„Luptătorul uitat”: voinţa Nablusului de a trăi (de Frank Barat)

Mulţi palestinieni pe care i-am cunoscut în călătoriile mele prin Cisiordania mi-au spus că dacă vreau să ştiu cu adevărat despre ce este vorba şi ce înseamnă Palestina trebuie să mă duc la Nablus. Majoritatea mi-au mai spus că Nablus este oraşul lor preferat.
După ce am petrecut în această vară 5 săptămâni acolo am înţeles şi de ce.

Venind dispre Ramallah (cu cel mai rapid taxi/serviciu de transport pe care l-am experimentat vreodată) primul lucru pe care îl vezi când ajungi la Nablus este cel mai faimos punct de control al său: Huwara.

Huwara, oamenii săi şi culoarea sa. Galben.

Galben ca sutele de taxiuri şi servicii de transport parcate pe ambele părţi ale punctului de control. Ai nevoie de ele ca să părăseşti oraşul şi să intri în oraş. De la începutul celei de-a doua intifada, intrarea în Nablus cu maşină sau camion este, în mare parte, interzisă. Parcurgi punctul de control pe jos, la dus şi la întors.

Odată aflat într-un service (taxiuri mai ieftine care iau oameni de la o oprire la alta, majoritatea fiind Mercedesuri vechi) durează numai 5 minute să ajungi în vibrantul centru al oraşului Nablus.

De abia după aceea alt lucru te loveşte şi începi să realizezi că Nablus este ca nici un alt loc din Cisiordania.

Centrul oraşului forfoteşte de viaţă. Maşini care se ivesc de nicăieri, oameni care stau la taifas în mijlocul drumului, magazine de falafel la fiecare colţ de stradă, un om vinde cafea şoferilor care staţionează, vânzători de fructe, oameni care îţi fac cu mâna ca să te opreşti pentru pălăvrăgeală, sunete de „bine ai venit, cum te simţi” venind din toate direcţiile. Nablus este non-stop. Auzi, miroşi, guşti şi simţi aici. Toate în acelaşi timp.
Este cel mai bun exemplu de haos controlat pe care l-am văzut până acum.

Oamenii par să trăiască aici. Toată lumea pe care am întâlnit-o zâmbeşte, râde, mă invită la ceai în casele lor, mă întreabă despre ţara mea. Toţi par să fie atât de fericiţi aici. Toţi.

După câteva zile în oraş am început să realizez că acest lucru este numai de suprafaţă. În interior totul este mult mai sumbru. Nablus îmi aduce aminte de un clovn. Zâmbeşte ca să îşi ascundă suferinţa.

Toată lumea este fericită să vadă un străin, un internaţional, deoarece nu mulţi sunt cei care ajung în Nablus. Mergând prin oraş ajungi rapid să realizezi că nu există turism aici. Doar câteva ONG-uri lucrează aici aducând internaţionali ( o naţionalitate în sine în Nablus. Oricine vine din Europa, Statele Unite, Scandinavia... este numit un internaţional) în Nablus. În Marea Britanie, Biroul de Externe şi Commonwealth te sfătuieşte puternic ÎMPOTRIVA călătoriilor în Nablus. Dar de ce? Acesta este un oraş splendid plin de oameni uimitori. Mă chinui să înţeleg.

Oamenii vor să-mi ştie povestea iar eu vreau să o ştiu pe a lor. Vor să ştie de ce lumea i-a uitat iar eu vreau să înţeleg ce li s-a întâmplat. Vor să-şi „dea jos vălul”, să mă lase să intru. Nu pot să refuz şi mă decid să îi filmez. Pentru ca ei să vorbească şi lumea să asculte. Să le dau o platformă pentru a se exprima.

După câteva interviuri îmi devine repede clar că fiecare are o poveste aici.

Bashir îmi povesteşte cum a trebuit să-şi întrerupă pentru o perioadă studiile din cauză că nu îşi mai putea permite. A trebuit să lucreze în Ramallah pentru lungi ore, câştigând doar 20 de şekeli pe zi. Ambii săi părinţi sunt şomeri. Ca aproape 70% din populaţia din Nablus. O creştere imensă comparând cu rata din 1997 (14,2%). De la începutul celei de-a doua intifadă, cetăţenii Nablusului au pierdut 60% din veniturile lor. Majoritatea persoanelor de aici sunt tinere (50% din populaţie având sub 20 de ani) şi foarte bine educate. Totuşi, majoritatea tinerilor de aici sunt fie şomeri fie lucrează în magazine, vânzând orice pot (unele magazine vând alimente, dar şi haine, utilităţi casnice...). Magazinele pot fi deschise până şi la zece ore pe zi fără să aibă un singur client. Nablusianii pur şi simplu nu au bani de cheltuit.

Hakim îmi povesteşte cum, de fiecare dată când aude armata israeliană în toiul nopţii, se trezeşte, se îmbracă şi stă în linişte pe canapea aşteptându-i. Nu din cauză că ar fi vinovat de ceva. Exceptând poate faptul că este palestinian. Nimeni nu este în siguranţă în Nablus în timpul nopţii. Situaţia este extraordinară. Nablus este unul dintre primele oraşe care a primit, acum câteva luni (în jur de noiembrie 2007), o forţă de poliţie palestiniană, dar această forţă de poliţie acţionează numai de la 6 dimineaţa până la miezul nopţii. De la miezul nopţii încolo armata israeliană preia controlul. În fiecare noapte armata israeliană intră în oraş şi în taberele de refugiaţi (Balata, Askar, El Ayn) şi, cu ajutorul megafoanelor, a bombelor sonice şi a armelor, arestează palestinieni, le scotocesc destul de des şi casele, îi bat pe ei şi familiile lor, iar câteodată îi şi omoară. Armata israeliană are „carte blanche” aici. Chiar şi în timpul zilei. Un ofiţer de poliţie mi-a zis că israelienii îi sună câteodată în timpul zilei să le spună că vor fi jos (baza armatei situată în vârful muntelui are vedere asupra oraşului) în câteva minute. Ei eliberează locul de îndată pentru a lăsa armata „să-şi facă treaba”. Atât de simplu este.

Hassan îmi spune că într-o zi a fost arestat în timp ce traversa punctul de trecere Huwara. A petrecut 11 luni în închisoare. Nici în ziua de azi nu i-a zis cineva de ce. Singurul lucru pe care îl ştie este că a fost detenţie administrativă. În fiecare poveste pe care o auzi se iveşte închisoarea. Pentru un bărbat, cetăţean al Nablus, închisoarea este aproape obligatorie. Aproape jumătate dintre rezidenţii bărbaţi din Nablus au trecut prin curtea închisorii. Oricum, ăsta nu este un joc de societate iar aceşti bărbaţi nu sunt doar în vizită, unii dintre ei sunt încarceraţi timp de luni de zile fără să ştie, în primul rând, de ce au fost arestaţi sau când vor fi eliberaţi.

Maroof îmi spune că în timpul primei şi celei de-a doua invazii în Nablus, în timp ce lucra ca voluntar la brigada de pompieri şi la Semiluna Roşie, de doua ori a fost aproape de a fi ucis de către armata israeliană. Ştiau că lucrează ca paramedic. De multe ori a fost Maroof martor la vulgare încălcări ale drepturilor omului de către armată. Ambulanţele nu erau lăsate să-şi facă treaba cum se cuvine şi să salveze oamenii. Mulţi oameni au murit drept rezultat că nu au fost duşi la spital la timp. Lui Maroof şi echipei sale le-a fost interzis odată să părăsească oraşul vechi. Au trebuit să stea acolo timp de 12 zile fără alimente comestibile.

Mai este şi Saed care şi-a pierdut mama în 2002, când a fost asasinată de un lunetist israelian. Este şi Eslam care de două ori a văzut cum armata israeliană îi ocupă casa şi nu poate ieşi afară zile în şir. Este şi Ala, de la Universitatea An Najah (cea mai mare universitate din Cisiordania), care nu poate să doarmă noaptea din pricina coşmarurilor cauzate de multiplele intervenţii şi bătăi ale armatei israeliene din timpul nopţii în oraşul vechi. Este şi Amad care, împreună cu întreaga sa familie, a ajuns la închisoare în 2005 timp de 3 luni.

Şi apoi mai este şi această fetiţă palestiniană, în vârstă de 17 ani, din tabăra de refugiaţi Balata, care în ultima mea zi în Nablus îmi spune, în timp ce împărţeam masa preparată pentru noi de oamenii din tabăra:

„Spune-mi. Care era imaginea ta despre noi înainte să vii aici? Credeai că suntem toţi criminali? Credeai că suntem toţi nebuni? Pentru că am prieteni în Europa care mi-au spus că acolo oamenii cred că suntem toţi criminali şi terorişti. Ştii, mă doare atât de mult când aud astfel de lucruri. Nu suntem nebuni. Sunt oameni buni aici. Adică nu toată lumea este bună. Ca în oricare alt loc. Dar majoritatea dintre noi suntem buni. Oameni simpatici. Vezi mulţi terorişti în camera asta? Toţi îţi părem nebuni? Suntem doar oameni normali care vrem să trăim o viaţă normală. Dar pentru noi viaţa este grea aici. Poţi să le spui adevărul oamenilor tăi, când te întorci în Europa? Poţi să le spui cine suntem cu adevărat, te rog?”

Sunt atât de mişcat încât nu pot să răspund. Tu poţi?


Majoritatea mărturiilor pe care le-am filmat sunt disponibile online pe blogul meu. Nu ezitaţi să le arătaţi şi să le folosiţi.

Frank Barat este membru al Campaniei Solidaritate pentru Palestina -www.palestinecampaign.org - şi al Comitetului Israelian Împotriva Demolării Caselor - www.icahd.org/eng. A contribuit cu acest articol pentru PalestineChronicle.com



Data: 15 septembrie 2008
Sursa: The Palestine Chronicle; http://palestinechronicle.com/

Blogul lui Frank Barat pe care puteţi găsi mărturiile filmate de el: http://lifeunderoccupation.wordpress.com/

Lanterne de contrabandă (de Saleh Al-Naami)

Pentru milioane de musulmani din întreaga lume, celebrarea lunii sfinte a Ramadanului în comfortul propriei case alături de familie reprezintă momentul de a întări legăturile de solidaritate cu palestinienii şi irakienii.

Saleh Al-Naami descrie cum se chinuie Gaza asediată să supravieţuiască lunii sfinte.


Răbdător, aşezat în spatele mesei sale de scris, cu un rând de femei solicitante care curg din biroul său afară în hol, Tareq Qandil, 35, taie nume odată ce împarte mâncare. El conduce o ramură a Societăţii Islamice pentru Corectitudine din tabăra de refugiaţi Al-Maghazi din Gaza, iar această societate dă mii de pachete cu mâncare familiilor sărace într-o zonă în care 20.000 de oameni se zbat să supravieţuiască.

Fiecare familie primeşte în timpul lunii Ramadan o sumă de bani şi câteva pachete cu mâncare. Dar în acest an societatea lucrează mai mult decât de obicei. „Deoarece şi mai multe familii au căzut sub pragul de sărăcie din cauza asediului vom dubla numărul de pachete distribuite. Multe persoane sunt şomere şi astfel depind pe donaţii pentru a supravieţui,” a spus Qandil pentru Săptămânalul Al-Ahram.

Societăţi similare cu cea a lui Qandil au înmugurit prin toată Gaza pentru a suplimenta eforturile Agenţiei Naţiunilor Unite pentru Ajutor şi Reconstrucţie (UNRWA) care, de asemenea, ajută mii de familii nevoiaşe. Între timp şi guvernul eşuat al primului ministru Ismail Haniyeh face tot ce poate. Ministrul pentru afacerile sociale din guvernul Hamas, Ahmed Al-Kurd, spune că ministerul său asigură asistenţă financiară pentru mai mult de 20.000 de familii din Gaza.

„Înţelegem gravele ramificaţii ale blocadei asupra poporului nostru din Gaza, iar guvernul face tot ce poate pentru a face viaţa mai uşoară pentru ei,” a declarat Al-Kurd pentru Săptămânal. Ministerul său îşi coordonează munca de întrajutorare cu organizaţiile de caritate ale căror eforturi sunt indispensabile într-un loc în care proviziile de bază, dacă sunt disponibile, sunt prohibitiv de scumpe.

Doar pentru a ilustra nivelurile de sărăcie, piaţa Al-Zawiya din Gaza este aglomerată în prima zi de Ramadan, dar cumpărătorii spun că majoritatea bunurilor sunt peste posibilităţile lor. Marwan Sawi, un angajat al guvernului, se plânge de preţurile la brânza Gouda pe care cele trei fete ale sale le place să o aibă la masa dinaintea zorilor sau Sohour. După o lungă deliberare se decide să cumpere o bucată pentru fetele lui. Dar salariul său de 1.500 şekeli (380$) de abia dacă ajunge să acopere cheltuielile lunare. De Ramadan va trebui să se împrumute, spune el.

Un negustor, Khalil Zahir, spune că puterea de cumpărare a populaţiei din Gaza a scăzut în mod constant de-a lungul ultimilor doi ani. Dar luna aceasta probabil că este cea mai grea de până acum, observă el.

Cu graniţele de intrare şi ieşire ale Gazei închise este greu de imaginat că situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Ramzi Hayyen, un alt negustor, spune că în ciuda armistiţiului acceptat de Israel şi palestinieni, Forţele de Ocupare Israeliene (I.O.F) încă ţin punctele de trecere ale graniţei închise pentru a se asigura că asediul continuă. „Din cauză că punctele de trecere ale graniţei sunt închise palestinienii trebuie să se bazeze pe marfa de contrabandă introdusă prin tunele. Această marfă tinde să fie scumpă din pricina metodelor şi a indivizilor folosiţi. Bunurile de contrabandă din Egipt erau mult mai ieftie decât bunurile care veneau prin punctele de trecere ale graniţei cu Israel. Dar acum ambele sunt scumpe pentru simplul motiv că nu mai este nimic altceva pe piaţă,” spune Hayyen.

Între timp, Maged Ibrahim este la cumpărături de lanterne de Ramadan pentru cei trei băieţi ai săi. Când vânzătorul îi spune că fiecare lanternă costă 20 de şekeli (5,5$) îşi convinge fiii să le cumpere altceva. Negustorul de lanterne admite că preţul acestora este prea mare. Motivul pentru acest lucru este că lanternele au fost introduse prin contrabandă prin tunele.

Cât despre costul alimentelor, moscheile sunt pregătite să asigure Iftar (mesele de la apusul soarelui) pe gratis pentru familiile cele mai sărace. Ahmed Abu Mosameh, 25, imam la moscheea Al-Ansar din tabăra Al-Maghazi, păstrează legătura cu donatori şi proprietari de restaurante şi deja a aranjat mesele pentru 30 de familii.

La un moment dat situaţia se aştepta să fie şi mai grea. Se zvonea că Israel este pe punctul de a tăia aprovizionarea cu gaz spre Gaza şi astfel se aştepta o penurie de gaz. Spre alinarea multora aprovizionarea cu gaz a continuat. Alaa Zeyada, 27, tocmai ce şi-a umplut butelia cu gaz de la o staţie din apropriere. Merge pe jos înapoi acasă în Berkat Al-Wezz şi transpiră cărând butelia grea în spate. Dar este mulţumit pentru că a găsit gaz în piaţă. Acum familia sa, alcătuită din cei cinci membri, va putea să gătească mesele pentru tot restul lunii. „Nimeni nu vrea să trăiască din mâncare la conservă de Ramadan”, a declarat el pentru Săptămânal.

Între timp, se fac simţite efectele armistiţiului temporar. Familiile care trăiesc aproape de liniile de demarcaţie cu Israel au fost scutite de atacurile obişnuite. În ultimii ani mulţi bărbaţi au trebuit să doarmă departe de casă de Ramadan de frică să nu fie hărţuiţi de I.O.F. Yehia Al-Hakjuri, un locuitor din Al-Qarara, un sat situat aproape de liniile de demarcaţie, spune că este primul Ramadan din ultimii patru ani pe care îl petrece acasă. „Ce plăcere să pot să îmi duc cei trei fii ai mei la moscheea din localitate pentru rugăciunile târzii de noapte de taraweeh sau să petrec timpul cu prietenii pe dealuri înconjurat de viţe de vie şi livezi.” În anii anteriori, soţia sa obişnuia să îi trimită masa de Iftar pe care o mânca afară din casă. Nu s-a simţit niciodată în siguranţă acasă deşi nu este membru în niciun grup de rezistenţă.

Data publicării: 11-17 septembrie 2008, ediţia nr. 914
Sursa: Săptămânalul Al-Ahram, http://weekly.ahram.org.eg/

Gaza cunoaşte cea mai gravă criză umanitară din istoria ei

Situaţia economică palestiniană se degradează inexorabil an după an, şi Fâşia Gaza cunoaşte cea mai gravă criză umanitară din istoria ei, conform unui raport anual al Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (CNUCD) publicat luni, 8 septembrie. Desigur, reluarea ajutorului internaţional în 2007 a permis economiei să nu se mai deterioreze (nivel de creştere nul), după o cădere de 5% în 2006. Dar ar fi căzut şi mai mult pentru al doilea an consecutiv dacă restricţiile donatorilor n-ar fi fost progresiv înlăturate, relevă CNUCD.

În ciuda acestui răgaz, situaţia rămâne extrem de precară şi nu încetează să se degradeze mai ales din cauza restricţiilor de deplasare impuse de către Israel. Produsul Intern Brut pe locuitor reprezintă azi 60% din nivelul pe care îl avea în 1999, nivelul de şomaj trecând de la 21% la 29% în aceeaşi perioadă. Procentul persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei era de 57% în 2006, contra 52% în 2005. « Populaţia nu mai poate respira, ţara este în stare de asediu », se nelinişteşte responsabilul asistenţei palestinienilor de la CNUCD, Mahmud Elkhafif. Un exemplu ilustrează efectele devastatoare ale blocajului : drumul parcurs de un container între Shanghai şi un port israelian costă mai puţin scump decât între acelaşi port şi oraşul Ramallah (Cisiordania), la numai 120 km distanţă.

Situaţia în Fâşia Gaza este încă şi mai dramatică. Exclusă de la reluarea fluxului de ajutor străin în 2007, Fâşia Gaza traversează criza umanitară cea mai gravă pe care a cunoscut-o vreodată. În 2006, 66 dintre gazani trăiau în sărăcie absolută, cu 30 de procente mai mult decât în Cisiordania. Abandonarea activităţilor industriale şi subutilizarea capacităţilor Gazei sunt şi ele alarmante. La sfârşitul anului 2007, « 95% din viaţa industrială a Gazei era în punct mort » şi numărul centrelor de producţie în activitate a trecut de la 3500 la începutul lui 2005 la numai 150, subliniază CNUCD. « Restricţiile impuse libertăţii de circulaţie, la care se adaugă reţinerea din nou a taxelor vamale percepute de către Israel în numele Autorităţii Palestiniene, au agravat o criză financiară persistentă », explică agenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite. Atunci când nu sunt blocate, aceste taxe vamale reprezintă 60 până la 70% din încasările publice : imprevizibilitatea acestei surse de venituri face deci aproape imposibilă orice planificare bugetară.

Eliminarea progresivă a restricţiilor impuse de către Israel libertăţii de circulaţie este deci o condiţie indispensabilă pentru succesul reformei politicii bugetare. Dar pentru a relansa economia teritoriilor palestiniene, terminarea blocajului teritorial, a restricţiilor de circulaţie, demolarea zidului israelian şi creşterea ajutorului internaţional nu sunt suficiente. « Este urgentă întărirea capacităţilor instituţionale ale Autorităţii Palestiniene », preconizează CNUCD.

Organizaţia estimă astfel că Autoritatea Palestiniană ar cunoaşte o rată a creşterii sensibil superioară dacă ar dispune de mijloace mai importante în materie bugetară, comercială, în domeniul politicii muncii sau de o monedă naţională : ansamblul măsurilor propuse ar permite creşterea PIB-ului cu 24% în raport cu nivelul de referinţă prevăzut pentru 2015 şi ar conduce la folosirea integrală a forţei de muncă în 2012. Actualmente, un responsabil al ministerului de finanţe al Autorităţii Palestiniene « dispune de mai puţine instrumente politice decât un primar din Canada sau Elveţia..., nu i se poate cere să restaureze economia cu asemenea instrumente », explică Elkhafif.