sâmbătă, ianuarie 27, 2007

O sută de ani de singurătate iudaică (de Gilad Aţmon)

Evreul emancipat este nesigur în relaţiile cu cei ce-l înconjoară, timid cu străinii, suspicios până şi în privinţa sentimentelor secrete ale prietenilor săi. Cea mai mare parte a energiei sale se epuizează în suprimarea, sau cel puţin în ascunderea anevoie a caracterului său real.” (Maz Nordau, Cuvântare la Primul Congres Zionist, 29 august 1897)

Zionismul nu mai este o mişcare tânără. S-au scurs aproape o sută zece ani de la Primul Congres Zionist şi aproape nouăzeci de ani au trecut de la Declaraţia Balfur (1917). Sunt mai puţin de şase decade de la formares Statului evreiesc şi de la masiva epurare etnică a vastei majorităţi a populaţiei palestiniene indigene. Nu numai că zionismul nu mai este tânăr, dar este departe de a fi o mişcare ideologică unitară. De fapt, este aproape imposibil să se răspundă la nişte întrebări de bază: care este scopul zionismului, unde este cartierul general al zionismului: în biroul lui Olmert din Ierusalim sau în Wall Street New York? Există o continuitate ideologică lineară între viziunea israeliană asupra intereselor din Orientul Apropiat şi arhitecţii din spatele proiectului Noului Secol American? Există o continuitate între crimele perpetrate împotriva poporului palestinian din Gaza în numele războiului împotriva terorismului şi crimele împotriva poporului irakian comise în numele “eliberării”?

Într-un pe care l-am scris nu demult (“A treia categorie” şi mişcarea de solidaritate palestiniană, identitatea evreiască, zionismul şi Palestina), am sugerat că este foarte posibil să fie perceput zionismul în termeni de operaţiune în lanţ în care fiecare dintre elementele sale contribuie la menţinerea întregului sistem. În reţeaua zionistă nu este nevoie de un sistem lucid de hegemonie. În acest tip de reţea, fiecare element îşi joacă rolul propriu. Şi realmente succesul zionismului constă în faptul că întregul este cu mult mai important decât fiecare dintre părţile componente.

De-a lungul anilor zionismul a devenit destul un sistem destul de eficient care serveşte ceea ce poate fi definit ca interesele evreieşti primare. În cadrul zionismului, Israelul colonizează Palestina, diaspora evreiască mobilizează lobbiuri în vederea recrutării suportului internaţional. Neoconservatorii transformă armata americană într-o trupă care dizolvă coagulările rezistenţei arabe. Un aspect interesant este că antizioniştii de descendenţă iudaică (şi aici pot fi inclusă şi categoria acelor mândri atinşi de “ură de sine” în care intru şi eu) servesc alcătuirii unei imagini de pluralitate ideologică, precum şi de îngrijorare etică din cadrul lumii evreieşti. Mai mult decât atât, în cadrul promovării unei asemenea reţele, chiar şi aşa-numiţii “inamici ai poporului evreu” au un rol clar. Ahmadinejad este actualul “Hitler”, iar restul “islamofasciştilor” sunt gata să îndeplinească “iudeocidul nazist”. Cu alte cuvinte, viziunea zionistă serveşte construirii unei esenţe a identităţii şi a problemelor evreieşti.

Deşi în mod tradiţional tindem să asociem zionismul cu o anume aspiraţii naţionale evreieşti, precum şi cu chemarea evreiească la întoarcerea în Zion (Palestina), nu este în mod necesar singura interpretare istorică şi filosofică viabilă a efortului zionist. Aş sugera aici că este cu mult mai logic să privim zionismul ca un proiect de prezervare a tribalismului iudaic. Cu alte cuvinte, zionismul ar putea fi interpretat cu uşurinţă ca o mişcare globală evreiască al cărei scop este prevenirea asimilării. Concomitent, zionismul ar trebui să fie văzut ca un amalgam de diferite filosofii specializate în forme diferite de retragere. O asemenea interpretare va lărgi dimensiunea criticismului şi ar putea arunca noi lumini asupra puterii importante a zionismului global şi a suportului general a evreimii mondiale în favoarea statului Israel.

Am putea la fel de bine să realizăm pentru prima dată rolul sporadicelor voci evreieşti care se întâmplă să se opună zionismului. O asemenea mutaţie terminologică în interiorul noţiunii de zionism va sublinia continuitatea ideologică de la asumarea asimilării a lui Herzl şi până la “dezangajarea unilaterală” promovată recent de Şaron. Am putea câştiga o înţelegere mai profundă a ideologiei care motivează a treia categorie de reţea. Odată ce am realizat ce este zionismul, am putea la fel de bine să fim capabili să înţelegem pentru prima dată cine se opune cu adevărat zionismului.


Tribalul, universalistul şi evreul socialist

Ca oricine altcineva, evreii sunt mai mult decât îndreptăţiţi să renunţe la Dumnezeu, să-şi abandoneze credinţa şi să renunţe la religia lor. Totuşi, a-l abandona pe Dumnezeu nu este nici un argument filosofic nici un raţionament etic oarecare. A lăsa baltă religia nu înseamnă în mod necesar să devii umanist, iar secularizarea nu implică universalismul. Nu numai că a omorâ conceptul de Dumnezeu nu este o filosofie, dar nu este nici măcar un argument. Este doar o practică. De fapt, înlocuirea lui Dumnezeu cu un argument moral antropocentrist este esenţa însăşi a universalismului.

Din punct de vedere istoric, Spinoza a fost cel care a lansat atacul modern împotriva ortodoxiei biblice iudaice. Scopul lui Spinoza a fost înlocuirea Dumnezeului lui Abraham cu raţiunea. În vreme ce intelectualii evrei dinaintea celui de-al doilea război mondial ca Franz Rosenzweig, Herman Cohen, Leo Strauss, Gershon Scholem şi alţii încercau să acopere distanţa lui Spinoza cu argumentaţie filosofică, după război confruntarea filosofică iudaică cu modernitatea s-a stins şi a fost înlocuită practic cu o formă superficială de identitate politică şi de praxis zionist.

Un text cu adevărat interesant a fost publicat recent de către publicaţia londoneză Jewish Chronicles. Este o privire fugitivă aruncată asupra mantrei politice şi filosofice a unui socialist evreu precum şi a unui cuplu antizionist care renunţase la religie. În ciuda faptului că erau mândri că renunţaseră la Dumnezeu, încă ţineau Seder, îşi circumciseseră băieţii gemeni şi le făcuseră o Bar Mitzvah “liberă de credinţă”. Într-un anume fel, este un dialog între vocea “comunităţii iudaice” (Jewish Chronicles) şi aşa-numita “voce dizidentă evreiască”. Este povestea ziaristului Julia Bard şi a profesorului David Rosenberg, ambii membri fondatori ai Socialistilor Evrei Britanici. Este o analiză vibrantă a lumii ciudate şi lipsite de consistenţă a stângii tribale evreieşti. Totuşi, trebuie la fel de bine să admit că Bard este cel care mi-a deschis ochii şi m-a condus la schimbarea terminologică ce prezintă zionismul într-o nouă lumină.

Conform Jewish Chronicles: “Julia Bard şi David Rosenberg sunt evrei militanţi. Ei trăiesc cu pasiune istoria evreiască, vieţile lor sociale cuprind elemente evreieşti puternice iar copiii lor au moştenit dragostea de ebraică şi de cultura idiş... David şi Julia nu frecventează o sinagogă, nu cred în Dumnezeu şi se opun zionismului. Ei simt cu putere că aceşti factori nu ar trebui să-i excludă de la acceptarea completă ca parte a marii comunităţi evreieşti.”

Ca mulţi evrei moderni asimilaţi, David şi Julia insistă să reducă evreicitatea la o formă de orientare tribală condimentată cu anumite aspecte culturale. Iubesc idiş şi istoria iudaică. Ca mulţi evrei moderni asimilaţi, probabil că privesc Biblia ca un text istoric exoteric mai degrabă decât ca o paradigmă esoterică spirituală. Sigur, aceasta nu este o crimă.

Lucru şi mai surprinzător, deşi lui David şi Juliei nu le place Dumnezeu foarte mult, în ciuda faptului că nu sunt impresionaţi nici de Iudaism, doresc foarte mult să facă parte din comunitatea evreiească. Mă întreb de ce. Ce-ar putea să-şi dorească de la comunitatea evreiască? De ce nu se mulţumesc cu agenda socialistă şi nu se alătură familiei omeneşti ca oameni obişnuiţi? Care este orivinea afinităţii lor pentru tribalism? Mulţi oameni din toată lumea nu cred în Dumnezeu, multe milioane de occidentali îşi abandonează credinţa, totuşi, ei nu insistă să se numească hinduşi, catolici, protestanţi, evrei sau musulmani. Încep doar o nouă viaţă într-o societate multiculturală şi multireligioasă.

Julia crede în multiculturalism, aşa încât răspunde: “Am dorit să rămân evreică... Vreau să dovedesc că există o cale de a fi evreu care nu implică să te rogi unui Dumnezeu în care nu crezi.”

Aparent, Julia ca mulţi alţi evrei emancipaţi caută o identitate autentică. Îşi face auzită propria voce seculară în timp ce-şi menţine legăturile cu moştenirea iudaică. Nici aceasta nu este o crimă, totuşi, ma întreb de ce nu se priveşte pe sine ca o evreică, sau chiar ca o evreică atee fără să facă apel la “acceptarea comunităţii evreieşti”? De exemplu, eu mă privesc pe mine însumi ca un “evreu care vorbeşte palestiniana”, şi nu cer aprobarea nimănui ca s-o fac. Ma consider de asemenea ca un “mândru evreu care se urăşte pe sine” şi din nou, n-am nevoie de aprobarea nimănui. Julia, pe de altă parte, are nevoie de aprobare. Julia aşteaptă să fie acceptată de comunitatea evreiască în ciuda faptului că îl respinge pe Dumnezeu şi credinţa iudaică. Mă întreb dacă ar aştepta să fie acceptată de comunitatea marxistă dacă l-ar renega pe Marx...

Julia sugerează un răspuns: “Înţeleg identitatea mea iudaică în sensul unei identităţi etnice...”

Se pare că începem să ne îndreptăm undeva. Cuvântul magic “identitate” a fost introdus în discurs. Totuşi, cineva ar putea să întrebe ce vrea să spună Julia atunci când se referă la “identitatea etnică”? Este “din nou” faimoasa supă de găină sau Gefilte Fish de data asta? Desigur, nimeni n-o va opri pe Julia, pe David sau pe oricine altcineva de la supa koşer de găină cu lokşen în Blooms. Este “identitatea etnică evreiască” o formă de apartenenţă la istoria şi moştenirea iudaică? Din nou, sunt destul de sigur că nimeni nu-i va opri pe Julia şi pe David să se îmbărbăteze în timp ce citesc capitole din istoria iudaică, un nesfârşit lanţ de catastrofe. De fapt, nimeni nu-i va opri pe Julia şi pe David de la sărbătorirea vreunuia dintre simptomele lor. Însă Julia şi David vor puţin mai mult decât simpla celebrare, ei vor în mod clar recunoaştere.

Din nou sunt puţin zăpăcit. Recunoaşterea este ceva ce poţi căuta să obţii, dar nu este ceva ce poţi vreodată cere. Printre păcatele mele, interpretez jazz la saxofon. Într-adevăr, doresc recunoaşterea mea largă ca saxofonist de elită, totuşi n-aş lua în calcul nici măcar ipoteza de a insista într-o publicaţie dedicată jazzului că pasionaţii acestui gen de muzică ar trebui să mă accepte sau să devină conştienţi de contribuţia mea. “Acceptarea” mea ca artist ţine în mod evident de izbânzile şi contribuţia mea la acest gen de artă. Julia insistă să fie recunoscută ca evreică fără să sugereze sau să specifice care este contribuţia ei exactă la discursul iudaic.

Aparent, Jewish Chronicles şi Bard sunt mai degrabă preocupaţi de identitate decât de raţionamentul riguros. Totuşi, este foarte clar că Bard tinde să creadă că identitatea cuiva îi reflectă autenticitatea. Totuşi, Bard greşeşte în totalitate. Lucrurile stau cu totul altfel. Identitatea şi politicile identitare au ca rezultat alienarea oamenilor de realitatea lor intrinsecă, pentru a nu spune autenticitatea lor. Aşa cum am expus în articolele mele anterioare, ceea ce multiculturaliştii numesc Identitate este de fapt nimic altceva decât Identificare. Căutarea Identităţii nu este o cercetare ingenuă a noţiunii de sine autentic. Politicile identitare ţintesc la stabilirea măsurilor de Identificare, construiesc categoriile de apartenenţă, impun recunoaşterea şi se opun oricărei forme de autenticitate sau de sine real. Preferă coagularea şi gruparea în defavoarea meditaţiei asupra sinelui. De fapt, oamenii care posedă o noţiune ingenuă de sine real nu caută acceptarea niciunei comunităţi, nici evreieşti nici altcumva. Oamenii cu sine real sunt recunoscuţi pentru ceea ce sunt mai degrabă decât acceptaţi pentru ceea ce pretid să fie.

Sare în ochi faptul că Bard este interesată să extindă noţiunea de comunitate iudaică aşa încât să poată şi ea să se strecoare în interiorul ei. Într-adevăr, lectura textelor lui Bard stabileşte fără dubii că se vede pe sine ca parte a “comunităţii evreieşti”. Deşi complexul ei de identitate/identificare este mai degrabă dialectic, Julia se vede pe sine ca parte integrantă a identităţii colective tribale evreieşti londoneze. Cu alte cuvinte, se identifică cu lupta pentru recunoaşterea în interiorul comunităţii evreieşti.

Privindu-se pe sine ca o evreică progresistă, Bard consideră că “viitorul evreiesc constă în comunitatea inclusivă mai degrabă decât exclusivă” [1]. Fiind parte a unui colectiv etnic, Julia este realmente îngrijorată de probleme aflate în conexiune cu asimilarea şi prezervarea poporului evreu. Totuşi, spre deosebire de institutele rabbinice, ea este deschisă spre o hibridizare a colectivului evreiesc mai degrabă decât spre uniformitatea rasială rigidă. “Aceia care se plâng de erodarea comunităţii evreieşti se bazează pe o presupunere falsă – că iudaismul rămâne neschimbat şi că nu poţi fi evrei fără să fii religios.” [2]

Totuşi, o îngrijorare şi mai mare este ridicată aici de Bard. Aparent, un evreu eliberat este îngrijorat de “eroziunea” comunităţii evreieşti. Cineva se poate întreba de ce o fiinţă eliberată, cum este un “socialist”, se interesează de probleme ca asimilarea şi dezintegrarea unei comunităţi tribale regresive. Se pare că noţiuni ca cea de socialism iudaic pot aduce o explicaţie. Socialismul iudaic, ca şi Iudaismul, este o formă esoterică de cunoaştere preocupată înainte de toate de comunitatea iudaică şi de evreicitate în general. Iată ce am găsit la capitolul “Cine suntem” al site-ului Grupului Evreilor Socialişti: “Noi (Grupul Evreilor Socialişti) suntem preocupaţi de probleme pe care le considerăm cruciale pentru viitorul comunităţii iudaice.” Aparent, Julia Bard şi tovarăşii ei evrei sunt parte a comunităţii iudaice iar problemele de care sunt preocupaţi îndeosebi sunt legate de viitorul tribalismului evreiesc.

Acolo unde am ajuns, un marxist obişnuit ar putea să-şi pună întrebarea cum de Julia Bard, David Rosenberg şi tovarăşii lor repetă în principal aceeaşi linei de gândire susţinută de ultra-zionista Golda Meir în anii ’70: “Pentru mine, spune Golda, a fi evreu înseamnă şi a însemnat întotdeauna a fi mândră de apartenenţa la un popor care şi-a menţinut identitatea pentru mai mult de 2000 de ani, cu toată suferinţa care i-a fost provocată.” (Golda Meir, Viaţa mea). Ca şi Bard, Golda Meir este preocupată de politici identitare. Ca şi Bard, Meir este membra unui club. Ca şi Bard, Meir este preocupată intens de asimitare, pe care o priveşte ca pe cea mai mare ameninţare pentru viitorul evreiesc.

Explicaţia mea este mai degrabă simplă. Julia Bard şi Golda Meir sunt două feţe diferite ale monedei zioniste. Totuşi, diferenţa este mai degrabă de domeniul aparenţei. În timp ce Meir a fost un “şoim” autentic, vorbind şi gândind în termeni tribali, Bard şi prietenii ei folosesc termeni universalişti pentru a gândi tribalist.


Zionismul, un revizionism filosofic

Cu câteva săptămâni în urmă, Michale Rosen, o celebritate în cercul socialist evreiesc britanic, precum şi un poet recunoscut care operează în blogosfera iudaică sub numele de Isakofsky, a exprimat câteva îngrijorări foarte clare în privinţa asimilării. Cuvintele lui Rosen/Isakofsky sunt:

“... Dacă spui că eşti de acord cu asimilarea, atunci într-adevăr spui că eşti de acord cu dispariţia evreicităţii. Nu este o problemă împotriva căreia să te pronunţi, te-ai fi gândit. Iar dacă asimilarea este singura metodă de a supravieţui rasismului/genocidului etc, atunci ea este existenţialmente greşită. Este un omagiu adus tăcerii şi invizibilului. Mai există o problemă cu noţiunea de asimilare însăşi. Ea presupune că imigrarea într-o cultură dominantă este şi ea de dorit. Desigur, enorm de mulţi evrei au făcut-o deja...”

Ca şi Julia Bard, David Rosenberg şi Golda Meir, Rosen este preocupat şi el de “dispariţia evreicităţii”. Aparent, Rosen este de departe cu mult mai radical decât Bard. Ca şi Meir, el respinge orice raţionament ideologic care ar putea justifica asimilarea. Pot să sugerez că în această privinţă nici Bard, nici Rosenberg, nici Rosen sau Meir nu sunt inovativi? De fapt, ei toţi explorează instinctul fundamental zionist originar. Zionismul a fost fundamentat ca o practică politică destinată să se confrunte cu asimilarea şi cu dezintegrarea identităţii evreieşti. Deja în 1897 Max Nordau şi Herzl ridicaseră semne de înrebare similare celor exprimate de Meir, Rosen şi Bard.

Dacă facem pasul necesar şi redefinim zionismul ca forma modernă a activismului evreiesc al cărei scop este oprirea asimilării, putem reevalua întreaga activitate politică tribală evreiască în calitate de dezbatere internă între diferite mişcări politice zioniste. Ar trebui atunci să privim colonizarea Palestine ca nimic altceva decât una dintre feţele zionismului. De fapt, socialismul zionist se potriveşte foarte bine în proiectul de ansamblu zionist. Ca parte integrantă a reţelei zioniste, el este preocupat cu viitorul tribului secularizat evreiesc, şi misiunea lui este a colecta sufletele pierdute ale stângii evreieşti şi să le aducă înapoi la Blooms.

Schimbarea înspre prezentarea zionismului sub o nouă terminologie ne invită să privim zionismul ca pe un activism politic tribal evreiesc global. Lobby-ul israelian, Derşowiţii din lume, Harry’s Places de pe internet, David Hirşii de la Goldsmith College, sunt vocea uniform răspândită a Israelului, misiunea colonialistă. Socialiştii de a treia categorie, pe de altă parte, au ca misiune să-i împiedice pe mândrii evrei ce se urăsc pe sine să strice tabloul general. Socialiştii evrei au ca scop să te împiedice pe tine să citeşti cuvintele pe care tocmai le ai în faţa ochilor.

Aparent, socialiştii evrei protestează împotriva statului evreiesc. Ei denunţă în mod clar ocupaţia israeliană şi purificarea etnică a poporului palestinian. Dumnezeu să-i binecuvânteze pentru asta. Totuşi, la fel ca şi statul evreiesc, ei înşişi se angajează în activităţi tribale iudaice care se opun asimilării şi întăresc gândirea colectivă monolitică. Mai mult decât atât, Bard, Rosenberg şi tovarăşii lor pot la fel de bine să creadă într-o “Palestină unică”. Dumnezeu să-i binecuvânteze şi pentru asta. Totuşi, ei doresc ca această “Palestină unică” să fie “secularistă şi democratică”. Nu că aş fi împotriva democraţiei sau a secularităţii, dar se pare că palestinienii din teritoriile ocupate par să aibă altceva în minte: ei au votat pentru Hamas, nu cea mai secularistă mişcare de pe acolo (deşi aleasă democratic). Se pare că socialiştii evrei britanici nu văd necesar să aducă vreo explicaţie ideologică. După toate aparenţele nu iau votul palestinian prea în serios, iar dacă îi confrunţi cu realitatea vor insista că palestinienii nu au votat realmente cu Hamas, ci doar au “protestat” împotriva Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

Ajunşi în acest punct este crucial să ridicăm problema intenţionalităţii. Sunt cumva ei, Bard, Rosen şi tovarăşii lor, deplin conştienţi de rolul lor zionist? Acţionează ei realmente în mod conştient pe seama unei reţele tribale abstracte, numită zionism? Ca să fiu onest, nu cred. Nu cred că sunt conştienţi de marele proiect tribal pe care-l servesc cu atâta entuziasm. În acelaşi timp, mulţi dintre israelieni, inclusiv soldaţii de la punctele de control din teritoriile ocupate şi chiar piloţii care aruncă bombe în zonele intens populate din Gaza nu sunt deplin conştienţi de scopul larg al proiectului zionist pe care-l servesc. Şi aceasta este cauza exactă pentru care zionismul, un proiect de succes, un monstru global care nu are cap dar cu o mulţime de corpuri, este o agendă politică triumfătoare. El construieşte cadrul modern al tribalismului evreiesc incorporând toate elementele într-o putere magnetică. Mai mult decât atât, orice opoziţie este transformată într-o forţă productivă. Într-adevăr, nu este facil să lupţi împotriva zionismului.


Cazul Israelului

Mama lui Michael Rosen i-a spus să nu kvetsch, greps la masă sau să-şi chup supa. Taică-său ia spus că e meshugge. Maică-sa ia spus să nu fie shlump. Frate-său spunea “Nu atinge tukhes cu shmatte!” Michael a ieşit din toate acestea cu un zâmbet pe chip.” (Extract dintr-o reclamă despre Michael Rose din Jewish Book Week 2007)

Aproape uitat în aceste momente, Ariel Şaron, un om care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii omorând duşmanii Israelului, un om care a transformat războiul într-o formă de artă, un om care nu ar fi pierdut nici o şansă pentru a-i pedepsi pe vecinii Israelului, şi-a schimbat punctul de vedere. În ultimele sale zile, Şaron a devenit un “iubitor de şalom”, un porumbel zionist, ca să spunem aşa. Promotorul evreu al politicilor sângeroase introducea dintr-odată o iniţiativă de pace cunoscută sub numele de “dezangajare unilaterală”.

Am argumentat cândva faptul că israelianul “şalom” nu se traduce în mod necesar prin “pace”. Şalom are conotaţii curente ebraice care fac referinţă numai la condiţiile precise care sunt necesare pentru garantarea securităţii poporului evreu în Israel şi în lume. Şaron, bătrânul şi obositul soldat realizase că cea mai bună strategie pentru securizarea statului rezervat în exclusivitate evreilor era retragerea unui număr relativ redus de pionieri evrei din zonele populate intens cu palestinieni, şi susţinerea unei versiuni moderate a expansionismului naţional evreiesc.

Aşa cum era şi de aşteptat, iniţiativa lui Şaron a fost complet respinsă de vulturii partidului său de dreapta, Likud. Şaron n-a pierdut vremea, a părăsit ceea ce fusese casa lui politică pentru mai bine de trei decade şi a format Kadima, un nou partid politic care a semnat pentru o evacuare unilaterală imediată a unei părţi a teritoriilor ocupate. Israelienii au reacţionat imediat, la câteva ore de la inaugurarea Kadimei, toate sondajele indicau că bătrânul făcuse o mişcare politică ingenioasă. Marea majoritate a israelienilor l-a salutat pe fostul general, raliindu-se punctului său de vedere. Literalmente, rivalii său au dispărut.

Democraţia liberală îşi îndeplineşte pormisiunea atunci când voinţa votantului este reflectată în afacerile politice ale statului. Aşa s-a întâmplat în Israel. Ulterior Şaron a tras de sforile de care era nevoie. A promis ridicarea unei bariere monumentale care îi va lăsa pe Goyim (palestinieni) afară.

După cum se pare, Şaron a fost cel care a înţeles raţionamentul zionist al lui Max Nordau mai bine decât oricare lider evreu contemporan. A fost cât se poate de diferit de Peres, care răspândise imaginile “Noului Orient Apropiat” în care israelienii trebuiau să colaboreze cu vecinii arabi în numele capitalismului occidental. A fost absolut diferit de Netanyahu, care încă mai crede în Marele Israel şi filosofia confruntării cu Zidul de Fier. A fost altfel decât Bennie Alon, pionierul mesianist care crede că evreii ar trebui să-şi sărbătorească drepturile biblice pe întreg pământul Palestinei şi dincolo de el. Şaron, ca şi Max Nordau, a realizat că zionismul este înainte de toate legat de singurătatea iudaică, zionismul are ca scop reinventarea unui ştetl metafizic. Zionismul poate fi conceput ca relecturarea naraţiunii despre ghettou în termeni strălucitori, pozitivi. Ghettoul, spune Nordau, “a fost pentru evreu în trecut nu o închisoare, ci un refugiu... În ghettou, evreul a avut lumea lui. A fost pentru el refugiul sigur care avea valorile spirituale şi morale ale casei părinteşti.”

Şaron nu-şi putea dori mai mult. S-a străduit să înţeleagă care este cea mai adincă “dorinţă evreiască”. Şi a găsit după condiţiile tribale ale casei evreieşti. A izbutit să internalizeze mesajul lui Nordau: zionismul este abolirea “celuilalt”, re-crearea condiţiei în care evreii îşi pot celebra simptomele, în care se pot iubi pe sine pentru ceea ce sunt. Sau cel puţin pentru ceea ce cred ei că sunt.

Şaron a invocat promisiunea unei bariere între evrei (israelieni) şi goyim (marea arabilor) iar făcând acest lucru, s-a întâmplat să exprime cea mai adâncă voinţă a israelienilor. Totuşi, se deschidea astfel o prăpastie dialectică serioasă. Pe cât de mult promite zionismul să înlocuiască asimilarea/colaborarea cu un nou cadru al detaşării şi al izolaţionismului, tot atât promite să construiască un evreu umanist luminat care să fie în întregime diferit de fratele său din diaspora. Pe cât de mult doreşte evreul zionist să fie protejat de ziduri şi prin ameninţarea vecinilor cu un arsenal nuclear uriaş, doreşte şi să fie “cetăţean al lumii”. Să fie egal, să fie un om ca alţi oameni, să fie o naţiune ca alte naţiuni. Israelianul doreşte să zboare ieftin cu Ryanair, să mănânce Hummus la Amman şi să aterizeze la Londra suficient de devreme de Ziua Cadourilor ca să nu piardă vânzările de Crăciun de pe Oxford Street. Cu alte cuvinte, israelianul doreşte imposibilul. Nu-i rău pentru o identitate naţională tânără!

Zionismul ca mişcare este o luptă dialectică între praxisul tribal care ţinteşte la insularitate şi promisiunea universalistă de deschidere. Zionismul este o dezbatere neîntreruptă între Ierusalim şi Atena. El încearcă să le promită pe amândouă dar este sortit eşecului pentru că tribalismul şi universalismul sunt categorii antagonice. Similar, acei evrei care se întâmplă să fie purtători ai ideologiei schizofrenice a zionismului sunt sfâşiaţi la rândul lor de promisiuni aflate în conflict. Pe cât de mult insistă să se iubească pe sine pentru ceea ce cred că sunt, se întâmplă să se urască pe sine pentru ceea ce chiar sunt. Acest lucru poate fi văzut de unii ca cea mai mare tragedie, izolarea metafizică supremă. Totuşi, a trăi aşa ceva poate conferi o poziţie foarte puternică: apariţia unui ciclu inovativ de creaţie şi de recreaţie.

Aşa cum se întâmplă uneori, Şaron a trebuit să se oprească. A devenit o legumă la scurtă vreme după ce şi-a lansat partidul. Ehud Olmert i-a luat locul. Câteva săptămâni mai târziu, Olmert a câştigat alegerile, deşi nu la fel de bine cum ar fi făcut-o Şaron. A format un guvern de unitate naţionalist centrist împreună cu Partidul Laburist. A stabilit atmosfera politică necesară pentru implementarea agendei unilaterale a lui Şaron. Apoi s-a petrecut inevitabilul. Imediat ce a avut loc un incident relativ minor la graniţa de nord a Israelului, Olmert, cu suportul “guvernului de unitate centrist” iubitor-de-şalom, a dezlănţuit puterea militară israeliană pentru a rade de pe faţa pământului întreaga infrastructură libaneză. Este crucial să menţionez acum că agresiunea lui Olmert împotriva Libanului este de fapt continuarea naturală a iniţiativei unilaterale de şalom a lui Şaron. Războiul din Liban este o consecinţă a filosofiei ghettoului a lui Şaron. Într-adevăr, noul concept de ghettou evreiesc este mai degrabă o fortăreaţă ostilă, cu suficientă putere nucleară pentru a transforma întreaga noastră planetă în pulbere.

Imediat ce au început ostilităţile, israelienii, poporul care doar cu câteva luni mai înainte îl binecuvânta pe Şaron pentru iniţiativa sa de “pace”, sucomba acum obişnuitului spirit eroic al flăcărilor şi al morţii. La fel de repede pe cât a început războiul, israelienii s-au raliat în masă în sprijinul guvernului lor, incluzându-i, fireşte şi pe “intelectualii israelieni de stânga”.
Uri Avnery din Guş Şalom scria: “... o impresionantă adunare de scriitori au sprijinit (războiul). Amos Oz, A. B. Yehoşua şi David Grossman, care apar regulat ca un trio politic, au fost uniţi din nou în sprijinul guvernului şi şi-au utilizat considerabilele lor talente retorice pentru a justifica războiul. Nu s-au mulţumit doar cu atât: la câteva zile după începutul războiului, cei trei au publicat o casetă în ziare, exprimându-şi sprijinul entuziast pentru operaţiune.”

Aşa cum se ştie, campania israeliană din Liban a fost departe de a fi un mare succes, de fapt a fost un dezastru complet. Armata israeliană n-a obţinut victoria. Israelul de nord a fost sub ploaia rachetelor Hizballah. Oraşele din Israel aflate la nord de Hadera s-au transformate în fantome. La scurtă vreme Oz, Yehoşua şi Grossman şi-au schimbat părerea.

“... câteva zile înainte de sfârşitul războiului”, hărţuieşte Avnery, “ei (marile figuri ale literaturii israeliene) au publicat o a doua declaraţie tripartită, de data asta făcând apel la terminarea conflictului. Concomitent, Mereţ şi Peace Now şi-au schimbat şi ele direcţia. Dar nici unul nu-şi cerea scuze sau arăta remuşcare pentru sprijinul acordat masacrelor şi distrugerii. Noua lor poziţie era: războiul a fost într-adevăr foarte bun, dar acum venise timpul să i se pună capăt.”

Nu numai că Stânga israeliană şi-a schimbat opinia, dar întregul public israelian s-a întors împotriva liderilor săi. Popularitatea lui Olmert s-a prăbuşit brusc. Cariera politică a lui Pereţ a devenit un subiect rezervat în exclusivitate istoricilor. Generalii armatei au devenit bătaia de joc a presei. Schimbarea frecventă în starea de spirit israeliană este una dintre simptomele nevrozei colective zioniste. Zionistii se iubesc pentru ceea ce cred că sunt, dar li se întâmplă să se urască pe sine pentru ceea ce sunt.

Ce cred zioniştii despre ei nu este foarte interesant. De departe mult mai interesant este clivajul dintre “cei care cred că sunt” şi “cei ce se întâmplă să fie”. Este dualismul dintre “imaginea sinelui” şi “imaginea publică”, prăpastia dintre conştiinţa de sine (cel ce crede cineva că este) şi absenţa conştiinţei (cel ce se întâmplă să fie). Voi invoca aici ideile lui Jacques Lacan, psihanalistul revoluţionar francez. Absenţa conştiinţei, spune Lacan, este “discursul celuilalt”. Discursul celuilalt este foarte apropiat de teama masculină de impotenţă. Mai degrabă decât anxietatea de a fi susprins în incapacitatea de a funcţiona, adevărata teroare este ameninţarea insuportabilă a fiascoului adus la cunoştinţa publicului.

În vremea războiului din Liban, “discursul celuilalt” despre Israel a fost: CNN, Sky, BBC 24, George Galloway şi Occidentul în general. Este discursul universalismului. A început să se prezinte sub forma răspândirii resentimentelor celor care nu mai doresc să accepte brutalitatea israeliană. Şi într-adevăr, distanţa imensă dintre imaginea încrezătoare a Israelului şi totalul dispreţ al celorlalţi este exact nevroza în care intră în joc Yehoşua, Oz, Grossman şi marea majoritate a israelienilor.

Tind să cred că schimbarea bruscă înregistrată în starea mentală colectivă israeliană nu este altceva decât efectul tendinţei naturale israeliene de a rezolva conflictul schizofrenic pe care-l presupune în mod inerent zionismul. Este rezultatul poverii reprezentate de conflictul dintre tribal şi universal care se coace în graniţele unui stat al fobiei colosale şi complete. Oz, Yehoşua şi Grossman au oscilat practic între tribal şi universal, între “insularitatea” Ierusalimului şi “deschiderea” Atenei, între ştetl şi oraş. După cum se pare, în cadrul universului zionist intimitatea cu izolarea tribală este ostilă faţă de impetuozitate înspre umanitate şi viceversa.

Modelul este clar: cu cât doresc israelienii mai tare să se apere pe ei înşişi intrând în izolare, cu atât mai multă moarte împrăştie în jurul lor. Însă, pe măsură ce împrăştie mai multă moarte, cu atât se simt mai puţin asemănători restului umanităţii. Cu cât mai puţin se simt asemănători restului lumii, cu atât mai mult îi urăsc pe liderii care i-au împins într-o asemenea stare haotică.

Israelul este o democraţie, ba chiar mai mult, este o mândră democraţie vestică de tip liberal. Unii spun chiar că este singura democraţie din Orientul Apropiat. Într-adevăr, este o democraţie care votează pentru moarte şi purificare etnică. Dincolo de orice dubiu, acţiunile lui Olmert în Liban reflectă dorinţele vastei majorităţi a israelienilor, cel puţin la începutul războiului. Totuşi, concluzia este clară. Importanta insatisfacţie a Israelului faţă de Olmert, Pereţ şi armată revelează un conflict sever în psyche-ul colectiv israelian. Israelienii îl urăsc pe Olmert pentru ei înşişi nu mai pot suporta situaţia. Israelienii se urăsc pe ei înşişi, îşi urăsc situaţia lipsită de ieşire. Urăsc faptul că şi-au pierdut pentru totdeauna Ghettoul, dar totuşi au ratat alăturarea comunităţii naţiunilor. N-au fost niciodată un popor ca toate popoarele. Cu cât mai mult au insistat să se iubească pentru ceea ce cred că sunt, cu atât mai mult se urăsc pentru ceea ce au devenit.

Atunci, este cazul tribalismului evreiesc antizionist al lui Bard sau Rosen cumva diferit? Nu cumva cad şi ei exact în aceeaşi capcană? Nu se iubesc pe sine pentru că sunt socialişti luminaţi dar în acelaşi timp alunecă în nevroză realizând că fac parte din mica burghezie tribalistă evreiască, incapabili să se alăture voredată adevăratei familii omeneşti, în cazul de faţă clasei muncitoare.

Mama lui Rosen “i-a spus să nu râgâie (greps) la masă... Fratele său i-a zis: “Nu mă lovi la fund (tukhes) cu cârpa (shmatte)!”... Michael a ieşit din toate acestea cu un zâmbet pe chip”, spune broşura editată de Jewish Book Review. Se poate ca Rosen să-şi sărbătorească umorul evreiesc în colţul dedicat familiei din Jewish Book Review. Va fi înconjurat de cei mai rasişti autori, de marii iubitori ai războiului dintre scriitori. Totuşi, ar putea fi uşor încurcat atunci când foştii săi colegi de la Oxford ar afla despre nivelul umorului familial pe care-l servesc copiii legendarului poet. Acesta este Rosen, încolţit între Atena şi Ierusalim.


Epilog

După câte se pare, există trei soluţii posibile pentru zionişti, şi în această categorie sunt incluse toate formele de tribalism politic evreiesc. Una constă în segregarea totală: transformarea ghettoului zionist într-o monadă complet închisă. Această formă de zionism elimină noţiunea alterităţii. O asemenea soluţie este reflectată clar în dezangajamentul lui Şaron la fel de bine ca şi în atitudinea anti-asimilaţionistă a lui Rosen. A doua opţiune este în mod categoric întoarcerea la ortodoxie. Numărul israelienilor care au trăit în cultura evreiească seculară şi au re-îmbrăţişat ortodoxia iudaică revelează că o asemenea soluţie este un loc comun, mai degrabă decât o opţiune filosofică îndepărtată. A treia soluţie este în mod evident îndepărtarea de evreicitate, iudaism şi altă formă de tribalism iudaic. În practică, este vorba de abandonarea ideii de popor ales. Aceasta este probabil singura formă de rezistenţă evreiască la zionism.

Nordau, un tip isteţ fără îndoială, i-a putut identifica pe noii Marrano, aceia care se îndepărtează de iudaism cu convingere reală, ca de cel mai mare pericol pentru viitorul tribal evreiesc. Ca şi alţi anti-asimilaţionişti, “socialistul” Michael Rosen şi războinica Golda Meir, Nordau a fost foarte clar în această privinţă. “Mulţi îşi caută salvarea încercând să fugă de Iudaism”, spune Nordau cu un dispreţ care seamănă cu insatisfacţia lui Michael Rosen legată de asimilare. “Mai există o problemă legată de noţiunea de asimilare în sine. Se presupune că migraţia spre cultura dominantă este şi ea dezirabilă. Desigur, acest lucru a fost făcut de foarte mulţi evrei (cunosc descendenţii unui baron evreu austriac, transformat într-un aristocrat, cred că pentru amenajarea Vienei! Şi cu toţii am auzit de Rothschild...)”, totuşi, Nordau continuă. “Dar antisemitismul rasial neagă puterea schimbării prin botez, şi acest mod de salvare nu pare să aibă prea mare viitor... În acest fel apare un nou Marrano, mai rău decât celălalt. Cel din urmă are o direcţie idealistă – o dorinţă secretă de adevăr sau o sfâşietoare suferinţă a conştiinţei, şi adesea visează la iertare şi purificare prin martiriu.” (Max Nordau, Cuvântare la Primul Congres Zionist, 29 August 1897).

Nordau a realizat într-adevăr în 1897 că noul Marrano “idealist”, aceia care caută cu ingenuitate adevărul şi chiar izbutesc să-l găsească în afara ştetl-ului evreiesc sunt cel mai mare pericol. Totuşi, Nordau acţiona într-o lume inflamată de darwinism şi de determinism biologic. În lumea lui Nordau avea un sens să spui: “tu Yidd, nici măcar să nu te gândeşti să evadezi de soarta ta, pentru că Goyim-ii te vor găsi, îţi pot mirosi sângele.” Dar aşa cum va confirma Julia Bard, trăim acum într-o societate multiculturală. Am lăsat determinismul biologic undeva în urmă. Oamenii sunt liberi să se sustragă aşa-numitei soarte. Azi, cu greu mai gândeşte cineva în categorii legate de sânge, cu excepţia bineînţeles a zioniştilor, a israelienilor, a socialiştilor evrei şi chiar a progresistei Bard care este fericită să includă căsătoriile mixte în comunitatea tribală.

A fi zionist înseamnă a împiedica asimilarea, a fi zionist înseamnă a se angaja într-o anumită formă a tribalismului politic evreiesc. Zionismul colonizează într-adevăr Palestina, dar ramurile sale ajung foarte departe. Zionismul nu este o mişcare locală susţinută de câteva lobby-uri entuziaste din lume. Zionismul este o reţea globală. Este un aparat politic bazat pe clanuri care ameninţă sistematic planeta întreagă de dragul unui grup etnic miniatural. Acest grup nu este cel al evreilor per se, ci tribul politic evreiesc. Scopul zionismului este acela de a croi şi de a re-croi noţiunea de Ghetto, de a forma şi de a re-forma dialectica neamului ales, de a echilibra tensiunile dintre insularitate şi deschidere, incluzându-i pe câţi mai mulţi evrei. Zionismul este o reţea globală fără cap, este un spectru iar un spectru nu poate fi înfrânt. Totuşi, el poate fi arătat tuturor, iar supremaţia trebuie să fie adusă la lumina zilei.

Note:

[1] Women Against Fundamentalism and the Jewish community, Journal no.4 1992/1993. pp.3-5.

[2] Totuşi, vorbind din punct de vedere al Iudaismului, Julia nu este exact ce s-ar numi un specialist. Spre deosebire de Creştinism şi Islam, Iudaismul este o religie non-reformistă. În Iudaism nu este loc pentru nici o singură schimbare, nici măcar pentru o modificare minoră. Iudaismul este o listă închisă de 613 porunci (Miţvas) care trebuie să fie urmate cu stricteţe. Dintr-un punct de vedere iudaic (deci religios), părăsirea Iudaismului este în practică formarea unei noi Biserici. Dacă Julia ar fi un pic mai puţin cunoascătoare în ale Iudaismului, şi-ar fi articulat punctul de vedere într-un stil cărturăresc spunând: “Deşi Iudaismul rămâne neschimbat, poţi fi evreu fără să fii un evreu religios.” Iudaismul şi evreicitatea sunt categorii diferite. Dacă Iudaismul este un nucleu religios neschimbat, evreicitatea este o categorie dinamică, aflată în continuă schimbare. Într-adevăr, acesta este cazul zionismului. Zionismul este evreu, este o continuare dinamică a evreicităţii: este rasist, exclusivist, supremaţionist şi centrat pe sine, totuşi nu este iudaic. Are foarte puţine în comun cu Iudaismul. Poate fi mesianic într-un sens teritorialist, totuşi îi lipseşte divinitatea iudaică. De fapt, zionismul se opune Iudaismului.

duminică, ianuarie 21, 2007

Călătorie imposibilă (de Amira Hass)

Toate promisiunile de relaxare a restricţiilor de deplasare [impuse de statul Israel] în Cisiordania au aburit imaginea reală de pe teren. Câteva şosele au fost deblocate, dar restricţiile care vor fi enumerate în cele ce urmează au rămas. (Informaţiile au fost colectate de ziarul Haaretz, de United Nations Office for the Coordination of Humanitarian Affairs şi de Machsom Watch)


Interdicţii permanente:

- Palestinienilor din Fâşia Gaza le este interzis să locuiască în Cisiordania.
- Palestinienilor le este interzis acesul în Ierusalimul de Est.
- Palestinienilor din Cisiordania le este interzis să intre în Fâşia Gaza prin punctul de trecere Erez.
- Palestinienilor le este interzis accesul în Valea Iordanului.
- Palestinienilor le este interzis să intre în satele, pământurile, oraşele şi cartierele din teritoriul aflat între zidul de separare şi Linia Verde (aproximativ 10% din Cisiordania).
- Palestinienilor care nu sunt rezidenţi ai satelor Beit Furik şi Beit Dajan din zona Nablus, şi Ramadin, aflat în sudul Hebronului, le este interzis accesul.
- Palestinienilor le este interzisă intrarea în coloniile evreieşti (chiar dacă pământurile lor se află în interiorul suprafeţei pe care s-au construit colonii).
- Palestinienii nu au voie să intre în Nablus la bordul unui vehicul.
- Palestinienii rezidenţi ai Ierusalimului nu au voie să intre în Zona A (oraşele palestiniene din Cisiordania).
- Rezidenţii Fâşiei Gaza nu au voie să intre în Cisiordania prin punctul de trecere de la Allenby.
- Palestinienii nu au voie să călătorească în străinătate prin Aeroportul Ben-Gurion.
- Copiii sub vârsta de 16 ani nu au voie să părăsească oraşul Nablus fără un certificat de naştere în original şi neînsoţiţi de părinţi.
- Palestinienii care au permis de intrare în Israel nu au voie să folosească punctele de trecere utilizate de israelieni şi de turişti.
- Rezidenţilor din Gaza le este interzisă stabilirea în Cisiordania.
- Rezidenţilor din Cisiordania le este interzisă stabilirea în Valea Iordanului, teritoriul dintre zidul de separare şi Linia Verde sau satele Beit Furik şi Beit Dajan.
- Palestinienii nu au voie să transfere mărfuri prin punctele de trecere interne ale Cisiordaniei.


Interdicţii periodice

- Rezidenţilor anumitor părţi ale Cisiordaniei le este interzisă călătoria în restul Cisiordaniei.
- Celor care fac parte dintr-o anumită grupă de vârstă - în principal bărbaţii în vârstă de 16 până la 30, 35 sau 40 – le este interzisă părăsirea zonelor de rezistenţă (în general Nablus şi alte oraşe din nordul Cisiordaniei).
- Maşinile particulare nu pot trece prin punctul de verificare Swahara-Abu Dis (care separă nordul de sudul Cisiordaniei). La această restricţie s-a renunţat pentru prima dată în urmă cu două săptămâni.


Permise de trecere necesare

- Un card magnetic (menit intrării în Israel, dar care uşurează trecerea prin punctele de control din interiorul Cisiordaniei).
- Un permis de lucru pentru Israel (angajatorul trebuie să se deplaseze la birourile administraţiei civile şi să-l ceară personal).
- Un permis pentru tratament în Israel şi în spitalele palestiniene din Ierusalimul de Est (aplicantul trebuie să aducă o invitaţie din partea spitalului, fişa sa medicală completă şi dovada că tratamentul pe care îl doreşte nu poate fi furnizat în teritoriile ocupate).
- Un permis de călătorie pentru a trece prin punctele de control din Valea Iordanului.
- Un permis comercial pentru transportul mărfurilor.
- Un permis pentru a face agricultură de-a lungul zidului de despărţire presupune un formular de la biroul de registru a terenurilor, un act de identitate şi dovada rudeniei de gradul întâi cu proprietarul înregistrat al pământurilor.
- Permis de trecere dincolo de zidul de separare (pentru rude, echipe medicale, muncitori în construcţii etc.). Cei care posedă permis trebuie să intre şi să iasă prin acelaşi punct de control chiar dacă acesta este departe de punctul de deplasare sau închide devreme).
- Permis de trecere pentru deplasarea din Gaza, prin Israel, în Cisiordania.
- Certificat de naştere pentru copiii sub 16 ani.
- Card de identitate pentru cei care trăiesc în enclavele înconjurate de zidul de separare.


Puncte de control şi bariere

- Au putut fi recenzate 75 de puncte de control fixe în Cisiordania, în ziua de 9 ianuarie 2007.
- Sunt aproximativ 150 de puncte de control mobile săptămânal.
- Sunt 446 de obstacole amplasate pe şosele: cuburi de beton, maluri de pământ, 88 de porţi de fier şi 74 de kilometri de gard de-a lungul drumurilor principale.
- Sunt 83 de porţi de fier de-a lungul zidului de separare, împiedicând accesul proprietarilor la pământurile lor. Doar 25 dintre porţi se deschid ocazional.


Timpul de călătorie înainte de 2000 vs. azi

Tul Karm-Nablus
Înainte: cel mult o jumătate de oră.
Azi: cel puţin o oră.

Tul Karm-Ramallah
Înainte: mai puţin de o oră.
Azi: două ore.

Beit Ur al-Fawqa-Ramallah
Înainte: 10 minute.
Acum: 45 minute.

Katana/Beit Anan-Ramallah
Înainte: 15 minute.
Acum: o oră până la 90 de minute.

Bir Naballah-Ierusalim
Înainte: şapte minute.
Acum: o oră.

Katana-Ierusalim
Înainte: cinci minute.
Acum: “Nimeni nu mai merge la Ierusalim.”

Cf. sursa in limba engleza.

sâmbătă, ianuarie 20, 2007

Vacanţă în Gaza (de Samah Jabr)

De-abia a arătat paşaportul funcţionarilor de la aeroportul din Cairo că i s-a şi cerut să aştepte deoparte. Le explică faptul că era autorizat să intre în Egipt, dar funcţionarii nu ţinură cont şi insistară să aştepte alături, fără paşaport şi fără bagaje. Nu avea nici o posibilitate să cumpere o cartelă telefonică pentru a-i contacta pe cei care erau responsabili de derularea călătoriei sale.

După trei ore Hassan era încă în aşteptare.

În cele din urmă, atunci când nu mai rămase nimeni în aeroport, un funcţionar care trecea pe acolo îl remarcă şi-l întrebă ce aştepta.

După ce Hassan îi răspunse, fu condus într-o cameră cu câteva scaune în care zece alţi palestinieni îşi aşteptau transferul la punctul de trecere a frontierei de la Rafah a doua zi dimineaţa. Era acolo un bărbat cu doi copii – unul de 4 şi altul de 5 ani – care adormiseră pe jos şi pe care tatăl lor îi trezea de fiecare dată când era chemat pentru interogatoriu. Asta îl făcu pe Hassan să se simtă mai puţin de plâns decât tovarăşii lui.

În timpul nopţii un raport de interogatoriu fu redactat pentru fiecare dintre ei, şi li se ceru o liră egipteană pentru fiecare dintre cópii. Cum călătorii protestau, sosi un funcţionar de rang înalt al securităţii care urlă: “palestinienii sunt ca nişte valize, trebuie să te urci pe ei ca să le închizi gurile.”

A doua zi dimineaţa, autobuzul a venit să-i ia pe ei şi pe încă alte cinsprezece persoane din altă clădire a aeroportului, ducându-i la Abbasseyah unde fură transferaţi în alt autobuz care trebuia să-i ducă până la Rafah după o călătorie de şase ore. Erau însoţiţi de poliţişti care se lăudau de privilegiul pe care îl acordau palestinienilor din Gaza de a nu le pune cătuşe pe durata drumului. Nu numai că bieţii pasageri trebuiseră să plătească autobuzele, dar trebuiau să plătească şi ceea ce soldaţii mâncau şi beau.

Numai că aparent acesta nu era singurul profit pe care soldaţii îl câştigau însoţindu-i pe palestinieni. În timpul unei opriri, pasagerii refuzară să mănânce într-un local al cărui nume era Teiba, pe drumul Ismaeliah, şi care era propus cu insistenţă de către oamenii securităţii. Proprietarul sfârşi prin a urla: “Am plătit 1000 de lire ca să vină ăştia să mănânce aici!” Chiar şi dughenele care vindeau băuturi şi ţigări creşteau vertiginos preţurile pentru a-i putea jefui pe călători.

Dar, adaugă Hassan, “nu toţi egiptenii sunt aşa. Unii şi-ar vinde cea din urmă vacă pentru a-i ajuta pe palestinieni.”

Ajunşi la punctul de trecere a frontierei de la Rafah, văzură un semn de rău augur: nici un pasager nu ieşea din Gaza. Aflară că trecerea era închisă şi că trebuiau să se pregătească să numere zilele până la deschidere. Într-adevăr, trecerea fusese închisă după operaţiunea de rezistenţă de la Karm Abu Salem.

Hassan se alătură altor 220 de palestinieni: studenţi, comercianţi, bolnavi care fuseseră în Egipt pentru a primi tratament medical, toţi aşteptau ca punctul de frontieră să se deschidă pentru a se întoarce la ei şi a-i regăsi pe cei apropiaţi.

Câteva asociaţii caritabile egiptene şi grupuri de solidaritate, familiari cu ceea ce se petrecea la postul de frontieră, luară iniţiativa de a-i aproviziona cu hrană şi cu pături pe călătorii blocaţi la câţiva paşi de casele lor. Unii militanţi egipteni lansară un apel pentru o petiţie destinată funcţionarilor europeni responsabili cu punctul de trecere de la Rafah.

Trecură câteva zile fără ca vreun semn pozitiv sau vreo noutate oarecare să permită anticiparea momentului în care situaţia penibilă în care se afla avea să se sfârşească. Ştiri despre o operaţiune de răzbunare condusă de trupele israeliene în Gaza monopolizau atenţia mass-mediei, şi puţine lucruri erau menţionate despre oamenii blocaţi la intrarea în ţara lor, deşi câteva persoane reîntoarse dintr-o călătorie în scop terapeutic nu puteau suporta rigorile unei convalescenţe sub cerul liber. Aceştia părăsiră viaţa pe pământ pentru totdeauna.

Un om de vârstă medie avu mai multe alerte cardiace severe înainte ca vameşii egipteni să accepte organizarea transferului său către spitalul cel mai apropiat în vederea unor analize medicale. Ambulanţa veni după cinci ore şi bărbatului i se puseră cătuşele înainte de a i se permite să plece.

Un alt călător era chemat în mod regulat şi percheziţionat complet, iar tot ce-i aparţinea era confiscat şi supus unor cercetări minuţioase.

Tatăl celor doi băieţi, care acum sufereau de incontinenţă urinară, îşi petrecu “vacanţa” în toaletă, curăţând cu puţinele mijloace aflate la dispoziţia lui hainele fiilor săi. La sfârşitul săptămânii, Hassan începu să viseze noapte deschiderea frontierei. În 7 iulie, Nabeel Sah’ath vru să negocieze cu israelienii şi cu europenii deschiderea pasajului pentru câteva ore, pentru a permite cazurilor “umanitare” să treacă. Eforturile sale fură vane şi pasajul rămase blocat.

În timpul acestei perioade nouă persoane au murit la intrarea în Gaza, în timp ce aşteptau permisiunea de a se întoarce acasă, alături de familiile lor.

Începutul războiului israelian împotriva Libanului, în 12 iulie, anulă orice speranţă legată de deschiderea punctului de trecere a frontierei vreme de încă două zile, până în 14 iulie, când oameni înarmaţi aruncară în aer o secţiune a zidului de despărţire şi invadară teritoriul egiptean pentru a le permite oamenilor să treacă.

Hassan era în pijamale dar se buluci împreună cu alţi călători pentru a trece frontiera dincolo de zid înainte ca armata israeliană să-şi dea seama de ceva şi să înceapă să tragă. Cu bagajele înhăţate în grabă şi fără să dea importanţă la ceea ce lăsa în urma lui, alergă aproape doi kilometri până ce găsi o maşină care îl conduse la el acasă.

Hassan petrecu o vacanţă dificilă, cu frecvente întreruperi de apă şi de electricitate ca urmare a bombardamentului israelian împotriva principalei centrale electrice din Gaza. Dar era fericit să fie cu familia şi copiii lui.

La începutul lui septembrie, Hassan era obligat să se întoarcă la Paris. Pentru a nu rata ziua în care trebuia să treacă frontiera pentru a putea prinde avionul, Hassan se prezentă la intrare începând cu miezul nopţii, aşteptând momentul deschiderii din dimineaţa următoare, dar erau deja câteva sute de oameni care aşteptau înaintea lui.

Pentru a putea trece frontiera, trebui să vă găsiţi într-un autobuz, dar autobuzele de la intrare erau deja pline înainte chiar de a se fi deschis porţile. Tineri plini de energie intrau pe ferestre. Hassan nu era nici tânăr nici plin de energie. Nu reuşi să urce în niciunul din cele opt autobuze a căror trecere era autorizată în ziua aceea. Ceru ajutorul verilor săi care-l ajutară să urce în cel de-al nouălea, pe fereastră ca şi ceilalţi, dar trebui să mai petreacă încă o noapte la frontieră. Pentru un motiv oarecare, părăsi un moment autobuzul, descoperind mai apoi că locul său dispăruse. Verii îl ajutară din nou pe Hassan, dar de data asta reuşi să urce pe acoperişul autobuzului, pentru că nu mai rămăsese nici un locuşor în interior.

Hassan îmi spunea că văzuse în august o fotografie cu un autobuz ticsit în acelaşi fel pe prima pagină a unui ziar local şi se gândise că cei din el erau nebuni. Nu bănuia că avea să facă acelaşi lucru, împotriva propriei voinţi, la ceva timp după aceea.

Când Hassan ajunse în cele din urmă de partea cealaltă a zidului, autobuzul pe care îl luase îşi împărţi pasagerii cu alte cinci. Hassan pierduse deja avionul pentru Paris, dar era în afara Gazei, unde viaţa continuă să fie la fel de înghesuită ca în vehiculul pe care îl luase ca s-o părăsească.

(*) Samah Jabr est médecin et réside depuis de nombreuses années à Jérusalem [Al Qods]

Articolul a apărut în decembrie 2006, Palestine Times.

duminică, ianuarie 14, 2007

Un proverbe spune... (de Raja Chemayel)

Un foarte vechi proverb spune: Dacă nu poţi să-i baţi, dă-te de partea lor!

Versiunea mai nouă ar trebui să fie: Dacă nu poţi să-i baţi, dă-le un război civil!

vineri, ianuarie 05, 2007

O religie erijată în ideologie a ocupaţiei pornind de la o minciună (de Pierre Stambul)

Războiul care se derulează de mai mult de 60 de ani între Israel şi Palestina a devenit central. Cele mai multe dintre războaiele şi tulburările regiunii sunt în legătură cu chestiunea palestiniană. Problemele fundamentale ale dreptului popoarelor, ale egalităţii, ale colonialismului, ale dreptului internaţional sau ale nepedepsirii regimurilor care comit crime de război sunt ridicate de către acest conflict.


O distrugere metodică şi premeditată

Puţină istorie pentru a înţelege acest război este uneori necesară. Imigraţia contină a evreilor veniţi în principal din Europa începând cu primele decenii ale secolului XX a marginalizat progresiv poporul palestinian, deposedându-l de propriul său pământ. Dorinţa instituţiilor evreieşti de a crea un stat evreiesc în care non-evreii să fie, fie expulzaţi, fie reduşi la condiţia de cetăţeni de mâna a doua a condus la războiul din 1948-49. Acest război, pe care israelienii îl numesc războiul de independenţă şi pe care palestinienii îl numesc Naqba (catastrofa) a avut ca rezultat expulzarea planificată a 800.000 de palestinieni (trei sferturi din populaţie) de pe teritoriul ţării lor. Occidentul şi instituţiile internaţionale au favorizat sau au închis ochii în faţa acestei “purificări etnice”. A fost un mod facil de a se spăla de responsabilitatea colectivă pentru antisemitismul european şi genocidul nazist. Doar că poporul palestinian nu avea nici cea mai mică responsabilitate pentru aceste crime.

Ceea ce a creat statul Israel a fost o ideologie care la început a avut foarte puţin succes printre evrei: zionismul. Încă de la pornire, această idologie manifestă un caracter ultra-naţionalist, negând în totalitate drepturile şi chiar existenţa poporului autohton. Acaparând pământurile (toate pământurile palestinienilor expulzaţi sunt confiscate încă din 1950) şi jinduind fără încetare altele noi, proiectul zionist este un proiect colonialist. Israelienii ar fi dorit să dorească să reuşească ceea ce nord-americanii au reuşit cu amerindienii sau australienii cu aborigenii: marginalizarea palestinienilor într-atâta încât să nu mai fie capabili să revendice ceva, oricât de puţin. Mult timp, în Israel s-a vorbit despre “arabi”, palestinienii neavând dreptul la existenţă. Zionismul nu este o ideologie religioasă, ci o lectură parţială a “Bibliei” în care s-a găsit justificarea proiectului nebunesc de “a grupa toţi evreii din lume într-un singur stat”. Încă din anii ’50 s-a organizat imigrarea masivă a evreilor din lumea arabă. Israelul devine o ţară hipermilitarizată şi un avanpost al imperialismului american în Orientul Apropiat.

Sfârşitul secolului XX este o succesiune de războaie de cucerire. În 1967, israelienii ocupă cele 22% din Palestina care le scăpaseră cu 20 de ani mai înainte.

Imediat, începe colonizarea. Coloniştii sunt adesea integrişti religioşi, dar uneori populaţie din periferii atrasă de locuinţele ieftine, acaparează cele mai bune pământuri şi sursele de apă ale regiunii. Palestinienii se agaţă cu disperare de proprietăţile lor. Prima Intifada revelează lumii întregi un popor care se luptă cu mâinile goale împotriva uneia dintre armatele cele mai puternice din lume. Din 1967, 650.000 de palestinieni au fost încarceraţi. Unii se află încă în puşcărie de mai bine de 30 de ani. Azi, mai mult de 11.000 dintre ei sunt după gratii.

Expulzată din Iordania, apoi din Liban, conducerea palestiniană rezistă. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei recunoaşte în 1988 Israelul în frontierele sale din 1949. Este o concesie enormă. Palestinienii renunţă la 78% din Palestina istorică. Acest proces conduce la acordurile de la Oslo (1993). De ce acest proces a eşuat? Pentru că niciodată israelienii nu s-au gândit la evacuarea coloniilor (50.000 de noi colonişti se instalează între Oslo şi asasinarea lui Rabin). Pentru că niciodată israelienii n-au acceptat cea mai mică egalitate de drepturi între ei şi palestinieni. Pentru că 25% din societatea israeliană este gangrenată de idei integriste, sau chiar fasciste (azi Avigdor Liebermann este ministru). Pentru că guvernanţii israelieni nu-şi imaginează statul palestinian decât ca un fel de bantustan format din cantoane izolate, private de pământuri, de apă, de resurse naturale şi de unitate.

De la a doua Intifada, s-a pus în operă distrugerea sistematică a societăţii palestiniene. Zidul e o cicatrice pe obrazul Cisiordaniei, tăind în două sate, distrugând terenuri agricole, izolând zone promise anexării. Construirea Zidului a fost condamnată de Curtea de la Haga, dar guvernul israelian îşi bate joc de dreptul internaţional şi recurge la faptul împlinit. 750 de puncte de control fac viaţa locuitorilor imposibilă, împiedicând populaţia să se deplaseze, să studieze, să beneficieze de îngrijiri medicale. Execuţiile extrajudiciare se înmulţesc. Fâşia Gaza a devenit un adevărat “laborator”. Populaţia este închisă ermetic, înfometată, supusă atacurilor sistematice (mai mult de 400 de asasinate în ultimele 6 luni). Privat de orice perspectivă de viaţă normală, poporul palestinian şi-a exprimat refuzul votând pentru Hamas. Europa a replicat tăindu-i raţia de hrană. Agresatul este sancţionat, agresorul n-a fost niciodată. Aceeaşi atitudine şi în cazul atacării Libanului în această vară. 34 de zile de război şi 1400 de morţi, în principal civili. Sudul Libanului a fost distrus şi numeroase crime de război comise. În Israel există un consens tragic în jurul afirmaţiei că Hamas şi Hizballah sunt egali cu terorism, pentru a întări “moralul” înaintea uciderii a 20 de civili pentru a elimina un singur “terorist”.


Problema zionismului

Această ideologie apare în Europa la sfârşitul secolului XIX. În timp ce cei mai mulţi dintre evrei rezistă escaladării antisemitismului şi se angajează masiv în mişcări progresiste şi revoluţionare (adesea abandonându-şi religia), zioniştii se înscriu complet împotriva acestui curent. Gândirea lor nu este câtuşi de puţin universalistă, înscriindu-se în cadrul avansului naţionalismelor europene cu ideea simplistă: un popor = un stat. Pentru ei antisemitismul este ineluctabil. Cetăţenia sau egalitatea în drepturi sunt păcăleli. Ei sunt împotriva oricărei forme de amestec, de integrare sau de asimilare. Ei cred că evreii nu pot trăi decât între ei. Zionismul se sprijină pe o minciună fondatoare: pentru ei Palestina era “un pământ fără popor pentru un popor fără pământ”. Primii colonişti îşi însuşesc pământuri aşa cum o făcuseră mai înainte colonialiştii europeni în colonii. În momentul războiului din 1948, israelienii vor nega orice responsabilitate în alungarea palestinienilor.

Zionismul vizează într-o anumită măsură închiderea istoriei evreieşti. Diaspora este prezentată ca o paranteză, în timp ce ea este esenţa însăşi a iudaismului. Noul stat al Israelului este prezentat ca centrul oricărei vieţi evreieşti. Evreul este somat să imigreze în Israel sau, dacă nu se conformează, să susţină necondiţionat politica acestui stat. În caz contrar, el devine un trădător plin de “ură de sine”. Cvasi-totalitatea instituţiilor evreieşti laice sau religioase devin oficine ale propagandei în favoarea statului israelian. Acest stat s-a construit în contradicţie cu valorile lumii evreieşti: universalism, cosmopolitism, pluralism. Limbile şi tradiţiile evreilor arabi, ale sefarazilor, ale aşkenazilor au dispărut aproape în întregime în schimbul unui model unic. Această voinţă de a eradica trecutul pentru a construi un “evreu nou” duce la o societate bolnavă, plină de superioritatea ei militară şi incapabilă să-şi accepte “aproapele” (palestinianul) ca pe egalul ei.

Fără genocidul nazist, Israelul n-ar fi existat. Totuşi, zionismul n-a jucat decât un rol periferic în rezistenţa evreiască împotriva nazismului. Începând cu anii ’60, se organizează o instrumentalizare sistematică a genocidului şi a antisemitismului. Fiecare act antisemit, real sau presupus, este utilizat pentru a-i convinge pe evrei să vină să se instaleze în Israel. Este dezvoltat complexul Massada. Este vorba de încercarea de a-i convinge pe toţi evreii să toată lumea îi urăşte, că nu pot să se încreadă decât în ei înşişi şi că orice critică la adresa Israelului este fundamental antisemită. Propaganda repetă fără încetare că “Israelul nu are partener pentru pace” şi că “Arafat este un nou Hitler”. Această închidere mentală provoacă un adevărat derapaj, criminal pentru palestinieni dar suicidar de asemenea pentru israelieni. Cum pot ei crede că se pot impune pentru totdeauna cu violenţă în regiune?


Evrei pentru Pace

În Israel, o mică minoritate pe care o numim “anticolonialistă” rezistă buldozerului. Nu sunt foarte numeroşi. În 1982, au reuşit să coboare în stradă zeci de mii de manifestanţi împotriva primului război împotriva Libanului. Ultima dată nu erau decât vreo 10.000 în timp ce armata israeliană distrugea Libanul.


Cine sunt ei?

Refuznicii (1.400, nu e puţin) care preferă să meargă la închisoare decât să servească în teritoriile ocupate, personalităţi politice ca Michel Warschawski, universitari ca Tanya Reinhart, istorici “dizidenţi” ca Ilan Pappé, ziarişti ca Gideon Levy sau Amira Hass. Sunt grupuri politice: Hadaş (partidul comunist, care este “binaţional”), Blocul Păcii al lui Uny Avnery. Sunt Femeile în Negru şi alte asociaţii care merg la punctele de control pentru a lua mărturii de la faţa locului. Sunt “Anarhiştii împotriva Zidului” care manifestă regulat împreună cu palestinienii. Anumite asociaţii au sarcini specifice, ca asociaţia familiilor îndoliate a lui Nurit Peled sau Zochrot care caută urmele satelor palestiniene şterse de pe faţa pământului după Naqba. Toate aceste grupuri care se întâlnesc în mod regulat cu palestinienii reprezintă speranţa unui posibil viitor pacifist.

În Franţa, Uniunea Evreiască Franceză pentru Pace a prins contur începând cu a doua Intifada. Ea face parte dintr-o reţea de asociaţii evreieşti progresiste europene prezentă în 10 ţări. Prin prezenţa noastră în colectivele pentru Palestina, arătăm că războiul de acolo nu este nici religios, nici comunitar, nici rasial. Este vorba de egalitatea în drepturi şi de justiţie. Faţă de CRIF care pretinde că vorbeşte în numele tuturor evreilor, noi spunem: “nu în numele nostru”. Noi facem parte dintr-o altă istorie evreiască, cea a militanţilor anticolonialişti sau a rezistenţilor împotriva nazismului. Şi apoi, noi suntem în prima linie pentru a împiedica o instrumentalizare a genocidului. Da, antisemitismul este o crimă (europeană). Nu, el nu justifică cu nimic nedreptatea fundamentală făcută palestinienilor. Această injustiţie trebuie să înceteze, acesta este sensul angajamentului nostru.

Pierre Stambul face parte din Uniunea Evreiască Franceză pentru Pace.

Cf. versiunea în limba franceză.

miercuri, ianuarie 03, 2007

Fascism, islam şi confuzii grosolane (de Stefan Durand)

În timp ce Statele Unite se împotmolesc în Irak iar această ţară alunecă în război civil, administraţia Bush continuă să-şi justifice intervenţiile în Orientul Apropiat în numele luptei împotriva “fascismului islamic”. Acest cadru ideologic permite gruparea în aceeaşi categorie a unor mişcări disparate, de la Al-Qaeda până la Hizballah, trecând prin Fraţii Musulmani. “Ei utilizează concepte grosolane, în genul dinţilor căzuţi. Legea, puterea, stăpânul, lumea, rebeliunea, credinţa. În felul acesta pot face confuzii groteşti, dualisme sumare de genul: legea şi rebelul, puterea şi îngerul”. Astfel “distrug efortul constând în formarea conceptelor cu articulaţii fine, sau foarte nuanţete, menite să se sustragă dualismului brutal.” În 1977, Gilles Deleuze denunţa ceea ce el numea “gândirea nulă” a “noilor filosofi”.

Treizeci de ani mai târziu, gânditori la fel de “nuli” dar nu tocmai “noi” şi câtuşi de puţin “filosofi” se regăsesc în avangardă pentru a propaga în Franţa, pe baza “confuziilor grosolane”, pseudo-conceptul de “fascism islamic”.

Am putea să-l trecem pur şi simplu cu privirea dacă acest concept n-ar fi fost utilizat public de către preşedintele Statelor Unite, George W. Bush, în 7 august 2006, şi cu ocazia altor discursuri oficiale americane, în cadrul cărora erau grupate organizaţii foarte diferite unele de altele (Al-Qaeda, Fraţii Musulmani, Hamas, Hizballah...), făcându-se din aceste mişcări “succesorii nazismului şi ai comunismului”. Schimbarea numelui “războiului împotriva terorismului” în “război împotriva fascismului islamic”, şi deci asocierea mişcărilor fundamentaliste musulmane cu ceea ce s-a numit în secolul XX, fără distincţie, “totalitarisme”, nu este inocentă. Ea vizează relegitimarea politicilor pro-război, pe baza confuziilor şi a vechilor manevre ale “politicii fricii”.

Paternitatea neologismului “islamo-fascism” a fost revendicată în hebdomadarul neoconservator The Weekly Standard de către jurnalistul Stephen Schwartz (1), care colaborează de altminteri la un site internet foarte controversat, FrontPage magazin, a lui David Horowitz.

Totuşi, neutilizând termenul pentru prima dată decât în 2001, nu Schwartz este cel care a inventat expresia, ci istoricul Malise Ruthven în 1990, în cotidianul britanic The Independent (2). Iar Christopher Hitchens a popularizat formula în Statele Unite. Ziarist strălucitor, cândva de stânga, s-a raliat la războiul împotriva Irakului a preşedintelui Bush. Dar probabil că orientalistului Bernard Lewis (3), consilier la Casa Albă, extrem de ostil la adresa islamului, i se datorează drumul până în discursul oficial al preşedintelui. Schwartz se consideră de altminteri un discipol al lui Lewis.


Mişcări transnaţionale

Dacă ne bazăm pe tradiţionalele definiţii teoretice formulate de experţii în fascism (Hannah Arendt, Renzo De Felice, Stanley Payne sau Robert O. Paxton), ne dăm seama că nici unul dintre mişcările islamiste regrupate de preşedintele Bush în expresia “islamo-fascism” nu corespunde criteriilor. Nu că religia ar fi incompatibilă cu fascismul. Dacă Payne consideră că fascismul are nevoie pentru a se dezvolta de un spaţiu secular (4), Paxton şi alţii sunt de părere că acesta nu este cazul decât în cazul european. Poate pur şi simplu să existe un fascism musulman, ca de altminteri un fascism creştin, un fascism hindus şi un fascism evreiesc.

Totuşi, mişcările arătate cu degetul de administraţia Bush nu intră în această categorie. Islamismul trebuie să fie analizat ca un fenomen contemporan, nou şi distinct. Anumite elemente ale fascismului tradiţional pot fi în mod categoric decelate în mişcările fundamentaliştilor musulmani: dimensiunea paramilitară, sentimentul de umilire şi cultul şefilor carismatici (într-o măsură totuşi relativă şi puţin comparabilă cu cultul dedicat Ducelui sau Führerului). Dar toate celelalte dimensiuni (naţionalism expansionist, corporatism, biurocraţie, cult al corpului...) fundamentale, ale fascismului în general lipsesc.

Mişcările islamiste sunt adesea transnaţionale, şi deci foarte departe de “naţionalismul integral” care a caracterizat fascismele europene ale anilor ’30. Fascismul era, prin natura sa, imperialist şi expansionist. Or, dacă este adevărat că anumite celule ale Al-Qaeda operează în numeroase ţări şi că anumite mişcări islamiste visează la o recucerire a Andaluzieie sau a Siciliei şi la restaurarea califatului, formaţiuni ca Hamas şi Hizballah, oricât de contestabile pot fi orientările lor religioase şi unele dintre acţiunile lor armate (îndeosebi atentatele împotriva civililor), se află în luptă împotriva ocupaţiilor teritoriale.

De partea lui, regimul talibanilor din Afghanistan se înrudea mai degrabă, prin absolutismul religios, cu teocraţiile obscurantiste ale Evului Mediu decât cu regimurile fasciste care şi-au făcut apariţia în ţările industrializate după primul război mondial.

Dimensiunea corporatistă – relaţia cvasi-fuzională dintre stat, întreprinderi şi corpurile de meserii -, inerentă fascismului, lipseşte şi ea din contextul islamic (relaţia strânsă, în Iran, dintre comercianţii din bazar şi regim nu poate fi comparată). În plus, mişcările islamiste nu sunt, în general, susţinute de complexul militaro-industrial al ţării, chiar dacă, tot în iran, articulaţia dintre statul religios şi puternica industrie militară ar putea lăsa să se creadă contrariul. Pe de altă parte, această articulaţie există şi în ţări care nu ar putea fi calificate drept “fasciste”, de exemplu Statele Unite, Franţa sau Japonia.

A dispune de un “stat partizan” reprezintă o condiţie necesară exercitării unei puteri de natură fascistă. Or grupurile islamiste cu pricina sunt cel mai adesea organizaţii non statale, în marginea puterii ţării lor, sau persecutate de aceasta. De altfel, oricât de paradoxal ar putea să pară pentru nişte mişcări structurate ideologic de către religie, aspectele ideologice apar adesea secundare la aceste organizaţii islamiste, în timp ce Raymond Aron sublinia “locul demenţial” ocupat de ideologie în orice sistem totalitar, care se sprijinea în opinia lui pe un “primat al ideologicului” (5).

Mişcările islamiste instrumentalizează religia şi caută să se servească de ea ca de o ideologie, dar nu au dorinţa de a crea un “om nou”, cum a fost cazul în Europa. Este vorba mai degrabă de arhaisme religioase sau societare decât de o ideologie globală şi coerentă. Pe deasupra, succesul popular al acestor mişcări decurge adesea din alţi factori decât din cei ideologici. Cu titlu de exemplu, votul pentru Hamas nu reflectă o adeziune a poporului palestinian la ideologia religioasă a acestei mişcări, ci ar fi mai degrabă rezultanta unui vot-sancţiune împotriva corupţiei mişcării Fatah. În Liban, numeroşi sunt cei care susţin Hizballah fără să subscrie concomitent la discursul său islamist. Iar intelectualii care sprijină aceste mişcări o fac în general în ciuda ideologiei lor, nu dintr-o adeziune la islamism. În schimb, fascismul şi nazismul, ca ideologii, au sedus intelectualii cu miile, printre care unii eminenţi.

Al Qaeda, de exemplu, nu se poate prevala decât de rare susţineri de acest fel, iar discursul său, dintre cele mai sumare, aminteşte mai degrabă de cel al fenomenelor sectare din trecut decât de cel al regimurilor fasciste europene. Fascismul şi nazismul au fost mişcări de masă, fondate pe o politizare şi un consimţământ al mulţimilor, în timp ce organizaţiile islamiste, în ciuda tuturor elementelor propice, ca de exemplu criza economică şi umilirea generalizată, se ciocnesc în cele mai multe ţări musulmane de societăţi civile ataşate de libertăţile lor. Numărul celor care susţin mişcări fundamentaliste musulmane în Africa de Nord nu este mult mai ridicat decât numărul celor care, în Europa, susţin mişcări de extremă dreapta. Mişcarea Al-Qaeda nu izbuteşte să seducă decât o parte foarte redusă a musulmanilor. În fiecare dintre ţările musulmane există, sub dictaturi frecvent instaurate de Statele Unite, societăţi civile extraordinar de vii, nepracticante şi antitotalitare. Mai mult, cum scrie Paxton: “Ceea ce ne împiedică esenţialmente să sucombăm tentaţiei de a taxa drept fascise mişcări islamice fundamentaliste ca Al-Qaeda şi talibanii este faptul că nu sunt produsul unei reacţii împotriva democraţiilor disfuncţionale. Unitatea lor este mai degrabă organică decât mecanică, pentru a relua celebra distincţie a lui Emile Durkheim (6). Dincolo de toate, aceste mişcări nu pot “renunţa la instituţiile libere”, neavând niciodată aşa ceva.” (7) S-ar putea evoca multe alte elemente care permit să se respingă analogia cu fascismul: absenţa monopolului informaţiei (chiar şi în Iran sau în Arabia Saudită, în ciuda strictului control al puterii religioase, există breşe care lasă să treacă suflul unei anumite libertăţi), absenţa darwinismului social, absenţa economiei dirijate şi a mobilizării planificate a industriei, absenţa monopolului armelor... Cazul Republicii islamice a Iranului este desigur foarte problematic. Mahmud Ahmadinejat se poate sprijini pe un “stat partizan”, controlează foarte îndeaproape mass-media prin intermediul unui minister al culturii şi al orientării islamice, şi-şi mobilizează economia – planificată – precum şi impozantul complex militaro-industrial. Se poate totuşi vorbi, chiar şi în cazul său, de islamo-fascism? Nu tocmai, într-atât sunt de numeroase contraponderile şi de vigilentă societatea civilă. Preşedintele iranian trebuie să trateze cu Majlis (Parlament), şi i-au trebuit câteva luni ca să obţină de la acesta confirmarea anumitor miniştru. Numărul unul al statului iranian, “ghidul suprem”, ayatollahul Ali Khamenei, a supus deciziile guvernului lui Ahmadinejad aprobării Consiliului Discernământului, dirijat de Haşemi Rafsandjani, care nu este altul decât candidatul înfrânt de Ahmadinejad în alegerile prezidenţiale. Ahmadinejad trebuie să trateze şi cu fostul preşedinte, “reformistul” Muhammad Khatami, care păstrează o popularitate deloc neglijabilă.

Editorialistul Ţvi Barel susţine în Haaretz că diatribele anti-israeliene ale preşedintelui iranian “se explică de fapt prin tensiunile ideologice şi rapoartele de forţă din sânul Republicii islamice” (8). În cele din urmă, “populistului” Ahmadinejad îi vine greu să seducă elitele, şi o mare parte din societatea civilă iraniană este decisă să lupte împotriva influenţei ultraconservatorilor.

Dacă termenul generic de “islamo-fascism” pare nepotrivit, nu înseamnă că impregnarea fascistă ar fi absentă în contextul islamic. Lumile arabă şi musulmană numără o cantitate considerabilă de dictaturi şi de regimuri autoritare care ar putea fi calificate drept fascizante, adesea aliate ale Statelor Unite în “războiul lor mondial împotriva terorismului”. Dictatorii Azerbaidjanului, Uzbekistanului, Kazakhstanului şi al Turkmenistanului, patru state musulmane, sunt în mod curios trecute cu vederea de criticii americani, deşi caracterul semi-fascist al acestor regimuri sare în ochi. Monarhia saudită este foarte iubită la Washington, în ciuda fundamentalismului şi a obscurantismului ei religios, a sprijinului pe care îl acordă mişcărilor islamiste radicale şi a extravaganţelor ei. Susţinerea pe care o aduce politici exterioare americane pare să compenseze scuza tuturor derivelor autocratice şi fascizante. De acum iertat în cancelariile occidentale, după ce şi-a renegat trecutul turbulent, aşa cum o cerea Washingtonul, colonelul Muammar Kadhafi a putut să-şi celebreze cea de-a treizeci şi şaptea aniversare a sosirii la putere făcând apel la omorârea opozanţilor săi, fără ca nimeni să emoţioneze pentru asta în Occident (9).

Termenul “fascist” ar fi putut fi justificat în legătură cu dictatura preşedintelui Saddam Hussein, a baasiştilor şi a mukhabarat-ului (serviciile secrete) din Irak? Fără îndoială. Regimul lui Hussein era un regim ultranaţionalist, bazat pe cultul lipsit de măsură al şefului, nedistingând între sferele publice şi private, şi pe deasupra expansionist. În timpul unei conferinţe din Kuweit în 1987, Edward W. Said îi pusese în gardă pe guvernanţii din Golf: “Continuând să-l susţineţi financiar pe Saddam Hussein, vă veţi face complici ai acestui fascism arab, căruia veţi sfârşi prin a-i cădea victime.” Abia în 2 august 1990, după invadarea ţării lor, conducătorii kuweitieni l-au înţeles.


Foştii aliaţi de la Washington

Ipocrizia este încă şi mai frapantă dacă ne gândim că cei pe care-i calificăm azi drept “islamo-fascişti”, mai ales neotalibanii afghani, erau, în timpul luptei lor împotriva sovieticilor din anii ’80, tămâiaţi la Washington ca “echivalentele morale” ale Părinţilor fondatori ai Statelor Unite (10). Fraţii Musulmani egipteni au fost şi ei foarte generos ajutaţi de serviciile de informaţii britanice şi americane. Iar guvernul israelian i-a favorizat pe Fraţii Musulmani în Palestina (înainte de naşterea Hamas) pentru a limita puterea marxiştilor din Fatah şi a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

Putem şi trebuie să criticăm cu hotărâre anumite mişcări obscurantiste şi fanatice care, în lumea islamică, au recurs la terorism, dar fără să folosim termeni provocatori şi lipsiţi de obiectivitate ca “nazislamism” sau “islamo-fascism”, care sigmatizează populaţii întregi stabilind o relatie directă între religia lor şi partidele extremiste care au instrumentalizat-o în numele unor obiective politice. A refuza un concept fraudulos nu înseamnă câtuşi de puţin că trebuie să interzicem critica crimelor islamiştilor şi a viziunii lor despre lume. Strălucitorul intelectual pakistanez Eqbal Ahmad nu a dat dovadă de un curaj excepţional atunci când l-a apărat în faţa mulţimilor pakistaneze mânioase pe scriitorul Salman Ruşdie, ameninţat cu moartea de o fatwa iraniană?

Toate aceste consideraţii nu au decât prea puţină importanţă în ochii jacksonienilor (11) şi a neoconservatornilor care domină politica externă a Statelor Unite, pentru care utilizarea expresiei “fascism islamic” este necesară mai ales din cauza încărcăturii emoţionale. Ea permite răspândirea fricii. Or în asta rezidă unul dintre principalele pericole. Acreditând ideea că Occidentul combate un nou fascism şi noi Hitleri, opinia publică este pregătită să accepte ideea că războiul poate şi trebuie să fie “preventiv”. Răspunsul la “ameninţarea fascistă”, masivă, se vede deci justificat oricare ar fi consecinţele în termeni de vieţi omeneşti. “Şi Aliaţii au bombardat Dresda”, au replicat anumiţi neoconservatori celor care au criticat faptul că avioanele F-16 israeliene au aruncat sute de bombe-ciorchine asupra cartierelor civile libaneze.

Înverşunarea cu care sunt “nazificaţi” adversarii nu are nimic nou. Period, mass-media occidentală descoperă un “al IV-lea Reich” şi un “nou Führer”. Rând pe rând Gamal Abdel Nasser, Yasser Arafat, Slobodan Milosevic, Hussein şi acum Ahmadinejad au fost comparaţi cu Hitler. Nasser era numit “Hitlerul Nilului”. Menahem Begin îl califica pe Arafat drept “Hitlerul arab”.

Azi, preşedintele iranian şi filipicele lui negaţioniste oferă un teren fertil manipulărilor mediatice. Astfel neoconservatorul iranian Amir Taheri, fost colaborator al Şahului, a difuzat o “ştire” conform căreia Iranul s-ar pregăti să le impună evreilor iranieni purtarea unei stele galbene. Deşi falsă, ea a apărut pe prima pagină a cotidianului conservator canadian The National Post, cu litere de-o şchioapă: “Al IV-lea Reich”. Faptul că această informaţie a fost viguros negată de evreii iranieni înşişi şi de toată presa n-a schimbat cu nimic situaţia. “Lovitura mediatică” a reuşit, şi sute de mii de canadieni şi de americani sunt de acum convinşi că evreii iranieni poartă o stea galbenă pe piept. Lucru care va fi foarte util dacă Statele Unite decid să lanseze un nou război preventiv împotriva Iranului...

Utilizatorii expresiei “islamo-fascism” au în comun dorinţa de a da curs acţiunilor armate conduse în numele “războiului mondial împotriva terorismului”. De-a lungul anilor, istoricul britanic Lewis a popularizat ideea că arabii şi “orientalii” nu înţeleg decât de forţă. Ar fi fost inspirat dacă ar fi citit-o pe Arendt, care scria: “În ciuda tuturor speranţelor, se pare că există un singur argument pe care arabii sunt incapabili să-l înţeleagă: forţa.” (12)

A uni sub o singură flamură, cea a “islamo-fascismului”, zeci de mişcări disparate, adesea în conflict unele cu altele, şi având obiective foarte diverse, permite înrădăcinarea mitului unui complot islamist mondial, ocultarea chestiunilor geopolitice pur profane, şi deci escamotarea cauzelor care au antrenat naşterea celor mai multe dintre aceste mişcări. Mai cu seamă ocupaţiile coloniale şi conflictele teritoriale a căror rezolvare justă ar permite asanarea terenului pe care prosperă terorismul islamist contemporan.

Maimuţărim ieftin posturile churchilliene şi ne permitem să-i tratăm drept “munchenezi” pe toţi cei care se opun acestor războaie pe cât de absurde pe atât de contra-productive. În loc de a vedea în ei spirite lucide, îi prezentăm ca pe tot atâţia “idioţi utili”, incarnări moderne ale unui Edouard Daladier şi ale unui Neville Chamberlain semnând în 1938 acordurile de la München cu Hitler. “Nimic nu e mai rău decât pretinsele lecţii ale Istoriei, atunci când aceasta este rău înţeleasă şi rău interpretată”, spunea Paul Valéry.


Note:

(1) Cf. articolul lui din 17 august 2006, « What is “islamofascism” ? ».

(2) 8 septembrie 1990 : « Autoritarismul guvernamental, ca să nu spunem islamo-fascismul, este regula, mai degrabă decât excepţia, din Maroc în Pakistan.»

(3) A se citi Alain Gresh, « Bernard Lewis şi gena islamului », Le Monde diplomatique, august 2005.

(4) Pentru că în ochii lui “un fascism religios ar limita inevitabil puterile şefului său, nu doar din cauza contra-puterii cultuale a clerului, ci şi datorită preceptelor şi a valorilor vehiculate de religia tradiţională”.

(5) Raymond Aron, Démocratie et totalitarisme, Gallimard, Paris, 1965.

(6) Pentru a simplifica, teoria durkheimiană opune “solidaritatea organică”, caracterizată prin diferenţiere şi o slabă conştiinţă colectivă, “solidarităţii mecanice”, caracterizată de asemănare şi o puternică conştiinţă colectivă.

(7) Robert O. Paxton, Le fascisme en action, Seuil, Paris, 2004.

(8) Acest articol a fost reluat de Courrier international în 3 noiembrie 2005, sub titlul
« Cause toujours, Ahmadinejad ».

(9) Ştire Reuters din 31 août 2006. Cândva, această ştire ar fi apărut pe prima pagină a marilor cotidiene americane.

(10) Pentru o panorama globală a acestor legături periculoase, mai ales în Asia de Sud-Est, confer lucrarea profesorului de la Columbia Mahmoud Mamdani, Good Muslim, Bad Muslim. America, the Cold War and the roots of terror, Three Leaves Publishing, New York, 2005.

(11) Walter Russel Mead numeşte “jacksonieni”, cu referire la preşedintele american Andrew Jackson (1829-1837), ultranaţionaliştii care nu ezită să intervină în exterior dar care, contrariu neoconservatorilor, nu caută să se angajeze în nation building. Richard Cheney şi Donald Rumsfeld pot fi consideraţi “jacksonieni”.

(12) Hannah Arendt, « Peace or armistice in the Near East ? », în Review of Politics, Universitatea Notre-Dame, Indiana, ianuarie 1950.

Acest material a apărut în Le Monde diplomatique, noiembrie 2006.