După şapte ani de rumori şi memorii inutile, media israeliană a publicat în sfârşit pasaje din documente oficiale ale negocierilor de la Camp David, din vara anului 2000. Pentru prima dată apare posibilitatea de a aprecia “oferta generoasă” a premierului israelian Ehud Barak facută palestinienilor şi motivele pentru care Yasser Arafat a respins-o.
În plus, documentul furnizează analize valoroase asupra marilor obiective pe care Israelul spera sa le obţină la Camp David şi felul în care ambiţii similare îi influenţează politica de azi.
Suplimentul de 26 de pagini, publicat în cotidianul Haaretz, a fost alcătuit de către instituţiile politice şi de securitate ale ţării în ajunul întâlnirii de la Camp David ca un ghid a disensiunilor dintre parţi. Intitulat “Statutul procesului diplomatic cu palestinienii: Puncte de urmat pentru viitorul premier”, documentul a fost din timp realizat pentru alegerile generale din februarie 2001.
Deşi, departe de singurul subiect al negocierilor de la Camp David, acesta este primul document oficial care oferă explicaţii despre ceea ce s-a discutat şi, cu siguranţă, nu poate fi acuzat ca nu simpatizează cu poziţia israeliană.
Documentul a ieşit la lumina după ce a fost prezentat actualului premier israelian Ehud Olmert, cu scopul de a-l pregăti pentru întâlnirea de la Annapolis cu palestinienii. Sub presiunea americană, Olmert a acceptat să reia negocierile pentru prima dată de la eşecul de la Camp David şi să participe la convorbirile de la Taba, câteva luni mai târziu. Este clar că, departe de a-şi revizui punctele de vedere de la Camp David, Olmert a ales să adopte câteva din cele mai dure poziţii ale lui Barak.
Negocierile anterioare din iulie 2000 au vizat încercările lui Barak de a masca toate punctele importante ale conflictului dintre Israel şi palestinieni, care nu au fost atinse prin retragerile israeliene din teritoriile ocupate, prevăzute în acordurile de la Oslo.
Barak, susţinut de preşedintele american din acea vreme, Bill Clinton, l-a obligat pe Arafat - Preşedintele Autorităţii Palestiniene, la atingerea grăbita a stadiului final al negocierilor, chiar dacă liderul palestinian considera că este nevoie de mai mult timp pentru a construi încrederea între cele două parţi. Contrar spiritului înţelegerilor de la Oslo, Israelul şi-a dublat în anii ’90 numărul de aşezări în teritoriile ocupate şi a eşuat în îndeplinirea promisiunilor de retragere totală.
Poate nu surprinzător, documentul israelian nu face referire la cea mai generoasă ofertă din cate au existat în timpul celor şase decenii de conflict israeliano-palestinian: decizia OEP din anii ’80 de a renunţa la cea mai mare parte a teritoriului palestinian şi de a înfiinţa un stat în două teritorii separate, Teritoriul de Vest şi Gaza – doar 22% din Palestina istorică.
Dată fiind marea concesie teritoriala făcută de conducerea palestiniană acum 20 de ani, cum apar acum termenii lui Barak? Documentul arată că Barak a insistat asupra a trei principii de bază pentru a accepta sfârşitul ocupaţiei şi constituirea unui stat palestinian:
1. Aşezările ilegale israeliene vor rămâne cu 80% din colonişti în Teritoriul de Vest, într-o zonă anexată Israelului.
Teritoriul de Vest constituie o bază pentru orice viitor stat palestinian. Conform documentului, aproximativ 8% din teritoriu ar urma să fie anexat Israelului pentru a menţine aşezările. În schimb, palestinienii ar fi compensaţi cu o fâşie mai puţin valoroasă, probabil în deşertul Negev.
Propunerea israeliană cerea rămânerea a 400.000 de evrei în Teritoriul de Vest şi Ierusalimul de Est în comunităţi fortificate, legate de Israel prin şosele care brăzdează întreg teritoriul. Aşezările şi infrastructurile care le susţin s-ar afla în afara limitelor palestiniene, păzite de armată, în zone militare închise, adânc înfipte în Teritoriul de Vest. Toate acestea sunt o reţetă sigură pentru distrugerea viabilităţii viitorului stat palestinian. Lui Arafat i s-a cerut să aprobe un labirint de coridoare israeliene care ar consolida o serie de ghetouri palestiniene cu infăţisare de stat.
2. O mare “zonă de securitate” supravegheată de armata israeliană, ar fi menţinută în Valea Iordanului, pe malul de vest, de la Marea Moarta până la aşezarea israeliană din nord de la Meholah.
O asemenea zonă de securitate există deja, deci nu trebuie să speculăm asupra modului în care va arăta aceasta. Câteva mii de colonişti din Valea Iordanului certifică faptul că această zonă, aproape o cincime din Teritoriul de Vest, a fost deja anexată de Israel de câteva decenii. Majorităţii palestinienilor, în afara celor care efectiv locuiesc în Valea Iordanului, le este restricţionat accesul în zonă. Valea este una din cele mai fertile zone din Teritoriul de Vest, uriaşul său potenţial agricol fiind exploatat în cea mai mare parte de câtre Israel. Privarea palestinienilor de controlul teritorial şi economic al Văii Iordanului ar face din Palestina un stat neviabil.
3. În Ierusalimul de Est, Israelul a pretins masive cedări de teritorii în prelungirea anexării ilegale a părţii din oraş ocupată în 1967.
Israelul a vrut să îşi păstreze aproprierea teritoriilor faţă de coloniile sale ilegale din Ierusalimul de Est, locuite de aproape de un sfert de milion de evrei, în timp ce palestinienii ar fi fost forţaţi să locuiască într-o serie de ceea ce Haareetz numeşte „baloane”.
Menţinerea graniţelor municipale extinse ale Ierusalimului de către Israel ar fi avut două consecinţe devastatoare pentru palestinieni: în primul rând, ar fi izolat oraşul, centru economic si turistic al oricărui stat palestinian, de restul teritoriilor de vest, iar în al doilea rând, marile aşezări de la Maale Adumim şi Har Haoma, construite adânc pe teritoriul palestinian, dar considerate acum de Israel ca facând parte din Ierusalim, ar fi rămas sub guvernare israeliană. Teritoriul de Vest ar fi fost tăiat în două creându-se astfel noi restricţii de circulaţie pentru palestinieni.
În ceea ce priveşte Oraşul Vechi, Israelul a cerut ca părţi ale aşa-numitului „Bazin Sacru” din afara zidurilor, precum si cartierele arăbeşti şi armene să fie anexate Israelului, iar moscheile din Sanctuarul Nobil (cunoscut evreilor drept Muntele Templului) să fie puse sub o autoritate „ambiguă”, care ulterior ar fi fost exploatată, fără îndoială, de cea mai puternică parte, respectiv Israelul. Aceste cereri ar fi făcut ca zonele palestiniene din Ierusalimul de Est să fie încastrate într-un şir de ghettouri, o imagine în oglindă a politicii israeliene în Teritoriile de Vest.
În plus, Israelul a sperat că reuniunea de Camp David va legitima tardiv anexarea din 1967 şi epurările etnice ale unei zone din Teritoriul de Vest, situată aproape de Ierusalim, numită Latrun Salient. În prezent zona a fost transformată de Fondul National Evreu într-o rezervaţie naturală „israeliană” numita Canada Park, cu ajutorul unor donaţii scutite de impozite ale canadienilor.
Scopul global al acestor propuneri „generoase” a fost acela de a le oferi palestinienilor mult mai puţin decât cele 22 de procente ramase din teritoriul lor istoric naţional. Ar fi trebuit să excludă din statul format Gaza şi Teritoriile de Vest, părţi importante din zona municipală extinsă a Ierusalimului, la fel ca şi Latrun Salient, pentru a face loc coloniilor, şi încă 20% pentru o zonă de securitate în Valea Iordanului.
Cu alte cuvinte, li s-a cerut palestienilor să semneze un acord care le-ar fi oferit o suveranitate compromisă deja asupra a nu mai mult de 14% din teritoriul istoric naţional sau ceva foarte similar bantustanelor, care au fost create pentru ei înainte şi după Camp David prin dezvoltarea coloniilor şi anexarea mascată a teritoriului lor prin zidul de demarcaţie.
În schimbul „generozităţii” lui Barak, ce pretenţii au avut palestinienii care au blocat discuţiile şi au arătat adevărata faţă a lui Arafat, aşa cum a fost susţinută pentru mult timp de Barak si Clinton? Ce dovada incriminatoare este citată? Conform documentelor, palestinienii erau dispuşi să satisfacă „nevoile demografice” ale Israelului şi au fost de acord cu modificarea graniţelor. Totuşi, au insistat asupra îndeplinirii a doua condiţii: ca anexarea Teritoriilor de Vest de către Israel să nu depăşească 2,3 % din teritoriu şi ca orice schimb de teritorii să fie bazat pe principiul egalităţii. Se pare că Israelul nu a putut accepta condiţiile lor.
Palestinienii au mai vrut ca ei să deţină autoritatea asupra coridorului care făcea legătura între cele două părţi ale statului lor: Teritoriile de Vest si Gaza, probabil pentru că această punte de legătură să nu poată fi folosită după bunul plac al Israelului. În plus, Arafat a dorit să aibă însemnele obişnuite ale unui stat suveran: armata si controlul asupra spaţiului aerian palestinian. Israelul s-a opus tuturor acestor cereri.
În ceea ce priveşte Ierusalimul, palestinienii au vrut „un oraş deschis” similar cu ceea ce prevedea iniţial Planul de Securitate al Natiunilor Unite din 1947, conectat atât la teritoriile israeliene, cât şi la cele palestiniene.
Palestinienii s-au opus perspectivei de a trai în „baloane” şi au cerut în schimb continuitate teritorială în Ierusalimul de Est. De asemenea, au cerut mare parte din cartierul armean din vechiul oraş, dar în schimb au părut dispuşi să renunţe la cartierul evreu epurat de palestinieni în 1947.
Referitor la celălalt subiect major de dispută, Arafat a dorit ca Israelul să admită că poartă singur responsabilitatea pentru refugiaţii palestinieni din războiul din 1948. Documentele notează însă că palestinienii „au manifestat înţelegere pentru sensibilitatea Israelului faţă de aceasta problemă şi dorinţa de a găsi o formulare care să armonizeze aceste sentimente cu nevoile lor naţionale”. Aceasta sugerează cel puţin că liderii palestinieni erau dornici să ajungă la o înţelegere în privinţa refugiaţilor.
Conform părerilor unor critici, Barak a venit la negocierile de la Camp David cu un sentiment de neîncredere şi a ridicat atât de sus ştacheta încât evreii si palestinienii nu aveau cum să ajungă la o înţelegere. Dar de ce ar fi vrut sau măcar ar fi riscat, Barak să obţină un alt fel de rezultat? Documentul sugerează doua motive legate între ele.
În primul rând, se spune acolo că în paralel cu pregătirea pentru negocierile de la Camp David, Barak lucra la un plan de „separare” în caz că discuţiile ar fi eşuat. Planul a fost gata în iunie 2000, cu o lună înainte de negocieri şi a fost aprobat de cabinet în condiţiile începerii intifadei, în octombrie 2000. Conform spuselor lui Haaretz, planul de separare a lui Barak îngloba toate aspectele vieţii palestinienilor şi urma să fie implementat peste câţiva ani.
Multe din aceste planuri secrete ale lui Barak sunt redate în cartea „Sânge şi religie”, inclusiv faptul că adjunctul ministrului său al apărării, Ephraim Sneh, a desenat o „harta a separării” la scurt timp înainte de Camp David. Shlomo Ben Ami, negociatorul principal a lui Barak, a observat ulterior: „el [Barak] era foarte mândru pentru că harta lui lăsa Israelului aproape o treime din Teritoriul de Vest”. Conform lui Ben Ami, primul ministru a spus, referindu-se la ghetourile pe care intenţiona să le lase palestinienilor: „Uitaţi-vă, acesta este un stat, pe măsura intenţiilor si scopurilor sale”.
După ce Barak şi-a pierdut postul, la începutul anului 2001, el a susţinut public ideea separării unilaterale şi ulterior pe cea a abandonării poziţiilor. Ariel Sharon, mentorul său militar şi succesorul său în funcţia de prim-ministru a fost cu greu convins să-şi abandoneze poziţia radicală şi să se mulţumească cu planul lui Barak. El şi-a dat acordul cu privire la zidul din Teritoriile de Vest - rezultatul logic al separării - in vara anului 2002 şi la abandonarea poziţiilor din Gaza la începutul anului 2004.
Din document reiese clar faptul că Barak şi majoritatea liderilor israelieni au presupus din start că va trebui să îi închidă pe palestinieni în ghetouri sau în bantustane, cunoscute din apartheid-ul sud-african. Eşecul negocierilor de la Camp David le-a oferit pur şi simplu lui Barak şi succesorilor lui pretextul pentru a-şi implementa politicile.
În al doilea rând, documentul atesta că Barak i-a cerut lui Arafat ceva despre care ştia că liderul palestinian nu putea să accepte. Barak nu dorea recunoaşterea formală a Israelului, ci a Israelului ca stat al evreilor.
Acceptarea unei astfel de concesii implică mult mai mult decât probleme de semantică. Presupunea ca Arafat să renunţe la drepturile a doua grupuri etnice, care formau majoritatea covârşitoare a palestinienilor.
Recunoaşterea Israelului că stat evreu ar fi dus la pierderea dreptului - protejat de legislaţia internaţională şi de hotărârile Naţiunilor Unite - refugiaţilor asupra locurilor din care au fost epuraţi etnic de armata israeliană în 1948. Dreptul lor la întoarcere, indiferent dacă era sau nu un proiect rezonabil, a fost sfânt pentru palestinieni de atunci înainte.
De asemenea, recunoaşterea ar fi însemnat condamnarea a mai mult de un milion de cetăţeni israelieni de origine palestiniană la statutul permanent de intruşi marginalizaţi într-un stat etnic care privilegiază drepturile evreilor în dauna cetăţenilor non-evrei. De fapt, lui Arafat i s-a cerut să-şi dea acordul pentru încercările Israelului de a scoate în afara legii demersurile minorităţilor palestiniene pentru transformarea ţării intr-un "stat al tuturor cetăţenilor săi" sau democraţie liberală.
Atât Olmert, cât si ministrul său de externe, Tzipi Livni, au fost informaţi pe scurt despre conţinutul documentului de la Camp David înainte de întâlnirea de la Annapolis cu Mahmoud Abbas, preşedintele de atunci al autorităţii palestiniene. Astfel, este semnificativ că în loc să abandoneze o pretenţie care a dus la sistarea negocierilor de la Camp David, ambii au făcut din recunoaşterea Israelului ca stat evreu o condiţie hotărâtoare a acordurilor, chiar înainte ca cele doua părţi să se întâlnească.
De asemenea, este interesant că, în timp ce Barak nu a fost dornic să divulge cererea pe care i-a făcut-o lui Arafat la Camp David, guvernul Olmert a trâmbiţat în stânga şi în dreapta despre aceasta. De ce aceasta schimbare de atitudine?
Ceea mai probabila explicaţie este că Barak s-a aşteptat ca negocierile de la Camp David să eşueze şi se temea că cererile lui de recunoaştere ar fi putut demasca adevăratele intenţii ale Israelului. Pe de alta parte, Olmert a reuşit să mascheze recunoaşterea Israelului ca stat evreu în suprema formă de testare a seriozităţii palestinienilor în a accepta soluţia celor doua state.
Este o manevră pe care a pus-o la cale anul trecut când voia să întoarcă opinia statelor lumii împotriva mişcării Hamas după victoria acesteia în alegeri.
De fapt, cerinţa Israelului de a fi recunoscut ca stat evreu este o dovadă că el nu este un stat democrat, ci mai degrabă unul etnic care trebuie să-şi apere privilegiile rasiste prin falsificarea datelor referitoare la graniţe şi populaţie. Se prea poate şi ca Olmert să folosească testul recunoaşterii pentru a-l încolţi pe Abbas, un lider palestinian slab si nereprezentativ, ceea ce Arafat a reuşit să evite.
Înainte de întâlnirea de la Annapolis, Livni a declarat: "Trebuie să fie clar pentru toata lumea că Israelul ca stat este teritoriul naţional al poporului evreu." El a adăugat că cetăţenii israelieni de origine palestiniană vor trebui să abandoneze pretenţiile de egalitate în momentul în care conducerea palestiniană va accepta condiţiile Israelului.
Olmert a descris negocierile de la Annapolis în aproximativ aceiaşi termeni. Ele aveau ca scop crearea a doua naţiuni, a spus el: "Statul israelian - naţiunea poporului evreu şi statul palestinian - naţiunea poporului palestinian".
Olmert a subliniat în mai multe rânduri că se teme ca palestinienii să nu îşi dea seama într-o zi că, după eşecul negocierilor de la Oslo şi Camp David, Israelul nu le va da niciodată un statut viabil. Ei s-ar putea astfel decide să urmeze calea luptei sud-africanilor pentru votul democratic nominal într-o ţară democratică.
Olmert a avertizat recent asupra acestui pericol într-o altă ocazie: "Alegerea este între ... un stat evreu pe o parte a teritoriului israelian sau un stat binaţional pe tot teritoriul israelian".
Confruntat cu această perspectivă, Olmert - ca şi Sharon şi Barak înaintea lui - a ajuns la concluzia că Israelul trebuie să-l convingă urgent pe Abbas să renunţe la varianta celor două state. Dar bineînţeles că nu în favoarea a două state democratice sau măcar viabile, ci în favoarea unui stat evreu rasist şi a unuia palestinian de tip ghettou.
Jonathan Cook este un ziarist stabilit în Nazareth - Israel. Cea mai recentă carte a sa "Israelul şi ciocnirea civilizaţiilor: Irakul, Iranul şi planul de refacere a Orientului Mijlociu" va fi publicată luna viitoare. Site-ul său este www.jkcook.net.
Traducere din limba engleză: Stelian Hossu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu