Politica Israelului de a demola casele palestinienilor nu este cu nimic nouă. Încă de la începutul ocupaţiei din 1967, mii de ordine militare israeliene au fost înmânate palestinienilor pentru a-i informa de iminenta distrugere a caselor acestora. Motivele – sau scuzele – pentru această politică distructivă sunt multe: implicare în rezistenţa împotriva ocupaţiei israeliene (cunoscută Israelului ca „teroare”), construcţie ilegală sau pentru „planuri urbanistice” [i.e. când casa veche de câteva decenii şi terenul care o împrejmuieşte stă în drumul unei noi aşezări coloniale evreieşti în Cisiordania sau în Ierusalimul de Est].
Guvernul israelian plănuieşte să demoleze casele palestinienilor care trăiesc în Ierusalim din pricina implicării în atacuri împotriva israelienilor, dar acest lucru de abia dacă produce mirare. Nu din cauză că această măsură punitivă nu ar fi crudă sau inumană, dar din cauză că Israel nu a fost niciodată cunoscută pentru tratamentul excesiv de bun faţă de palestinienii de sub ocupaţie.
Totuşi, Israel continuă să ia lumea de proastă – cel puţin pe palestinieni – când simulează legalitatea în dezbaterea problemei demolării caselor palestinienilor în Ierusalim. Săptămâna aceasta, oficialii guvernului israelian au spus că sunt aproape de a depăşi obstacolele legale necesare în a obţine aprobarea pentru a demola casa lui ‘Ala Abu Dheim, rezidentul din Ierusalimul de Est care a împuşcat opt studenţi ieşiva în martie trecut. Ordinele de a demola casele celor doi care au „arat” prin traficul israelian cu buldozerele lor la începutul acestei luni rămân a fi hotărâte.
Desigur că toţi cei trei bărbaţi au fost omorâţi pe loc de către poliţia israeliană. În nici un moment nu au încercat forţele de securitate israeliene de a prinde bărbaţii şi chiar să le dea o şansă corectă în tribunal, care este procedura obişnuită în ţările democratice. Atitudinea „trage ca să omori” a Israelului a devenit una obişnuită în numele securităţii. Copii care se jucau cu mingea în apropriere de graniţa dintre Gaza şi Israel au fost împuşcaţi şi ucişi din cauză că soldaţii care patrulau au crezut că sunt „terorişti” care încercau să se infiltreze în Israel.
Ideea este că Israel încă se mai simte obligată să folosească justificarea legalităţii când duce până la capăt aceste acte atât de ilegale, deşi în realitate legalitatea este ultimul lucru avut în vedere. Şi până la urmă, în ce ţară civilizată este considerată demolarea casei unui criminal „legală” şi nu o pedeapsă colectivă şi inumană? Când Baruch Goldstein a „pulverizat” cu gloanţe o moschee din Hebron, împuşcând 29 de musulmani îngenunchiaţi în rugăciune, buldozerele israeliene nu s-au înghesuit să-i dărâme casa din aşezarea colonială Kiryat Arba. Când un avion de luptă isrealian F-16 a aruncat o bombă de 500 de livre peste o clădire cu apartamente în Gaza, distrugând casele mai multor familii şi omorând cel puţin 16 oameni, pilotul nu a trebuit să-şi facă griji că familia sa şi-ar putea pierde acoperişul de deasupra capului din cauza groaznicului său act.
Chiar dacă părăsim apele întunecate ale politicilor israeliene/palestiniene, această formă brutală de pedeapsă colectivă este fără precedent în alte părţi alea lumii civilizate, cel puţin, împotriva propriilor cetăţeni. În timp ce atentatorul din Oklahoma City, Timothy McVeigh, care a fost ţinut responsabil pentru moartea a 168 de persoane şi a fost arestat şi mai târziu condamnat la moarte, casa familiei lui încă mai stă în picioare. Pedeapsa a fost distrubuită doar împotriva criminalului; aşa cum ar trebui să fie.
Totuşi, când vine vorba de palestinieni, se aplică standarde diferite. În timp ce Israel pretinde că asemenea măsuri punitive sunt intenţionate ca o măsură de a împiedica viitore atacuri împotriva israelienilor, adevăratul scop este clar şi simplu: de a-i pedepsi pe palestinieni, chiar dacă nu au nici o legătură cu crima.
La o scară mai mare, aceasta este politica adoptată de S.U.A după 11 septembrie 2001. Cu toţii ştim că Israel îşi ia indicaţiile de la S.U.A sau viceversa. După atacurile de la Turnurile Gemene şi de la Pentangon, care au luat vieţile a 3.000 de americani, Statele Unite sau preşedintele George W. Bush şi amicii lui au decis că cineva trebuie să plătească. Cei care au dus la capăt atacurile erau, bineînţeles, morţi iar insesizabilul creier din spatele operaţiunilor este încă în libertate. Acest lucru nu l-a împiedicat pe Bush să forţeze naţiuni întregi să plătească preţul pentru vieţile inocenţilor americani. Au fost ucişi cu miile în bombardările din Afghanistan şi alte mii în Irak iar numărătoarea continuă. Desigur că sunt de luat în calcul şi alţi factori aici, pe lângă scopul, declarat, de a-l prinde pe Osama Bin Laden, în primul rând fiind dominaţia vestică în Orientul Mijlociu. Totuşi, asemănările sunt izbitoare. Când Israel invadează întreaga Fâşie Gaza, omorând sute de civili palestinieni în numele unui singur soldat israelian, este diferit cu ceva faţă de atitudinea plină de exces de zel a lui Bush? Nu prea.
În ultimii patru ani, forţele militare israeliene au făcut raiduri în aproape 1.500 de case din Rafah, în mare parte, ca să închidă tunelele de contrabandă dinspre Egipt şi să creeze o zonă tampon între Gaza şi graniţa egipteană. În acest caz, Israel nici măcar nu s-a deranjat să acţioneze pe căi legale, având în vedere că rezidenţii erau palestinieni cetăţeni ai Gazei [faţă de israelieni-cetăţeni identificaţi ai Ierusalimului] şi, ca şi în toate celelalte argumente israeliene, apărarea securităţii bate orice alt argument.
Ierusalemiţii de est – şi palestinienii ca un întreg – se confruntă în fiecare zi cu aceste pedepse discriminatorii şi rasiste. Doar din cauză că sunt palestinieni şi, în comparaţie, doar pentru că cei care au dus atacurile din 9/11 erau arabi şi musulmani – au fost luate măsuri atât de drastice. În ambele cazuri, fie că a fost administraţia Bush fie guvernul israelian, atitudinea este una de aroganţă şi superioritate. Şi asta doar pentru că sunt Statele Unite şi Israel şi acest lucru le dă undă verde să se poarte cu impunitate. Pentru excese asemănătoare, orice altă ţară cu o mai mică putere de influenţă, ar fi fost criticată sau chiar oprită cu forţa de către aşa-zisa comunitate internaţională. Toţi ne amintim ce s-a întâmplat când Saddam Hussein a decis, prosteşte, să intre în Kuweit şi să îl „ocupe”. Acea ocupaţie nu a durat nici 40 de zile, ce să mai ziceam de 40 de ani.
Când media israeliană comunică că „obstacolele legale” care împiedicau acţiunea de demolare a casei lui ‘Ala Abu Dheim au fost îndepărtate şi demolarea caselor celorlalţi doi palestinieni încă întâmpină „dificultăţi legale”, atunci este clar că totul face parte dintr-un vast plan principal, în general, pentru palestinieni şi, în special, pentru ierusalemiţi. Israel, şi chiar şi America, nu prea îşi face griji asupra faptului că au standarde duble vulgare sau că acţiunile lor sunt văzute ca rasiste.
Nu se justifică actele de violenţă împotriva unui individ, fie el palestinian sau israelian, pentru că este bine ştiut faptul că violenţa naşte mai multă violenţă. Totuşi, în teritoriile ocupate, numai violenţa palestiniană împotriva israelienilor merită reacţii atât de extreme. Nu este doar o pedeapsă pentru familiile celor care au comis atacurile ci un mod de a le aduce aminte palestinienilor că până şi cea mai mică pâlpâire de rezistenţă împotriva Israelului nu va fi tolerată.
Joharah Baker scrie pentru Programul Media şi de Informare pentru Iniţiativa Palestiniană de Promovare a Dialogului Global şi al Democraţiei (MIFTAH).
Sursa: MIFTAH , http://www.miftah.org/
Data publicării: 31 iulie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu