duminică, mai 25, 2008

Cine, dacă nu nişte criminali, sărbătoreşte o crimă? (de Raja Chemayel)

Sărbătorirea celor 60 de ani.
Ce e de sărbătorit aici?
Cele 6 războaie?
Cele 4 milioane de refugiaţi?
Cele 3 milioane sub ocupaţie?
Cei un milion şi jumătate de ostateci?
Cei 245 km de Zid al Apartheidului?
Cele 562 de umilitoare puncte de control
Cei 20.000 de prizonieri politici?
Cei 468.831 noi colonişti pe pământurile ocupate?
Dispariţia Palestinei?
Negarea tuturor drepturilor omului
Tuturor drepturilor naţionale,
Tuturor drepturilor istorice,
Oricăror drepturi politice ale palestinienilor??

Importul celor patru milioane de impostori
Pe un pământ furat, care nu a fost niciodată al lor??

Cei 60 de ani de mizerie,
De privaţiuni şi de purificare etnică?

Ce sărbătoresc ei??
Evenimentul unei Rezoluţii a Naţiunilor Unite
Care nu reprezenta o obligaţie, care le permitea să rămână
Sau
Refuzul următoarelor 40 de Rezoluţii
Care reprezentau nişte obligaţii,
Dar le cereau să plece?

Ce sărbătoresc ei?
Masacrele din
Deir Yassin,
Sabra şi Şatila,
Jenin şi Gaza?

Cine, dacă nu nişte criminali, sărbătoreşte o crimă?

60 de ani de crimă constantă,
Nu este un motiv să sărbătoreşti
Ci mai degrabă unul să-ţi fie ruşine
Şi să te căieşti.

În urmă cu 60 de ani,
Eram fermieri, profesori, muncitori,
Prăvăliaşi, dulgheri, şoferi şi poeţi...
Acum ei ne-au transformat în “terorişti”.
Dar cel puţin, noi, “teroristii”, luptăm împotriva unei crime
În timp ce toţi zioniştii cu ochi albaştri sunt, ei înşişi, crima,
O Crimă bătrână de 60 de ani!

sâmbătă, mai 17, 2008

Gaza (de Carlos Latuff)

Anatomia unui conflict irezolvabil (de Gilad Aţmon)

După Hegel, atingerea “conştiinţei de sine” este un proces care-l implică în mod necesar pe celălalt. Cum pot deveni conştient de mine însumi, într-o manieră generală? Cum altfel decât prin dorinţă sau cunoaştere, de exemplu. Spre deosebire de animale, care-şi depăşesc nevoile biologice distrugând alte entităţi organice, dorinţa umană este o dorinţă de recunoaştere.

În termeni hegelieni, recunoaşterea are loc atunci când ne întoarcem spre o non-fiinţă, adică spre o altă dorinţă, spre un alt vid, spre un alt “eu”. Este ceva ce nu poate fi împlinit până la capăt. “Omul care doreşte ceva la nivel uman nu acţionează atât pentru a poseda lucrul respectiv cât pentru a face de aşa manieră încât celălalt să-i recunoască dreptul. Doar dorinţa unei asemenea recunoaşteri, doar acţiunea care decurge dintr-o asemenea dorinţă, care creează, realizează şi revelează un eu omenesc, non-biologic.” [Kojeve A., Introduction to the Reading of Hegel, 1947, Cornell University Press, 1993, p. 40]. Conform acestei orientări a gândirii hegeliene, trebuie să fim confruntaţi cu celălalt pentru a ne dezvolta conştiinţa de sine, trebuie să fim plasaţi în faţa celuilalt. Dacă o entitate biologică luptă pentru a-şi asigura continuitatea biologică, fiinţa umană se bate pentru a fi recunoscută.

Pentru a înţelege mai bine implicaţiile practice ale acestei idei, să examinăm “dialectica stăpânului şi a sclavului”. Stăpânul este numit stăpân pentru că se străduieşte să-şi dovedească superioritatea asupra naturii şi asupra sclavului, care este constrâns să-l recunoască drept stăpân.

La prima vedere, totul pare să indice că stăpânul a atins culmea existenţei umane, dar, aşa cum vom vedea, nu este cazul. Aşa cum am enunţat, oamenii luptă ca să fie recunoscuţi. Stăpânul este recunoscut de către sclav în calitate de stăpân, dar recunoaşterea care emană de la un sclav este de proastă valoare. Stăpânul vrea să fie recunoscut de către o altă fiinţă umană, iar un sclav nu este un om pe deplin uman. Stăpânul vrea să fie recunoscut de către un stăpân, dar un alt stăpân nu ar voi să admită o altă fiinţă umană superioară în universul lui. “Pe scurt, stăpânul nu reuşeşte niciodată să-şi atingă scopul, lucrul pentru care îşi riscă până şi viaţa”. Astfel, stăpânul se confruntă cu un impas. Dar ce se poate spune despre sclav? Sclavul în acest timp se transformă, având în vedere că spre deosebire de stăpân, care nu poate merge mai departe, sclavul aspiră la tot. Sclavul este în avangarda transformării condiţiilor sociale în care trăieşte. Sclavul este încarnarea Istoriei. El este esenţa progresului.


O lecţie despre stăpâni

Să încercăm, acum, să aplicăm dialectica hegeliană a stăpânului şi a sclavului la noţiunea de “alegere [divină]” şi de exclusivism evreiesc. În vreme ce “Stăpânul” hegelian îşi riscă existenţa biologică pentru a deveni un stăpân, copilul evreu nou-născut îşi riscă prepuţul. Copilul ales s-a născut în interiorul castei stăpânilor şi a excelenţei fără ca măcar să fi excelat (pentru moment) la ceva anume. Celălalt este cel care-i conferă bebeluşului ales statutul său prestigios fără ca el să fi avut nevoie să se confrunte cu vreun oarecare proces de recunoaştere. Şi, de fapt, titlul de “ales”, evreii şi-l dăruiesc ei înşişi, (pretinzând că Dumnezeu o face), şi nu-l primesc de la alţii.

Dacă încercăm, de exemplu, să analizăm conflictul israelo-palestinian prin intermediul mecanismului hegelian al recunoaşterii, ne dăm seama de imposibilitatea unui dialog oarecare între cele două părţi. Dacă este clar că poporul palestinian luptă pentru recunoaştere, aşa cum declară ori de câte ori au oportunitatea, israelienii eludează brutal şi global chestiunea recunoaşterii. Ei sunt de altfel convinşi că sunt, în acest moment, recunoscuţi pe deplin. Ei ştiu că sunt – că s-au născut stăpâni, nişte stăpâni care trăiesc în “ţara promisă lor”. Israelienii refuză să intre în jocul dialectic al “transformării sensului”, şi, în schimb, îşi deturnează toate eforturile intelectuale, politice şi militare în scopul consacrării la demolarea oricărui sentiment de recunoaştere al palestinienilor. Pentru societatea israeliană, lupta constă în distrugerea oricărui simbol şi al oricăreia dintre dorinţele palestinienilor, fie că este vorba de o dorinţă materială, spirituală sau culturală.

În mod demn de mirare, totuşi, palestinienii izbutesc foarte bine din punctul de vedere al luptei pentru a fi recunoscuţi. Din ce în ce mai mulţi oameni, din afara Palestinei, încep să înţeleagă adevărata natură a cauzei palestiniene şi nivelul inuman intrinsec al conceptului sionist, îndeosebi, şi al politicii evreieşti, în manieră generală. Din ce în ce mai mulţi oameni găsesc că este deosebit de uşor să manifeste simpatie pentru palestinieni şi purtătorii lor de cuvânt. Chiar şi oamenii Hamasului, care erau detestaţi de către cele mai multe dintre instituţiile politice occidentale, reuşesc astăzi să-şi facă auzit mesajul. Israelienii, în schimb, sunt foarte în urmă în acest tip de acţiune. Auditorul occidental mediu consideră că este practic imposibil să-i simpatizeze. Un palestinian vă va telefona, pentru a vă împărtăşi durerea şi mizeria lui, adresându-se direct inimii voastre. Purtătorul de cuvânt israelian, în ceea ce-l priveşte, vă va cere să-i împărtăşiţi punctul de vedere.

El va insista să vă vândă kitul unei naraţiuni istorice fantastice, o poveste repetitivă care începe undeva în jurul personajului biblic Abraham, care continuă cu o serie de holocausturi şi ne conduce, în cele din urmă, la băile de sânge mai actuale. Totul pare să indice că israelienii, stăpânii, rezervă în permanenţă aceeaşi istorie de trei parale. Abraham şi Holocaustul sunt raţiuni pentru a justifica tratamentul inuman pe care îl aplică israelienii în Gaza? Nu tocmai, şi motivul este simplu: Abraham, Holocaustul şi povestirile istorice, în general, nu evocă nici o emoţie autentică. Şi, de fapt, lumea politică evreiască este atât de disperată că nu-şi poate menţine povestea încât ultimul Holocaust a fost transformat, de acum, în naraţiune legalizată. Mesajul este următorul: “Atenţie, dacă vă îndoiţi de povestea mea, veţi sfârşi în spatele gratiilor.” În mod evident, acesta este un comportament complet disperat.

După Hegel, recunoaşterea este un proces dinamic, este un fel de înţelegere care creşte în timp. În timp ce palestinienii vor utiliza toate resursele de care dispun – deşi limitate – pentru a vă incita să le priviţi faţa, să-i priviţi în ochi, să vă antreneze într-un proces dinamic de recunoaştere mutuală, israelienii aşteaptă de la voi să le acceptaţi povestea fără discuţii. Ei ar dori să închideţi ochii asupra faptului că, fiind vorba despre Orientul Apropiat, Israelul este un agresor fără pereche în lume. Israelul este o superputere de ocupaţie regională, o ţară micuţă puternic angajată în perfecţionarea diferitelor arsenale nucleare, biologice şi chimice. Este o ţară angajată rasial, un Stat bazat pe apartheid care-şi brutalizează şi oprimă minorităţile în fiecare zi. Dar israelienii şi lobbiurile evreieşti, care-i susţin în întreaga lume, aşteaptă de la voi să ignoraţi aceste realităţi. Insistă, spunând că ei sunt victimele, vor să le aprobaţi politica inumană făcând referinţă la interminabila suferinţă evreiască.

Cum se face că politica evreiască este agresivă ca oricare alta? Acest lucru se datorează pur şi simplu faptului că, din punct de vedere evreiesc, “celălalt” nu există. Aşa-zisul celălalt, pentru ei, nu este nimic altceva decât un mijloc, mai degrabă decât un om ca şi ei. Afacerile externe israeliene şi activitatea politică evreiască trebuie să fie privite în lumina unei absenţe totale a “mecanismului de recunoaştere”. Politicile israeliene şi evreieşti, de stânga, de dreapta şi de centru, sunt fondate pe eliminarea semnificaţiei. Ei refuză să vadă în istorie un flux, un proces dinamic, o călătorie spre “sine însuşi” sau spre o realizare a sinelui. Israelul şi israelienii se consideră ca exteriori Istoriei. Dacă nu înaintează spre autorealziare, este pentru că au o identitate dată, determinată, care trebuie păstrată. Imediat ce întâlnesc o situaţie complexă în raport cu lumea înconjurătoare, creează un model care adaptează lumea exterioară la sistemul lor şovinist de valori narcisiste. Neo-conservatorismul nu este altceva, la aceasta se rezumă discursul iudeo-creştinesc de emergenţă recentă, un discurs fantasmagoric, dar nu mai puţin dezgustător.

Oricât de trist poate părea aceasta, nişte oameni care nu sunt obişnuiţi să-l recunoască pe celălalt, sunt incapabili să se facă recunoscuţi. Mentalitatea tribală evreiască, de stânga, de centru şi de dreapta, îi plasează pe evrei în afara umanităţii. Ea nu-i dotează pe adepţii mentalităţii tribale cu mencanismul mental indispensabil pentru recunoaşterea Celuilalt. De ce ar face-o? S-au descurcat atât de bine, de atâta timp, fără să fi trebuit s-o facă. Absenţa oricărei noţiuni a Celuilalt vă antrenează cu mult dincolo de orice formă recunoscută de gândire umanistă autentică. Aceasta vă conduce cu mult dincolo de gândirea etică sau de conştiinţa morală. Astfel, în locul moralităţii, orice dezbatere se reduce la o simplă confruntare politică, cu anumite rezultate concrete, materiale şi practice care trebuie atinse.

Hegel permite să se pună oarecum în lumină toată această saga. Dacă, în fapt, devenim conştienţi de noi înşine via celălalt, atunci “subiectul Ales” este, în orice caz, conştient de sine însuşi. El este stăpân prin naştere. În consecinţă, israelienii nu practică nici o formă de dialog cu mediul uman înconjurător, dat fiind că se nasc stăpâni. Pentru a fi corect cu israelienii, trebuie să recunosc că inexistenţa mecanismului lor de recunoaştere nu are nimic în comun cu sentimentele lor anti-palestiniene. De fapt, ei sunt chiar incapabili să se recunoască reciproc – Israelul şi israelienii au o lungă istorie de discriminare împotriva propriului popor (evreii de origine non-europeană, ca sefarazii, sunt ţinta discriminărilor elitei evreieşti, compusă aproape exclusiv din evrei de origine occidentală).

Dar evreii progresişti sunt diferiţi? Nu tocmai. Ca şi israelienii, şi asemeni oricărei formă de ideologie tribală şovină, se retrag, continuu, într-un discurs segregaţionist şi autocentrat care e puţin susceptibil să atragă pe cineva în afara lor înşişi. În consecinţă, aşa cum israelienii se înconjoară de ziduri, celulele evreieşti progresiste sunt deja închise în ciber-ghettouri care devin din ce în ce mai ostile în raport cu restul umanităţii, şi faţă de cei care se presupune că sunt tovarăşii lor.


Materialism istoric

Dacă cineva este incapabil să stabilească relaţii cu vecinii săi, care să fie fondate pe recunoaşterea celuilalt, atunci trebuie să existe o altă metodă de instaurare a unui dialog. Dacă este incapabil să înnoade un dialog fondat pe empatia cu celălalt şi cu drepturile celuilalt, atunci trebuie să găsim un alt mod de comunicare? Totul pare să indice că metoda dialogică alternativă a “aleşilor” reduce orice formă de comunicare la un limbaj materialist. Aproape toate formele de activitate umană, inclusiv dragostea şi plăcerea estetică, pot fi reduse la o valoare materială. Activiştii politici Aleşi sunt foarte informaţi în utilizarea acestei metode de comunicare.

Recent, scriitorul israelian ultra-zionist A. B. Yehoşua a reuşit să-i stânjenească pe mulţi lideri etnici evrei americani în timpul ultimului congres al American Jewish Committee, declarând: “Voi [evreii din diaspora], nu faceţi decât să schimbaţi cămaşa... voi schimbaţi ţările aşa cum se schimbă cămaşa.” De fapt, Yehoşua a fost supus la multă presiune în urma acestei ieşiri, şi nu a întârziat s-o regrete. Totuşi, percepţia lui Yehoşua, chiar dacă este departe de a fi originală, este dureros de veridică.

Este cât se poate de clar că unii evrei din diaspora, orientaţi politic, sunt angajaţi într-un dialog extrem de fructuos cu toate nucleele hegemonice posibile şi imaginabile. Critica lui Yehoşua era deosebit de avizată. După el, odată ce a devenit evident că o nouă ţară este pe cale de a deveni o superputere mondială, nu trebuie să se aştepte foarte mult timp până când se va vedea un val de evrei asimilaţi şi modernişti încercând să se infiltreze în elita guvernamentală. “Dacă, într-o zi, China va deveni prima superputere mondială”, a avertizat el, “evreii americani vor emigra în ea pentru a fi asimilaţi de societatea chineză, abandonând societatea americană.” [ http://www.amin.org/eng/uncat/2006/june/june30-1.html ]

În urmă cu vreo zece ani, în plină bătălie juridică între marile instituţii evreieşti şi băncile elveţiene, Norman Finkelstein se manifestă pentru a semnala că nu mai rămân decât foarte puţine lucruri din Holocaustul evreiesc (în trezorerile helvetice), cu excepţia diverselor forme industriale de presiune financiară în vederea obţinerii de compensaţii. După Finkelstein, nu era vorba despre nimic altceva decât de profit. Mă voi abţine de la orice critică pe subiectul compensaţiilor financiare ca atare, dar aparent, există oameni foarte rapizi când este vorba să-şi traducă durerea în bănuţi zornăitori. (Merită menţionat, referitor la acest subiect, că durerea poate fi transformată în alte valori, ca de exemplu valori morale şi valori estetice, nu doar în aur...) Totuşi, posibilitatea de a transforma durerea şi sângele în cheş se regăseşte în inima visului înşelător israelian, constând în a crede că antagonismul israelo-palestinian, şi îndeosebi problema refugiaţilor, ar avea o soluţie.

Ştim de unde s-a născut această falsă supoziţie. Israelienii, ca şi principalele instituţii evreieşti, sunt pe deplin convinşi că, dacă au putut parveni la o reglementare financiară cu germanii (şi cu elveţienii, de altfel), palestinienii ar fi la fel de fericiţi să le vândă pământurile, împreună cu demnitatea lor. Cum ajung israelienii la o convingere atât de ciudată? Pentru că ei ştiu în mod necesar mai bine decât palestinienii ceea ce palestinienii vor, în realitate. Cum? Pentru că israelienii sunt strălucitori, inteligenţi – ei sunt poporul ales. În plus, alesul nu încearcă măcar să se angajeze într-un dialog cu umanul din celălalt. La şaizeci de ani după Nakba, expulzarea masivă a indigenilor palestinieni, imensa majoritate a israelienilor şi a evreilor din lumea întreagă nu întreprinde măcar recunoaşterea cauzei palestiniene. Iar în privinţa arătării unei oarecare forme de empatie faţă de palestinieni, mai bine n-am mai vorbi despre ea!

Când li se vorbeşte israelienilor despre conflict, unul dintre argumentele pe care-l utilizează cel mai adesea este acesta: “Atunci când noi (evreii) am venit aici (în Palestina), ei (arabii) nu aveau nimic. Acum, ei au electricitate, locuri de muncă, maşini, servicii de sănătate, etc.” În mod categoric aşa arată eşecul recunoaşterii celuilalt. Este într-adevăr tipic pentru un colonialist şovin să-i impună celuilalt propriul sistem de valori. Alfel spus, israelienii aşteaptă de la palestinieni ca aceştia să împărtăşească împreună cu ei importanţa pe care ei înşişi o acordă achiziţionării bunurilor materiale. “De ce celălalt ar trebui să subscrie valorilor mele? Pentru că eu ştiu ceea ce este bine. De ce ştiu eu ce este Binele? Pentru că eu sunt cel mai bun.” Această abordare arogantă şi total materialistă este în mod evident nucleul viziunii pe care israelienii o au despre pace.

Militarii israelieni numesc aceasta “morcovul şi băţul”. Aparent, atunci când vorbesc despre palestinieni, în realitate ei au în minte nişte iepuri. Dar, oricât de bizar, şi chiar tragic, ar putea părea acest lucru, Maţpen, o mişcare de extremă stânga apărută în Israel, nu e prea diferită. Vizibil, militanţii săi nutreau visuri revoluţionare de secularizare a lumii arabe. În mod evident, ei ştiau ceea ce era bun pentru arabi. Cum de ştiau? Vă las să ghiciţi? Pentru că ei erau într-o manieră exclusivă şi şovinistă inteligenţi. Erau nişte marxişti din varietatea Aleşi. În consecinţă, n-am fost extraordinar de surprins când cu timpul, legendarul Maţpen “revoluţionar” şi neo-conservatorismul detestabil au fuzionat, în fapt, în unicul mesaj catastrofal: “Noi ştim mai bine decât voi înşivă ceea ce este bun pentru voi.”

Atât zioniştii cât şi evreii de stânga au un “vis al Noului Orient-Apropiat”. În vechea fantasmă a lui Peres, regiunea devine un paradis financiar, în cadrul căruia Israelul ocupă centrul însuşi. Palestinienii (precum şi alte ţări arabe) ar furniza industriilor israeliene (reprezentând Occidentul) mâna de lucru ieftină de care au nevoie. În schimb, arabii ar câştiga bani, şi ar cheltui aceşti bani pentru a cumpăra produse israeliene (occidentale). În visul iudeo-progresist, arabii abandonează Islamul, devin progresişti marxişti cosmopoliţi (nişte evrei est-europeni), şi se îmbarcă pentru o revoluţie mondială. Pe cât este de sinistru visul lui Peres, pe atât versiunea sa iudeo-marxistă este comică.

Aparent, în visul zionist, Israelul ar creea o coexistenţă duală în regiune, în care poporul palestinian ar fi un popor de sclavi eterni, ai căror stăpâni ar fi israelienii. În visul cosmopolit iudeo-progresist, Palestina Roşie va creea o coexistenţă duală într-o regiune în care poporul palestinian va fi constituit din sclavi eterni ai unei îndepărtate ideologii europene. Dacă există o diferenţă categorială importantă între cele două ideologii iudeocentrice, îmi vine greu să-mi dau seama.

Totuşi, după Hegel, sclavul este cel care face Istoria să înainteze. El este cel care luptă ca să-şi cucerească libertatea. El este cel care se transformă pe sine şi stăpânul este cel care sfârşeşte prin a dispărea. După Hegel, avem motive serioase să credem că viitorul regiunii aparţine palestinienilor, irakienilor şi lumii musulmane, la modul general. Una dintre manierele de a explica din ce motiv Israelul ignoră această înţelegere a Istoriei ţine de detaşarea pe care o impune mentalitatea exclusivistă a “Aleşilor”.


Bine aţi venit în ţara lui Cucu!

Doctorul Mustafa Barghuti, un medic palestinian care trăieşte şi munceşte în Cisiordania ocupată, a spus despre Israel că “încearcă să fie concomitent David şi Goliath” (Dr. Barghuti se exprima în cadrul unei dezbateri organizate în Camera Comunelor, la Londra, în 22 noiembrie 2000). După el, acest lucru ţine de imposibil. A afirmat de asemenea că “Israelul este probabil singura ţară care a bombardat vreodată un teritoriu pe care-l ocupa”. A găsit aceasta ca fiind ceva foarte ciudat, chiar bizar. Dar, să fii concomitent David şi Goliath este la fel de ciudat? Să distrugi propriul tău bun, este bizar? Nu. Nu şi dacă eşti nebun. Absenţa retro-viziunii (şi în acest caz, constând în a te vedea pe tine însuţi prin intermediul celuilalt) îi poate conduce pe oameni, ca şi pe naţiuni, în unghiuri ciudate şi obscure. Absenţa unei reţele care să fie susceptibilă să vă permită să discerneţi propria voastră imagine prin intermediul celuilalt, absenţa unui mecanism de corecţie pare ceva extrem de periculos.

Prima generaţie de lideri israelieni (Ben Gurion, Eşkol, Meir, Peres, Begin) a crescut în diaspora, în principal în Europa de Est. Condiţia de evreu trăitor într-un mediu non-evreiesc obligă la dezvoltarea unei conştiinţe de sine foarte puternice şi impune un anume tip de examen în oglindă. În plus, zionismul originilor este uşor mai dezvoltat decât alte forme de politică tribală evreiască, pentru simplul motiv că zionismul are ca raţiune de a fi transformarea evreilor într-un “popor ca toate celelalte popoare”. Aceasta implică un minim de viziune în oglinda pe care o constituie celălalt. Totuşi, nu a fost suficient pentru a înfrâna acţiunile agresive ale Israelului (ca Deir Yassin, Nakba, Kafr-Qassem, războiul din 1967, etc.), dar a fost mai mult decât suficient pentru a da israelienilor o lecţie de diplomaţie. Din 1996 încoace, noii lideri născuţi în Israel au condus ţara legitimaţi prin “alegeri” (Rabin, Netanyahu, Şaron, Barak, Olmert). Într-adevăr, în tinereţea lor, aceşti lideri au fost înconjuraţi de o intensă anxietate evreiască, depăşită, la vârsta adultă, de moştenirea “miracolului” din 1967, un eveniment care a transformat anumite ideologii “alese” în extravaganţă mesianică.

Această obsesie a puterii absolute, exacerbată de anxietatea zionistă cuplată cu ignorarea “celuilalt” conduce la o schizofrenie colectivă epidemică, atât în starea mentală cât şi în acţiune, o foarte gravă pierdere de contact cu realitatea, deschizând calea spre o utilizare excesivă a forţei. Recentul “al doilea război din Liban” a fost un exemplu manifest al acestei constatări. Israelul se răzbună cu tiruri de mitralieră împotriva copiilor care aruncă cu pietre, cu artileria grea şi rachete împotriva ţintelor civile în urma unei insurecţii sporadice, şi printr-un război total după un incident frontalier minor. Acest comportament nu are nevoie să fie explicat prin intermediul instrumentelor analitice politice, materialiste sau sociologice. O înţelegere cu mult mai profundă ar putea fi dobândită situând conflictul într-un cadru filosofic, care permite o mai bună înţelegere a originilor paranoii şi a schizofreniei.

Primul-ministru israelian, reprezentându-i concomitent şi pe David şi pe Goliath, poate vorbi despre vulnerabilitatea Israelului, despre durerea evreiască şi despre mizeria evreiască, în aceeaşi frază, exact înainte de a lansa o ofensivă militară masivă împotriva întregii regiuni, în fraza următoare. Un asemenea comportament nu poate fi explicat decât dacă se vede în el o formă de maladie mentală. Aspectul comic/tragic al acestuia, este că cei mai mulţi dintre israelieni nu-şi dau nici măcar seama de faptul că ceva teribil este pe cale să se producă. Poziţia de stăpân prin naştere conduce la absenţa “mecanismului de recunoaştere”. Inevitabil, acest lucru conduce la orbire. Absenţa mecanismului de recunoaştere are drept consecinţă un psihic fracturat, participând concomitent şi la figura lui David, şi la aceea a lui Goliath.

Se pare că nici Israelul, nici israelienii nu sunt în măsură să mai participe vreodată la vreun oarecare dialog în adevăratul sens al cuvântului.

Sursa în limba engleză.

Gaza (de Carlos Latuff)

luni, mai 12, 2008

La şaizeci de ani după Deir Yassin (de Ronnie Kasrils)



Când aveam zece ani, în Johannesburg, am sărbătorit naşterea Israelului, cu 60 de ani în urmă. Am acceptat fără întrebări mărturiile acţiunilor aşa-zis de apărare împotriva violenţei arabilor, în numele securităţii statului evreiesc. Tipul de îndoctrinare pe care caricaturistul sud-african Zapiro îl expune atât de virulent în lucrările lui, suscitând reacţiilor unor scribi ca David Saks de la Comitetul Deputaţilor Evrei din Africa de Sud. Atunci când am fost amestecat în lupta noastră de eliberare, am devenit conştient de similarităţile cu cauza palestiniană în privinţa deposedării de pământ făcute de o ocupaţie expansionistă. Am ajuns să înţeleg caracterul rasial şi colonialist al celor două conflicte. Atunci când Nelson Mandela a declarat că noi ştim, ca sud-africani, “că libertatea noastră este incompletă fără libertatea palestinienilor” [1] nu vorbea doar comunităţii noastre islamice, care se presupune că are o simpatie directă, ci tuturor sud-africanilor, tocmai datorită experienţei noastre legate de subjugarea rasială şi colonialistă, şi pentru că noi înţelegem bine valoarea solidarităţii internaţionale.

Atunci când început să mă informez despre soarta palestinienilor, am fost zguduit îndeosebi când am citit mărturii oculare despre masacrarea sătenilor palestinieni care a avut loc cu o lună înainte de declararea unilaterală a independenţei Israelului. Este vorba despre Deir Yassin, un sat liniştit de pe lângă Ierusalim, care a avut neşansa să fie pe drumul dinspre Tel Aviv. În 9 aprilie 1948, 254 de bărbaţi, femei şi copii au fost măcelariţi de către forţele zioniste. Dat fiind că era unul dintre puţinele asemenea episoade care a fost difuzat de mass-media în Occident, liderii zionişti nu l-au negat, dar s-au gândit să-l eticheteze ca fiind o aberaţie a extremiştilor. În fapt, totuşi, atrocitatea era parte dintr-un plan larg pus la cale de Înaltul Comandament Zionist, condus de Ben Gurion însuşi, al cărui scop era eliminarea pe criterii etnice a palestinienilor din teritoriul aflat sub mandat britanic şi acapararea unei zone cât mai mare posibil pentru viitorul Stat evreiesc.

Sunt multe mărturii despre orgia morţii de la Deir Yassin, care a mers mult dincolo de masacrul de la Sharpville din 1960 care m-a motivat să mă alături Congresului Naţional African [2]. Reacţia mea a fost: dacă Sharpville m-a îngrozit, cum aş putea fi indiferent la suferinţa de la Deir Yassin?

Fahimi Zidan, un copil palestinian care a supravieţuit ascunzându-se sub corpurile rudelor sale, îşi amintea: “Evreii ne-au ordonat... să ne aliniem lângă un zid... au început să tragă... toţi... au fost omorâţi: tatăl meu... mama... bunicul şi bunica... unchi şi mătuşi şi unii dintre copiii lor... Halim Eid a văzut un bărbat trăgând un glonte în gâtul surorii mele... care era... gravidă. Apoi i-a tăiat burta cu cuţitul unui măcelar... În altă casă, Naaneh Khalil... a văzut un bărbat scoţând o... sabie şi ciopârţindu-l pe vecinul meu...” [3]

Unul dintre cei din forţa de atac, un soldat evreu în stare de şoc, numit Meir Pa’el, raporta şefului său din Haganah:

“Era amiaza când bătălia a luat sfârşit... S-a făcut linişte, dar satul nu se predase. Membriii miliţiilor Eţel [Irgun] şi Lehi [Stern]... au început... operaţiunile de curăţire. Trăseseră cu toate armele pe care le aveau, şi aruncaseră explozive în case. Împuşcaseră pe toţi pe care îi vedeau... comandanţii nu făceau nici o încercare să evalueze... numărul morţilor. Eu... şi un număr de locuitori i-am implorat pe comandanţi să dea ordine... să se oprească focul, dar eforturile noastre n-au avut efect... vreo 25 de bărbaţi au fost scoşi din case, au fost încărcaţi într-un... camion şi conduşi într-o “paradă a victoriei”... prin... Ierusalim [apoi]... duşi într-o carieră de piatră... şi împuşcaţi... Luptătorii... au pus femeile şi copiii care erau încă vii într-un camion şi i-au dus la Mandelbaum Gate.” [4]

Un ofiţer britanic, Richard Catling, raporta:

“Nu este... nici un dubiu că multe atrocităţi sexuale au fost comise de către evreii atacatori.Multe fete de vârstă şcolară au fost violate şi ulterior asasinate... Mulţi copii au fost şi ei măcelăriţi. Am văzut o bătrână... care fusese lovită groaznic cu paturile puştii în cap...” [5]

Jacques de Reyner de la Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a întâlnit cu echipa “de curăţare” la sosirea lor din sat:

“Banda... era formată din tineri... bărbaţi şi femei, înarmaţi până în dinţi... şi [aveau] de asemenea hangere în mâini, multe dintre ele încă murdare de sânge. O tânără frumoasă, cu ochi criminali, mi-a arătat stiletul ei încă însângerat, mi l-a prezentat ca pe un trofeu. Aceasta fusese echipa “de curăţare”, care în mod evident îşi îndeplinise sarcina foarte conştiincios.” A descris scena pe care a întâlnit-o atunci când a intrat în case:

“... printre mobilele zdrobite... am găsit câteva corpuri... “curăţirea” fusese făcută cu arme automate... grenade de mână... şi terminată cu cuţitele... am întorc corpurile, şi... am găsit... o fetiţă... mutilată de o grenadă de mână... peste tot era aceeaşi privelişte oribilă... banda aceasta era admirabil de disciplinată şi acţiona numai la ordine.” [6]

Atrocitatea de la Deir Yassin este exemplară pentru ce s-a întâmplat peste tot. Istoricul israelian Ilan pappe a înregistrat cu meticulozitate 31 de masacre, din decembrie 1947 până în ianuarie 1949. Ele sunt mărturia unei domnii sistematice a teroarei, instaurată pentru a-i alunga pe palestinieni de pe pământurile lor natale. Ca rezultat, aproape toate oraşele palestiniene au fost rapid depopulate şi 418 sate au fost sistematic distruse.

În calitate de primul ministru al agriculturii Israelului, Aharon Cizling, declara în timpul întâlnirii Cabinetului din 17 noiembrie 1948: “Sunt adesea în dezacord atunci când termenul de nazişti este aplicat britanicilor... deşi britanicii au comis crime naziste. Dar acum evreii s-au comportat şi ei ca nişte nazişti, şi întreaga mea fiinţă este zguduită.” [7] În ciuda acestor sentimente, Cizling a fost de acord ca crimele să fie ascunse, creând un precedent. Faptul că asemenea barbarism a fost comis de poporul evreu la doar trei ani după Holocaust trebuie să fi fost prea dezgustător de contemplat, putând constitui o sursă de stânjeneală majoră pentru Statul Israel, care se voia o “lumină printre naţiuni”. De aici încercările de a îngropa adevărul în spatele unei perdele de fum şi dezinformare. Ce cale poate fi mai bună pentru a reduce la tăcere orice investigaţie decât ultra-generosul alibi al dreptului pe care Israelul îl are la auto-apărare, conducând la utilizarea forţei disproporţionate şi a pedeapsa colectivă împotriva oricărui act de rezistenţă.

Tocmai pentru că Israelului i s-a permis să scape cu asemenea crime, continuă pe calea lui sângeroasă. Conform lui Ilan Pappe, “La cinsprezece minute cu maşina de Universitatea din Tel-Aviv este satul Kfar Qassim unde, în 29 octombrie 1956, trupele israeliene au masacrat 49 de ţărani care se întorceau de pe câpuri. Apoi a fost Qibya în anii ’50, Samoa în ’60, satele din Galileea în 1976, Sabra şi Şatila în 1982, Kfar Qana în 1999, Wadi Ara în 2000 şi tabăra de refugiaţi din Jenin în 2002. Lor li se adaugă numeroasele crime cărora B’Teselem, organizaţia israeliană pentru drepturile omului, le ţine numărătoarea. Nu a existat niciodată un sfârşit al crimelor Israelului împotriva palestinienilor.” [8] Masacrarea a 1500 de civili libanezi în bombardamentele nediscriminatorii pe care Israelul le-a lansat împotriva acestei ţări în 2006. Morţii zilnici din Teritoriile Palestiniene, 120 la număr în Gaza într-o săptămână – din care 63 într-o singură zi – în martie 2008, o treime dintre ei fiind copii, fac parte din acelaşi traseu sângeros care leagă Israelul de trecutul său ruşinos.

În curând Israelul va sărbători 60 de ani de la înfiinţare. În acele momente, israelienii şi suporterii zionismului ar face bine să-şi dea seama care sunt motivele pentru care, din punctul de vedere al palestinienilor şi al oamenilor iubitori de libertate din întreaga lume, nu va fi nimic de sărbătorit. Într-adevăr, va fi o perioadă de jale şi de acţiuni de protest, un moment de rememorare a nenumăratelor victime care zac în urma Israelului, simbolizate de suferinţa provocată locuitorilor din Deir Yassin, al cărei vatră este localizată în mod ironic la doar o aruncătură de piatră de memorialul Holocaustului, Yad Vaşem.

Până când Israelul nu se confruntă cu trecutul său, aşa cum mulţi au încercat să facă în Africa de Sud, va continua să fie privit cu dezgust şi suspiciune. Israelienii vor continua să privească viaţa arabilor ca pe ceva fără valoare şi va continua să trăiască prin violenţă şi înşelătorie, mimând surpriza atunc când palestinienii vor răspunde violent. Atâta vreme cât nu vor lua în serios agonia pe care au cauzat-o, nu va fi nici vindecare, nici soluţie. Făcând-o, vor crea baza pentru valorizarea tuturor vieţilor, făcându-i pe palestinieni şi pe israelieni să trăiască în pace, cu justiţie. Conştientizând rădăcinile conflictului, şi promiţând solidaritatea, noi Sud-Africanii putem să ne aducem aportul pentru o soluţie justă şi pentru libertatea despre care a vorbit Nelson Mandela. Cred că Sud-Africani ca Zapiro tocmai asta fapt.

Note:
[1] Nelson Mandela, Ziua Internaţională a Solidarităţii cu Poporul Palestinian, Pretoria, 4 decembrie
[2] Vezi Simha Flapan, The Birth of Israel, Pantheon, 1988); David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Faber, 2003; Benny Morris, Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, 2004); Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006.
[3] David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Farber, 2003, p. 249-50.
[4] Yediot Aharonot, April 1972. This letter only came to light with Pa'el's consent in 1972. David Hirst ibid p. 251.
[5] David Hirst, ibid and Report of the Criminal Investigation Division, Palestine Government, No. 179/110/17/GS, 13, 15, 16 April 1948. Cited in David Hirst, p. 250.
[6] David Hirst ibid and Jacques de Reynier, A Jèrusalem un Drapeau flottait sur la Ligne de Feu, Editions de la Baconnière, Neuchâtel, 150, p. 71-6 and Hirst ibid p. 252.
[7] Tom Segev, The First Israelis, Owl Books, 1998, p. 26.
[8] Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006, p. 258.

See the source.

luni, mai 05, 2008

duminică, mai 04, 2008

“... numit Statul Israel” (de Uri Avnery)

De fiecare dată când aud vocea lui David Ben-Gurion rostind cuvintele “Aşadar ne-am adunat aici...” mă gândesc la Issar Barsky, un tinerel simpatic, fratele mai mic al uneia dintre iubitele mele.

Ultima dată când ne-am întâlnit a fost în faţa unei cantinde din Kibbutz Hulda, vineri, 14 mai, 1948.

Noaptea ce avea să vină compania mea avea să atace al-Qubab, un sat arab pe drumul spre Ierusalim, la est de Ramle. Eram ocupaţi cu pregătirile. Îmi curăţam puşca de fabricaţie cehoslovacă, atunci când cineva a venit şi ne-a spus că Ben-Gurion tocmai ţinea o cuvântare despre fondarea statului.

Sincer, nimeni dintre noi nu era interesat de cuvântările politicienilor de la Tel Aviv. Oraşul părea atât de departe. Statul, ştiam, era acolo cu noi. Dacă arabii aveau să învingă, nu avea să fie nici stat, nici noi. Dacă noi aveam să învinge, va fi un stat. Eram tineri şi încrezători, şi nu ne îndoiam nici un moment că vom învinge.

Dar era un detaliu în legătură cu care eram curios: cum avea să fie numit noul stat? Iudeea? Zion? Statul Evreiesc?

M-am grăbit deci spre cantină. Inconfundabila voce a lui Ben-Gurion urla de la radio. Când am auzit cuvintele “... numit Statul Israel” mi-a fost suficient şi-am plecat.

Afară am dat peste Issar. Era în altă companie, care trebuia să atace alt sat în noaptea aceea. I-am spus despre numele Statului şi mi-a zis “ai grijă de tine!”

Câteva zile mai târziu a fost ucis. Îmi amintesc despre el aşa cum era atunci: un băiat de 19 ani, zâmbitor, înalt, plin de bucuria de a trăi şi de inocenţă.

Cu cât ne apropiem de grandioasele festivităţi ale aniversării celor 60 de ani, cu atât mai mult sunt tulburat de o întrebare: dacă Issar şi-ar deschide ochii şi ne-ar vedea, cu ochii unui adolescent de 19 ani, ce-ar crede despre Statul care a fost stabilit oficial în ziua aceea?

Ar vedea un Stat care s-a dezvoltat mai mult decât în cele mai îndrăzneţe dintre visele sale. De la o comunitate redusă de 635.000 de suflete (dintre care mai mult de 6000 au murit cu el în războiul acela), am crescut la mai mult de şapte milioane. Cele două mari miracole – renaşterea limbii ebraice şi instituţia democraţiei israeliene – continuă să fie o realitate. Economia noastră este puternică şi în anumite domenii – ca de exemplu hi-tech – suntem printre primii în lume. Issar ar fi încântat şi mândru.

Dar ar simţi de asemenea că ceva e greşit cu societatea noastră. Kibbutzul în care ne-am instalat corturile în ziua aceea a devenit o întreprindere economică, una ca oricare alta. Solidaritatea socială, de care eram atât de mândri, a intrat în colaps. Mase de adulţi şi copii trăiesc sub nivelul sărăciei, bătrâni, bolnavi şi şomeri sunt lăsaţi să se zbată singuri. Distanţa dintre bogaţi şi săraci este una dintre cele mai mari din lumea dezvoltată. Şi societatea noastră, care cândva flutura steagul egalităţii şi a justiţiei, cloncăne discursuri colectiviste şi se preocupă de alte probleme.

Mai mult decât toate ar fi şocat să descopere că războiul brutal, care l-a ucis pe el şi m-a rănit pe mine, împreună cu alte mii de oameni, continuă încă la turaţie maximă. El reglementează întreaga viaţă a naţiunii. El umple primele pagini ale ziarelor şi primele ştiri din buletine.

Că armata noastră, armata care realmente a fost “noi”, a devenit ceva destul de diferit, o armată a cărei principală ocupaţie este să opreseze alt popor.

În noaptea aceea noi am atacat într-adevăr al-Qubab. Atunci când am intrat în sat, era deja golit. Am năvălit într-una din case. Oala încă mai era caldă, era mâncare pe masă. Pe unul dintre rafturi am găsite câteva fotografii: un bărbat care abia îşi pieptănase părul, o femeie de la ţară, doi copilaşi. Încă le mai am cu mine.

Bănuiesc că satul pe care îl atacase Issar în noaptea aceea fusese în aceeaşi situaţie. Ţăranii – bărbaţi, femei, copii – fugiseră în ultimul moment, lăsându-şi vieţile în urmă.

Nu există nici o ieşire în faţa acestui fapt istoric: Ziua Independenţei Israelului şi Naqba Palestiniană (Catastrofa) sunt două laturi ale aceleeaşi monezi. În 60 de ani nu am reuşit – şi de fapt nici măcar n-am încercat – să dezlegăm acest nod pentru a crea o altă realitate.

Şi războiul merge înainte.

Odată cu apropierea celei de-a şaizecea zi a independenţei, un comitet a ales o emblemă pentru acest eveniment. Rezultatul demersului lor seamănă cu ceva între imnul Coca-Cola şi cel al Eurovizion.

Adevărata emblemă a Statului este destul de diferită, şi nici un comitet de birocraţi n-a trebuit s-o inventeze. E fixată de pământ şi poate fi văzută din exterior: Zidul. Zidul de Separaţie.

Separaţie între cine, între ce?

Aparent între Kfar Sava din Israel şi Qalqiliyah palestiniană învecinată, între Modi’in Illit şi Bil’in. Între Statul Israel (şi ceva mai mult pământ furat) şi Teritoriile Palestiniene Ocupate. Dar în realitate, între două lumi.

În imaginaţia înfierbântată a tuturor celor care cred în “ciocnirea civilizaţiilor”, fie George Bush sau Osama Bin-Laden – Zidul este graniţa dintre cei doi titani ai istoriei, civilizaţia occidentală şi civilizaţia islamică, doi inamici de moarte care se luptă în războiul lui Gog şi Magog.

Zidul nostru a devenit graniţa dintre aceste două lumi.

Zidul nu este doar o structură de beton şi de sârmă ghimpată. Mai mult decât orice altceva, zidul – ca orice zid asemănător – este o declaraţie ideologică, o declaraţie de intenţie, o realitate mentală. Constructorii declară că aparţin, trup şi suflet, uneia dintre tabere, celei occidentale, şi că de cealaltă parte a zidului începe lumea opusă, inamicul, masele de arabi şi de alţi musulmani.

Când a fost decisă aceasta? Cine a luat decizia? Cum?

Cu 102 ani în urmă, Theodore Herzl scria în opera sa, Der Judenstaat, care a dat naştere mişcării zioniste, o propoziţie plină de semnificaţii: “Pentru Europa noi vom constitui acolo [în Palestina] un sector al zidului împotriva Asiei, vom servi ca avangardă a culturii împotriva barbariei.”

Aşadar, în 22 de cuvinte germane, viziunea zionismului, şi a locului nostru în el, fusese expusă. Şi acum, după un răgaz de patru generaţii, zidul fizic urmează drumul celui mental.

Imaginea este cât se poate de clară: suntem esenţialmente o parte a Europei (ca şi America de Nord), o parte a culturii, care este în întregime europeană. Pe de altă parte: Asia, un continent barbar, gol de cultură, incluzând lumea islamică şi arabă.

Se poate înţelege viziunea asupra lumii pe care a avut-o Herzl. Era un om al secolului XIX, şi şi-a scris tratatul atunci când imperialismul alb era la apogeu. L-a admirat cu tot sufletul său. S-a străduit (degeaba) să se întâlnească cu Cecil Rhodes, omul care simboliza colonialismul britanic. S-a apropiat de Joseph Chamberlain, secretarul colonial britanic, care i-a oferit Uganda, pe atunci o colonie britanică. În acelaşi timp, l-a admirat pe Kaiserul german şi bine organizatul său Reich, care avea să înfăptuiască un genocid oribil în Africa de Sud-Vest în anul morţii lui Herzl.

Maxima lui Herzl nu a rămas un gând abstract. Mişcarea zionistă a urmat-o din primul moment, iar Statul Israel continuă să facă asta în zilele noastre.

Ar fi putut fi diferit? Am fi putut fi noi o parte a regiunii? Am fi putut deveni un fel de Elveţie a culturii, o insulă independentă între Est şi Vest, apropiind cele două lumi şi constituind o mediere între ele?

Cu o lună înainte de terminarea războiului din 1948, cu şapte luni înainte de fondarea oficială a Statului Israel, am publicat o broşură intitulată “Război sau Pace în Regiunea Semitică”. Începea cu cuvintele:

“Atunci când părinţii zionismului decideau să construiască un “paradis sigur” în Palestina, au avut de ales între două căi:

Ar fi putut veni în Asia de Vest în calitate de cuceritori europeni, care se văd pe ei înşişi drept capul de pod al rasei “albe” şi stăpâni ai “nativilor”, aşa cum au făcut-o cuceritorii spanioli şi colonialiştii anglo-saxoni în America. Precum Cruciaţii, la vremea lor, în Palestina.

Cealaltă cale era să se vadă pe ei înşişi ca pe un popor asiatic reîntorcându-se la casa lui – concepându-se ca moştenitor al tradiţiei politice şi culturale a regiunii semitice.”

Istoria acestei ţări a văzut zeci de invazii. Ele pot fi împărţite în două mari categorii.

Au fost invadatorii care au venit dinspre Apus, ca filistinii, grecii, romanii, cruciaţii, Napoleon şi britanicii. Acest tip de invazie a stabilit un cap de pod, şi mentalitatea ei a fost aceea a unui cap de pod. Regiunea înconjurătoare este un teritoriu ostil, locuitorii ei inapici care trebuie să fie opresaţi sau distruşi. La sfârşit, toate aceste invazii au fost eliminate.

Apoi au fost invadatori care au venit dinspre Est, ca emoriţii, asirienii, babilonienii, persanii şi arabii. Ei au cucerit pământul şi au devenit parte din el, i-au influienţat cultura şi au fost influienţaţi de ea, şi la sfârşit au prins rădăcini.

Vechii israeliţi erau din cea de-a doua categorie. Şi chiar dacă există anumite dubii în privinţa Exodului din Egipt aşa cum este descris în Cărţile lui Moise, sau în Cucerirea Canaanului aşa cum este descrisă în Cartea lui Ioşua, este rezonabil să credem că erau triburi venite din deşert şi infiltrate între oraşele canaanite fortificate, pe care nu le puteau cuceri, aşa cum este descris în Judecători 1.

Zioniştii, pe de altă parte, erau din prima categorie. Au adus cu ei viziunea asupra lumii pe care o are un cap de pod, o avantgardă a Europei. Această mentalitate a dat naşterii Zidului ca simbol naţional. Iar acest lucru trebuie schimbat cu totul.

Una dintre particularităţile noastre naţionale este o formă de discuţie în care toţi participanţii, fie ei de Stânga sau de Dreapta, utilizează argumentul decisiv: “Dacă nu facem asta sau asta, Statul va înceta să mai existe!” Îşi poate imagina cineva un asemenea argument în Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite?

Acesta este simptomul anxietăţii “cruciatului”. Deşi cruciaţii au stat în această ţară pentru aproape 200 de ani şi au produs opt generaţii de “nativi”, n-au fost niciodată realmente siguri de existenţa lor continuă aici.

Nu sunt îngrijorat de existenţa Statului Israel. Va exista atâta timp cât există Statele. Întrebarea este: ce fel de Stat va fi?

Un Stat al războiului permanent, teroarea vecinilor său, în care violenţa impregnează toate sferele vieţii, în care bogaţii înfloresc şi săracii trăiesc în mizerie, un Stat care va fi părăsit de cei mai buni dintre copiii săi?

Sau un Stat care trăieşte în pace cu vecinii lui, spre beneficiul reciproc, o societate modernă cu drepturi egale pentru cetăţenii ei şi fără sărăcie, un stat care îşi investeşte resursele în ştiinţă şi în cultură, industrie şi mediu, în care generaţiile viitoare vor dori să trăiască, o sursă de mândrie pentru toţi cetăţenii săi?

Acesta poate fi obiectivul nostru pentru următorii 60 de ani. Cred că aşa l-ar fi vrut şi Issar.

Cf. sursa în limba engleză.

vineri, mai 02, 2008

Noi nu sărbătorim aniversarea Israelului

În luma mai, organizaţiile evreieşti vor sărbători cea de-a şaizecea aniversare a fondării statului Israel. Acest lucru este de înţeles în contextul secolelor de persecuţie care au culminat cu Holocaustul. Totuşi, noi suntem printre evreii care nu o vor sărbători. A venit vremea să luăm în calcul punctul de vedere al celuilalt, preţul plătit de alt popor pentru antisemitismul european şi politica genocidară a lui Hitler. Aşa cum sublinia Edward Said, ceea ce este Holocaustul pentru evrei, este Naqba pentru palestinieni.

În aprilie 1948, în aceeaşi lună cu josnicul masacru din [satul palestinian] Deir Yassin şi bombardarea civililor palestinieni din piaţa din Haifa, a fost pus în practică Planul Dalet. Acesta autoriza distrugerea satelor palestiniene şi expulzarea populaţiei indigene dincolo de graniţele statului. Nu vom sărbători.

În iulie 1948, 70.000 de palestinieni au fost alungaţi de la casele lor din Lydda şi Ramleh în canicula verii fără mâncare şi fără apă. Câteva sute au murit. Este cunoscut sub numele de Marşul Morţii. Nu vom sărbători.

În total, 750.000 de palestinieni au devenit refugiaţi. Aproximativ 400 de sate au fost şterse de pe hartă. Acest lucru nu a pus capăt purificării ethice. Mii de palestinieni (cetăţeni israelieni) au fost alungaţi din Galileea în 1956. Alte mii atunci când Israelul a ocupat Cisiordania şi Gaza. Conform legilor internaţionale şi sub sancţiunea rezoluţiei 194 a ONU, refugiaţii de război au dreptul să se întoarcă sau să primească compensaţii. Israelul nu a acceptat niciodată acest drept. Nu vom sărbători.

Nu putem sărbători naşterea unui stat fondat pe terorism, masacre şi deposedarea unui alt popor de pământurile sale. Nu putem sărbători naşterea unui stat care se angajează chiar şi acum în purificare etnică, care violează legea internaţională, care pricinuieşte o monstruoasă pedeapsă colectivă populaţiei civile din Gaza şi care continuă să nege palestinienilor drepturile umane şi aspiraţiilor lor naţionale.

Vom sărbători atunci când arabii şi evreii vor trăi ca egali şi în pace în Orientul Apropiat.

Seymour Alexander
Ruth Appleton
Steve Arloff
Rica Bird
Jo Bird
Cllr Jonathan Bloch
Ilse Boas
Prof. Haim Bresheeth
Tanya Bronstein
Sheila Colman
Ruth Clark
Sylvia Cohen
Judith Cravitz
Mike Cushman
Angela Dale
Ivor Dembina
Dr. Linda Edmondson
Nancy Elan
Liz Elkind
Pia Feig
Colin Fine
Deborah Fink
Sylvia Finzi
Brian Fisher MBE
Frank Fisher
Bella Freud
Catherine Fried
Uri Fruchtmann
Stephen Fry
David Garfinkel
Carolyn Gelenter
Claire Glasman
Tony Greenstein
Heinz Grunewald
Michael Halpern
Abe Hayeem
Rosamine Hayeem
Anna Hellman
Amy Hordes
Joan Horrocks
Deborah Hyams
Selma James
Riva Joffe
Yael Oren Kahn
Michael Kalmanovitz
Paul Kaufman
Prof. Adah Kay
Yehudit Keshet
Prof. Eleonore Kofman
Rene Krayer
Stevie Krayer
Berry Kreel
Leah Levane
Les Levidow
Peter Levin
Louis Levy
Ros Levy
Prof. Yosefa Loshitzky
Catherine Lyons
Deborah Maccoby
Daniel Machover
Prof. Emeritus Moshe Machover
Miriam Margolyes OBE
Mike Marqusee
Laura Miller
Simon Natas
Hilda Meers
Martine Miel
Laura Miller
Arthur Neslen
Diana Neslen
Orna Neumann
Harold Pinter
Roland Rance
Frances Rivkin
Sheila Robin
Dr. Brian Robinson
Neil Rogall
Prof. Steven Rose
Mike Rosen
Prof. Jonathan Rosenhead
Leon Rosselson
Michael Sackin
Sabby Sagall
Ian Saville
Alexei Sayle
Anna Schuman
Sidney Schuman
Monika Schwartz
Amanda Sebestyen
Sam Semoff
Linda Shampan
Sybil Shine
Prof. Frances Stewart
Inbar Tamari
Ruth Tenne
Martin Toch
Tirza Waisel
Stanley Walinets
Martin White
Ruth Williams
Naomi Wimborne-Idrissi
Devra Wiseman
Gerry Wolff
Sherry Yanowitz


Acest articol a apărut în The Guardian, ediţia de Miercuri, 30 aprilie 2008, la pagina 33.