Ce s-a întâmplat în decursul acestei săptămâni este atât de enervant, atât de impertinent, încât este în afara chiar şi a orizontului obişnuit al iresponsabilităţii guvernamentale.
În perioada imediat anterioară începuse să se profileze o suspendare de facto a ostilităţilor. Egiptenii au făcut eforturi impresionante pentru a o transforma într-o încetare oficială a focului. Flacăra ardea deja mult mai slab. Lansarea de [rachete] Qassam şi Grad din Fâşia Gaza înspre Israel scăzuse de la câteva zeci pe zi la două sau trei.
Şi atunci s-a petrecut ceva care a reanimat flacăra: soldaţi sub acoperire ai armatei israeliene au ucis patru militanţi palestinieni în Bethlehem. Al cincilea a fost omorât într-un sat de lângă Tulkarm.
Modul de operare nu lasă niciun dubiu în privinţa intenţiei.
Ca de obicei, versiunea oficială a fost mincinoasă. (Atunci când purtătorul de cuvânt al armatei spune adevărul, îi este ruşine şi se grăbeşte imediat la următoarea minciună.) Cei patru, s-a spus, au pus mâna pe arme şi au periclitat viaţa soldaţilor, care voiau doar să-i aresteze, aşa încât au fost obligaţi să deschidă focul.
Oricine are jumătate de creier în cap ştie că aceasta este o minciună. Cei patru erau într-o maşină mică de pe strada principală din Bethlehem, strada care lega Ierusalimul de Hebron din vremurile în care Palestina era colonie britanică (sau turcească). Erau într-adevăr înarmaţi, dar nu aveau nicio şansă să-şi scoată armele. Maşina a fost pur şi simplu şpreiată cu zeci de gloanţe.
Nu a fost o încercare de a face o arestare. A fost o execuţie, şi nimic mai mult, una dintre acele execuţii sumare în care Şin Bet [serviciul secret israelian – n. tr.] îşi asumă rolurile de acuzat, judecător şi călău.
De data aceasta nici măcare nu s-a făcut efortul să se pretindă că cei patru erau pe punctul de a duce la îndeplinire un asasinat. Nu s-a pretins, de exemplu, că ar fi avut ceva în comun cu atacul de săptămâna trecută de la seminarul Mercaz Harav, nava amiral a flotei coloniştilor. De fapt, nicio asemenea pretenţie nu putea fi avansată, pentru că cel mai important dintre cei patru dăduse recent interviuri în mass-media israeliană şi anunţase că acceptase “schema de conciliere” israeliană – un program condus de Şin Bet prin intermediul căruia militanţi “sub urmărire” acceptau să depună armele şi să înceteze rezistenţa la ocupaţie. Fusese de asemenea candidat la ultimele alegeri palestiniene.
Dacă aşa stau lucrurile, de ce au fost ucişi? Şin Bet nu a ascuns motivul: doi dintre cei patru participaseră în 2001 la atacuri în cursul cărora fuseseră ucişi israelieni.
“Mâna noastră lungă îi va prinde chiar şi ani mai târziu”, ameninţase Ehud Barak la televezior, “îi vom prinde pe toţi cei care au sânge evreiesc pe mâini”.
Spus pe şleau, ministrul apărării şi oamenii lui au pus în pericol încetarea focului de azi ca să răzbune ceva ce s-a întâmplat în urmă cu şapte ani.
Era evident că asasinarea militanţilor Jihadului Islamic din Bethlehem va duce la o avalanşă de rachete Qassam deasupra oraşului Sderot. Şi aşa s-a întâmplat.
Efectul rachetelor Qassam este complet neprevizibil. Pentru rezidenţii Sderotului, este un fel de ruletă israeliană – racheta poate cădea pe un câmp gol, poate cădea pe o clădire, uneori ucide oameni.
Cu alte cuvinte, conform lui Barak însuşi, a fost gata să rişte vieţi evreieşti azi în scopul răzbunării îndreptate împotriva unor persoane care poate au vărsat sânge în urmă cu câţiva ani şi care renunţaseră de atunci la activitatea armată.
Accentul cade pe cuvântul “evreiesc”. În declaraţia lui, Barak a avut grijă să nu vorbească despre persoane “cu mâinile mânjite de sânge”, ci despre aceia “cu sânge evreiesc pe mâini”. Sângele evreiesc, desigur, este cât se poate de diferit de orice alt sânge. Şi într-adevăr, nu există nicio persoană în conducerea israeliană cu atât de mult sânge pe mâni ca şi el. Nu sânge abstract, nu sânge metaforic, ci sânge roşu foarte real. În cursul serviciului său militar, Barak a ucis personal un mare număr de arabi. Oricine îi strânge mâna – de la Condoleeza Rice la oaspetele onorat săptămâna aceasta, Angela Merkel – strânge o mână cu sânge pe ea.
Asasinatul de la Bethlehem ridică un număr de întrebări incomode, dar cu foarte puţine excepţii, mass-media nu le-a formulat. Ziariştii se sustrag de la îndatoririle lor, ca întotdeauna când este vorba despre probleme “de securitate”.
Ziariştii adevăraţi dintr-un stat realmente democratic ar fi pus următoarele întrebări:
(a) Cine a fost cel care a decis în privinţa execuţiilor de la Bethlehem – Ehud Olmert? Ehud Barak? Şin Bet? Toţi? Niciunul?
(b) Au înţeles cei care au luat această decizie că prin condamnarea militanţilor din Bethlehem la moarte, au fost condamnaţi la moarte toţi rezidenţii din oraşele Sderot şi Aşkelon care ar putea fi ucişi de rachete lansate ca răzbunare?
(c) Au înţeles că îi dau palme şi lui Mahmud Abbas, ale cărui forţe de securitate, care în teorie deţin controlul asupra Bethlehemului, vor fi acuzate de colaborare cu echipa morţii israeliană?
(d) Adevăratul scop al acţiunii a fost să slăbească încetarea focului care se instaurase practic în Fâşia Gaza (şi a cărei realitate a fost dezminţită oficial atât de către Olmert cât şi de către Barak, chiar şi atunci când numărul rachetelor a scăzut de la zeci la doar două-trei zilnic?)
e) Guvernul israelian în general are obiecţii la o încetarea focului care ar elibera oraşele Sderot şi Aşkelon de ameninţarea rachetelor?
f) Dacă da, de ce?
Mass-media nu a cerut ca Olmert şi Barak să expună publicului consideraţiile care i-au condus la adoptarea acestei decizii, care priveşte fiecare persoană în Israel. Şi nu e de mirare. La urma urmei, aceeaşi mass-media dansa de bucurie atunci când acelaşi guvern pornea un război fără justificare şi superfluu în Liban. Aceeaşi mass-media păstra tăcerea atunci când guvernul decidea să lovească libertatea presei boicotând reţeaua Aljazeera TV, drept pedeapsă pentru că a arătat copii omorâţi în timpul ultimei incursiuni a armatei israeliene în Gaza.
Dar pentru doi sau trei ziarişti curajoşi cu minte independentă, toată mass-media scrisă sau audio-vizual merge în cadenţă, ca un regiment prusac la paradă, atunci când este menţionat cuvântul “securitate”.
(Acest fenomen a fost expus săptămâna aceasta în CounterPunch de către un ziarist numit Yonatan Mendel, un fost angajat al popularului site israelian Walla. El a arătat că toată media, de la programul de ştiri al Channel 1 la paginile de ştiri din Haaretz, ca şi cum ar fi un ordin, utilizează în mod voluntar exact aceeaşi terminologie părtinitoare: armata isreliană confirmă iar palestinienii pretind, evreii sunt asasinaţi în timp ce palestinienii sunt ucişi sau îşi găsesc moartea, evreii sunt răpiţi în timp ce arabii sunt arestaţi, armata israeliană întotdeauna răspunde în timp ce palestinienii întotdeauna atacă, evreii sunt soldaţi în timp ce erabii sunt terorişti sau doar ucigaşi, armata israeliană loveşte întotdeauna terorişti de rang înalt şi niciodată de rang jos, bărbaţii şi femeile suferind din cauza unui şoc sunt întotdeauna evrei, niciodată arabi. Şi, aşa cum spuneam, oamenii cu sânge pe mâini sunt întotdeauna arabi, niciodată evrei. A propos, acestea sunt valabile pentru cele mai multe dintre opiniile din presa mondială în privinţa evenimentelor petrecute aici.)
Atunci când guvernul nu-şi dezvăluie intenţiile, nu avem altă opţiune decât să le deducem din acţiunile sale. Este o regulă judiciară: atunci când o persoană face ceva cu un rezultat predictibil, se presupune că a dat un ordin ca să obţină acest rezultat.
Guvernul care a decis asasinările din Bethlehem a intenţionat fără îndoială să torpileze încetarea focului.
De ce doreşte să facă aşa ceva?
Există câteva posibile tipuri de încetare a focului. Cea mai simplă este încetarea ostilităţilor la graniţa Fâşiei Gaza. Fără Qassamuri şi Graduri pe de o parte, fără asasinări comandate de la distanţă, bombardamente şi incursiuni de cealaltă parte.
Este cunoscut faptul că armata se opune acestui proiect. Ei vor să fie liberi să “lichideze” din aer şi să facă raiduri la sol. Ei doresc o încetare a focului unilaterală.
O încetare a focului limitată este imposibilă. Hamas nu poate fi de acord cu ea, atâta vreme cât blocada izolează Fâşia din toate laturile şi face din viaţa acolo un iad – insuficiente medicamente, insuficientă mâncare, cei bolnavi grav nu pot ajunge la spitalele capabile să-i vindece, deplasarea maşinilor aproape că a încetat, fără importuri sau exporturi, fără producţie sau activitate comercială. Deschiderea tuturor punctelor de trecere a frontierei pentru mărfuri este, deci, o componentă esenţială a încetării focului.
Guvernul nostru nu doreşte să facă aceasta, pentru că ar duce la consolidarea guvernului Hamas în Fâşia Gaza. Sursele guvernamentale precizează că Abbas şi oamenii lui din Ramallah obiectează şi ei împotriva ridicării blocadei – un zvon răutăcios, pentru că ar însemna că Abbas conduce un război împotriva poporului său. Preşedintele Bush respinge şi el o încetare a focului, chiar dacă oamenii lui pretind contrariul. Europa, ca de obicei, se târăşte pe jos mult în spatele SUA.
Poate Hamas să fie de acord cu o încetare a focului care ar lua în calcul doar Fâşia Gaza dar nu şi Cisiordania? Acest lucru este îndoielnic. Săptămâna aceasta s-a dovedit că organizaţia Jihadului Islamic din Gaza nu poate sta cu mâinile în sân atunci când membrii săi sunt ucişi în Bethlehem. Hamas nu ar putea sta fără să facă nimic în Gaza şi să se bucure de fructele guvernării sale dacă armata israeliană ar omor militanţi Hamas în Nablus sau Jenin. Şi, bineînţeles, niciun palestinian nu ar fi de acord cu ideea că Fâşia Gaza şi Cisiordania sunt două entităţi separate.
O încetare a focului strict pentru Gaza i-ar permite lui Barak s-o facă cioburi în orice oment printr-o provocaţie stil Bethlehem. Lucrurile s-ar putea petrece aşa: Hamas este de acord cu o încetare a focului pentru Gaza, armata israeliană ucide vreo zece membri Hamas în Hebron, Hamas răspunde lansând rachete Grad asupra Aşkelonului, Olmert spune lumii: Vedeţi? Teroriştii Hamas violează încetarea focului, ceea ce dovedeşte că nu avem un partener!
Aceasta înseamnă că o încetare a focului reală şi durabilă, care ar creea atmosfera necesară pentru negocieri de pace autentice, trebuie să includă şi Cisiordania. Olmert-Barak nici n-ar visa să fie de acord cu aşa ceva. Şi atâta timp cât George Bush e prin preajmă, nu va fi nicio presiune efectivă asupra guvernului nostru.
A propos: cine este realmente la conducere în Israel acum?
Evenimentele din această săptămână indică răspunsul: omul care ia deciziile este Ehud Barak, cea mai periculoasă persoană în Israel, acelaşi Barak care a dinamicat conferinţa de la Camp David şi a convins întreg publicul israelian că “nu avem un partener pentru pace”.
Cu 2052 de ani în urmă, Iulius Cezar era asasinar. Ehud Barak se vede pe sine însuşi ca pe o replică târzie a generalului roman. Şi lui i-ar place să raporteze: “Am venit, am văzut, am cucerit.”
Dar realitatea este mai degrabă diferită: A venit, a văzut, a distrus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu