DE LA TEL AVIV, drumul principal merge aproape drept, pentru ca mai apoi, dupa ce a depasit aeroportul Ben Gourion, sa inceapa sa se onduleze, urcand spre Ierusalim printre colinele a caror cucerire de catre fortele israeliene, in 1948, a facut sa curga atata sange. Soseaua intra in orasul sfant prin vest, la o altitudine de 700 de metri.
Israelienii sau strainii au de fapt o multime de posibilitati: ei pot ajunge in centru si pe alte cai, atat prin nord, cat si prin sud. Nu si palestinienii din Cisiordania, pentru care este mult mai greu sa intre in orasul de trei ori sfant.
Daca au reusit sa treaca de punctele de control interioare, se lovesc de cel mai brutal obstacol inventat vreodata pentru a le controla si a le ingradi deplasarea in teritoriile ocupate: un zid de aproximativ zece metri inaltime, care va acoperi in curand intreaga parte orientala a cetatii, ascunzand peisajul si inchizand intrarile traditionale.
Zidul taie cele doua axe istorice - Ierusalim-Amman (drumul 417) si Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul sarpe nu se mai opreste - pentru cisiordanieni - decat in patru puncte: Qualandiya in nord, Shuafat in nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest si Gilo in sud.
Pentru a ajunge la acestea, ei trebuie insa sa ocoleasca, sa-si lase masinile si sa traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu placute de inmatriculare verzi) fiind strict interzise in Ierusalim... Insarcinat de ministerul israelian al apararii cu conceptia, trasarea si constructia „barierei de securitate“ (potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza, colon din Kfar Adoumim, este supranumit de catre palestinieni „a doua Nakba“ (1).
Odata terminat, monumentalul sau proiect ar trebui sa aiba unsprezece puncte de control asemanatoare unor „terminale de aeroport“. Nu aceasta este insa impresia pe care o lasa intrarea de la Gilo.
Pretutindeni, panouri de avertizare: „Intrati unul cate unul“, „Asteptati-va randul“, „Pastrati curatenia“, „Scoateti-va haina“, „Respectati regulile“. Culoarele, delimitate pe margini si acoperite deasupra de grilaje, seamana mai degraba cu tunelurile prin care fiarele intra in arena circului... Nu exista insa aici vreun sef al arenei: o data ce ai trecut de prima poarta, daca luminita de avertizare iti arata ca se poate trece, o voce metalica iti cere sa-ti prezinti bagajele la control. Ghicesti o prezenta in spatele geamurilor fumurii blindate.
Apoi, in sfarsit, un om in carne si oase: un soldat imbracat neglijent, cu picioarele sprijinite de masa si cu un pistol-mitraliera Uzi in banduliera te observa din cap pana-n picioare, susotind sau vociferand ceva, in timp ce-ti controleaza actele.
La iesire, alte pancarte ureaza in trei limbi „calatorilor“: „Bine ati venit la Ierusalim“ (desi orasul se afla la 4 kilometri distanta) sau „Pacea fie cu voi“... Planul de partitie stabilit de Natiunile Unite in 1947 acordase orasului un „regim international special“, regim care ramane, de altfel, si in 2007, singurul statut recunoscut la nivel mondial. Insa razboiul din 1948 a provocat divizarea orasului intre Iordania si Israel, acesta din urma instalandu-si capitala in partea occidentala inainte de a anexa, in 1967, si partea orientala.
In 1980, o Lege fundamentala a proclamat „Ierusalimul intreg si reunificat capitala eterna a Israelului“. In absenta vreunei garantii a eternitatii, politica dusa de guvernele israeliene a vizat mentinerea hegemoniei asupra orasului, incercand sa impiedice impartirea cetatii si, pe cale de consecinta, nasterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitala.
„Cheia, precizeaza Khalil Toufakji, directorul departamentului de cartografie al Societatii de studii arabe, consilier al delegatiei palestiniene pana la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru israelieni, existenta unei popu latii constituita majoritar din evrei a reprezentant intotdeauna o prioritate.
Insa palestinienii au crescut de la 20% in 1967 la 35% si ar putea deveni chiar majoritari in 2030“ (2). Cresterea este determinata de diferenta de natalitate, dar si de plecarea evreilor goniti de somaj, de criza locuintelor si... de climatul intolerant creat de presiunea ultra-ortodoxa.
Fenomenul este suficient de semnificativ pentru a putea darama certitudini fondatoare: desigur, strategia demografica oficiala reafirma un raport de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia in calcul“ si un altul, mai pragmatic, de 60 la 40% (3).
„Ca si cum ar exista un procentaj convenabil“, exclama Meron Benvenisti, fara indoiala cel mai bun specialist al Ierusalimului, pentru care „este vorba pur si simplu de rasism. Traim in singurul oras din lume in care procentajul etnic tine loc de filosofie“.
Mai putin pasionat, Menahem Klein, si el consilier la Camp David, dar de partea israeliana, adauga: „Pragmaticii constata, politicienii se infrunta: asistam la cel mai mare efort israelian din 1967 incoace pentru anexarea Ierusalimului“. l Dintr-un punct de vedere istoric, primul instrument al acestui efort a fost extinderea ilegala a frontierelor municipale. Amos Gil, directorul asociatiei Ir Amim (Orasul popoarelor), retraseaza parcursul: „Orasul vechi nu se intinde decat pe un kilometru patrat; impreuna cu cartierele arabe din jur, a atins in perioada iordaniana 6 km2.
Israelul a anexat, in 1967, 64 de km2 din teritoriul cisiordanian si cele 28 de sate aferente, pentru a atinge 70 km2. Cand zidul va fi terminat, el va incercui la est aproape 164 km2. In schimb, in Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit Safdie, s-a lovit de o multime de scuturi ecologice“. „Exista o culoare care nu se regaseste decat aici: verdele politic“.
Meir Margalit, coordonator al Comitetului israelian impotriva demolarii de locuinte (Icahd), aminteste ca, atunci cand seful partidului de stanga Meretz, Ornan Yekutieli, s-a aratat indignat de constructia coloniei de la Har Homa pe locul unei magnifice paduri palestiniene, primarul din acea vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai arabilor li se parea verde“.
Apartheid ecologic: aceste zone, „mai degraba de un galben prafos si pline de reziduuri“ - aminteste cu ironie arhitectul Ayala Ronel - le interzic arabilor sa construiasca, dar le permit evreilor sa colonizeze... Colonizarea este cel de-al doilea instrument al strategiei israeliene. Arhitect si presedinte al asociatiei Bimkom, care lupta pentru dreptul tuturor de a planifica orasul, domnul Shmuel Groag, recapituleaza etapele: „Primul inel era compus din sapte mari colonii: Gilo, Armon Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol, Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov si Har Homa.
Al doilea continea doua, Pisgat Zeev si Maale Adoumin. Al treilea inel a adaugat alte noua: Givon, Adam, Kochav Yaacov, Kfar Adoumin, Keidar, Efrat, Betar Illit si coloniile din Gouch (bloc) Etzion. In total, acestea adapostesc jumatate din cei 500.000 de coloni pe care-i numara Cisiordania“. Fondator al Centrului alternativ de informare si figura majora a miscarii pacifiste, Michel Warschawski organizeaza „vizite“ militante pentru a expune in modul cel mai concret „principiul care ghideaza colonizarea: stabilirea unei continuitati teritoriale israeliene care sa sparga continuitatea teritoriala araba“.
Si pentru a denunta de asemenea o strategie de manipulare ilustrata de fostul primar al coloniei Karrnei Shmoron care intelegea sa „se asigure ca populatia evreiasca din Yesha (4) nu traieste in spatele sarmelor ghimpate, ci intr-o continuitate a prezentei evreiesti.
Spre exemplu, daca luam regiunea dintre Ierusalim si Ofra, ii adaugam o zona industriala la intrarea in colonia Adam si o benzinarie la intrarea in Psagot, obtinem o axa a continuitatii israeliene“. Al treilea instrument este cel al controlului total al cailor de comunicare pentru a disloca spatiul palestinian, pentru a reduce mobilitatea populatiei si a-i suprima sansele de dezvoltare.
Israelul a luat in stapanire marile axe existente, pe care le-a renovat si le-a largit, dar a si construit altele noi pentru ca colonii sa poata ajunge cat mai usor la Ierusalim - de altfel si unul dintre obiectivele viitorului tramvai. Intregul formeaza o impresionanta retea de drumuri cu patru benzi, luminate noaptea, de-a lungul carora copacii au fost taiati, casele presupuse „periculoase“ distruse, in locul lor fiind ridicate ziduri de protectie, toate desigur in numele „securitatii“.
Legand intre ele coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulatiei palestiniene, exilata pe o retea secundara de proasta calitate, putin sau deloc intretinuta si strangulata de nenumarate puncte de control, fixe sau mobile. Iata-ne de exemplu la barajul numit Container, la sud de Abou Dis, care controleaza - si adesea inchide - ultima axa palestiniana majora ce leaga nordul de sudul Cisiordaniei.
Drumul isi merita numele de Wadi Nar, „Valea focului“ si, prin extensie, „valea infernului“: soseaua este uneori atat de stramta incat doua camioane cu greu pot trece impreuna, daca reusesc desigur sa urce si sa coboare pantele abrupte.
In schimb, nu departe, se vede generoasa cale rapida oferita de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite sa ajunga imediat in coloniile din Goush Etzion si Hebron... fara a intalni vreun arab. Acest „apartheid care nu-si va rosti numele“ - formula negociatorului-sef palestinian Saeb Erekat (5) - devine explicit o data cu proiectul de „fluidizare a circulatiei“ atat de drag colonelului Tirza: daca evreii si arabii trebuie totusi sa se intersecteze uneori, ei nu se vor vedea niciodata datorita podurilor si tunelurilor... „Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir Nabala si Al Jib, ne explica la fata locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz, membru al Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o sosea acoperita de grilaje si ridicata la cincisprezece metri de sol, doua tuneluri si un pod!“ Nimic mai infam in materie de segregare: de la 19 ianuarie 2007, ii este interzis prin lege oricarui israelian sau palestinian „rezident“ sa transporte in masina un locuitor ne-evreu din Cisiordania... Protestele au fost insa atat de puternice incat aplicarea legii a fost „suspendata“... Al patrulea instrument, infiltrarea in orasul vechi si in „bazinul sacru“. „Pentru coloni, Ierusalimul este ca o ceapa: cea mai buna este inima“, glumeste Meir Margalit.
Recuperarea unor foste bunuri evreiesti, confiscarea altora in virtutea legii absentei si cumpararea prin intermediari se multiplica cu o asemenea viteza incat ziaristul Meron Rappoport vorbeste chiar de o „Republica a Eladului“ (6) - dupa numele organizatiei colonilor careia, in mod neobisnuit, autoritatile i-au delegat administrarea „Cetatii lui David“ (7). Plecand de la aceasta implantare cu caracter istoric, ne putem da seama - dupa numarul caselor arabe ce arboreaza drapelul israelian si al gorilelor inarmate care patruleaza pe strazi - de masura in care colonizarea cea mai triviala ia in posesie Silwan, coboara spre Boustan (unde optzeci si opt de cladiri sunt amenintate cu distrugerea), urca din nou catre Ras al-Amoud (Maale
Zeitim) si Jabal Mukaber (Nof Zion). Primele doua case din Kidmat Zion sfideaza deja, dincolo de zid, imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis. Harta ne confirma ca toate aceste metastaze deseneaza o adevarata diagonala a epurarii etnice...
„Nu va opriti la cifre, insista Fuad Hallak, consilier al echipei de negociatori a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Desigur, cele saptesprezece puncte de colonizare ale orasului vechi si ale imprejurimilor sale imediate numara abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se inscriu insa intr-o strategie tenace de ‚depalestinizare’“. l Iudaizarea, al cincilea instrument al strategiei israeliene, incepe prin simboluri. Un prieten palestinian ne arata semnele care acopera Ierusalimul arab cu decorul orasului evreu. „De la cele mai spectaculare - precum memorialele eroilor razboaielor duse de Israel sau cladirile publice instalate in partea de Est - la cele mai discrete: pavaje, lampadare, cosuri.
Fara a uita de numele strazilor“. Piata Tsahal, strada Parasutistilor, piata Cartierului General: „Aceste nume au aparut dupa anexarea Ierusalimului de Est in 1967 - observa ziaristul David Rubinstein (8) - probabil pentru ca arabii sa nu uite cine a castigat“. La Paris, prietenii ne prevenisera deja: „Orasul vechi este pe cale sa se goleasca“. Din pacate, in treizeci de ani, niciodata nu ni s-a parut atat de trist.
„Israelienii ar dori sa colonizeze esentialul si sa reduca restul la cateva strazi folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amaraciune ambasadorul palestinian la Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevra aproape incredibila: o jonglerie israeliana pentru a obtine, in 2000, inscrierea Vechiului oras arab pe lista patrimoniului... statului evreu! Iudaizarea este purtata si de repunerea in cauza a liberului acces la Locurile sfinte, principiu comun tuturor textelor internationale incepand cu tratatul de la Berlin (1885). „Sunt ani deja de cand musulmanii si crestinii din Cisiordania nu mai au acces la al-Aqsa sau la Sfantul Mormant, protesteaza directorul Waqf (9), Adnan Al-Husseini.
Cat despre «rezidentii» din Ierusalim, acestia trebuie sa aiba patruzeci si cinci de ani impliniti pentru a putea veni sa se roage. Fara sa mai vorbim de umilinta celor aproximativ 4.000 de soldati desfasurati la marile sarbatori“.
Si excavatiile de sub Esplanada? „Nu indraznesc sa-mi inchipui ce se va intampla cand acesti nebuni care viseaza la «reconstructia Templului» ne vor distruge moscheile“. Nu mai putin ingrijorati, la 29 septembrie 2006, patriarhii si conducatorii Bisericii Crestine de la Ierusalim au publicat o declaratie ce reafirma necesitatea unui „statul special“ care sa garanteze in primul rand „dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi si comunitati religioase; egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor in acord cu rezolutiile internationale; liberul acces la Ierusalim al tuturor, cetateni, rezidenti si pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate, de pastrare si de cult pe care diferitele biserici le-au dobandit de-a lungul timpului sa fie detinute de aceleasi comunitati“ si cerea comunitatii internationale sa asigure respectarea „statu quo-ului Locurilor Sfinte“ (10) ... Oricat de cunoscuta credem ca ne-ar fi cruzimea ocupantului, evreu, crestin sau musulman, totusi, distrugerea cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor sai, este un spectacol insuportabil (11)
Un act pe care, din 2000 incoace, municipalitatea si ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori - fara sa mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de euro (12)! O represiune foarte inegala: potrivit Betselem, organizatia israeliana pentru apararea drepturilor omului, in 2005, cele 5.653 de infractiuni constatate in partea de vest au provocat 26 de demolari partiale sau totale, in vreme ce cele 1.529 de infractiuni inregistrate in est au determinat 76 ! (13)Pentru Meir Margalit, municipalitatea „este obsedata de ideea ca suveranitatea israeliana asupra Ierusalimului ar fi in pericol. Prin aceasta mentalitate paranoica, fiecare casa, fiecare copac, fiecare planta devin parte a unei conspiratii politice mondiale“.
Argumente pe care Yigal Amedi nici macar nu le invoca: pentru acest primar adjunct, demolarile „exceptionale“ se justifica fiindca privesc „cladiri construite ilegal“. Intr-un mod curios, desi face parte din Comitetul pentru planificare si construire, pretinde ca nu stie ca, adesea, inspectorii municipalitatii violeaza hotarari judecatoresti.
„Municipalitatea, pledeaza el, se straduieste sa puna putina ordine in haos“. O idee eficienta! Caci „ilegalitatea“ celor 40% din casele din Ierusalimul de Est - 15.000 din 40.600 - se datoreaza faptului ca primaria acorda cu taraita permise de construire palestinienilor: 2.000 in 2004, 481 din 5.300 de imobile construite.
Iar cererea costa scump: mai bine de 20.000 de euro si luni de demersuri pentru o constructie de aproximativ 200m2... Iar suprafata construibila s-a micsorat sensibil. Dupa 1967, Ierusalimul de Vest totaliza 54 km2, iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriati in favoarea coloniilor.
Din cei 46 ramasi, 21 nu sunt inclusi in planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificati, 16 sunt rezervati spatiilor verzi, cladirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2 construibili ai palestinienilor reprezinta asadar... 7,25% din suprafata totala a orasului! Arhitecta si militanta a Bimkom, Efrat Cohen-Bar agita in mana volumul gigantic al noului „Master plan“. „In pofida catorva progrese, inegalitatea de tratament continua. Pana in 2020 planificatorii acorda 3 noi kilometri patrati celor 158.000 de palestinieni suplimentari si 9,5 km2 celor 110.000 evrei suplimentari“.
Mergand mai departe, geografa Irène Salenson evoca „limitarea orizontala si verticala a dezvoltarii urbane palestiniene“: Estul va putea construi in medie cladiri de maximum patru etaje (in loc de doua, in prezent), dar Vestul poate ridica intre sase si opt niveluri (14)! Aceasta inegalitate nu este decat una din fatetele unei politici globale de discriminare ce constituie al saselea si ultimul instrument al hegemoniei Israelului. Nu sunt cetateni decat evreii (si 2,3% din palestinieni).
Titulari ai unor carti de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au nici un drept, nici macar cel de a veni in oras fara autorizatie, de altfel din ce in ce mai rar acordata.
„Rezidentii permanenti“, cu cartile lor de identitate albastre, beneficiaza de prestatii sociale si de drept de vot la alegerile locale, fara insa ca aceste drepturi sa se transmita automat sotului sau copiilor. Celebrul raport european, a carui cenzura de catre Consiliul de ministri al celor Douazeci si cinci a provocat un scandal la sfarsitul lui 2005, dezvaluie o alta deriva: „Intre 1996 si 1999, Israelul a instituit o procedura numita «centru de viata», in virtutea careia cei care detin o carte de identitate albastra si al caror domiciliu sau loc de munca se gasesc in afara Ierusalimului de Est, la Ramallah de exemplu, isi pierd aceasta carte de identitate. Un val de detinatori de astfel de acte s-au repliat asadar in Ierusalimul de Est“ (15).
Bugetul orasului este si el discriminatoriu: Ierusalimului de Est, cu 33% din populatie, nu-i sunt atribuite decat 8,48%: fiecarui evreu ii sunt consacrati in medie 1.190 de euro, iar fiecarui arab 260. Nimic surprinzator daca ne gandim ca, asa cum precizeaza Betselem, 67% din familiile palestiniene traiesc sub pragul de saracie, fata de 29% din familiile israeliene (16).
Provenind si el dintr-un cartier sarac, domnul Amedi nu neaga „intarzierile de care sufera, in materie de infrastructura si de servicii, cartierele arabe si ultra-ortodoxe“. Ne asigura totusi ca orasul, atunci cand primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricand pentru a acoperi aceste gauri“ si lucreaza la proiectele in curs.
„Picaturi de apa in ocean, recunoaste el. Dar trebuie sa incepem de undeva“. Se cuvine sa constatam ca, pentru moment, totul incepe si se sfarseste prin constructia unui zid care inghite cea mai mare parte a fondurilor: 800.000 de euro pe kilometru - si vor fi 180, din care numai 5 pe Linia verde. Prin urmare, argumentul securitatii nu prea se sustine. Atentatele kamikaze - 171 de victime in sase ani - au traumatizat orasul.
Dar, in cea mai mare parte a traseului sau, zidul nu-i separa pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de scolile, campurile, livezile de maslini, spitalele sau cimitirele lor... „Zidul este un instrument pe care guvernul il foloseste pentru a controla Ierusalimul, nu pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirma Menahem Klein. In fapt, zidul reprezinta chintesenta tuturor uneltelor de dominatie evocate pana acum.
El multiplica suprafata Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenand un soi de trefla ce include noile colonii si zonele lor de dezvoltare: la nord, Bet Horon, Givat Zeev, Givon Hadasha si viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi Samuel; la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum si ansamblul Gouch Etzion; si, in sfarsit, la est, Maale Adoumin. Privind de pe terasa spitalului Augusta Victoria, iti poti da mai bine seama de amenintarea mortala pe care santierul deschis la est o reprezinta pentru viitorul stat palestinian. Numai colonia ocupa 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale Adoumin“ acopera intreaga suprafata, in cea mai mare parte inca goala, de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul, care se intinde pe 51 km2).
Punga merge pana aproape de Marea Moarta si, prin urmare, taie in doua Cisiordania. La nord, faimoasa zona E1 reprezinta, cu ai sai 12 km2 (de doisprezece ori mai mult decat orasul vechi!) ultimul spatiu posibil de crestere al Ierusalimului de Est.
Dar nici opozitia - este drept formala - a Washingtonului nu a impiedicat constructia noului Cartier General al Politiei pentru Cisiordania, in asteptarea locuintelor, a centrelor comerciale, a hotelurilor etc. Cat despre beduinii Jahalin, acestia locuiesc in baraci mizere, pe colina unde au fost „transferati“, colina care domina... groapa de gunoi. Cat mai multe pamanturi palestiniene cu cat mai putini palestinieni: acest principiu venerabil a ghidat traseul zidului care include coloniile evreiesti si exclude cartierele arabe.
Astfel, zidul arunca in Cisiordania, de la nord la sud, localitatea Quafr Aqab, alaturi de tabara de refugiati de la Qalandiya, jumatate din Beit Hanina, cea mai mare parte din Al-Ram, Dahiyat al-Bared, Hizma, tabara de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata, Ram Khamzi si, chiar la sud, Walaja.
O premiera: 60.000 din cei 240.000 de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzati fara sa se fi miscat deloc! Dar cu pretul unui intreg lant de pierderi. Pierdere de timp: „Inainte, mergeam la facultate pe jos si faceam zece minute, spune Mohammad, un student din Ramallah, inscris la medicina la Universitatea Al Qods. Acum, fac nouazeci de minute cu masina“.
Pierdere de venituri: daca negustorii din partea „proasta“ a Al-Ram deplang o scadere de 30 pana la 50% a cifrei de afaceri, un dentist a trebuit sa-si inchida pur si simplu cabinetul, in vreme ce proprietarul unui imobil cu o extraordinara vedere asupra zidului si-a pierdut toti locatarii.
Pierdere de personal: intre o treime si o jumatate din medici si infirmieri, dar si din profesori nu mai pot veni sa munceasca la Ierusalim. Pierdere anuntata a „rezidentei“: cei care nu vor mai putea justifica o locuinta sau un loc de munca in Ierusalim isi vor pierde cartea albastra in momentul reinnoirii acesteia.
In sfarsit si mai ales, pierderea de catre Ierusalimul de Est a rolului sau de metropola palestiniana. „Oricine stie ca viitoarele negocieri vor pleca de la «parametrii lui Clinton», in special impartirea orasului pentru a putea gazdui cele doua capitale, rezuma Menahem Klein. Asta incerca sa evite zidul, distrugand statutul de centru metropolitan al Al Qods, deconectandu-l de hinterland-ul sau economic, social si cultural palestinian.
Daca insa liderii nostri spera sa profite astfel de slabiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurta durata: tanara generatie va ridica capul. Ce va mai ramane atunci din ambitia lui Sharon si a lui Olmert de «reeliberare a Ierusalimului»?“ Alti interlocutori leaga escalada israeliana de procesul de pace. Asa cum o face ambasadorul Sanbar, potrivit caruia lucrurile s-au accelerat „din momentul in care Ierusalimul a fost oficial inscris pe ordinea de zi a negocierilor. Pentru ca, odata luat in stapanire, nu mai ramane nimic de negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei palestiniene de negociere, „Sharon a profitat de slabiciunea comunitatii internationale pentru a lua ceea ce George W. Bush ii promisese in scrisoarea din 14 aprilie 2004 - blocurile de colonii“. Nu vom fi deci surprinsi auzindu-l pe domnul Toufakji renuntand sa mai revendice aceste „blocuri“, in numele realismului. „Chiat si Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar si zona E1?“ „Da“.
Ca raspuns la acest abandon, Hasib Nashashibi, membru al Coalitiei pentru Ierusalim, evoca „criza de conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploateaza diviziunile si greselile“, iar Amos Gil arata „argumentul major pe care atentatele kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.
Cand ii vezi, te gandesti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de la Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) si Walaja (2.000) prinsi in capcana zidului sau a barierei care ii incercuieste. Familia Gharib este exemplul cel mai ilustrativ si crud.
Unul cate unul, colonii din Givon Hadasha si-au construit casele pe pamanturile private palestiniene, incercuindu-i casa si transformand-o intr-o mini-enclava, legata printr-un drumeag de satul originar, totul fiind ingradit de un grilaj ce va fi curand electrificat si dotat cu supraveghere video... Simpatici vecini: vazandu-ne, unul ne striga de la fereastra: „Am arma, o sa trag!“ Vorbe in vant? I-au omorat deja un fiu. Persecutati, membrii familiei Gharib rezista totusi de mai bine de douazeci de ani... Cum sa nu-ti amintesti indignarea lui Meron Benvenisti: „Zidul? E monumentul disperarii totale! Priviti Bethleemul: de-o parte, Biserica Nasterii, de alta, buncarul construit in jurul mormantului Raselei.
E aroganta ocupantului care pretinde sa defineasca si sa redefineasca comunitatile dupa bunu-i plac: ca si cum «bariera» i-ar separa pe arabii «buni», acceptati la Ierusalim, de cei «rai», care sunt exclusi. Inventatorii acestei orori gandesc in aceeasi logica coloniala a secolului al XIX-lea care v-a impins si pe voi, francezii, in Indochina sau in Maghreb.
Dar nici acum nu va fi mai bine! Zidul Ierusalimului va sfarsi precum cel al Berlinului“.
Cf. sursa in limba romana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu