernul Statelor Unite este dirijat de forţele sionismului internaţional. Doar în acest fel poate fi înţeles sprijinul necondiţionat, permanent şi nelimitat acordat de S.U.A. Israelului. Fostul premier israelian Ariel Sharon a reflectat acest lucru cu elocvenţă atunci când în timpul unei furtunoase şedinţe de cabinet de la sfârşitul anului 2003 i-a spus lui Shimon Peres ca nu trebuie să se îngrijoreze de reacţia S.U.A. faţă de agesiunea Israelului împotriva palestinienilor deoarece “noi (israelienii) controlăm Statele Unite şi americanii ştiu asta foarte bine” (citat din ziarul israelian Ha’aretz, publicat şi în Argentina de către scriitorul evreu Juan Gelman în cotidianul “Pagina 12” din Buenos Aires, 4 decembrie 2003).

Această extrem de periculoasă problemă de dimensiuni globale a fost abordată recent într-un raport publicat de Universitatea Harvard în martie 2006 de către profesorul John Mearsheimer şi decanul şcolii guvernamentale “John F.Kennedy” al Universităţii Harvard, Stephen Walt care descrie “lobby-ul israelian şi politica externă a S.U.A”.
Ambii autori demonstrează cu mare convingere influenţa politică şi financiară pe care lobby-urile pro-sioniste şi pro-israeliene, precum A.I.P.A.C. (Comitetul de Acţiune Politică Americano-Israelian) o exercită astfel încât au reuşit să direcţioneze politica externă a Statelor Unite împotriva interesului naţional al poporului american cu scopul de a acorda prioritate interesului naţional a unei ţări străine: Statul Israel.

Acest factor-cheie al politicii externe a Statelor Unite este atât de evident şi flagrant încât chiar fostul consilier pentru securitate naţională Zbigniew Brzezinski şi-a exprimat sprijinul pentru Mearsheimer şi Walt, spunând că ei servesc interesul public prin evidenţierea acestei probleme.

De asemenea, am putea să menţionăm şi alte grupuri de presiune foarte puternice şi influente cum ar fi Organizaţia Sionistă Mondială, Congresul Mondial Evreiesc, Liga Anti-Defăimare (controlată de Loja Masonică B’Nai B‘Rith) şi PNAC - Proiectul pentru Noul Secol American, ai căror intelectuali de frunte activează în administraţia Bush sau au o influenţă asupra ei, incluzând responsabilii oficiali pentru distrugerea Irakului şi pentru sprijinul necondiţionat pe care SUA îl acordă Israelului: Paul Wolfowitz, Richard Perle, Douglas Feith, Colin Powell, Condoleeza Rice, Lewis Libby, Robert Zollick, James Baker III şi Elliot Abrams ca să numim doar câţiva dintre cei mai puternici.

Întrebarea nr.8: Este bine ca lumea să fie dominată de către mici minorităţi?

Într-un site oficial israelian (Agenţia Evreiască pentru Israel) şi în diferite site-uri aparţinând diferitelor organizaţii evereieşti din Statele Unite totalul populaţiei evreieşti din întreaga lume este estimat la aproximativ 16 milioane de persoane (din care aproximativ 200.000 sunt rezidenţi în Argentina). Aceasta indică în mod evident faptul că numărul membrilor comunităţilor evreieşti din lume este foarte redus, adică doar 0,2 % din totalul populaţiei lumii, estimat la 6,5 miliarde de locuitori (şi 0,5% din populaţia de 39 de milioane a Argentinei).

Nu este antidemocratic ca nişte minorităţi atât de mici să aibă atâta putere mondială ?

Întrebarea nr.9: De ce sionişti mint în mod sistematic în legătura cu cauza crizei actuale din Orientul Mijlociu?

Evenimentele tragice din Liban şi Palestina au fost chipurile încordate din cauză că Israelul a spus că Hamas şi Hezbollah au “răpit” trei dintre soldaţii săi în Gaza şi respectiv la frontiera cu Libanul (unele rapoarte spun chiar că erau în interiorul Libanului). Aceasta este o stupizenie, deoarece soldaţii combatanţi nu pot fi “răpiţi”; doar civilii pot fi răpiţi. Soldaţii combatanţi pot fi capturaţi sau chiar ucişi de către inamic, dar nu “răpiţi”…

Cu toate acestea, Israelul, Statele Unite şi mass-media globală, finanţată şi controlată de aceleaşi cercuri financiare internaţionale care astăzi conduc “Noua Ordine Mondială” repetă mereu că acei trei soldaţi israelieni au fost “răpiţi”…
Un vechi dicton spune că “atunci când izbucneşte războiul prima victimă este adevărul…”.

Operaţiunile de război psihologic sunt parte a strategiei internaţionale sionisto-americane, care include inocularea fricii faţă de atacuri majore cu bombă şi anthrax. Însăşi evenimentele tragice de la 11 septembrie din Statele Unite, 11 martie din Madrid şi 7 iulie din Londra trebuie să fie clarificate în mod corect întrucât există probe ”de montaj” care arată că sunt semne evidente ale trucurilor murdare, reminiscenţe ale terorii cu “armele de distrugere în masă din Irak” din 2002 şi 2003. Cu toate acestea, mass-media supusă şi liderii importanţi ai lumii folosesc aceasta pentru a incrimina lumea musulmană şi pentru a justifica brutala discriminare şi agresiune pe plan mondial împotriva adepţilor islamului.

Întrebarea nr.10: Argentina. De ce nu este investigată filiera ISRAELIANĂ ca prima suspectă în cazul celor două atacuri cu bombă împotriva ambasadei Israelului (1992) şi a sediului Asociaţiei Comunităţilor Evreieşti AMIA (1994) din Buenos Aires?

Conform prestigiosului jurnal evreiesc anti-sionist “Forward” care apare la New York, guvernul Statelor Unite a făcut presiuni crescute asupra guvernului argentinian pentru a lansa ideea (evident falsă) a unei “filiere iraniene” răspunzătoare de cele două atacuri cu bombă. Serviciile secrete Mossad si CIA cu colaborarea guvernelor argentiniene au încercat fără succes să fabrice o aşa-zisă “filieră iraniană”. Au mers până într-acolo încât unul dintre judecătorii federali - Juna Jose Galeano - care ancheta unul din cazuri să mituiască un suspect cheie (Dl.Telledin) cu suma de 400.000 dolari astfel încât să acuze poliţia locală de implicare şi să-i autorizeze găsirea rădăcinilor până la Hezbollah, Siria şi Iran.

Ceea ce ne îngrijorează pe mulţi dintre argentinieni este faptul că guvernul pro-sionist al preşedintelui argentinian Nestor Kirchner cedează unor asemenea presiuni şi sfârşeşte prin a da Statelor Unite şi Israelului “motive” pentru atacarea Hezbollahului, Siriei şi Iranului, astfel ţara noastră fiind implicată în războiul criminal pe care sionismul internaţional îl duce împotriva lumii musulmane… Şi marea majoritate a argentinienilor sunt evident împotriva acestor lucruri!

În contextul acestor evenimente, Argentina are nevoie de investigarea mult mai plauzibilei ipoteze a implicării unei filiere ISRAELIENE în cele două atacuri cu bombă care au avut loc într-o perioadă de luptă acerbă pentru putere în Israel dusă între o facţiune mai moderată care vroia sa pună în practică întelegerile de la Oslo (Partidul Muncii, condus de Yitzhak Rabin) şi fundamentaliştii de extremă dreapta care cred doar în sfinţenia Eretz Israelului forjat de expansiunea militară imperială.

Lupta internă a culminat în noiembrie 1995, când primul ministru pacifist Rabin a fost împuşcat pe o stradă israeliană NU de către un terrorist musulman, NU de către un neo-nazist fanatic, ci de către Yigal Amir “un tânăr militant sionist israelian”, apropiat de o mişcare de extremă dreapta a coloniştilor israelieni şi de Shin-Beth, serviciul intern de securitate israelian. Mai târziu, comisia oficială Shamgar care investiga asasinarea lui Rabin a concluzionat că Shin-Beth-ului îi revine un mare grad de responsabilitate, chiar şi pentru neglijenţa în protejarea primului ministru.

Odată cu asasinarea lui Rabin s-a deschis calea preluării guvernului israelian de către zeloţi ca Benjamin Netanyahu, Ehud Barak, Ariel Sharon, Ehud Olmert şi acoliţii lor din partidele fundamentaliste şi de extremă dreapta Likud şi Kadima…

Insistăm: A venit vremea unei dezbateri riguroase şi serioase cu privire la probleme fundamentale ale originii conflictului violent din Orientul Mijlociu. Doar când ADEVĂRUL va prevala, baia de sânge a sutelor de mii de musulmani din Orientul Mijlociu va avea un sfârşit. Pentru că ACESTA este adevăratul Holocaust de care suferă lumea de astăzi, şi aceasta se întâmplă acum şi aici!

Cf. sursa in limba spaniola.

luni, august 20, 2007

30 de miliarde de dolari de la SUA pentru noi arme in Israel (de Vauro)



- Nu sunt condiţii pentru negocieri cu palestinienii...
- ... atâta timp cât aceştia mai sunt încă în viaţă!

sâmbătă, august 18, 2007

Să spui NU vânătorilor de goliaţi (de Gilad Aţmon)



Obsesia (‘dibuk’) numită Nasrallah, care a bântuit mintea factorilor de decizie [israelieni] de-a lungul celui de-al doilea război din Liban, are mai multe motive. Înainte de toate, Israelul i-a perceput întotdeauna pe [liderii] arabi ca pe nişte persoane private mai degrabă decât ca pe nişte reprezentanţi ai unor sisteme politice. Chiar analiştii mass-mediei şi politicienii făceau referinţă la “Assad”, la “Arafat” sau la “Nasrallah”, mai degrabă decât la statele şi la organizaţiile pe care aceştia le reprezintă. În ochii factorilor de decizie [israelieni], precum şi în cei ai mass-mediei şi ai opiniei publice, lumea arabă este dirijată de indivizi mai degrabă decât de sisteme de guvernământ şi, în consecinţă, cea mai bună manieră de a o influenţa era, în cele mai multe dintre cazuri, să arunce o bombă în locul potrivit.”

(Ofer Şelah şi Yaov Limor, Prizonieri în Liban, Miskal, Yedioth Ahrononth şi Chemed Books, 2007, p. 95)

Israelienii au tendinţa de a personaliza orice conflict. Desiguri, ei nu sunt prin asta nici originali, nici inovatori. Nu fac de fapt decât să urmeze învăţăturile biblice. În viziunea evreiască despre lume, istoria şi etica sunt adesea reduse la o simplă şi banală opoziţie binară. De exemplu, bătălia pe viaţă şi pe moarte între David “cel drept” şi Goliath “cel rău” încarnează lupta dintre “bunii” israeliţi şi “răii” filistini. Deşi această poveste biblică poate fi înţelească în termeni pur literari, similitudinile cu israelienii contemporani sunt deosebit de neliniştitoare. În Israel, există o cale de mare viteză care duce direct de la “rolul de asasin” la fotoliile ministeriale. În permanenţă, israelienii noştri din vremurile moderne îi imploră pe criminalii lor acoperiţi de decoraţii să devină regii lor, să se aşeze în fruntea armatelor, şi să intre în guvern. Este ceea ce li s-a întâmplat în mod clar lui Şaron, lui Barak, lui Mofaz, lui Haluţ, lui Dichter şi multor altora.

Dar israelienii nu sunt singurii care joacă acest joc. Tendinţa de a personaliza şi de a concretiza istoria este foarte răspândită la evrei. În ochii multora dintre ei, al Treilea Reich se rezumă la două persoane: Hitler şi Goebbels. Antisemitismul este adesea pus în legătură cu Wagner, Marx, Weininger şi aşa mai departe. De fapt, personalizarea nu face decât să simplifice realitatea ambientă, cursul Istoriei şi interpretarea ei. Odată Hitler dispărut, al Treilea Reich nu mai există. Odată Wagner alungat, acelaşi lucru se întâmplă cu antisemitismul. Această tendinţă de a personaliza conflictele, ideologiile şi viziunile asupra lumii se supune unei percepţii infantile asupra lumii: ceea ce nu mai vedeţi încetează să mai existe. Acest lucru se potriveşte perfect cu sloganul biblic: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Şi totuşi, totul se reduce la un simplu model de autosugestie. E totuna cu a asocia în mod fals ceva abstract cu o oarecare concretizare banală. Astfel adepţii sunt exoneraţi de orice angajament intelectual, ideologic, critic şi implicând o reflecţia asupra propriei persoane.

Este evident că interpretarea zionistă a istorie nu se ataşează de nimic mai mult decât de simptomul concret, de manifestarea cea mai simplă de animozitate care o înconjoară, ignorând inima problemei înseşi. Desigur, Hitler a fost învins, evreii sunt azi mai mult decât bineveniţi în Germani şi în Europa, dar statul evreiesc şi fiii Israelului sunt cel puţin la fel de impopulari în Orientul Apropiat pe cât erau bunicii lor în urmă cu doar şase decenii în Europa. Aparent, personalizarea celui de-al doilea război mondial şi a Holocaustului i-a orbit pe israelieni şi pe partizanii lor, împiedicându-i astfel să interiorizeze semnificaţia reală a circumstanţelor şi a evenimentelor care au condus la distrugerea lor. Dacă zioniştii ar înţelege semnificaţia reală a Holocaustului lor, israelienii contemporani ar fi în măsure să evite distrugerea care stă precum sabia lui Damocles deasupra lor. La fel, Wagner poate fi interzis în Israel, dar condiţiile care i-au adus pe Marx, Weininger şi Wagner să spună ceea ce au spus nu s-au schimbat. Aparent, din ce în ce mai mulţi oameni, în medii din ce în ce mai largi, reacţionează azi în mod critic, din punct de vedere politic şi ideologic, la Israel, la zionism, la tribalismul evreiesc şi la politicile inumane atroce care derivă din naţionalism şi din produşii lui politici şi culturali.

Dar să privim lucrurile în faţă: nu doar israelienii personalizează conflictele. Graţie neoconservatorilor şi înspăimântătoarei lor influienţe prezentă în regatul politic ango-usamerican, suntem cu toţii expuşi la o simplificare nepermis de mare, la o personalizare a practic tuturor conflictelor în care este angajat Occidentul. Aparent, orice război actual al Occidentului are un “chip” cu care se află în conexiune. “Războiul împotriva terorismului” are faţa bărboasă a lui Ussama Ben Laden. Pretinsa “eliberare a poporului irakian” avea faţa lui Saddam Hussein în prima poziţie pe lista oamenilor care trebuiau eliminaţi. În cadrul războiului sionizat al neoconservatorilor, orice conflict ideologic devine un complot care vizează “asasinarea de la distanţă” [1] a unei persoane. Pot aminti că înainte ca neoconservatorii să-şi înceapă operaţiunea destul de reuşită de sionizare a Americii şi a Marii Britanii, aceste două ţări erau implicate în războaie ideologice şi în conflicte politice care nu erau câtuşi de puţin personalizate? Marea Britanie şi SUA s-au bătut cu curaj împotriva Germaniei celui de-al Treilea Reich (mai degrabă decât pur şi simplu împotriva lui Hitler). La el, a existat o ciocnire rece cu “Roşii” (mai degrabă decât doar cu Stalin).

Dar, desigur, nu mai este cazul. Într-o lume remodelată de neoconservatori, sistemul politic s-a redus la o vânătoare simplistă a Goliathului biblic. Noi cei buni, noi davizii, noi îi fugărim pe goliaţi: Saddam, Ben Laden, Assad şi Ahmadinejad.

Totuşi, în ziua de azi, am trebui cu toţii să înţelegem şubrezenia acestei filosofii. Pe cât a eşuat Israelul în zdrobirea rezistenţei palestiniene omorând orice lider palestinian cât de cât influent, pe atât a eşuat Israelul în efortul de a învinge Hizballah ochindu-i liderii, şi tot atât sunt condamnate să eşueze Usamerica şi Marea Britanie în actualele lor bătălii sionizate şi criminale. Saddam este mort şi totuşi, Iraqul şi câmpurile sale petrolifere sunt încă intangibile. Ben Laden nu-şi arată niciodată faţa în public şi totuşi, războiul împotriva terorismului aşteaptă în continuare un rezultate cât de mic.

Vrau să cred că înfrângerea care vine de la Israel şi de la lobbiurile sale va fi înţeleasă aşa cum se cuvine de opinia publică occidentală. Trebuie să spunem NU tacticilor sionizate, trebuie să spunem NU agenţilor zionişti, trebuie să spunem NU vânătorilor de goliaţi!


Anatomia unei înfrângeri colosale

Un an după umilitoarea înfrângere a Israelului în Liban, m-am regăsit trecând în revistă fiasco-ul israelian prin ochii a doi analişti militari renumiţi, Yoav Limor şi Ofer Şelah. Într-o lucrare recentă, intitulată Prizonieri în Liban, cei doi autori au reuşit să compună un jurnal foarte detaliat al înlănţuirii evenimentelor care au condus la război, de la războiul însuşi la interminabila listă de eşecuri operaţionale, tactice şi strategice israeliene. Dar Limor şi Şelah nu se limitează la armată şi la comandanţii săi, ei transmit cu talent imaginea unei societăţi deviate, a unei societăţi care s-a detaşat progresiv de propria ei realitate şi de mediul înconjurător. A unei societăţi confruntate azi cu o prăbuşire morală totală, sub conducerea unor lideri egotici şi autişti, atât pe plan politic cât şi militar.



Înfrângerea militară a Israelului, anul trecut, în Liban, a luat lumea prin surprindere. A fost dintru început un şoc pentru administraţia Bush, ca şi pentru Tony Blair, care se grăbiseră să dea Israelului undă verde pentru distrugerea ierarhiei şiite din Liban, ca să nu vorbim de distrugerea totală a infrastructurii civile libaneze. Bush şi Blair n-au fost singurii şocaţi, lume arabă însăşi a fost zăpăcită. Liderii arabi nu sunt obişnuiţi cu înfrângeri ale armatei israeliene. Şefii arabi moderaţi s-au văzut constrânşi să urmărească la televizor cum un cleric musulman, singur, îi învăţa pe israelieni sensul cuvântului “sfidare”. Aparent, Şeicul Hassan Nasrallah şi un număr insignifiant de luptători au fost primii arabi care au înfrânt armata israeliană la sol. Victoria lor a făcut din Israel o cârpă. Puterea de ameninţare israeliană s-a dizolvat complet. A devenit deja un subiect de cercetări istorice. Comandamentul suprem al armatei israeliene a fost şi el şocat: la o lună după război, generalul Udi Adam, comandantul şef al Frontului de Nord, demisiona. Şeful statului-major al armatei israeliene, Dan Haluţ, avea să facă fără întârziere acelaşi lucru. Amir Pereţ, ministrul apărării, a fost înlocuit de fostul prim-ministru Ehud Barak. Este mai degrabă evident faptul că israelienii sunt perfect conştienţi de amploarea înfrângerii lor. Dar se pare că nu ştiu cum să gestioneze situaţia pentru a repara distrugerile. Sunt totalmente îndrăgostiţi de “viaţa lor frumoasă”, sunt captivaţi de imaginile tehnologiei şi ale confortului.

Deşi nu ştiu dacă această carte va fi tradusă sau nu în alte limbi (e scrisă în ebraică), aş clasa-o în categoria “must” pentru orice persoană interesată în dedesubturile regiunii. Lucrarea este o imersiune în ceea ce pare să fie o disfuncţie finală şi destructivă a societăţii israeliene. Sunt convins că aceia dintre americani care au fost suficient de debili pentru a susţine aparatul de război israelian de aproape patruzeci de ani, şi care cred încă faptul că Israelul este o “superputere regională” trebuie să citească acest jurnal al laşităţii militare a Israelului şi al disfuncţiei sale politice generalizate.

Deşi cartea nu o spune explicit, mesajul ei este cât se poate de clar: Israelul acţionează în maniera unui ghettou evreiesc violent şi megaloman, motivat de un zel ucigaş bizar şi inundat de tehnologie criminală usamericană. Aşa cum arată autorii, Limor şi Şelah, în ciuda faptului că conflictul terestru s-a derulat pe o bandă de teritoriu foarte îngustă (frontiera israeliană, la sud, şi râul Litani, la nord), artileria israeliană a găsit metodele de a trage mai mult de 170.000 de obuze. În comparaţie, în timpul războiului din 1973 în care se opunea armatelor a două ţări puternice, pe două fronturi foarte vaste, israelienii nu lansaseră decât 53.000 de obuze. Cifrele privind aviaţia sunt încă şi mai frapante. Deşi foarte puţine ţinte concrete au fost la dispoziţia serviciilor de informaţii israeliene, aviaţia israeliană a lansat nu mai puţin de 17.550 de misiuni de luptă, ceea ce dă o medie de 520 de misiuni pe zi, adică aproape tot atâtea cât şi în cursul războiului din 1973 (605 de raiduri zilnic). Totuşi, în 1973, aviaţia israeliană era confruntată cu două aviaţii bine echipate, fusese angajată într-un număr important de lupte aer-aer, şi într-o luptă neîncetată împotriva rachetelor sol-aer sovietice de ultimă generaţie. Nu s-a văzut nimic de acest fel în timpul celui de-al doilea război din Liban. Aviaţia israeliană s-a consacrat în exclusivitate distrugerii teritoriului libanez. A făcut bucăţi literalmente tot ceea ce-i cădea sub mână, recurgând la o metodă nemiloasă care, pe alocuri (în cartierele din Sudul Beirutului, de exemplu) a avut acelaşi efect ca şi covoarele de bombe anglo-usamericane de sinistră memorie ale anilor ’40.

Din ce motiv au reacţionat israelienii atât de puternic la un banal incident de frontieră? De ce oamenii politici şi şefii militari israelieni şi-au pierdut capacitatea de a duce la bun sfârşit o reflecţie strategică şi tactică? De ce au eşuat cu toţii în definirea unor obiective militare tangibile, ceea ce ar fi putut da războiului un cadru temporal, o linie şi o justificare? Pe scurt, de ce şi-au pierdut israelieni pedalele? Aceasta este efectiv o întrebare absolut crucială. Deşi Limor şi Şelah se abţin de la formularea acestor întrebări, cartea lor izbuteşte să dea anumite răspunsuri. Am să încerc să rezum câteva dintre opiniile lor.


Militarii

Să începem cu armata. Armata israeliană a suferit o transformare serioasă în cursul ultimelor patru decenii. În anii care au urmat invaziei fulger din 1967, tocmai ofiţerii de infanterie şi generalii de blindate, mai ales, au fost promovaţi şi au ajuns să conducă armata. Israelul post-1967 credea în Bitzkrieg, un atac ofensiv punând simultan în acţiune forţe terestre importante, sprijinit îndeaproape de o susţinere aeriană. După războiul din 1973, datorită succesului limitat al forţelor terestre şi al diviziilor de blindate, această tendinţă a fost abandonată. Progresiv, veteranii unităţilor speciale au fost promovaţi în posturile cheie ale comandamentului. Cel mai celebru dintre aceşti veterani a fost probabil Ehud Barak, un ofiţer de commando acoperit de decoraţii, care şi-a încheiat cariera ca şef de stat-major. El este cel care, în calitate de şef de stat-major, şi-a numit ex-subordonaţii în cele mai înalte posturi din comandamentul suprem israelian. În ceea ce-i priveşte pe ofiţerii de infanterie, aceştia au fost puşi pe tuşă.

Această mutaţie survenită în armata israeliană era motivată de două elemente: întâi, acela că serviciile de informaţii estimau că nici o ţară arabă nu plănuia să ducă un război total împotriva Israelului în viitorul apropiat; apoi, de la prima Intifada şi apariţia generală a unei rezistenţe civile palestiniene, armata israeliană se găsea din ce în ce mai angajată în operaţiuni de poliţie. În faţa unei asemenea evoluţii, nu mai era mare nevoie de un antrenament militar în vederea unor operaţiuni terestre de anvergură. Brigadele de blindate şi de artilerie păreau şi ele superflue, şi chiar depăşite, în faţa nevoilor emergente ale statului evreiesc. Marile unităţi de soldaţi combatanţi fură deturnate spre sarcini poliţieneşti în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În cadrul acestei schimbări de scenariu, iniţial unităţile speciale de securitate, cu propriii lor şefi, au luat conducerea a ceea ce israelienii percepeau ca propriul lor “război împotriva terorismului”. În consecinţă, un număr crescând de veterani ai commando-urilor au luat drumul comandamentului armatei, apoi direct al vieţii politice israeliene, care este extrem de militarizată.

Dar nu s-a sfârşit aici. N-a trecut mult şi unităţile speciale israeliene şi-au demonstrat incapacitatea în a regla problema constituită de ceea ce părea să fie o rezistenţă palestiniană crescândă. A trimite sarea pământului evreiesc în Fâşia Gaza la ora laptelui se dovedea prea periculos. Trebuie spus că pe cât adoră israelienii să-şi vadă tinerii boys terorizându-i pe palestinieni, pe atâta nu suportă să-şi vadă adorabilii Rambo căzuţi în ambuscade şi omorâţi.

N-a durat mult până când misiunea de a se bate împotriva sfidării palestiniene a fost încredinţată aviaţiei. Capitalizând asupra câtorva tehnologii usamericane avansate, Israelul şi-a trimis aparatele F-16 şi elicopterele înarmate Apache să lansere rachete teleghidate împotriva ţintelor civile şi militare palestiniene. Filosofia gestului era mai degrabă simplă: aviaţia israeliană avea ca raţiune de a exista să-i menţină pe palestinieni într-o stare de spaimă permanentă. Din această cauză, în cursul ultimului deceniu, aviaţia palestiniană a devenit vârful de lance în războiul împotriva Palestinei, împotriva poporului palestinian şi împotriva conducerii sale islamice emergente. Aviaţia a pus la punct rapid o nouă tactică militară, care a fost botezată fără întârziere “asasinate ţintite”. Conform noii doctrine militare israeliene, tot ce era necesar era câteva informaţii culese la sol, urmate de un aparat israelian izolat, care lansează o rachetă teleghidată usamericană deasupra Fâşiei Gaza dens populate. Efectele acestei tactice au fost mai degrabă evidente. În multe cazuri, palestinienii ţintiţi au fost asasinaţi, dar în multe cazuri, de asemenea, şi-au găsit moartea alături de civili inocenţi care au avut neşansa de a se găsi în apropierea lor. Nefericiţii aceştia se găseau în locul nepotrivit în momentul nepotrivit! În numeroase alte cazuri, piloţii erau lipsiţi de informaţii sau erau induşi în eroare de acestea. Rezultat: mulţi civili palestinieni, printre care în principal bătrâni, femei şi copii, şi-au găsit moartea. Bine înţeles, nimeni, în Israel, nu s-a îngrijorat câtuşi de puţin. Când Dan Haluţ, pe atunci comandant de aviaţie, a fost întrebat ce a simţit atunci când a aruncat o bombă care a omorât paisprezece civili palestinieni, răspunsul său a fost scurt şi simplu: “Se simte o scuturare uşoară, venind dinspre aripa stângă.” Haluţ, ofiţerul cu sânge rece, omul care a dat ordin să se asasineze atâţia palestinieni, era omul potrivit la locul potrivit: a fost rugat fără întârziere să ia conducerea armatei israeliene.

De-a lungul timpului, guvernul israelian s-a abţinut să pună în pericol viaţa tinerilor soldaţi. “Războiul israelian împotriva terorismului” a devenit deosebit de sigur, şi semăna cu un joc electronic. Şeicul Yassine, Dr. Al Rantissi şi mulţi alţi civili au căzut victime ale acestui tip de tactică ucigaşă. Aparent, conducerea militară israeliană s-a îmbătat de succesul noii sale metode de asasinat. Poporul Israelului avea un nou dumnezeu: “superioritatea tehnologică”. Ultima şarjă de generali israelieni, dintre care cei mai mulţi erau foşti piloţi şi veterani ai unităţilor speciale, s-a obişnuit cu ideea că Israelul este în măsură să-şi menţină supremaţia regională capitalizând pe superioritatea tehnologică şi pe puterea sa de foc zdrobitoare.

Aşa cum o arată Limor şi Şelah în cartea lor, în cursul ultimelor 10 ani, soldaţii israelieni au încetat literalmente să se mai antreneze într-o formă oarecare de operaţiune tactică de mare anvergură la sol. Cu o aviaţie care vânează inamicii Israelului până şi-n dormitoarele lor, ce nevoie mai este şi la ce bun tancuri şi artilerie? Tinerii tankişti au fost desfăşuraţi, imediat după un antrenament iniţial minim, în misiuni elementare de supraveghere în Teritoriile Ocupate. În practică, nu numai că soldaţii aceştia ignorau totalmente misiunile lor militare de bază, dar în tankuri şi în artilerie nu erau câtuşi de puţin familiarizaţi cu o formă oarecare de manevre tactice operaţionale. Altfel spus, armata israeliană şi-a pierdut capacitatea de a fi gata în caz de război.


Astfel încât palestinienii au câştigat

Mulţi analişti consideră Rezistenţa palestiniană ca fiind o cantitate neglijabilă din punct de vedere militar. La urma urmei, o bandă de puştani care aruncă pietre nu pot face multe pagube. Dar în urma lecturii lui Limor şi Şelaj, înţelegem că în realitate lupta palestinienilor este orice, mai puţin cantitate neglijabilă.

În realitate, tocmai rezistenţa civilă palestiniană a reuşit să epuizeze armata israeliana. Exact rezistenţa civilă palestiniană a pus armata israeliană într-o stare de paralizie. Rezistenţa palestiniană şi nimeni altcineva, a reuşit să disperseze efectivele armatei israeliene până la limitele extreme, şi care a împiedicat-o să se antreneze în vederea “următorului război”. Palestinienii au făcut din soldaţii israelieni şi din ofiţerii lor o gaşcă de laşi care preferă să câştige războaiele instalaţi confortabil în faţa ecranelor calculatoarelor, manevrând manete. În fapt, palestinienii au destrămat într-un mod devastator pregătirea de război a armatei israeliene.

Este exact cum a sugerat Şeicul Hassan Nasrallah într-unul din discursurile sale cele mai elocvente. Israelul, de fapt, “se ascunde în spatele superiorităţii sale tehnologice, cu singurul scop de a-şi disimula laşitatea şi incapacitatea de a pricepe implicaţiile care există pentru el de a trăi în Orientul Apropiat.” [discursul de la Beint Jbeil, de după evacuarea israeliană]. Armata israeliană s-a obişnuit să zdrobească civili palestinieni sub dărâmăturile casei lor, să asasineze liderii emergenţi, să terorizeze femei însărcinate la barajele rutiere, să bombardeze copii în sălile de clasă, şi toate acestea sunt lucruri foarte simple. Totuşi, când i s-a cerut armatei israeliene să se lupte cu câteva grupuscule de entuziaşti paramiliari antrenaţi câtuşi de puţin, ea s-a prăbuşit în mod ruşinos. S-a prăbuşit, în ciuda superiorităţii sale tehnologice. A fost bătută, în ciuda puterii de foc zdrobitoare, şi în ciuda susţinerii odioase aduse de Bush şi Blair. Dacă armata israeliană s-a prăbuşit, este pentru că era incompetentă, pentru că nu era gata de luptă, pentru că nu ştia cum să se bată şi, fapt încă mai neliniştitor pentru israelieni, pentru că nu mai înţelegea pentru ce se bătea.



Hizballah înainte şi după, Renaud Bedard, Canada, 24 august 2006

La puţin timp după ce conflictul din Liban a devenit un război total (cel puţin în ochii israelienilor), a devenit clar, pentru cei mai mulţi dintre generalii israelieni, că armata israeliană nu dispunea de mijloacele de a face să înceteze ploaia rachetelor Katiuşa lansate de Hizballah. Dacă obiectivul iniţial al israelienilor fusese de a opri rachetele Katiuşa şi să-i aducă casă pe cei doi rezervişti israelieni făcuţi prizonieri, aceste obiective se dovediră imposibil de atins. Comandantul israelian a înţeles foarte devreme că în absenţa unor informaţii pertinente şi de calitate, superioritatea puterii de foc şi a tehnologiilor israeliene pierdea orice pertinenţă. Oricât de curios poate să pară, a trebuit doar câteva zile pentru ca liderii israelieni să adopte un vocabular neo-structuralist. În loc să furnizeze poporului din Israel o “victorie” bună şi cinstită pe loc, au început – cu toţii, fără excepţie – să comunice în termenii “discursului victoriei”. La câteva zile după lansarea campaniei armate, militarii israelieni au început să vorbească în termeni de “imagine a victoriei”, mai degrabă decât în termeni de “victorie” pur şi simplu. Şimon Peres a început, în ceea ce-l priveşte, să utilizeze expresia de “percepţie a unei victorii”. Toate acestea n-au contat. Chiar şi “percepţia”, chiar şi “imaginea” unei improbabile victorii se dovediră imposibil de atins.


Singura-Democraţie-din-Orientul-Apropiat

Oricât de vrednică de milă ar fi fost armata israeliană, guvernul israelian nu valora nici el mai multe parale. Ehud Olmert, primul-ministru, omul care votase “dezangajarea” israeliană din anumite teritorii palestiniene, nu înţelegea nimic din chestiunile militare. Ca şi cum n-ar fi ajuns, Amir Pereţ, ministrul laburist, omul pe care Olmert îl numise ministru al apărării, era la fel de lipsit de orice cunoştinţă în materie de apărare. Pentru prima dată în istoria sa, Israelul era condus de doi politicieni profesionişti fără experienţă militară [Amir Pereţ a fost totuşi paraşutist, dar probabil prin birouri – nota traducătorului]. La prima vedere, am fi putut să ne aşteptăm ca o asemenea schimbare dramatică să fi avut ca efect calmarea tendinţelor israeliene beliciste atât în armată cât şi în arena politică. În practică, s-a produs contrariul. Atât Pereţ cât şi Olmert s-au văzut manipulaţi şi antrenaţi într-un conflict la scară mare de către un şef de stat-major însetat de sânge. Date fiind lipsa lor de experienţă şi puţinul timp petrecut la putere, nici Olmert, nici Pereţ nu erau în măsură să aducă soluţii alternative creative, care ar fi putut, în lipsă de altceva, să evite conflictul. Departe de a ţine în frâu armata şi de a da o şansă diplomaţiei, ambii l-au lăsat pe Haluţ să antreneze pacea într-o escaladă complet inutilă. Fără a avea o viziune de ansamblu, guvernul israelian a sfârşit prin a promite lui Haluţ timpul şi susţinerea necesară pentru a atinge obiective care erau de la început imposibil de atins.

Dar trebuie să spunem adevărul: Olmert şi Pereţ nu erau singuri în cabinetul lor. În fapt, erau înconjuraţi de analişti militari, de experţi în informaţii, de foşti generali şi de veterani ai serviciilor de securitate. Olmert îl avea, în guvernul său, pe generalul în rezervă Şaul Mofaz, fost şef de stat-major, un om care-şi petrecuse ultima fază a carierei sale militare luptându-se cu Hizballah. Avi Dichter, un veteran al serviciilor de securitate, era acolo pentru a comenta sugestiile operaţionale ale armatei. Mai era de asemenea în guvern Benjamin Ben Eliezer, un general de brigadă în rezervă, care fusese un expert în afacerile libaneze în ultimii treizeci de ani. Şimon Peres fusese el însuşi prim-ministru, şi ministru al apărării, în trecut. Generalul în rezervă Ami Ayalon, fost general al armatei israeliene şi fost şef al serviciilor de securitate interioare, i-a oferit ajutorul lui Amir Pereţ. Totuşi, nici unul dintre ei nu a reuşit să modereze entuziasmul militar a lui Haluţ, a lui Olmert şi al lui Pereţ. Ca o frunză purtată de vânt, guvernul israelian era manipulat de generali, apoi de opinia publică, cea care s-a întors în mod dramatic împotriva conducerii şi a eşecurilor ei.

Cu cât trecea timpul, cu atât devenea mai clară înfrângerea militară şi cu atât mai mult Olmert, Pereţ şi Haluţ încercau cu disperare să modifice cursul războiului, cu singurul scop de a-şi salva cariera viitoare. Deşi îşi dăduseră seama că şansele de a obţine o victorie erau pe cale de a se prăbuşi de la oră la oră, ei erau hotărâţi să prezinte opiniei publice ceva care să semene câtuşi de puţin cu o victorie sau cel puţin cu o realizare oarecare. Aparent aceasta este o condiţie pentru a supravieţui politic în democraţia israeliană: trebuie imperios să ai ceva de arătat, ceva care să semene de aproape sau de departe cu o victorie... Pentru a spune lucrurile aşa cum sunt ele, Pereţ, Haluţ şi Olmert au dat armatei ordin să cauzeze devastări imense, presupunând că acest lucru va fi pe gustul electorului israelian. Comandamentele de aviaţie şi de artileri au reacţionat instantaneu: baraje intense de bombe cu defragmentare, de rachete şi de mine s-au abătut peste tot Sudul Libanului. În cele patruzeci şi opt de ore care au precedat încheierea focului, Israelul şi-a golit total stocurile de muniţie. După Şelah şi Limor, stocurile s-au regăsit toate “la roşu”.

Pentru a salva carierele politice ale lui Olmert şi Pereţ, armata israeliană a lasant din ce în ce mai multe operaţiuni riscate fără nici o utilitate, de o valoare tactică foarte limitată. Aceste operaţiuni au eşuat, una după altă, fără să ducă la vreo finalitate oarecare. Dar ele au revelat slăbiciunile armatei israeliene. Ele au dezvăluit o armată şi o conducere politică în stare de panică. În ultimele ore ale războiului, grupuri aparţinând unităţilor speciale israeliene s-au regăsit încercuite şi înfometate, de-a lungul frontului sud-libanez, fără nici un acces la apă sau la muniţie. Câteva unităţi ale combatanţilor Hizballah reuşiseră să încercuiască trupe de commando israeliene. Aparent, nimeni, în Israel, n-a îndrăznit să rişte trimiterea de convoaie logistice pe câmpul de bătălie. Hrana şi muniţiile aruncate de avioanele cargo israeliene a căzut în mâinile Hizballah. În anumite zone, commandourile israeliene rănite au rămas culcate la pământ, aşteptând ajutor timp de ore interminabile. Înfrângerea israeliană a fost totală. Umilirea, colosală. Nu numai că “Armata de Apărare Israeliană” nu mai era capabilă să apere Israelul, dar nu putuse nici măcar să se apere pe ea însăşi!


Limor şi Şelah denunţă alte câteva aspecte interesante

Generali care, în loc să se ducă la luptă cu ai lor, au preferat să conducă bătălia instalaţi confortabil în bunkerele din interiorul Israelului.

Anumite elicoptere înarmate n-au fost autorizate să penetreze în spaţiul aerian libanez, pentru ca nu cumva să fie prăbuşite. Rezultat: commandouri israeliene au fost abandonate în lupta împotriva Hizballah cu arme egale (adică private de acoperire aeriană...).

Un locotenent-colonel, care a refuzat să intre în Liban în fruntea oamenilor său, a recunoscut că este deficient în materie de cunoştinte operaţionale tactice.

Unii rezervişti au ajuns pe front aproape total lipsiţi de ţinute de luptă, din cauza gravelor penurii din depozitele de urgenţă ale armatei. Unii dintre ei au fost puşi în situaţia de a plăti din buzunarul lor ţinuta necesară.

Mai multe detalii privesc afacerea bursieră a lui Dan Haluţ din 12 iulie 2006. Aparent, şeful statului-major, generalul Haluţ, telefonase la bancă, dând ordin să se vândă portofoliul lui de acţiuni, după ce a aflat noutatea înfruntărilor armate din Nordul Israelului. Şi asta tocmai înainte de a da ordinul să se treacă la o nouă etapă a escaladei.

În aparenţă, armata israeliană este un ectoplasm, este sub-antrenată, este grea, este mizerabilă, şi conducătorii ei sunt corupţi până în măduva oaselor. Conducerea politică israeliană nu face nici ea mai multe parale. Chiar dacă Pereţ nu mai este ministru al apărării, Olmert, Mofaz, Dichter şi, de acum, Barak – cu toţii criminali în masă patentaţi – sunt încă miniştri. Dat fiind starea armatei, Israelul ar trebui să ia în calcul o schimbare radicală a conducerii, nemaifiind în stare de luptă. Îi lipseşte anduranţa. Dar, aparent, suntem departe de aşa o decizie. Se pare că în cursul viitoarelor alegeri israeliene, îl vom vedea probabil pe elocventul şi războinicul Benjamin Netanyahu înfruntându-l pe războinicul şi cu mult mai puţin elocventul Ehud Barak.

De-a lungul anilor, am avut tendinţa să credem că Israelul nu putea fi bătut pe câmpul de luptă. Studiul în detaliu al evenimentelor războiului din vara trecută ne permite să întrevedem că nu e cazul. Statul evreiesc a cunoscut o înfrângere militară. Şi aceasta riscă să se reproducă, mai degrabă decât am putea s-o credem.


Nota traducătorului

[1] Am tradus prin “asasinare la distanţă” structura în engleză “targeted assasination” (care în franceză, printr-un calc lingvistic, devine “assassination ciblée”). Ni s-a părut că “asasinarea ţintită” frizează pleonasmul, şi i-am precizat în cele din urmă o sintagmă care sintetizează cel mai bine ceea ce de fapt se petrece pe teren în Palestina ocupată, de exemplu: un avion (sau o dronă, adică un aparat aerian teleghidat) invadează spaţiul aerian al Gazei sau al Cisiordaniei, unde trage o rachetă într-un grup de oameni. Ulterior, la ştiri, aflăm că cei omorâţi sunt membri ai Jihadului Islamic, sau ai Hamas (cine stă să verifice?), şi incidental pe lângă ei mai mor femei şi copii, pentru care statul terorist Israel nu şi-a cerut, după ştirea noastră, niciodată iertare. Ceea ce am numit “asasinare la distanţă” mai este vehiculat de mainstream şi sub numele de “execuţie extrajudiciară”, în speranţa de a da un lustru de legalitate unor acte blamabile de toate legile internaţionale.


Cf. sursa in limba engleza.

duminică, august 05, 2007

Copiii palestinieni sunt supuşi abuzurilor şi torturaţi în închisorile Israelului (de Saed Bannoura)



Un raport eliberat de organizaţia Defense for Children International (DCI), numit “Copii după Gratii”, constată că în timpul anului 2006 şi prima jumătate a anului 2007, imensa majoritate a copiilor arestaţi de către forţele israeliene au fost întemniţaţi.

Doar 3 până la 5% dintre copiii răpiţi au fost eliberaţi pe cauţiune în timpul procesului.

DCI notează de asemenea că peste 99% dintre copiii judecaţi şi-au mărturisit vinovăţia şi că o infimă minoritate din cei care şi-a pledat nevinovăţia au fost în cele din urmă găsiţi vinovaţi şi condamnaţi.

Organizaţia specializată în drepturile omului se sprijină pe articole din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului pentru a sublinia că cei acuzaţi au dreptul de a fi consideraţi inocenţi până sunt dovediţi vinovaţi.

DCI mai spune că cei înteminţaţi mărturisesc acuzaţiile aduse împotriva lor după lungi perioade de interogatoriu, care au loc înaintea judecării în tribunal.

Raportul include mărturii personale ale copiilor expuşi abuzurilor fizice şi sexuale în mâinile armatei israeliene şi tratamentul brutal în timpul lungilor perioade de interogare. Iar la sfârşitul procesului de interogare copiilor li s-a cerut să semneze hârtii, în ciuda faptului că nu ştiau ce semnează.

Poziţii de stres

Un copil, Raşed Radwa, îşi aminteşte că era bătut în timp ce a fost legat la ochi. A fost apoi ţinut în poziţii de stres timp de 10 ore în frig. Apoi i s-a cerut să semneze hârtii în ebraică iar când a refuzat, interogatorul l-a izbit cu capul de masă.

Raportul afirmă că “Personalul poliţiei israeliene, al Armatei israeliene şi al Serviciului Secret israelian fac arestări şi interogări ale copiilor palestinieni în fiecare zi. Arestările şi interogările care urmează au loc în afara oricăror reguli, proceduri sau legi transparente, conferind personalului militar israelian puteri largi în această fază.”

Ordinul nr. 378 al armatei isreliene stabileşte că un copil palestinian poate fi reţinut de un soldat israelian obişnuit, de rang inferior, sau de un poliţist timp de 96 de ore. După care, copilul poate fi reţinut pentru interogare timp de 8 zile. Perioada de detenţie poate fi extinsă de un judecător sau de armată pentru 90 de zile, după care, de un judecător al curţii de apel pentru încă 3 luni.

Tortură

DCI notează că “un aspect central al fazei interogării este utilizarea unor anumite tipuri de tortură şi tratament agresiv. Declaraţii făcute de copiii palestinieni întemniţaţi în puşcării israeliene ilustrează multitudinea de metode utilizate”.

Raportul subliniază articolele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care statuează faptul că nimeni nu trebuie să fie supus torturii.

Assem Lufti Abdel Lattif Khalil evocă experienţa sa de tortură în mâinile soldaţilor israelieni. A fost bătut şi pus în poziţii de stres în ploaie. A petrecut 40 de zile într-un centru de interogare.

Un copil de 15 ani a declarat că a fost abuzat sexual şi bătut în mod repetat în zone sensibile ale corpului.

DCI afirmă: “În ansamblu, efectul acestor practici este eroziunea şi dispariţia virtuală a drepturilor acuzaţilor palestinieni în timpul fazei de arest şi interogare. Un copil palestinian în arest şi în interogatoriu nu are dreptul la tăcere, dreptul la consultarea imediată şi liberă a unui avocat, dreptul de a-şi cunoaşte drepturile în arest şi interogatoriu, dreptul de a nu fi lovit, abuzat sau torturat, dreptul de a avea contact cu un membru al familiei sau cu o persoană care să-l sprijine, dreptul de a fi considerat nevinovat.”

Cf. sursa în limba engleză.

marți, iulie 31, 2007

Misterul Hizballah

miercuri, iulie 25, 2007

Planul zionist de înfometare (de Mary Sparrowdancer)




Peste 6000 (şase mii) de palestinieni refugiaţi din Gaza, incluzând copii, bebeluşi, femei însărcinate, bolnavi, bătrâni şi civili neînarmaţi au eşuat în partea egipteană a punctului de trecere de la Rafah înspre Gaza în urmă cu mai bine de o lună.

Eşuaţi sub căldura năucitoare, ei sunt fără adăpost adecvat, fără mâncare sau bani cu care să ceară ajutor, pentru că regimul militar israelian zionist a decis să închidă punctul de trecere dintre Gaza şi Egipt. Zioniştii construiseră un zid enorm între Gaza şi Egipt, distrugând sute de case palestiniene fără avertizare. Zidul este mult prea înalt pentru a putea fi escaladat, iar celor prinşi de cealaltă parte zioniştii le refuză acum dreptul de intrare în Gaza. Palestinienii din Gaza nu se pot întoarce acasă. [1]

Pe lângă această sadică şi prelungită tortură a inocenţilor, conform organizaţiei Guş Şalom (Guş Şalom este o mişcare evreiască pentru pace – adevăratul iudaism este în opoziţie cu zionismul) “serviciile prestate de Western Union şi DHL în Fâşia Gaza au fost suspendate în urma presiunii israeliene şi americane, făcând imposibil ca familiile să trimită bani rudelor asediate.” În 2 iulie 2007, Guş Şalom a trimis “un protest vehement primului-ministru Olmert şi ministrului apărării Barak, precum şi o scrisoare reprezentanţilor Uniunii Europene.” (2) (3)

Eşuaţi acum în ceea ce fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh descrie drept “condiţii înfiorătoare”, tributul morţii a început pentru cei chinuiţi. Douăzeci şi opt au murit. Deşi ar fi trebuit să provoace o imensă îngrijorare, personalul Uniunii Europene care monitorizează punctul de frontieră dintre Gaza şi Egipt a fost trimis acasă pentru că se pare că graniţa va rămâne în continuare închisă. La rece, oricine se poate întreba dacă acest gest nu înseamnă îndepărtarea unor potenţiali martori străini de pe o scenă pe care se desfăşoară un plan de tortură şi de asasinare prin acte deliberate de privare de mâncare şi de apă a unei populaţii civile. (4) (5)

Mulţi dintre refugiaţii palestinieni eşuaţi acum în faţa unui punct de trecere închis fuseseră pur şi simplu în Egipt, pentru tratamente medicale, în timp ce alţii plecaseră din cauza conflictelor care avuseseră loc recent în Gaza. Luptele fuseseră perpetrate de zionişti, sub numele de “operaţiuni de rutină”. Aceste “operaţiuni de rutină” au implicat tancuri, aviaţie şi buldozere militare care au trecut graniţa Gazei şi au intrat în taberele ei de refugiaţi unde au omorât unsprezece oameni, au rănite câteva zeci şi au demolat case şi proprietăţi palestiniene.

Trebuie remarcat că acesta nu este un “război” între două armate. Este o măcelărire a civililor căreia nu i se poate opune nimic. Incursiunile sunt operaţiuni ale armatei străine zionisto-israeliene care au loc în interiorul pământurilor palestiniene, iar atacurile militare au loc împotriva populaţiei civile palestiniene neînarmate, neorganizate, lipsite de protecţie. Armata zionistă a fost zugrăvită prin intermediul mass-mediei oficiale controlate ca fiind o victimă, în vreme ce civilii neînarmaţi au fost prezentaţi ca fiind “terorişti” chiar dacă tot ceea ce încearcă ei este să-şi protejeze propriile pământuri împotriva tancurilor. (6)

Printre cei răniţi în ultimele “operaţiuni de rutină” de către agresiunea militară zionistă în taberele de refugiaţi din Gaza, se numără copii şi un tânăr cameraman care transmitea ştiri pentru canalul TV prin satelit Al-Aqsa. Cameramanul, Imad Ghanem, în vârstă de 21 de ani, care filma eforturile de salvare a victimilor, a fost victima unui tanc, iar câteva gloanţe au fost trase în el în timp ce zăcea fără nici o apărare pe pământ, lângă camera lui. Doar una dintre taberele care se confruntă în Gaza are tancuri. Ambele picioare ale tânărului a fost ulterior amputate. Deşi Israelul pretinde că nu a tras intenţionat împotriva celor care filmează activităţile militare israeliene din taberele de refugiaţi, alţi reporteri au susţinut şi ei că s-a tras în direcţia lor în timpul acestei incursiuni militare. (7) (8) (9)

Izolând complet Gaza de restul lumii şi chiar de 6000 dintre proprii ei cetăţeni, zioniştii au blocat de asemenea toate drumurile pentru import şi export. Mâncarea şi celelalte mărfuri nu pot ajunge la refugiaţii palestinieni aflaţi în afara Gazei, precum nici la palestinienii prizonieri în propriile case în Gaza de către zionişti. Banii nu mai circulă. Afacerile sunt închise. Mulţi refugiaţi nu mai au case ca efect al distrugerii zioniste continue a proprietăţilor palestiniene. Dar nimic din toate acestea nu este suficient pentru Israelul zionist. Acum, departe de ochii lumii şi în spatele zidului înalt, urât, zionist, peste care nimeni nu poate privi, palestinienii sunt în mod premeditat înfometaţi.

L-am contactat pe ziaristul palestinian Muhammad Omer, care scrie pentru The Washington Report la rubrica Afacerile Orientului Apropiat şi l-am întrebat cât de rea este acum situaţia alimentelor pentru palestinienii din Gaza.

“Tocmai am vorbit cu un bărbat”, mi-a răspuns Muhammad, “şi mi-a spus că nu are nimic cu ce să-şi hrănească copiii şi familia. Mi-a explicat că situaţia este atât de disperată pentru el şi pentru cei cinci copii din cauza penuriei alimentare, încât singura soluţie care i-a rămas este să caute oase de vită în piaţă.”

Se pare că familia disperată fierbe oasele în apă, şi asta e tot ce au ca mâncare.

“Nu are nici un ban!” mi-a zis Muhammad. “Este teribil acolo!”

În conformitate cu un articol scris de ziaristul palestinian Khalid Amayreh, “Israelul, care spune lumii fără nici o ruşine că a pus capăt ocupaţiei din Gaza, continuă să controleze strict punctul de trecere a frontierei din Gaza, transformând efectiv întreaga Fâşie în cel mai mare lagăr de concentrare din lume.” (10)

Aşa cum se afirmă în scurtul documentar The Wall of Hate (produs în cursul anului 2004), care expune enormele ziduri pe care Israelul le-a construit în interiorul şi în jurul pământurilor palestiniene: “Dacă zidul de apartheid al Israelului şi distrugerea fizică a oamenilor şi a modului lor de viaţă nu este oprit de către comunitatea internaţională, umanitatea este în pericol.”

Umanitatea este acum în pericol.

Israelul zionist, care este un stat războinic militarist subvenţionat de miliarde de dolari din taxele usamericane, a luat în mod deliberat vieţi şi pământ palestinian timp de peste şaizeci de ani. Este o maşină de război care împinge umanitatea la un punct dezastruos dincolo de care nu mai există întoarcere. Americanii trebuie să acţioneze imediat pentru a bloca orice subvenţionare ulterioară a terorismului fanatic zionist, şi mai mult, trebuie să cerem în loc trimiterea de ajutor umanitar şi restaurarea imediată a fluxului financiar spre refugiaţii palestinieni care trăiesc în lagărele de concentrare ale Israelului zionist.

Întreaga lume trebuie să solicite ca cei 6000 de refugiaţi eşuaţi să primească imediat ajutor umanitar precum şi posibilitatea de a se întoarce la propriile case din Gaza. Reîntoarcerea va fi în lagărul de concentrare din Gaza, dar asta este tot ceea ce ei au. E mult mai bine decât să stea la graniţă şi să moară sub soare de insolaţie, dezhidratare şi foame. Şi apoi, cât de repede se poate, noi, lumea, trebuie să acţionăm ca fiinţe omeneşti şi să-i eliberăm pe toţi palestinienii şi întreaga lume de zionism. Trebuie să-i uşurăm pe palestinieni de tortură şi de disperare.

Trebuie să-i eliberă pe palestinieni de înfometare şi de lagărele de concentrare, la fel cum i-am eliberat pe evrei cândva şi pe alte minorităţi de torturi similare. Lunga listă a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război înfăptuite de Israelul zioniste trebuie să i-a sfârşit imediat.

Noi, întreaga lume, trebuie să ne confruntăm cu adevărul strâmb şi oribil care se află în faţa noastră. Am permis şi am sprijinit pe nedrept chinuirea neîntreruptă a semiţilor palestinieni timp de şaizecei de ani de către un stat barbar şi crud, care nu este câtuşi de puţin “semitic”, şi care nu are nici o compasiune, nici o decenţă, nici o Constituţie, nici o “democraţie”, nici o bunăvoinţă să se supună vreunei legi oarecare.

Israelul nu are nici un drept să ocupe Palestina. (12) (13)

Confer sursa în limba engleză.

Referinţe:

1. Gush Shalom. 6000 de persoane blocate în punctul de trecere a frontierei de la Rafah. (7/9/2007)

http://zope.gush-shalom.org/home/en/channels/press_releases/1183810197/

2. Site-ul jurnalistului Muhammad Omar. (7/5/2007)

http://rafah.virtualactivism.net/news/06/july_06_reports.htm

3. Zidul.

http://www.gaza.ch/AFTER/prison.html

4. Declaraţia lui Ismail Haniyeh despre refugiaţi. (7/5/2007)

http://www.presstv.ir/detail.aspx?id=15665§ionid=351020202

5. Arab Monitor; Tradegia palestiniană. (7/5/2007)

http://www.arabmonitor.info/news/dettaglio.php?idnews=19705〈=en

6. The Muslim News, Atacurile israeliene ucid 11 palestinieni. (7/5/2007)

http://www.muslimnews.co.uk/news/news.php?article=12981

7. MSNBC, Un copil de 12 ani printre victimele palestiniene. (7/7/2007)

http://www.msnbc.msn.com/id/19448682/

8. Filmare cu jurnalistul palestinian asupra căruia se trage. (7/7/2007)

http://video.google.com/videoplay?
docid=-5351572126624222854&q=cameraman+shot +legs&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=0

9. Committee to Protect Journalists, News Alert, Cameraman împuşcat de forţele israeliene în timp ce filma. (7/8/2007).

http://www.cpj.org/news/2007/mideast/gaza06july07na.html

10. Khalid Amayreh, Coşmarul punctului de trecere a frontierei de la Rafah. (7/8/2007)

http://www.thepeoplesvoice.org/cgi-bin/
blogs/voices.php/2007/07/03/p18026

11. The Wall of Hate - 2004(?) Film clip. 7/9/2007

http://video.google.com/videoplay?odcid=
55016975077626941&
q=rafah+wall&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=4

12. Protestează! Aminteşte-ţi că atunci când scrii nu este despre evrei. Este despre zionişti fanatici care sunt atât evrei cât şi creştini.

http://toibillboard.info/addresss.rtf

13. Graphic – Cameramanul căruia i-au fost amputate picioarele. (7/9/2007)

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/
content/photo/2007/07/07/PH2007070700365.html

Ilustrare de Ben Heine.

"Sunt palestinian!" (de Carlos Latuff)

Cum confiscă Israelul Ierusalimul de Est (de Dominique Vidal si Philippe Rekacewicz)

DE LA TEL AVIV, drumul principal merge aproape drept, pentru ca mai apoi, dupa ce a depasit aeroportul Ben Gourion, sa inceapa sa se onduleze, urcand spre Ierusalim printre colinele a caror cucerire de catre fortele israeliene, in 1948, a facut sa curga atata sange. Soseaua intra in orasul sfant prin vest, la o altitudine de 700 de metri.

Israelienii sau strainii au de fapt o multime de posibilitati: ei pot ajunge in centru si pe alte cai, atat prin nord, cat si prin sud. Nu si palestinienii din Cisiordania, pentru care este mult mai greu sa intre in orasul de trei ori sfant.

Daca au reusit sa treaca de punctele de control interioare, se lovesc de cel mai brutal obstacol inventat vreodata pentru a le controla si a le ingradi deplasarea in teritoriile ocupate: un zid de aproximativ zece metri inaltime, care va acoperi in curand intreaga parte orientala a cetatii, ascunzand peisajul si inchizand intrarile traditionale.

Zidul taie cele doua axe istorice - Ierusalim-Amman (drumul 417) si Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul sarpe nu se mai opreste - pentru cisiordanieni - decat in patru puncte: Qualandiya in nord, Shuafat in nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest si Gilo in sud.

Pentru a ajunge la acestea, ei trebuie insa sa ocoleasca, sa-si lase masinile si sa traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu placute de inmatriculare verzi) fiind strict interzise in Ierusalim... Insarcinat de ministerul israelian al apararii cu conceptia, trasarea si constructia „barierei de securitate“ (potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza, colon din Kfar Adoumim, este supranumit de catre palestinieni „a doua Nakba“ (1).

Odata terminat, monumentalul sau proiect ar trebui sa aiba unsprezece puncte de control asemanatoare unor „terminale de aeroport“. Nu aceasta este insa impresia pe care o lasa intrarea de la Gilo.

Pretutindeni, panouri de avertizare: „Intrati unul cate unul“, „Asteptati-va randul“, „Pastrati curatenia“, „Scoateti-va haina“, „Respectati regulile“. Culoarele, delimitate pe margini si acoperite deasupra de grilaje, seamana mai degraba cu tunelurile prin care fiarele intra in arena circului... Nu exista insa aici vreun sef al arenei: o data ce ai trecut de prima poarta, daca luminita de avertizare iti arata ca se poate trece, o voce metalica iti cere sa-ti prezinti bagajele la control. Ghicesti o prezenta in spatele geamurilor fumurii blindate.

Apoi, in sfarsit, un om in carne si oase: un soldat imbracat neglijent, cu picioarele sprijinite de masa si cu un pistol-mitraliera Uzi in banduliera te observa din cap pana-n picioare, susotind sau vociferand ceva, in timp ce-ti controleaza actele.

La iesire, alte pancarte ureaza in trei limbi „calatorilor“: „Bine ati venit la Ierusalim“ (desi orasul se afla la 4 kilometri distanta) sau „Pacea fie cu voi“... Planul de partitie stabilit de Natiunile Unite in 1947 acordase orasului un „regim international special“, regim care ramane, de altfel, si in 2007, singurul statut recunoscut la nivel mondial. Insa razboiul din 1948 a provocat divizarea orasului intre Iordania si Israel, acesta din urma instalandu-si capitala in partea occidentala inainte de a anexa, in 1967, si partea orientala.

In 1980, o Lege fundamentala a proclamat „Ierusalimul intreg si reunificat capitala eterna a Israelului“. In absenta vreunei garantii a eternitatii, politica dusa de guvernele israeliene a vizat mentinerea hegemoniei asupra orasului, incercand sa impiedice impartirea cetatii si, pe cale de consecinta, nasterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitala.

„Cheia, precizeaza Khalil Toufakji, directorul departamentului de cartografie al Societatii de studii arabe, consilier al delegatiei palestiniene pana la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru israelieni, existenta unei popu latii constituita majoritar din evrei a reprezentant intotdeauna o prioritate.

Insa palestinienii au crescut de la 20% in 1967 la 35% si ar putea deveni chiar majoritari in 2030“ (2). Cresterea este determinata de diferenta de natalitate, dar si de plecarea evreilor goniti de somaj, de criza locuintelor si... de climatul intolerant creat de presiunea ultra-ortodoxa.

Fenomenul este suficient de semnificativ pentru a putea darama certitudini fondatoare: desigur, strategia demografica oficiala reafirma un raport de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia in calcul“ si un altul, mai pragmatic, de 60 la 40% (3).

„Ca si cum ar exista un procentaj convenabil“, exclama Meron Benvenisti, fara indoiala cel mai bun specialist al Ierusalimului, pentru care „este vorba pur si simplu de rasism. Traim in singurul oras din lume in care procentajul etnic tine loc de filosofie“.

Mai putin pasionat, Menahem Klein, si el consilier la Camp David, dar de partea israeliana, adauga: „Pragmaticii constata, politicienii se infrunta: asistam la cel mai mare efort israelian din 1967 incoace pentru anexarea Ierusalimului“. l Dintr-un punct de vedere istoric, primul instrument al acestui efort a fost extinderea ilegala a frontierelor municipale. Amos Gil, directorul asociatiei Ir Amim (Orasul popoarelor), retraseaza parcursul: „Orasul vechi nu se intinde decat pe un kilometru patrat; impreuna cu cartierele arabe din jur, a atins in perioada iordaniana 6 km2.

Israelul a anexat, in 1967, 64 de km2 din teritoriul cisiordanian si cele 28 de sate aferente, pentru a atinge 70 km2. Cand zidul va fi terminat, el va incercui la est aproape 164 km2. In schimb, in Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit Safdie, s-a lovit de o multime de scuturi ecologice“. „Exista o culoare care nu se regaseste decat aici: verdele politic“.

Meir Margalit, coordonator al Comitetului israelian impotriva demolarii de locuinte (Icahd), aminteste ca, atunci cand seful partidului de stanga Meretz, Ornan Yekutieli, s-a aratat indignat de constructia coloniei de la Har Homa pe locul unei magnifice paduri palestiniene, primarul din acea vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai arabilor li se parea verde“.

Apartheid ecologic: aceste zone, „mai degraba de un galben prafos si pline de reziduuri“ - aminteste cu ironie arhitectul Ayala Ronel - le interzic arabilor sa construiasca, dar le permit evreilor sa colonizeze... Colonizarea este cel de-al doilea instrument al strategiei israeliene. Arhitect si presedinte al asociatiei Bimkom, care lupta pentru dreptul tuturor de a planifica orasul, domnul Shmuel Groag, recapituleaza etapele: „Primul inel era compus din sapte mari colonii: Gilo, Armon Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol, Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov si Har Homa.

Al doilea continea doua, Pisgat Zeev si Maale Adoumin. Al treilea inel a adaugat alte noua: Givon, Adam, Kochav Yaacov, Kfar Adoumin, Keidar, Efrat, Betar Illit si coloniile din Gouch (bloc) Etzion. In total, acestea adapostesc jumatate din cei 500.000 de coloni pe care-i numara Cisiordania“. Fondator al Centrului alternativ de informare si figura majora a miscarii pacifiste, Michel Warschawski organizeaza „vizite“ militante pentru a expune in modul cel mai concret „principiul care ghideaza colonizarea: stabilirea unei continuitati teritoriale israeliene care sa sparga continuitatea teritoriala araba“.

Si pentru a denunta de asemenea o strategie de manipulare ilustrata de fostul primar al coloniei Karrnei Shmoron care intelegea sa „se asigure ca populatia evreiasca din Yesha (4) nu traieste in spatele sarmelor ghimpate, ci intr-o continuitate a prezentei evreiesti.

Spre exemplu, daca luam regiunea dintre Ierusalim si Ofra, ii adaugam o zona industriala la intrarea in colonia Adam si o benzinarie la intrarea in Psagot, obtinem o axa a continuitatii israeliene“. Al treilea instrument este cel al controlului total al cailor de comunicare pentru a disloca spatiul palestinian, pentru a reduce mobilitatea populatiei si a-i suprima sansele de dezvoltare.

Israelul a luat in stapanire marile axe existente, pe care le-a renovat si le-a largit, dar a si construit altele noi pentru ca colonii sa poata ajunge cat mai usor la Ierusalim - de altfel si unul dintre obiectivele viitorului tramvai. Intregul formeaza o impresionanta retea de drumuri cu patru benzi, luminate noaptea, de-a lungul carora copacii au fost taiati, casele presupuse „periculoase“ distruse, in locul lor fiind ridicate ziduri de protectie, toate desigur in numele „securitatii“.

Legand intre ele coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulatiei palestiniene, exilata pe o retea secundara de proasta calitate, putin sau deloc intretinuta si strangulata de nenumarate puncte de control, fixe sau mobile. Iata-ne de exemplu la barajul numit Container, la sud de Abou Dis, care controleaza - si adesea inchide - ultima axa palestiniana majora ce leaga nordul de sudul Cisiordaniei.

Drumul isi merita numele de Wadi Nar, „Valea focului“ si, prin extensie, „valea infernului“: soseaua este uneori atat de stramta incat doua camioane cu greu pot trece impreuna, daca reusesc desigur sa urce si sa coboare pantele abrupte.

In schimb, nu departe, se vede generoasa cale rapida oferita de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite sa ajunga imediat in coloniile din Goush Etzion si Hebron... fara a intalni vreun arab. Acest „apartheid care nu-si va rosti numele“ - formula negociatorului-sef palestinian Saeb Erekat (5) - devine explicit o data cu proiectul de „fluidizare a circulatiei“ atat de drag colonelului Tirza: daca evreii si arabii trebuie totusi sa se intersecteze uneori, ei nu se vor vedea niciodata datorita podurilor si tunelurilor... „Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir Nabala si Al Jib, ne explica la fata locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz, membru al Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o sosea acoperita de grilaje si ridicata la cincisprezece metri de sol, doua tuneluri si un pod!“ Nimic mai infam in materie de segregare: de la 19 ianuarie 2007, ii este interzis prin lege oricarui israelian sau palestinian „rezident“ sa transporte in masina un locuitor ne-evreu din Cisiordania... Protestele au fost insa atat de puternice incat aplicarea legii a fost „suspendata“... Al patrulea instrument, infiltrarea in orasul vechi si in „bazinul sacru“. „Pentru coloni, Ierusalimul este ca o ceapa: cea mai buna este inima“, glumeste Meir Margalit.

Recuperarea unor foste bunuri evreiesti, confiscarea altora in virtutea legii absentei si cumpararea prin intermediari se multiplica cu o asemenea viteza incat ziaristul Meron Rappoport vorbeste chiar de o „Republica a Eladului“ (6) - dupa numele organizatiei colonilor careia, in mod neobisnuit, autoritatile i-au delegat administrarea „Cetatii lui David“ (7). Plecand de la aceasta implantare cu caracter istoric, ne putem da seama - dupa numarul caselor arabe ce arboreaza drapelul israelian si al gorilelor inarmate care patruleaza pe strazi - de masura in care colonizarea cea mai triviala ia in posesie Silwan, coboara spre Boustan (unde optzeci si opt de cladiri sunt amenintate cu distrugerea), urca din nou catre Ras al-Amoud (Maale

Zeitim) si Jabal Mukaber (Nof Zion). Primele doua case din Kidmat Zion sfideaza deja, dincolo de zid, imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis. Harta ne confirma ca toate aceste metastaze deseneaza o adevarata diagonala a epurarii etnice...

„Nu va opriti la cifre, insista Fuad Hallak, consilier al echipei de negociatori a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Desigur, cele saptesprezece puncte de colonizare ale orasului vechi si ale imprejurimilor sale imediate numara abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se inscriu insa intr-o strategie tenace de ‚depalestinizare’“. l Iudaizarea, al cincilea instrument al strategiei israeliene, incepe prin simboluri. Un prieten palestinian ne arata semnele care acopera Ierusalimul arab cu decorul orasului evreu. „De la cele mai spectaculare - precum memorialele eroilor razboaielor duse de Israel sau cladirile publice instalate in partea de Est - la cele mai discrete: pavaje, lampadare, cosuri.

Fara a uita de numele strazilor“. Piata Tsahal, strada Parasutistilor, piata Cartierului General: „Aceste nume au aparut dupa anexarea Ierusalimului de Est in 1967 - observa ziaristul David Rubinstein (8) - probabil pentru ca arabii sa nu uite cine a castigat“. La Paris, prietenii ne prevenisera deja: „Orasul vechi este pe cale sa se goleasca“. Din pacate, in treizeci de ani, niciodata nu ni s-a parut atat de trist.

„Israelienii ar dori sa colonizeze esentialul si sa reduca restul la cateva strazi folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amaraciune ambasadorul palestinian la Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevra aproape incredibila: o jonglerie israeliana pentru a obtine, in 2000, inscrierea Vechiului oras arab pe lista patrimoniului... statului evreu! Iudaizarea este purtata si de repunerea in cauza a liberului acces la Locurile sfinte, principiu comun tuturor textelor internationale incepand cu tratatul de la Berlin (1885). „Sunt ani deja de cand musulmanii si crestinii din Cisiordania nu mai au acces la al-Aqsa sau la Sfantul Mormant, protesteaza directorul Waqf (9), Adnan Al-Husseini.

Cat despre «rezidentii» din Ierusalim, acestia trebuie sa aiba patruzeci si cinci de ani impliniti pentru a putea veni sa se roage. Fara sa mai vorbim de umilinta celor aproximativ 4.000 de soldati desfasurati la marile sarbatori“.

Si excavatiile de sub Esplanada? „Nu indraznesc sa-mi inchipui ce se va intampla cand acesti nebuni care viseaza la «reconstructia Templului» ne vor distruge moscheile“. Nu mai putin ingrijorati, la 29 septembrie 2006, patriarhii si conducatorii Bisericii Crestine de la Ierusalim au publicat o declaratie ce reafirma necesitatea unui „statul special“ care sa garanteze in primul rand „dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi si comunitati religioase; egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor in acord cu rezolutiile internationale; liberul acces la Ierusalim al tuturor, cetateni, rezidenti si pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate, de pastrare si de cult pe care diferitele biserici le-au dobandit de-a lungul timpului sa fie detinute de aceleasi comunitati“ si cerea comunitatii internationale sa asigure respectarea „statu quo-ului Locurilor Sfinte“ (10) ... Oricat de cunoscuta credem ca ne-ar fi cruzimea ocupantului, evreu, crestin sau musulman, totusi, distrugerea cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor sai, este un spectacol insuportabil (11)

Un act pe care, din 2000 incoace, municipalitatea si ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori - fara sa mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de euro (12)! O represiune foarte inegala: potrivit Betselem, organizatia israeliana pentru apararea drepturilor omului, in 2005, cele 5.653 de infractiuni constatate in partea de vest au provocat 26 de demolari partiale sau totale, in vreme ce cele 1.529 de infractiuni inregistrate in est au determinat 76 ! (13)Pentru Meir Margalit, municipalitatea „este obsedata de ideea ca suveranitatea israeliana asupra Ierusalimului ar fi in pericol. Prin aceasta mentalitate paranoica, fiecare casa, fiecare copac, fiecare planta devin parte a unei conspiratii politice mondiale“.

Argumente pe care Yigal Amedi nici macar nu le invoca: pentru acest primar adjunct, demolarile „exceptionale“ se justifica fiindca privesc „cladiri construite ilegal“. Intr-un mod curios, desi face parte din Comitetul pentru planificare si construire, pretinde ca nu stie ca, adesea, inspectorii municipalitatii violeaza hotarari judecatoresti.

„Municipalitatea, pledeaza el, se straduieste sa puna putina ordine in haos“. O idee eficienta! Caci „ilegalitatea“ celor 40% din casele din Ierusalimul de Est - 15.000 din 40.600 - se datoreaza faptului ca primaria acorda cu taraita permise de construire palestinienilor: 2.000 in 2004, 481 din 5.300 de imobile construite.

Iar cererea costa scump: mai bine de 20.000 de euro si luni de demersuri pentru o constructie de aproximativ 200m2... Iar suprafata construibila s-a micsorat sensibil. Dupa 1967, Ierusalimul de Vest totaliza 54 km2, iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriati in favoarea coloniilor.

Din cei 46 ramasi, 21 nu sunt inclusi in planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificati, 16 sunt rezervati spatiilor verzi, cladirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2 construibili ai palestinienilor reprezinta asadar... 7,25% din suprafata totala a orasului! Arhitecta si militanta a Bimkom, Efrat Cohen-Bar agita in mana volumul gigantic al noului „Master plan“. „In pofida catorva progrese, inegalitatea de tratament continua. Pana in 2020 planificatorii acorda 3 noi kilometri patrati celor 158.000 de palestinieni suplimentari si 9,5 km2 celor 110.000 evrei suplimentari“.

Mergand mai departe, geografa Irène Salenson evoca „limitarea orizontala si verticala a dezvoltarii urbane palestiniene“: Estul va putea construi in medie cladiri de maximum patru etaje (in loc de doua, in prezent), dar Vestul poate ridica intre sase si opt niveluri (14)! Aceasta inegalitate nu este decat una din fatetele unei politici globale de discriminare ce constituie al saselea si ultimul instrument al hegemoniei Israelului. Nu sunt cetateni decat evreii (si 2,3% din palestinieni).

Titulari ai unor carti de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au nici un drept, nici macar cel de a veni in oras fara autorizatie, de altfel din ce in ce mai rar acordata.

„Rezidentii permanenti“, cu cartile lor de identitate albastre, beneficiaza de prestatii sociale si de drept de vot la alegerile locale, fara insa ca aceste drepturi sa se transmita automat sotului sau copiilor. Celebrul raport european, a carui cenzura de catre Consiliul de ministri al celor Douazeci si cinci a provocat un scandal la sfarsitul lui 2005, dezvaluie o alta deriva: „Intre 1996 si 1999, Israelul a instituit o procedura numita «centru de viata», in virtutea careia cei care detin o carte de identitate albastra si al caror domiciliu sau loc de munca se gasesc in afara Ierusalimului de Est, la Ramallah de exemplu, isi pierd aceasta carte de identitate. Un val de detinatori de astfel de acte s-au repliat asadar in Ierusalimul de Est“ (15).

Bugetul orasului este si el discriminatoriu: Ierusalimului de Est, cu 33% din populatie, nu-i sunt atribuite decat 8,48%: fiecarui evreu ii sunt consacrati in medie 1.190 de euro, iar fiecarui arab 260. Nimic surprinzator daca ne gandim ca, asa cum precizeaza Betselem, 67% din familiile palestiniene traiesc sub pragul de saracie, fata de 29% din familiile israeliene (16).

Provenind si el dintr-un cartier sarac, domnul Amedi nu neaga „intarzierile de care sufera, in materie de infrastructura si de servicii, cartierele arabe si ultra-ortodoxe“. Ne asigura totusi ca orasul, atunci cand primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricand pentru a acoperi aceste gauri“ si lucreaza la proiectele in curs.

„Picaturi de apa in ocean, recunoaste el. Dar trebuie sa incepem de undeva“. Se cuvine sa constatam ca, pentru moment, totul incepe si se sfarseste prin constructia unui zid care inghite cea mai mare parte a fondurilor: 800.000 de euro pe kilometru - si vor fi 180, din care numai 5 pe Linia verde. Prin urmare, argumentul securitatii nu prea se sustine. Atentatele kamikaze - 171 de victime in sase ani - au traumatizat orasul.

Dar, in cea mai mare parte a traseului sau, zidul nu-i separa pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de scolile, campurile, livezile de maslini, spitalele sau cimitirele lor... „Zidul este un instrument pe care guvernul il foloseste pentru a controla Ierusalimul, nu pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirma Menahem Klein. In fapt, zidul reprezinta chintesenta tuturor uneltelor de dominatie evocate pana acum.

El multiplica suprafata Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenand un soi de trefla ce include noile colonii si zonele lor de dezvoltare: la nord, Bet Horon, Givat Zeev, Givon Hadasha si viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi Samuel; la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum si ansamblul Gouch Etzion; si, in sfarsit, la est, Maale Adoumin. Privind de pe terasa spitalului Augusta Victoria, iti poti da mai bine seama de amenintarea mortala pe care santierul deschis la est o reprezinta pentru viitorul stat palestinian. Numai colonia ocupa 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale Adoumin“ acopera intreaga suprafata, in cea mai mare parte inca goala, de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul, care se intinde pe 51 km2).

Punga merge pana aproape de Marea Moarta si, prin urmare, taie in doua Cisiordania. La nord, faimoasa zona E1 reprezinta, cu ai sai 12 km2 (de doisprezece ori mai mult decat orasul vechi!) ultimul spatiu posibil de crestere al Ierusalimului de Est.

Dar nici opozitia - este drept formala - a Washingtonului nu a impiedicat constructia noului Cartier General al Politiei pentru Cisiordania, in asteptarea locuintelor, a centrelor comerciale, a hotelurilor etc. Cat despre beduinii Jahalin, acestia locuiesc in baraci mizere, pe colina unde au fost „transferati“, colina care domina... groapa de gunoi. Cat mai multe pamanturi palestiniene cu cat mai putini palestinieni: acest principiu venerabil a ghidat traseul zidului care include coloniile evreiesti si exclude cartierele arabe.

Astfel, zidul arunca in Cisiordania, de la nord la sud, localitatea Quafr Aqab, alaturi de tabara de refugiati de la Qalandiya, jumatate din Beit Hanina, cea mai mare parte din Al-Ram, Dahiyat al-Bared, Hizma, tabara de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata, Ram Khamzi si, chiar la sud, Walaja.

O premiera: 60.000 din cei 240.000 de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzati fara sa se fi miscat deloc! Dar cu pretul unui intreg lant de pierderi. Pierdere de timp: „Inainte, mergeam la facultate pe jos si faceam zece minute, spune Mohammad, un student din Ramallah, inscris la medicina la Universitatea Al Qods. Acum, fac nouazeci de minute cu masina“.

Pierdere de venituri: daca negustorii din partea „proasta“ a Al-Ram deplang o scadere de 30 pana la 50% a cifrei de afaceri, un dentist a trebuit sa-si inchida pur si simplu cabinetul, in vreme ce proprietarul unui imobil cu o extraordinara vedere asupra zidului si-a pierdut toti locatarii.

Pierdere de personal: intre o treime si o jumatate din medici si infirmieri, dar si din profesori nu mai pot veni sa munceasca la Ierusalim. Pierdere anuntata a „rezidentei“: cei care nu vor mai putea justifica o locuinta sau un loc de munca in Ierusalim isi vor pierde cartea albastra in momentul reinnoirii acesteia.

In sfarsit si mai ales, pierderea de catre Ierusalimul de Est a rolului sau de metropola palestiniana. „Oricine stie ca viitoarele negocieri vor pleca de la «parametrii lui Clinton», in special impartirea orasului pentru a putea gazdui cele doua capitale, rezuma Menahem Klein. Asta incerca sa evite zidul, distrugand statutul de centru metropolitan al Al Qods, deconectandu-l de hinterland-ul sau economic, social si cultural palestinian.

Daca insa liderii nostri spera sa profite astfel de slabiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurta durata: tanara generatie va ridica capul. Ce va mai ramane atunci din ambitia lui Sharon si a lui Olmert de «reeliberare a Ierusalimului»?“ Alti interlocutori leaga escalada israeliana de procesul de pace. Asa cum o face ambasadorul Sanbar, potrivit caruia lucrurile s-au accelerat „din momentul in care Ierusalimul a fost oficial inscris pe ordinea de zi a negocierilor. Pentru ca, odata luat in stapanire, nu mai ramane nimic de negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei palestiniene de negociere, „Sharon a profitat de slabiciunea comunitatii internationale pentru a lua ceea ce George W. Bush ii promisese in scrisoarea din 14 aprilie 2004 - blocurile de colonii“. Nu vom fi deci surprinsi auzindu-l pe domnul Toufakji renuntand sa mai revendice aceste „blocuri“, in numele realismului. „Chiat si Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar si zona E1?“ „Da“.

Ca raspuns la acest abandon, Hasib Nashashibi, membru al Coalitiei pentru Ierusalim, evoca „criza de conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploateaza diviziunile si greselile“, iar Amos Gil arata „argumentul major pe care atentatele kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.

Cand ii vezi, te gandesti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de la Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) si Walaja (2.000) prinsi in capcana zidului sau a barierei care ii incercuieste. Familia Gharib este exemplul cel mai ilustrativ si crud.

Unul cate unul, colonii din Givon Hadasha si-au construit casele pe pamanturile private palestiniene, incercuindu-i casa si transformand-o intr-o mini-enclava, legata printr-un drumeag de satul originar, totul fiind ingradit de un grilaj ce va fi curand electrificat si dotat cu supraveghere video... Simpatici vecini: vazandu-ne, unul ne striga de la fereastra: „Am arma, o sa trag!“ Vorbe in vant? I-au omorat deja un fiu. Persecutati, membrii familiei Gharib rezista totusi de mai bine de douazeci de ani... Cum sa nu-ti amintesti indignarea lui Meron Benvenisti: „Zidul? E monumentul disperarii totale! Priviti Bethleemul: de-o parte, Biserica Nasterii, de alta, buncarul construit in jurul mormantului Raselei.

E aroganta ocupantului care pretinde sa defineasca si sa redefineasca comunitatile dupa bunu-i plac: ca si cum «bariera» i-ar separa pe arabii «buni», acceptati la Ierusalim, de cei «rai», care sunt exclusi. Inventatorii acestei orori gandesc in aceeasi logica coloniala a secolului al XIX-lea care v-a impins si pe voi, francezii, in Indochina sau in Maghreb.

Dar nici acum nu va fi mai bine! Zidul Ierusalimului va sfarsi precum cel al Berlinului“.

Cf. sursa in limba romana.