Ceea ce se petrece actualmente în Gaza nu este o catastrofă umanitară, este mai degrabă o nouă Nakba, un alt război. Israelul ca continua să escaladeze atrocitatea şi asediul în speranţa că gazanii vor fugi în Egipt, de data asta pentru totdeauna. Ministrul de interne israelian, Meir Şeetrit, a sugerat să se şteargă de pe faţa pământului un cartier din Gaza în replică la tirurile de [rachete – n. tr.] Qassam trimise asupra [oraşului israelian – n. tr.] Sderot. Şi el este considerat drept un moderat, în comparaţie cu alţi miniştri israelieni!
Anul acesta va marca pentru palestinieni 60 de ani de la începutul Catastrofei (Nakba), evenimentele din 1948 care au condus la ocuparea pământului palestinian şi la expulzarea poporului său. Dar Nakba nu este doar un eveniment istoric al trecutului. Este un program premeditat, un proces de ocupaţie, de transfer şi de genocid la adresa identităţii naţionale a palestinienilor, în scopul golirii unui teritoriu şi al populării lui cu imigranţi evrei.
În 1948, a fost posibil să fie atacaţi, în timpul nopţii, sătenii palestinieni dezarmaţi, pentru a fi terorizaţi, ucişi şi violaţi. Astăzi, în cursul unui secol care se preface că este mai civilizat, şi într-o lume mai globalizată, tactica aleasă este aceea de a face viaţa palestinienilor mai rea decât moartea, interzicându-li-se apa, electricitatea, hrana şi medicamentele, astfel încât să fie obligaţi să-şi părăsească patria “de bună voie”.
Complicitatea ţărilor din Orientul Apropiat şi a lumii la asediul Gazei este evidentă. De fapt, chiar şi cei care rup tăcerea şi vorbesc despre “catastrofă umanitară” în Gaza se fac complici, deşi involuntar, căci populaţia Gazei nu suferă în urma sechelelor unui “tsunami”, a unui cutremur sau a oricărei catastrofe naturale. “Catastrofa lor umanitară” rezultă din voinţa politică a Israelului şi din aprobarea comunităţii internaţionale.
Ni se promite pacea la sfârşitul lui 2008, dar tot ceea ce vedem şi trăim nu este decât opresiune şi război. Pretinsul “proces de pace” nu este acolo decât pentru a creea o oportunitate politică în favoarea celor care sunt vinovaţi de lipsa noastră de uniune naţională. Conferinţă după conferinţă, întâlnire la nivel înalt după întâlnire la nivel înalt, Nakba palestiniană cade în uitare. Nu se face nicio aluzie la ea în timpul negocierilor de pace, şi nicio morală nu se trage din ea. Fiecare diplomat şi fiecare lider politic care vine în regiune merge la muzeul Holocaustului din Yad Vaşim, dar niciunul nu catadicseşte să privească spre [satul] Deir Yassin din apropiere [5 km de Ierusalim – n.tr.], locul unuia dintre masacrele cele mai sălbatice ale Catastrofei palestiniene.
Aşa cum înţeleg cei care afirmă cu forţă “Asta nu a existat niciodată!”, negarea este un proces simbolic de respingere a demnităţii supravieţuitorilor unei atrocităţi, precum şi a responsabilităţii celor care au înfăptuit-o. O asemenea negare nu afectează doar trecutul şi prezentul, ci va avea implicaţii în viitor căci nu pune în pericol doar posibilitatea unei reconcilieri sincere, ci creşte, probabil, riscurile ca un asemenea fapt să se reproducă.
Statul evreiesc şi fiecare israelian în parte participă la responsabilitatea aceasta, nu doar în Nakba însăşi, ci în hotărârea lor de a o nega. Teza unora dintre israelieni conform căreia numai politicienii ar trebui blamaţi pentru Nakba nu este fondată, căci multe dintre personalităţi şi instituţiile culturale, religioase şi profesionale au complotat cu ocupaţia israeliană fundamental malefică. În multe dintre cazuri, universitari şi profesionişti şi-au pus competenţele, talentele şi prestigiul în slujba ideologiilor şi a practicilor opresive, caracteristici dominante ale ocupaţiei. De exemplu, cine îi sfătuieşte pe torţionari în privinţa duratelor şi a metodelor adecvate pentru a-i tortura pe deţinuţii palestinieni? Psihiatri şi psihologi, ca profesorii mei, precum confraţii mei şi ca mine. Aceşti profesionişti şi-au renegat codul deontologic şi jurământul pentru a deveni instrumentele ocupaţiei. Universitari şi istorici au făcut carieră din negaţia Catastrofei palestiniene, încercând să rescrie istoria pentru a-i justifica pe autori şi pentru a diaboliza victimele.
Cei care neagă Nakba se prefac că dorm şi sunt greu de trezit. Una dintre strategiile lor este să refuze în termeni exasperaţi faptele, verosimilitatea povestirilor atroce a unui terorism deliberat de Stat. O alta este să recunoască faptele obiective, dar fără vreun regret. Istoricul israelian Benny Morris, de exemplu, a publicat despre actele de cruzime comise de întreprinderea zionistă: dezrădăcinarea celor 700.000 de palestinieni, masacrele, violarea femeilor palestiniene pentru “a se curăţa ţara, sectoarele frontaliere şi străzile principale. Totuşi, el nici nu condamnă, nici nu denunţă aceste atrocităţi. Preferă să scrie: “Nu cred că expulzările din 1948 constituie crime de război. Nu puteţi face ompleta fără să spargeţi ouăle. Trebuie să vă murdăriţi pe mâini.” “Ben Gurion avea dreptate, concluzionează Morris. Dacă nu ar fi făcut ce a făcut, niciun Stat n-ar fi văzut lumina zilei.”
Fiind dat că războiul nostru ţine într-o mare măsură de psihologic, nu este de mirare că elementul psihologic este esenţial în egală măsură pentru pace. O recunoaştere universală a Catastrofei palestiniene (Nakba), ca cea a Holocaustului, a apartheidului, a sclavagismului şi a altor orori comise de mâna omului, este un element capital pentru a se aduce pacea în regiune. O asemenea recunoaştere trebuie să includă mărturisirea sinceră a realităţii Catastrofei, şi une efort real pentru a avansa şi a se reconstrui viitorul după ce s-au vindecat rănile Istorie şi învăţăm să trăim cu trecutul nostru. Dacă această recunoaştere nu va putea niciodată să anuleze ceea ce s-a făcut, ea prevede totuşi să se acorde un respect profund victimelor, să se impulsioneze un elan spre cicatrizarea istoriei şi a memoriei rănite, şi, în cele din urmă, să se creeze o nouă realitate. Cu alte cuvinte, ea apără o justiţie reparatorie, mai degrabă decât răzbunătoare.
O recunoaştere publică a actelor malefice şi ilicite comise împotriva poporului palestinian este o condiţie prealabilă pentru reeducarea psihologică a palestinienilor şi în egală măsură, a israelienilor. Supravieţuitorii Catastrofei trebuie să fie ascultaţi, mărturiilor lor recunoscute şi drepturile lor restabilite. Căci justiţia este o obligaţie mai degrabă decât o posibilitate pentru reconciliere. Israelienii, autori ai acestor acte, trebuie să-şi recunoască erorile şi să ceară pentru ele amnistie. De ce nu un Tribunal de la Nüremberg sau o Comisie Adevăr şi Conciliere pentru noi toţi? Aceasta din urmă a fost în mod clar esenţială pentru transformarea victorioasă a Africi de Sud din apartheid în Stat democratic, care azi este un membru acceptat şi respectat al comunităţii internaţionale.
Ameninţările actuale împotriva populaţiei şi existenţei Gazei nu provoacă cea mai mică reacţie în lume. În vreme ce trăim într-o eră saturată de informaţii, populaţiile şi naţiunile dau dovadă de o stupefiantă capacitate de a refuza realitatea. Îşi asumă rolul de spectatori pasivi, aşteptând ca altcineva să acţioneze şi să-şi asume responsabilitatea. În consecinţă, comunităţi întregi care pot face ceva se găsesc neputincioase şi paralizate.
Informaţia singură nu poate fi suficientă pentru a se confrunta cu negarea Catastrofei palestiniene. De fapt, se pare că o informaţie multiplicată, o abundenţă de imagini şi de cifre, de probe istorice, nu fac decât să-i adâncească pe oameni în negaţia şi în refuzul lor de a admite implicaţiile faptelor care i-au precedat. Ştim că atunci când o minte conştientă decide că analizarea unui lucru este prea opresantă, individul îi refulează amintirea. Dar cum am putea refula amintirile crimelor care se multiplică sub ochii noştri, azi?
Palestinienii nu se sinchisesc de israelieni atunci când trebuie să le răspundă nepoţilor lor care vor să ştie unde erau în timpul Catastrofei. Cei cărora le este ruşine de actele şi ne pasivitatea lor – dar care refuză să le asume – vor răspunde pur şi simplu: “Nu ştiu”, “Nu am participat la asta”, sau, “Nu putea face nimic pentru a o opri”.
Ceea ce contează pentru palestinieni, este că 60 de ani este prea mult, şi că negarea Catastrofei palestinienei trebuie să ia sfârşit. Să facem din acest an ocazia unică de a rupe ciclul negării şi să ne alăturăm mâinii de oameni care au decis deja să nu mai fie spectatori pasivi. Pentru aceasta este nevoie de o hotărâre colectivă a mişcărilor de solidaritate în lume, în vederea lansării unei adevărate mişcări şi a mobilizării pentru o campanie care să conducă la sfârşitul Catastrofei palestiniene (Nakba). În chiar momentul începerii procesului pentru a se ajunge la recunoaşterea unui trecut crud şi opresiv, putem, concomitent, să muncim pentru un viitor de reconstrucţie şi de reconciliere.
Cf. sursa în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu