Pe plan moral, istoria nu rămâne niciodată imobilă. Dacă nu se îndreaptă spre mai puţină opresiune şi mai multă justiţie, atunci se deplasează spre mai puţine drepturi şi mai multă barbarie. Pentru a o parafraza pe socialista revoluţionară de origine germană, Rosa Luxemburg, care prezisese cu douăzeci de ani înainte de instaurarea nazismului, că va fi “sau socialism, sau barbarie”, putem spune şi noi azi că secolul XXI va fi “sau instaurarea dreptului, sau legea junglei.”
Se pare totuşi că, în primul deceniu al acestui al treilea mileniu, legea junglei va domina.
Într-un articol publicat în urmă cu o lună în Haaretz, jurnalistul şi analistul israelian, Tom Segev, contesta ideea răspândită conform căreia contextul politic global al epocii noastre este mai rău decât l-am cunoscut, să zicem, în urmă cu 20 de ani. Conform lui Segev, războiul, opresiunea şi distrugerea au caracterizat realitatea politică a planetei noastre în decursul ultimelor cinci decenii, nimic nu s-ar fi schimbat, nici calitativ nici chiar cantitativ în trecutul recent. Segev merge chiar mai departe pretinzând că “ciocnirea civilizaţiilor” nu este un fenomen nou, ci că ar fi marcat deceniile precedente sub diferite forme.
Nu este nici o îndoială, cele patru decenii care au urmat celui de-al doilea război mondial n-au fost pacifiste, în timpul acestei perioade mai mult de 76 de milioane de fiinţe omeneşti au pierit în războaie, revoluţii şi represiuni masive organizate de dictaturi [1]. Este adevărat de asemenea că în timpul deceniilor ’50, ’60 şi ’70, “Nordul” a dus un război colonialist împotriva “Sudului”, şi “Vestul”, un “război al civilizaţiei” împotriva blocului comunist al Estului.
Totuşi, există o diferenţă calitativă între situaţia prezentă şi cei 40 de ani care au urmat victoriei împotriva fascismului. Trei factori principali au limitat aspiraţiile hegemonice ale Statelor Unite după al doilea război mondial: existenţa unei superputeri sovietice, forţa clasei muncitoare organizate în sânul ţărilor imperialiste, incidenţele amintirii ororilor fascismului asupra opiniei publice internaţionale şi ilegitimitatea percepută a unilateralismului, a agresiunii armate, etc.
Datorită acestor factori, marile puteri au fost forţate să manevreze sub presiunea unei opoziţii politice enorme (mişcări anti-colonialiste, opoziţii democratice de masă) au trebuit în mod constant să inventeze pretexte pentru a da o legitimitate războaielor şi actelor lor de represiune comise pe globul pământesc.
Totuşi, la 50 de ani de la victoria împotriva fascismului, aceste constrângeri nu se mai impun marilor puteri imperialiste – în special Statelor Unite. Unilateralismul, războaiele “preventive”, aventurile colonialiste, etc., sunt din nou legitime sau, mai exact, nu mai sunt analizate într-un mod care ar putea în mod serios să-i incomodeze pe autorii lor. În absenţa unei opoziţii puternice, conducerea neo-conservatorilor Imperiului a putut să-şi însuşească un nou “discurs global” care, cel puţin parţial, a câştigat aprobarea unui număr important a înseşi victimelor Imperiului.
Cele patru elemente principale ale acestui discurs sunt: dovada absolută că singurul sistem viabil este capitalismul; civilizaţia (occidentală) este ameninţată de un nou inamic mondial: terorismul; este necesar un război preventiv permanent global pentru a proteja civilizaţia împotriva noilor barbari (terorism/Islam) şi a aliaţilor lor; în acest război pentru supravieţuirea civilizaţiei nu există, nu trebuie să existe, limite. Toate normele şi convenţiile ultimilor 50 de ani sunt caduce.
Şi într-adevăr, în cruciada pentru ceea ce ea numeşte “noul secol american”, adică impunerea prin forţă a unei hegemonii totale a Imperiului său sub pretextul superficial al unui “război împotriva terorismului”, administraţia americană a declarat ca fiind fără interes orice constrângere morală sau reglementare internaţională.
Deja în 2003, George W. Bush anunţase că erau perimate convenţiile de la Geneva în războiul împotriva terorismului. Guantanamo a fost deschis violându-se nu doar legea internaţională dar şi legea Statelor Unite ale Americii. În scopul de a-i priva pe prezumtivii terorişti de orice protecţie şi de orice drepturi, aceeaşi administraţie a decis să inventeze o nouă categorie de deţinuţi: nici criminali, nici prizonieri de război, ci “presupuşi terorişti”.
Similitudinea între practicile americane şi israeliene este uimitoare: deja în anii ’70, autorităţile militare israeliene anunţaseră, prin intermediul Curţii Supreme Israeliene cât şi în conferinţele internaţionale, că în cazul Teritoriilor Palestiniene Ocupate (TPO), convenţiile de la Geneva nu erau aplicabile. În plus, de la sfârşitul anilor ’60, prizonierii politici palestinieni nu erau clasaţi nici ca prizonieri de drept comun nici ca deţinuţi politici. Iar “închisoarea secretă” descoperită de avocata Lea Ţemel, în apropierea kibbuţului Ma’anit, în 2003, este identică cu Guantanamo.
În plus, conform conducerii neo-conservatoare americane şi guvernului israelian, scopul războaielor nu mai este să se câştige o bătălie, să se cucerească un teritoriu sau să se schimbe un regim, ci să se distrugă state şi să se risipească societăţi întregi.
Statul Israel – dar şi marea majoritate a societăţii israeliene – a interiorizat complet analiza neo-conservatoare şi strategia care decurge din ea. De fapt, în ultimul deceniu, Israelul şi Palestina au fost laboratorul unei asemenea strategii, palestinienii fiind cobaii. Acesta este cazul şi la nivelul armamentului, aşa cum a confirmat-o recent ziarul italian de stânga El Manifesto, demascând utilizarea unuia dintre noile şi cele mai barbare tipuri de bombe fabricate în Statele Unite şi folosite în timpul ultimei agresiuni împotriva populaţiei civile din Gaza. Războiul israelian împotriva palestinienilor vizează în mod categoric distrugerea societăţii palestiniene şi transformarea membrilor ei într-o naţiune de triburi împrăştiate, aşa cum încearcă americanii să facă în Afghanistan şi în Iraq.
De fapt, toate războaiele sunt barbare dar războiul israelian în Teritoriile Palestiniene Ocupate (şi contextul său mai larg, războiul preventiv fără sfârşit împotriva terorismului) reprezintă o nouă etapă a barbariei moderne. Deşi termenul de genocid nu este potrivit, se poate adopta cel de “sociocid” al profesorului Salah Abdel Jawad, de la Universitatea Bir Zeid, sau conceptul de “politicid” al unui sociolog israelian. Pământul naţiunii palestiniene este acum furat de “coloniile legale” şi de “avanposturile ilegale” care provoacă din ce în ce mai multe transferuri [de populaţie]; zidul atomizează societatea palestiniană în cantoane izolate; noua legislaţie vizează limitarea accesului palestinienilor în teritoriile palestinine, precum şi a posibilităţilor lor de a se deplasa în interiorul propriului lor teritoriu; reprezentanţii aleşi democratic ai populaţiei Ierusalimului au fost expulzaţi din oraşul lor, iar zeci de miniştri şi de membri ai Consiliului legislativ au fost ridicaţi, aruncaţi în închisoare, luaţi ca ostatici în vederea unui schimb de prizonieri.
Culmea acestor rele sunt ororile din Hebron, unde populaţia locală este supusă unei hărţuiri cotidiene din partea coloniştilor şi a armatei israeliene, şi-şi vede negat accesul la o parte foarte importantă a oraşului. La care se adaugă martiriul Gazei, ţintă a unei blocade economice şi a bombardamentelor sistematice ale Israelului care distrug infrastructurile de bază şi omoară sută de oameni.
Inutil să spunem că toate aceste crime, dintre are unele sunt calificate drept crime împotriva umanităţii de către Human Rights Watch, nu provoacă nici o sancţiune, nici chiar proteste din partea pretinsei comunităţi internaţionale. Nepedepsirea barbarilor este noua normă, din Iraq şi până în Gaza. În privinţa “taberei păcii” israeliene, a intrat într-o comă profundă în ziua în care Ehud Barak a revenit de la Camp David, în urma înghiţirii minciunii enorme despre “pericolul existenţial” care ar ameninţa Israelul.
Similitudinea dintre strategia şi metodele Israelului faţă de cele ale SUA ridică întrebarea care este capul şi care este coada, sau altfel spus, cine-l pune pe celălalt în mişcare: lobby-ul israelian împinge Statele Unite în sensul nevoilor statului sionist, sau administraţia SUA împinge Israelul în direcţia realizării politicii sale de război global în Orientul Apropiat? În realitate, întrebarea este greşită, pentru că nu este nici cap, nici coadă, ci un război global de recolonizare şi un monstru agresiv bicefal. Strategiile neo-conservatoare au fost elaborate în conjuncţie de către politicienii şi ideologii americani şi israelieni, puse în aplicaţie simultan, deşi nu se poate nega faptul că Israelul a avut ocazia să le testeze înaintea Statelor Unite, neo-conservatorii israelieni câştigând alegerile cu patru ani înaintea omologilor lor americani.
Statele Unite şi Israelul – dar de asemenea Marea Britanie a lui Blair, Italia lui Berlusconi şi chiar a lui Romano Prodi, cărora li se adaugă din ce în ce mai multe ţări occidentale – conduc un război mondial împotriva popoarelor şi a planetei, cu o agendă afişată: impunerea prin violenţă şi/sau ameninţare a legii Imperiului neo-liberal. Acest război global este o cruciadă a neo-barbarilor împotriva civilizaţiei umane.
Rolul Israelului în această asociaţie este cel al eradicării oricăror forme de rezistenţă la Imperiu în Orientul Apropiat, şi mai ales a rezistenţei emblematice palestiniene care, în acest moment al istoriei, este linia de apărare nu doar a poporului palestinian, ci a tuturor popoarelor şi naţiunilor din Orientul Apropiat, din Liban şi până în Iran. Din această cauză susţinerea rezistenţei palestiniene necesită integrarea ei ca prioritate strategică pentru toţi inamicii barbariei, în Orientul Apropiat ca şi în restul lumii.
[1] "Democide Since World War II" de R.J. Rummel (cifre pentru 1945 - 1987).
Mesaj publicat de lista yahoogroups assawra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu