luni, iunie 18, 2007

Ipocrizie internaţională în privinţa Gazei, (de Michel Bôle-Richard)

Democraţiile occidentale, şi îndeosebi Statele Unite, îşi pot afirma “întreaga susţinere” pentru Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene. Capitalele europene şi Condoleezza Rice, secretarul de stat american, îşi pot împărtăşi neliniştea privitoare la degradarea situaţiei din Teritoriile Palestiniene. Ţipi Livni, ministrul israelian de externe, poate regreta faptul că influenţa pe care Hamas o are în Fâşia Gaza, face şi mai dificilă concluzionarea unui acord cu palestinienii şi să se preocupe de “slăbiciunea forţelor palestiniene moderate”. De acum este prea târziu.

Este chiar indecent pentru cineva să vină să deplângă soarta lui Mahmud Abbas şi să se lamenteze în legătură cu nouă criză care aruncă în flăcări şi udă cu sânge Teritoriile Palestiniene, pentru că nimic nu a fost făcut pentru sprijinirea preşedintelui Autorităţii Palestiniene şi încercarea de a se construi alături de el un proces de pace capabil să restaureze o viaţă demnă pentru cei patru milioane de locuitori care trăiesc în Fâşia Gaza şi în Cisiordania.

Responsabilitatea comunităţii internaţionale este zdrobitoare. Şi asta din mai multe motive. Ea a cerut organizarea de alegeri democratice corecte, după ce Washingtonul şi Israelul declaraseră că Yasser Arafat era “personna non grata” şi că nu era un interlocutor valabil. Mahmud Abbas a fost ales democratic în ianuarie 2005. A fost întotdeauna considerat un moderat, dar israelienii şi americanii l-au manipulat nepermiţându-i niciodată să avanseze în vreun fel în procesul de pace.

Apoi, alegeri libere şi corecte au adus la putere Hamas în 25 ianuarie 2006. Încă un scrutin pe care comunitatea internaţională l-a cerut dar căruia nu i-a recunoscut rezultatele pentru că organizaţia islamistă fusese catalogată drept “mişcare teroristă”, deşi conducătorii ei, începând cu luna ianuarie 2005, decretaseră un armistiţiu pe care-l respectaseră.

Această opţiune semnalase o puternică respingere a Fatah din cauza corupţiei şi a proastei gestiuni a Autorităţii Palestiniene. Voinţa poporului n-a fost respectată, şi s-au întreprins imediat sancţiuni, în aprilie 2006, care au condus la strangularea populaţiei palestiniene şi au contribuit din plin la radicalizarea ei, aruncând-o în braţele Iranului şi ale islamiştilor puri şi duri.

Quartetul, sub impulsul Statelor Unite, a cerut ca guvernul palestinian să recunoască statul Israel, să renunţe la violenţă şi să recunoască toate acordurile trecute fără să ceară vreodată ceva de la autorităţile israeliene care, de patruzeci de ani, ocupă Cisiordania şi supun – de la retragerea din Fâşia Gaza care a avut loc în timpul verii lui 2005 – acest teritoriu microscopic la o blocadă care nu a fost niciodată denunţată cu suficientă tărie.

Toate presiunile amicale făcute asupra guvernului statului evreiesc pentru a reda palestinienilor sumele rezultate din taxele şi drepturile de vamă ilegal reţinute şi care au asfixiat finanţele Autorităţii s-au pierdut în nisip.

Cele vreo zece călătorii efectuate de Rice şi numeroasele navete ale emisarilor europeni s-au lovit de intransigenţa guvernului israelian. Întâlnirile dintre Mahmud Abbas şi Ehud Olmert nu numai că n-au permis ameliorarea condiţiilor de viaţă ale palestinienilor, dar n-au făcut să evolueze nici măcar cu o literă procesul de pace. Ultima întâlnire, cea fixată în 9 iunie, a fost anulată de Abbas, acesta neputând obţine nici cea mai mică asigurare că cele vreo 600 de milioane de dolari reţinuţi de Israel ar putea, cel puţin parţial, să-i fie restituiţi.

Pentru a completa această imagine a impasului, naţionaliştii din Fatah, cel puţin marii barosani, nu au izbutit niciodată să accepte pierderea puterii în favoarea islamiştilor. În ciuda tuturor tentativelor, în ciuda acordului din 11 septembrie 2006 asupra unui program de uniune naţională, şi după erupţiile violente între aceşti fraţi inamici, graţie Arabiei Saudite şi Ligii Arabe, s-a găsit în cele din urmă un acord pentru formarea unui guvern de uniune naţională care să reunească atât Fatah şi Hamas cât şi personalităţi independente.


Un stat palestinian ilusoriu

Şi de data asta Israelul a refuzat să recunoască această nouă entitate şi să relaxeze presiunea asupra Fâşiei Gaza. Armistiţiul instaurat la sfârşitul lui noiembrie a sărit în aer în aprilie. Timp de trei luni ale existenţei guvernului, miniştrii palestinieni nu au primit decât vagi promisiuni din partea comunităţii internaţionale. Doar Norvegia s-a singularizat reluându-şi ajutorul în marele concert al ipocriziei internaţionale faţă de situaţia palestiniană.

Din această cauză este de acum prea târziu ca să ne mai gargarisim cu cuvinte frumoase în sprijinul lui Abbas. Fâşia Gaza a trecut sub tutela deplină a Hamas. Este vorba de un adevărat butoi plin cu pulbere în coasta Israelului, care nu va tolera cu siguranţă eradicarea unei structuri islamice la uşa lui, chiar dacă în trecut statul evreiesc favorizase emergenţa acestui curent radical pentru a-l opune omnipotenţei mişcării Fatah.

Azi, în vreme ce Cisiordania este în continuare ocupată, când coloniile câştigă teren, când palestinienii sunt închişi în rezervaţii şi nu mai controlează decât parţial 55% din teritoriu, este totalmente iluzoriu să vorbim de crearea unui stat palestinian. În ceea ce priveşte Autoritatea Palestiniană, creaţie a procesului de pace de la Oslo, puterea ei este din ce în ce mai nesemnificativă. Este suficient să constatăm cu ce rapiditate forţele loiale preşedintelui Abbas au fost măturate de unităţile Hamas.

“Dizolvarea Autorităţii Palestiniene a fost adesea agitată împotriva Israelului, astfel încât statul evreiesc să-şi asume responsabilităţile în calitate de putere de ocupaţie”, scrie Alvoro de Soto, fost reprezentant special al secretarului general al ONU pentru Orientul Apropiat, în raportul său confidenţial redactat la sfârşitul misiunii.

“Azi”, adaugă el, “această posibilitate drastică nu mai este în întregime absurdă. Dacă nu va fi rezultatul unei implozii a guvernului palestinian, continuarea strangulării Teritoriilor Palestiniene conform ordinelor Quartetului face acest rezultat mai mult decât probabil. Dacă acest lucru se produce, responsabilitatea privind populaţia ar reveni Israelului ca putere ocupantă, in vreme ce principala certitudine a acordurilor de la Oslo ar dispărea.”

Cf. sursa în limba franceză.

*********************************************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

Niciun comentariu: