Cum încercăm noi să domolim infernul? Făcându-l şi mai cald. În fiecare an, ucidem sute de locuitori, distrugem case şi vehicule, şi ne aşteptăm ca lucrurile să se calmeze. Aşa merg lucrurile în Gaza. În fine, aşa NU merg. Ucidem nouăsprezece persoane în decursul unei zile, dintre care fiul unei personalităţi [fiul lui Mahmud Zahar, unul dintre liderii Hamasului – nota traducătorului francez], şi ne aşteptăm să domnească liniştea. Urmează o ploaie [de rachete palestiniene – n.t.f.] Qassam. Rutina e simplă: armata israeliană, puţin doritoare să intre în Fâşia Gaza de teamă să nu sufere pierdere grele, recurge la lovituri dure, nechirurgicale.
Ideea genială a unei invazii la sol reapare. Este exact ceea ce s-a făcut la sfârşitul celui de-al doilea război din Liban, în 2006 – cu cei treizeci şi trei de morţi din ultimele ore, sacrificiu inutil. O invadare a Gazei e ca un tratament împotriva calviţiei: toată lumea are încredere în ea, dar nimeni nu-i dă sorţi de izbândă. Să presupunem că am intra în Gaza, că am scotoci casă cu casă toate taberele ei mizerabile şi că am recurge la arestări. Am putea doar cu atât curăţa imensa închisoare care este Gaza, cu cei un milion şi jumătate de deţinuţi ai săi? Să-i arestăm pe toţi bărbaţii cu arme? Să găsim toate ascunzătoarele pentru armament? Să rămânem acolo un an pentru ca mai apoi să visăm că vom pleca? Să vedem ploaia de Qassamuri peste capetele noastre în timpul operaţiunii? Gândiţi-vă la războiul din Liban, şi aveţi toate răspunsurile.
Nu există nicio metodă de a zdrobi rezistenţa unei populaţii în faţa unei armate străine: am auzit acest mesaj de o sută de ori din gura responsabililor din Şin Bet [serviciile secrete israeliene – n.t.f.]. Nu există o soluţie militară şi, totuşi, Olmert însuşi, avocatul experimentat – care şi-a pierdut încrederea în armată şi care chiar a încercat să denunţe puterea pe care o are aceasta de a ne antrena pe toţi cu ea -, încearcă în continuare această metodă. Este împins în această direcţie de către Ehud Barak, ministrul său de la apărare, care-i este de altfel un rival politic ce-i doreşte plecarea.
Acelaşi stabiliment al apărării n-a putut împiedica o mână de bărbaţi înarmaţi să-l răpească pe soldatul Gilad Şalit [iunie 2006 – n.t.f.] din tancul său aflat în Gaza. Acelaşi stabiliment al Apărării nu s-a putut dezmetici imediat după ambuscadă şi să recupereze soldatul. Acelaşi stabiliment nu a putut conduce negocieri rapide şi eficace pentru a-i obţine eliberarea.
S-o spunem pentru a mia oară: Gaza este infernul. În timpul celor patruzeci de ani cât Fâşia a fost în mâinile noastre – şi e în continuare în mâinile noastre în ciuda plecării noastre, graţie avioanelor noastre de spionaj, incursiunilor, colaboratorilor şi zidurilor noastre -, nu s-a putut construi acolo nicio cameră de spital şi niciun puţ de apă potabilă. Este un infern supus bombardamentelor şi incursiunilor nocturne neîncetate. Gaza este un infern vecin cu noi. Şi atâta vreme cât nu va fi decât un teren de joacă pentru soldaţii noştri, atât cât nu există nici ajutor, nici adevărate tratative diplomatice, Gaza ne va otrăva ca un abces.
Nicio incursiune terestră nu va salva [oraşul israelian – n.t.f.] Sderot, pentru că Sderot şi [oraşele palestiniene – n.t.f.] Khan Yunis şi Beit Hanun sunt legate ca nişte siameze. Cu cât se duce Gaza mai jos, cu cât îi este mai mult foame, cu cât alunecă mai departe în întuneric, arsă, pulverizată şi bătută, cu atât mai mult creşte raza rachetelor ei. Raza rachetelor este direct proporţională cu adâncimea disperării. Gaza nu va reveni la calm decât atunci când va începe să spere.
Cunosc acest infern trist, bolnav, prăfuit, însetat, înfometat, fără locuri de muncă şi fără speranţă. Va fi întotdeauna acolo, alături de noi, şi ca toate locurile în flăcări, va continua să scuipe scântei aprise atâta timp cât va arde.
Cei care doresc să stingă incendiul printr-o incursiune terestră sau omorând fiii personalităţilor locale, ar trebui să citească raportul Winograd [asupra eşecurilor războiului din Liban în 2006 - n.t.f.]. Acolo sunt de toate: nebunia stabilimentului militar, brutalitatea armatei şi abandonul necondiţionat al autorităţilor politice în faţa problemei.
Publicat in Yediot Arahonot, editia din 9 februarie 2008.
Cf. versiunile in limba franceza, cea de aici si de aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu