vineri, decembrie 30, 2016

Răspunzându-i lui John Kerry




de Jonathan Ofir


Puteți citi aici în original întregul discurs al Secretarului de Stat John Kerry:


Kerry:

„Astăzi, doresc să împărtășesc cu dumneavoastră câteva gânduri sincere în legătură cu o problemă care de zeci de ani a animat dialogul politic aici și peste tot în lume – conflictul israeliano-palestinian. De-a lungul mandatului său, președintele Obama a fost profund devotat Israelului și securității sale și acest devotament i-a călăuzit demersurile pentru stabilirea păcii în Orientul Mijlociu. Aceasta este o problemă la care, așa cum știți cu toții, am muncit intens din funcția mea de Secretar de Stat pentru un motiv simplu: deoarece soluția celor două state este singura modalitate de a asigura o pace justă și durabilă între israelieni și palestinieni. Este singura cale prin care se poate asigura viitorul Israelului ca un stat evreiesc și democratic, trăind în pace și siguranță cu vecinii săi. Este singurul mod prin care se poate asigura libertate și demnitate pentru poporul palestinian. Și este o modalitate importantă de a dezvolta interesele Statelor Unite în regiune.”

Comentariul meu:

Aha, e un conflict, asta sugerează două părți mai mult sau mai puțin egale. Deci, în calitate de „agent onest”, m-aș aștepta la un „devotament egal” față de ambele tabere dacă nu un echilibru egal al puterii. Spuneți că „președintele Obama a fost profund devotat Israelului și securității sale și acest devotament i-a călăuzit demersurile pentru stabilirea păcii în Orientul Mijlociu” – dar nu menționați aceeași preocupare pentru Palestina sau palestinieni. Deci, devotamentul este în primul și în primul rând față de Israel. S-ar putea să avem o problemă aici.

Spuneți că „soluția celor două state este singura modalitate de a asigura o pace justă și durabilă între israelieni și palestinieni.” Bun, să spunem că este o opțiune. Dar de ce este singura soluție? De ce un singur stat democratic nu este o soluție? Pentru că dumneavoastră presupuneți că Israelul trebuie să fie un stat evreiesc. După această logică, dacă Israelul nu este un stat evreiesc, nu poate să existe „o pace justă și durabilă.” Aceasta este o abordare Zionistă, cu siguranță există și alte abordări.

Spuneți că „este singura cale prin care se poate asigura viitorul Israelului ca un stat evreiesc și democratic” – evreiesc înțeleg. Dar democratic? Lăsând la o parte discriminarea instituționalizată a non-evreilor în „Israelul propriu-zis” care ar rămâne neschimbată și posibil chiar înrăutățită de o asemenea „soluție”, chestiunea unei democrații condiționate de purificarea etnică pentru a-i asigura o demografie majoritar evreiască – nu prea poate fi considerată „democratică.” Vă referiți mult mai târziu în discursul dumneavoastră la refugiații palestinieni într-un limbaj mai degrabă vag, chiar mai vag decât cel folosit în inițiativa arabă de pace din 2002 la care v-ați referit și păreți să păstrați și opțiunea ca acești refugiați să nu se întoarcă de fapt în Israel – într-adevăr, astfel de condiționări se află în centrul protecționismului manifestat față de statul evreiesc și se bazează, istoric și principial, pe epurarea etnică și pe „controlul demografic” ca parte din rațiunea sa de a fi. Acest aspect este și el o cauză majoră în discriminarea de care vorbim, la fel și repetatele avertismente în legătură cu acest „sector” al societății și cu iminenta sa „amenințare demografică.” Legea Partidelor împiedică facțiunile politice să se pronunțe împotriva principiului statului evreiesc, împământenind la nivel de instituții acest aspect discriminant. Îmi pare rău, văd caracterul evreiesc, dar nu îl văd pe cel democratic. Dacă vorbiți despre o democrație în VIITOR, atunci mă tem că trebuie să renunțați la „evreiesc.” Ori una, ori alta. Istoria a dovedit că ambele sunt imposibile.

Spuneți că „este singurul mod prin care se poate asigura libertate și demnitate pentru poporul palestinian” – dar am menționat deja o altă posibilitate cât și faptul că statul evreiesc pare să asigure diminuarea libertății și demnității poporului palestinian. Așa că nu sunt de acord, nu sunt de acord că aceasta este singura cale sau că este de fapt o cale.

Mai spuneți că „este o modalitate importantă de a dezvolta interesele Statelor Unite în regiune.” Asta vine la finalul pasajului introductiv și este poate cea mai interesantă frază din întreg paragraful. Aceste „interese ale Statelor Unite în regiune” – care sunt, mai exact? Acesta este, în mod evident, un termen general ce conține multe interese politice, militare și nu în ultimul rând, economice. Problema e că pentru aceste interese sunteți dispuși să asasinați. Așa cum remarca Noam Chomsky, conduceți cea mai extremă campanie teroristă globală cu drone ucigașe ce omoară oamenii care ar putea reprezenta un pericol pentru aceste „interese americane” (și martorii ocazionali). Mă tem că trebuie să privesc aceste „interese” cu un anumit scepticism, atunci când teroarea este folosită pentru a le apăra – mai ales când adesea nu primim descrierea exactă a acestor „interese”, care adesea sunt secrete.

Kerry:

„Vreau să subliniez că există un aspect important aici: slujba mea, mai presus de orice, este de a apăra Statele Unite ale Americii – de a susține și a apăra valorile și interesele noastre pe mapamond. Și dacă ar fi să rămânem nepăsători și știind că făcând asta am permite instalarea unei dinamici periculoase care ar crea un conflict și o instabilitate mai mare într-o regiune în care avem interese vitale, ar însemna că tratăm cu superficialitate responsabilitățile noastre. Din păcate, unii par să creadă că prietenia cu noi presupune ca SUA să accepte orice politică, făcând abstracție de interesele noastre, de pozițiile noastre, de cuvintele noastre, de principiile noastre – chiar după ce am cerut iar și iar ca acea politică să se schimbe. Prietenii trebuie să își spună adevărurile dureroase și prietenia presupune respectul reciproc.

Reprezentantul permanent al Israelului la Națiunile Unite, care nu susține soluția celor două state, a declarat după votul de săptămâna trecută că, citez, „ne-am fi așteptat ca cel mai mare aliat al Israelului să acționeze în concordanță cu valorile pe care le împărtășim” și să își exprime dreptul de veto în legătură cu această rezoluție. Mă simt obligat să răspund astăzi că Statele Unite chiar au votat în concordanță cu valorile lor, exact cum au făcut anterioarele Administrații americane în Consiliul de Securitate.”
  
Comentariul meu:

Spuneți că „slujba mea, mai presus de orice, este de a apăra Statele Unite ale Americii – de a susține și a apăra valorile și interesele noastre pe mapamond.” Da, am înțeles asta, dar deja am vorbit despre interese; și mă întreb care sunt „valorile” unui stat care nu se sfiește să aplice metodele terorismului global sub pretextul „războiului împotriva terorismului.” Găsesc oarecum cinice valorile dumneavoastră. „Prietenii trebuie să își spună adevărurile dureroase și prietenia presupune respectul reciproc”, spuneți. Dar nu mai departe de acum câteva săptămâni, vă plângeați că deși Israelul primește mai mult de jumătate din fondurile americane dedicate ajutorului financiar extern, liderii săi nu vă ascultă. Vă scuipă în față și ce primesc? O mărire de 7 miliarde de dolari pentru următorii 10 ani – de la 31 de miliarde (ultima înțelegere) la 38 de miliarde. Deci, ce spune asta despre sfidarea israeliană și cum rămâne cu spusul „adevărurilor dureroase”? Câtă umilință mai sunteți dispuși să înghițiți în cadrul acestei „prietenii speciale” și al „respectului reciproc”? Acum spuneți „adevărurile dureroase”? În ultima lună a administrației dumneavoastră, chiar înainte să părăsiți biroul?

Spuneți că „reprezentantul permanent al Israelului la Națiunile Unite, care nu susține soluția celor două state, a declarat după votul de săptămâna trecută că, citez, „ne-am fi așteptat ca cel mai mare aliat al Israelului să acționeze în concordanță cu valorile pe care le împărtășim” și să își exprime dreptul de veto în legătură cu această rezoluție. Mă simt obligat să răspund astăzi că Statele Unite chiar au votat în concordanță cu valorile lor, exact cum au făcut anterioarele Administrații americane în Consiliul de Securitate.” Dar nu prea e adevărat, domnule Kerry. Nu ați votat, de fapt. V-ați abținut. Administrațiile anterioare au lăsat să treacă multe rezoluții privind Israelul în Consiliul de Securitate (Reagan de exemplu a lăsat să treacă 21), Barack Obama a făcut cel mai puțin dintre toți președinții de după 1967, a fost de departe președintele american cel mai protector față de Israel. Într-adevăr, așa cum vă lăudați mai târziu, „această Administrație a fost cel mai bun prieten și mai mare suporter al Israelului, dând dovadă de un devotament neclintit în a-i asigura securitatea și a-i proteja legitimitatea.” Vă mândriți cu asta. Dar vă mândriți și cu „votul”, vot care de fapt nu a avut loc, „în concordanță cu valorile americane” – lucru perfect logic, din moment ce aceste „valori” sunt foarte ambigue, mai ales când vine vorba de Israel. Spuneți că trebuie spuse „adevărurile dureroase”, dar când vine vorba să votați, le lăsați pe celelalte țări (pe restul lumii de fapt) să spună adevărurile dureroase sub forma rezoluției UNSC care afirmă un lucru mai mult decât evident: că toate coloniile israeliene sunt ilegale. Îi lăsați pe alții să spună adevărurile alea în timp ce voi vă lăsați pe spate în „neutralitatea” voastră.

Kerry:

„Nu reușesc să își dea seama că acest prieten, Statele Unite ale Americii, care a făcut mai multe pentru a sprijini Israelul decât orice altă țară, acest prieten care a blocat nenumărate eforturi de a delegitimiza Israelul, nu poate să fie loial față de valorile sale – sau chiar față de valorile democratice pe care Israelul afirmă că le susține – și nu poate să apere și să protejeze Israelul cum se cuvine dacă permite ca o soluție viabilă a celor două state să fie distrusă în fața ochilor săi. Și aceasta este cheia rezoluției: votul Națiunilor Unite s-a făcut pentru a proteja soluția celor două state. Pentru asta ne luptăm: pentru viitorul Israelului ca stat evreiesc și democratic, trăind în pace și siguranță alături de vecinii săi. Asta încercăm să păstrăm, pentru binele nostru și al lor.

De fapt, această Administrație a fost cel mai bun prieten și mai mare suporter al Israelului, dând dovadă de un devotament neclintit în a-i asigura securitatea și a-i proteja legitimitatea. În acest moment, vreau să fiu foarte bine înțeles: nicio Administrație americană nu a făcut mai multe pentru securitatea Israelului decât cea a președintelui Barack Obama. Însuși prim-ministrul israelian a remarcat cooperarea noastră militară și la nivel de informații, citez, „fără precedent”. Exercițiile noastre militare sunt mai avansate ca niciodată. Sprijinul nostru pentru scutul antirachetă Iron Dome a salvat nenumărate vieți israeliene. Am sprijinit în mod absolut dreptul Israelului de a se apăra, inclusiv în timpul acțiunilor din Gaza care au stârnit mari controverse.

Încă și încă o dată am demonstrat că protejăm spatele Israelului. Ne-am opus cu putere campaniilor internaționale de boicotare a Israelului, ne-am opus oriunde și oricând i-a fost atacată legitimitatea și am luptat pentru includerea sa în sistemul U.N. În toiul crizei noastre economice și deficitelor de buget, am crescut în mod repetat finanțarea acordată Israelului. De fapt, mai mult de jumătate din întreaga noastră finanțare militară externă merge la Israel. Și în toamna aceasta am încheiat un acord istoric de 38 de miliarde de dolari care depășește orice pachet de asistență militară pe care Statele Unite l-au oferit vreodată vreunei țări, bani care vor fi investiți în sisteme de apărare de ultimă oră și vor susține superioritatea militară a Israelului pentru mulți ani de acum încolo. Atât de mare este sprijinul nostru.”

Comentariul meu:

Spuneți că „nu reușesc să își dea seama că acest prieten, Statele Unite ale Americii, care a făcut mai multe pentru a sprijini Israelul decât orice altă țară, acest prieten care a blocat nenumărate eforturi de a delegitimiza Israelul, nu poate să fie loial față de valorile sale – sau chiar față de valorile democratice pe care Israelul afirmă că le susține – și nu poate să apere și să protejeze Israelul cum se cuvine dacă permite ca o soluție viabilă a celor două state să fie distrusă în fața ochilor săi.”

Dar numai înainte de ultimele alegeri, exact înainte de a avertiza că „vin turmele de arabi să voteze”, Netanyahu și-a asigurat alegătorii că sub nicio formă nu se va stabili un stat palestinian cât este el de gardă. A fost un lucru inconfundabil. Și platforma partidului Likud din 1999, niciodată abrogată, „respinge în mod categoric un stat palestinian”, iar partidul Likud a fost votat din nou în scurt timp, în 2001, și apoi iar și iar și iar. Ce nu e clar? Nu asta vrea „democraticul” Israel? Nu asta a votat publicul? Nu reflectă asta „valorile” reale ale Israelului? Spuneți că „această Administrație a fost cel mai bun prieten și cel mai mare suporter al Israelului, dând dovadă de un devotament neclintit în a-i asigura securitatea și a-i proteja legitimitatea.” Mă întreb adesea în legătură cu această „protejare a legitimității.” De ce are nevoie de atât de multă protecție? Oare pentru că lumea o urăște? Sau pentru că de fapt legiferează o politică ilegală?

Spuneți „am sprijinit în mod absolut dreptul Israelului de a se apăra, inclusiv în timpul acțiunilor din Gaza care au stârnit mari controverse.” A, da. În timpul acelor 51 de zile de moarte și distrugere din 2014, Obama ținea mereu prim-planul accentuând „dreptul Israelului la autoapărare”, drept pentru care a trebuit să masacreze peste 550 de copii și să bombardeze familii întregi. Se aflau în calea autoapărării sale.

Spuneți „ne-am opus cu putere campaniilor internaționale de boicotare a Israelului, ne-am opus oriunde și oricând i-a fost atacată legitimitatea” – așa e, v-ați opus protestelor populare care încearcă să sancționeze Israelul pentru violarea sistematică și instituționalizată a legii internaționale, boicoturile fiind o formă de exprimare protejată prin lege, dar legile anti-BDS ce acționează împotriva Primului Amendament vă mătură țara la fel ca în Franța, Marea Britanie sau Canada. Toate astea în numele „valorilor israeliene”. Nu cred că e ceva cu care să te mândrești dar văd că dumneavoastră domnule Kerry o faceți.

„Și în toamna aceasta am încheiat un acord istoric de 38 de miliarde de dolari care depășește orice pachet de asistență militară pe care Statele Unite l-au oferit vreodată vreunei țări, bani care vor fi investiți în sisteme de apărare de ultimă oră și vor susține superioritatea militară a Israelului pentru mulți ani de acum încolo. Atât de mare este sprijinul nostru.” Da, Kerry, așa este. Mai degrabă, sprijin necondiționat. Admonestați Israelul, dar când ar trebui să luați măsuri nu o faceți, ba îi mai dați și bani ca să vă plângeți apoi că nu vă ascultă.

Păi știi ceva domnule Kerry, mie mi-a cam ajuns cu discursul matale, nu te mai ascult. Am și eu o limită.



Motivul pentru reacția isterică a Israelului la rezoluția Consiliului de Securitate al U.N.


                                      Benjamin Netanyahu



de Yousef Munayyer


De săptămâna trecută suntem martorii unei desfășurări unice de evenimente, unele lipsite de precedent, altele nu chiar, care a adus problema Palestina-Israel înapoi în prim-plan. Vinerea trecută, Statele Unite s-au abținut asupra rezoluției 2334 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, permițându-i astfel să fie aprobată în momentul în care celelalte 14 țări membre ale consiliului au votat în favoarea sa.

Limbajul rezoluției privind coloniile nu aduce nimic nou. Națiunile Unite – și întreaga lume – au înțeles că a Patra Convenție de la Geneva se aplică teritoriului pe care Israelul l-a ocupat în 1967 și că astfel, coloniile civile sunt ilegale. De fapt, până și consiliul legislativ israelian a înțeles asta în 1967. Israelienii s-au gândit că dacă ar putea coloniza Cisiordania sub paravanul armatei, ar putea susține că nu violează stipularea convenției ce interzice transferul populațiilor civile proprii în teritoriile ocupate. De aceea, inițial, le-au numit „așezări paramilitare”, stabilite printr-o divizie a armatei. Odată ce a devenit clar că lumea nu îi va presa în legătură cu asta, au renunțat la paravan și au încălcat legea internațională pe față construind, finanțând și subvenționând zeci de colonii care aveau să se extindă pentru a cuprinde sute de mii de coloniști israelieni.

Ce este unic în limbajul rezoluției 2334 este reflectarea disperării absolute privind perspectiva soluției a două state la acest conflict. Această soluție nici nu a devenit o rezoluție a Consiliului de Securitate până la epoca lui George W. Bush. Acum, la sfârșitul mandatului succesorului său, această rezoluție afirmă în mod deslușit că o asemenea soluție este în pragul morții din cauza coloniilor israeliene.

Înmormântarea iminentă a soluției celor două state poate fi explicația pentru pasiunea din spatele observațiilor Secretarului de Stat american John Kerry în discursul de alaltăieri în care a criticat coloniile și a spus că Washingtonul nu poate permite ca soluția celor două state „să fie distrusă înaintea ochilor noștri”, susținând că nu există „alternativă viabilă.” A fost o tentativă de a-și face ieșirea din scenă înainte de a începe jocul învinuirii în cărțile de istorie. Kerry a fost cât se poate de clar, dacă israelienii vor să omoare pacea cu coloniile este alegerea lor. Într-adevăr, este o alegere pe care au făcut-o deja.

Eu cred că soluția celor două state e moartă. Nu cred că este posibilă și mă îndoiesc că majoritatea observatorilor onești cred acest lucru. Aproape două treimi dintre palestinienii ce trăiesc în teritoriile ocupate – cifra cea mai mare atinsă vreodată la această întrebare – nu cred că este posibilă această soluție din cauza expansiunii coloniilor israeliene. Dar lumea a pretins că încă este în viață, parțial pentru că nu este pregătită să confrunte realitatea morții sale. Această prefăcătorie a ajutat la mascarea și apărarea colonizării israeliene: câtă vreme exista speranța pentru soluția a două state, nu mai era atâta nevoie de a exercita presiune asupra Israelului în legătură cu coloniile din moment ce ar fi urmat să fie desființate (cel puțin majoritatea dintre ele) pentru a crea un stat palestinian viabil. Acest pretext privind statutul „temporar” al coloniilor i-a permis Israelului să adâncească ocupația din ce în ce mai mult. Dar teatrul din jurul soluției celor două state necesită actori dispuși să își joace rolurile. Administrația Obama a făcut-o în timpul celor opt ani ai săi, dar administrația Trump ce va prelua puterea este complet în afara scenariului.

Toate manifestările lui Trump sugerează că acesta va îmbrățișa complet dreapta israeliană cu accente extremiste. Acele voci au jubilat cel mai puternic la victoria lui Trump – atât de mult încât echipa sa a trebuit să le potolească nițel. În vara care a trecut, campania lui Trump a introdus cel mai anti-palestinian limbaj prezent vreodată pe o platformă americană de partid și numirea lui David Friedman în funcția de ambasador al Statelor Unite în Israel susține coloniile israeliene – nu doar retoric ci și financiar. Friedman a ajutat la direcționarea a milioane de dolari printr-o organizație pe care o conduce către o colonie israeliană din Cisiordania.

Viitorul președinte al SUA nu are de gând să simuleze. În loc să facă ceea ce au cerut de atâta timp avocații păcii – ca banii americani să facă ceea ce zice gura americană, stopând ajutorul financiar către Israel câtă vreme intră în conflict cu politica Statelor Unite și cu legea internațională – pare că Trump va pune gura americană acolo unde sunt banii americani, abandonând prefăcătoria opunerii față de politicile de apartheid ale Israelului.

Cum ar putea restul lumii, inclusiv europenii și palestinienii, să meargă mai departe cu șarada dacă Statele Unite ale Americii, țara care ar trebui să conducă negocierile, nu o mai face? E simplu, nu poate. Asta înseamnă că era Trump va furniza în sfârșit certificatul de deces al soluției celor două state. Când se va întâmpla asta, rezoluția 2334 va fi considerată autopsia. De lucrul acesta se tem cel mai mult liderii israelieni care răspund cu isterie. Nu se tem de uciderea soluției celor două state – ei se mândresc tot mai mult cu asta. Dar se tem că vor fi considerați vinovați pentru moartea sa, pentru că ei știu că în secolul 21 singura alternativă acceptabilă este egalitatea pentru toți într-un singur stat.

Răspunsul israelian a fost o campanie de pârjolire a pământului, amenințând cu represalii de tot felul și în toate direcțiile. Cel mai important a fost, totuși, atacul direct la adresa președintelui Obama. Președintele american ce își încheie mandatul este tratat de oficialii israelieni ca și când ar fi anti-israelian în ciuda faptului că Obama le-a dat mai mulți bani decât oricare președinte de dinaintea sa și în ciuda faptului că până săptămâna trecută nu a permis să treacă prin Consiliul de Securitate nicio rezoluție critică la adresa Israelului, chiar dacă predecesorii săi au permis multe, numai Ronald Reagan permițând 21. Reagan chiar a găsit o modalitate de a susține condamnările asediului israelian asupra Beirutului și bombardării capitalei libaneze în anii 80, în timp ce Obama a tăcut mâlc în Consiliul de Securitate când Israelul a ucis 551 de copii în atacul din 2014 asupra Gazei asediate.

Adevărul este că mulți din Israel nu au avut niciodată încredere în președintele Obama din cauza a ceea ce este. Barack Hussein Obama, al cărui al doilea prenume este adesea accentuat în conversațiile de pe marginea acestei tărășenii, este văzut ca cineva incapabil să înțeleagă povestea Israelului. Deși Netanyahu nu o spune direct, ecourile dinspre dreapta israeliană, atât în Israel cât și în SUA, au vehiculat narativa că Obama trădează Israelul și poporul evreu.

Am auzit asta în timpul hiperventilației provocate de declarația lui Obama care spunea că frontierele din 1967 ar trebui să fie baza soluției celor două state, ceea ce era oricum politica americană dintotdeauna. Dar remarca articulată de gura lui Obama a fost întâmpinată cu isterie de liderii israelieni, unii dintre aceștia numind acele frontiere „granițele Auschwitz”, adoptând o frază pe care diplomatul israelian Abba Eban a popularizat-o la sfârșitul anilor 60 pledând împotriva retragerii din noile teritorii cucerite. Am auzit-o și când oameni ca Elie Wiesel atacau diplomația nucleară a Washingtonului în legătură cu Iranul, numind-o anihilaționism conciliant. Netanyahu a caracterizat în mod obișnuit diplomația lui Obama față de Iran încadrând-o în două contexte: cel al împăciuirii naziștilor de către Neville Chamberlain la München și cel al poveștii biblice a Esterei. Astăzi auzim de la Netanyahu ce revoltător este ca Obama să susțină o rezoluție care spune că Ierusalimul de Est ocupat este ocupat, chiar dacă evreii coloniști își aprind acolo lumânările de Hanukka.

Aceste narative sunt produsul unui trend care s-a amplificat de la sfârșitul Războiului Rece. Din momentul în care „imperiul răului” a dispărut, Israelul și-a făcut griji că asta se va întâmpla și cu utilitatea sa pentru Statele Unite, care s-a dezvoltat din cauza geopoliticilor Războiului Rece. Am început să auzim despre o nouă bipolaritate globală, promovată cu strășnicie de Bernard Levy, între Vestul iudeo-creștin și islam. După 9/11, această abordare a căpătat amploare și vocile dreptei israeliene au găsit o mare utilitate în ea.  Imediat după 9/11, Netanyahu a spus mai întâi că „e foarte bine” înainte să spună că „eh, nu chiar bine” dar că va „întări relația dintre cele două popoare ale noastre.”


De la 9/11 încoace, „iudeo-creștinii” și musulmanii au devenit categorii tot mai rasializate, adesea propulsate de voci de dreapta care au plasat Israelul în linia întâi a bătăliei cu islamul și au căutat să alunge orice critică la adresa tratamentului israelian aplicat palestinienilor, forțând o viziune de tipul „cu noi sau împotriva noastră.” Astăzi suntem martori la niște acuzații de trădare rasială aduse lui Barack Hussein Obama (iată din nou numele).

Așa că nu ar trebui să surprindă pe nimeni că israelienii se aliniază cu îndrăzneală alături de președintele ales Trump, a cărui carieră politică a fost lansată prin insulta „birtheristă” că primul președinte negru care are un nume cu o rezonanță ciudată nu este cu adevărat unul de-al nostru.

Netanyahu este oglindirea lui Donald Trump. Reacțiile pe care le vedem astăzi din partea dreptei israeliene, care nu vin doar din partea vocilor oficiale din Israel dar și dinspre sistemul tot mai dominant pro-israelian din Statele Unite, reflectă dublarea unei viziuni asupra lumii anti-multiculturale și anti-egalitare. Sunt ultimele convulsii disperate ale unei viziuni corupte care poate că le oferă aderenților săi câțiva ani la putere, dar care, fără îndoială, a pierdut viitorul.




joi, decembrie 29, 2016

Și prizonierii politici sunt ființe umane



Tratamentul Israelului impus prizonierilor politici palestinieni este adesea trecut cu vederea. Oare nu merită măcar același tratament de care beneficiază criminalii condamnați?

Basel Ghattas, membru arab israelian al Knessetului, anchetat în legătură cu acuzația de a fi strecurat pe furiș telefoane mobile prizonierilor politici palestinieni.


de Gideon Levy


Dacă Israelul ar fi fost o națiune a justiției și egalității, Walid Daka ar fi fost eliberat din închisoare acum un an. Dacă Israelul ar fi fost o țară care și-ar fi onorat angajamentele internaționale, ar fi fost eliberat cu mai mult de doi ani în urmă. Dacă Israelul ar fi fost o națiune omenoasă, Daka ar fi fost eligibil pentru învoiri și pentru a da telefoane din închisoare. Dacă Israelul ar fi înțeles toate acestea, nu s-ar mai fi angajat într-o denigrare sălbatică a membrului Knessetului Basel Ghattas. Și dacă Ghattas le-ar fi strecurat telefoane „Prizonierilor Sionului” sau prizonierilor mișcărilor clandestine ale vremii, ar fi fost considerat un erou național.

Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Nimic din toate acestea nu s-ar putea întâmpla în 2016 în Israel, unde arabii sunt urâți. Daka a stat în închisoare 31 de ani în condiții inumane și între timp Knessetul vrea ca serviciul de securitate Shin Bet să determine „gradul de pericol” prezentat de Ghattas – un nivel nou al josniciei.

Ghattas a încercat să reclame tratamentul nedrept al prizonierilor politici care în Israel sunt închiși în secțiile de maximă securitate. A făcut-o într-un mod presupus ilegal. Dacă Israelul i-ar fi tratat cum se cuvine, Ghattas nu ar fi acționat în felul acesta curajos, pripit și disperat. Ilana Hammerman și prietenii săi, care strecoară pe furiș copiii palestinieni în Israel pentru a gusta câteva zile dintr-o viață altfel decât sub ocupația din Cisiordania încalcă și ei legea și acțiunile lor sunt admirabile. Dar pentru sistemul israelian de instigare la ură – o combinație de politicieni (aproape toți) și mass-media (aproape toată) – Ghattas a transmis „mesaje cifrate” și naționalistul purtător de cuvânt al Knessetului a avut nerușinarea de a-l numi „terorist”.

Soarta lui Daka este și mai înnebunitoare. În 1986, a fost condamnat sub acuzația că ar fi făcut parte din celula care l-a răpit și ucis pe soldatul Moshe Tamam. Daka a negat acuzațiile. Dacă ar fi fost un evreu care ar fi ucis un palestinian, ar fi fost eliberat în câțiva ani, asta dacă ar fi fost adus în fața instanței judecătorești. Și dacă ar fi fost un asasin, ar fi făcut 18-24 de ani și ar fi fost eliberat cu ceva timp în urmă. Dar Daka nu este un terorist evreu sau un palestinian din teritorii sau un asasin. Este un prizonier politic arab-israelian.

Nimeni altcineva din închisorile israeliene nu a fost oprimat în felul în care au fost el și încă alți 14 prizonieri de dinainte de Oslo. Fără sentințe reduse, fără învoiri, fără grațieri, fără telefoane, fără tocmeli, fără vizite conjugale. Treizeci și unu de ani. „Telefoanele nu mai au discuri, anvelopele nu mai au camere de aer, suntem aici de dinainte să cadă Zidul Berlinului și timpul stă în loc pentru noi”, scria Daka acum 11 ani. De atunci încolo, timpul a stat mereu în loc pentru el.

În săptămâna în care trebuia să fie eliberat, în 2014, mă aflam în casa familiei sale din Baka al-Garbiyeh: o stradă fusese pavată în onoarea sa, elevii puseseră vizavi de casa sa un indicator pe care scria „Huriya – Libertate”, sute de tricouri fuseseră imprimate cu o poză cu el și mama lui, s-au cumpărat mii de lumânări și artificii și dulciuri. Și apoi Israelul a decis că n-are chef să-l elibereze. E greu de descris ce transformare emoțională a cauzat această decizie în oraș.

Acum, fratele său As’ad a fost arestat sub suspiciunea că ar fi fost implicat în povestea cu strecurarea telefoanelor. Weekend-ul trecut, As’ad m-a sunat supărat în privința unor suspiciuni false, potrivit spuselor sale, în legătură cu fratele său care a fost mutat la izolare.

Daka și tovarășii săi prizonieri pe motive de securitate sunt ființe umane. Unii dintre ei sunt luptători pentru libertate. Alții sunt prizonieri politici. Toți sunt închiși fără proces. Și toți au fost pedepsiți aspru. Lucrurile acestea tind să se piardă în mijlocul tuturor incitărilor la ură împotriva lor.

L-am întâlnit pe Daka o dată în închisoare. Este o persoană impresionantă, dar nu asta are relevanță. Și membrii familiei sale sunt oameni. Mama sa în vârstă de 88 de ani, Farida, visează de mult să își strângă fiul în brațe. Cel mai probabil nu se va întâmpla asta. Este grav bolnavă și lui Daka nu i s-a permis să dea un telefon pentru a-și lua adio de la ea. Fratele său își dedică viața luptei pentru a-l elibera.

Acești prizonieri nu merită măcar același tratament de care beneficiază orice criminal din Israel? Nu ar trebui ca tentativa stângace a lui Ghattas de a sparge cruda izolare impusă de Israel acestor prizonieri să stârnească un dram de simpatie și înțelegere? Un strop de omenie? Ceva?



Nu, Isus nu era un colonist evreu. Era un rabin pentru drepturile omului.




de Bradley Burston


Dacă Isus ar fi fost în viață astăzi, trăind în Țara Sfântă, unde l-ați căuta?

Pun întrebarea aceasta din cauza unei ședințe a Comitetului Aliaților Creștini ai Knessetului. Unul dintre cei care au luat cuvântul a fost autorul, istoricul și fostul ambasador al Israelului la Washington, Michael Oren, un legiuitor novice și membru al coaliției de guvernare a lui Benjamin Netanyahu.

Oren a fost citat ca declarând în fața comitetului că dacă Isus ar fi trăit astăzi ar fi fost privit ca un colonist evreu din Cisiordania.

„Relațiile dintre SUA și Israel merg până la legăturile spirituale”, a spus Oren, citat de către Jerusalem Post.

„Dumnezeu vorbește o singură limbă și aceea este limba în care țipăm unii la alții pe holul de alături.”

„Isus, Maria și Ioan Botezătorul ar fi considerați coloniști evrei în Betleem” a continuat acesta, adăugând că „avem o misiune sfântă de a ne asigura că statul evreiesc rămâne puternic și preaiubit.”

Pentru moment haideți să lăsăm la o parte conceptul potrivit căruia Dumnezeu vorbește o singură limbă – ebraica cea cu volum ridicat și toleranță scăzută și să analizăm scenariul schițat de Michael Oren, întrebarea despre ce ar fi făcut Isus dacă ar fi trăit în zilele noastre.

Eu cred că dacă Isus ar fi trăit azi aici, s-ar fi simțit ca acasă. Nu confortabil. Nu în pace. Dar cât se poate de acasă. Vorbim, până la urmă, de un om care a fost crescut într-o Țară Sfântă ce trăia umilirea, neorânduiala, proasta guvernare, distrugerea proprietății, vărsarea de sânge, dezintegrarea familială forțată, aruncarea în temniță fără proces, temerile mistuitoare, negarea profund impregnată și religiozitatea falsă a ocupației.

Unde ați căuta un asemenea om?

Ați putea să-l căutați pe rabinul Predicii de pe Munte. L-ați putea căuta pe credinciosul care predică o doctrină radicală a non-violenței. Zilele acestea, l-ați putea găsi în Susya. Nu în colonia evreiască întemeiata în anii 80, ci în mult, mult mai vechiul sat palestinian. În satul palestinian ai cărui locuitori au fost evacuați din casele lor, prăduiți de pământurile lor, atacați fizic de coloniști și strămutați cu forța într-un loc în care acum sunt amenințați în permanență cu demolarea integrală a caselor și cu expulzarea în masă la ordinele liderilor coloniști date oficialilor ocupației care îi slujesc.

L-ați putea găsi în satul palestinian Susya pentru că Isus nu era un colonist evreu. Era un rabin pentru drepturile omului. L-ați putea găsi muncind împreună cu sătenii. L-ați putea găsi luptând împotriva ocupației israeliene. L-ați putea găsi ținând piept autorităților care au făgăduit să demoleze satul în ciuda a orice – în ciuda atenționărilor din partea Departamentului de Stat al SUA și implicării personale a reprezentanților tuturor celor 28 de state membre ale UE cu consulate la Ierusalim.

L-ați putea găsi opunându-i-se mizerabilului adjunct al ministrului apărării, Eli Ben-Dahan, același Ben Dahan care i-a descris la un moment dat pe palestinieni drept „bestii inumane”. Ne-am putea aștepta ca Isus să răspundă cu har și pasiune și fapte declarației incredibil de orwelliene făcute de Dahan în fața Knessetului în aceeași zi în care Michael Oren a vorbit despre Isus colonistul evreu:

„Nu a existat niciodată un sat arab numit Susya. Este un șiretlic oportunistic necinstit al grupurilor de stânga pentru a prelua controlul asupra Zonei C construind structuri permanente”, o referire la cele 60 de procente ale Cisiordaniei aflate sub control complet civil și de securitate israelian și unde palestinienilor li se refuză în mod constant permisele de construcție chiar dacă au trăit pe pământul lor de generații și au acte de proprietate asupra pământului.

În zilele acestea, ne-am putea aștepta ca Isus să se simtă exact ca acasă. Răsturnând mesele preoțimii religios-politice corupte până în măduva oaselor. Adresându-se nevoilor sociale tot mai acute, hrănindu-i pe săraci și alinându-i pe suferinzi. Întorcând celălalt obraz în loc să scoată un ochi pentru ochi. Iubindu-și aproapele, vecinul.

Zilele acestea ne-am putea aștepta să-l găsim pe Isus în Susya, laolaltă cu B’Tselem, cu Breaking the Silence, cu Adalah, cu All That’s Left — Anti-Occupation Collective, cu Combatants for Peace, cu Ta’ayush, cu Peace Now. Și da, poate mai ales cu Rabinii pentru Drepturile Omului.



miercuri, decembrie 28, 2016

Rezoluția UN este o picătură de speranță într-un ocean al întunericului și-al disperării


E limpede ca lumina zilei acum: lumea consideră coloniile o crimă. Toate coloniile și toată lumea.

                           Benjamin Netanyahu și Yuval Steinitz, foto: Olivier Fitoussi


de Gideon Levy


Pe 29 noiembrie 1947, Consiliul General al Națiunilor Unite a votat în favoarea stabilirii unui stat evreiesc (lângă un stat arab) pe pământul lui Israel. Șaizeci și nouă de ani mai târziu, pe 23 decembrie 2016, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a votat încercând să-l salveze. Rezoluția 2334 care a fost aprobată vineri este adierea unei vești bune, o picătură de speranță în oceanului întunericului și al disperării din ultimii ani.

Exact când părea că totul  merge din ce în ce mai prost – cu ocupația tot mai adâncită susținută tot mai tare de Statele Unite, cu Europa luând-o la galop înspre dreapta – a sosit taman de Hanukkah o rezoluție ce aprinde o lumânare subțirică. Exact când părea că cei răi vor rămâne victorioși, iată că au sosit Noua Zeelandă și încă alte trei țări și au făcut lumii un cadou de Crăciun.

Așa că, mulțumim Noua Zeelandă, Venezuela și Malaezia. Adevărat, bradul de Crăciun pe care ni l-au adus, cu toate luminițele sale colorate, va fi înlăturat în curând; Donald Trump deja așteaptă la ușă. Dar amprenta va rămâne. Până atunci, această benchetuială temporară e o bucurie, în ciuda mahmurelii preconizate.

Desigur, trebuie să-l luăm la rost pe președintele Barack Obama: acum te-ai trezit să faci ceva? Și trebuie să tragem lumea de mânecă: dar cu acțiunile concrete cum rămâne? Însă este imposibil de ignorat decizia Consiliului de Securitate care decretează că toate coloniile sunt ilegale prin natura lor.

Prim-ministrul Benjamin Netanyahu n-are decât să-și cheme înapoi ambasadorii, iar mâna sa dreaptă, ministrul Yuval Steinitz n-are decât să țipe că rezoluția este „nedreaptă”. Iar liderul opoziției Isaac Herzog n-are decât să bolborosească „trebuie să luptăm împotriva acestei decizii cu toate mijloacele.” 

Dar nu există pe lumea asta persoană cu conștiință care să nu se bucure. De asemenea, nu există niciun israelian cu bun simț care să cadă în plasa propagandei care numește rezoluția ca fiind „anti-israeliană”, o definiție pe care mass-media din Israel s-a grăbit să o adopte – cu slugărnicia-i tipică, desigur.

Această decizie a adus Israelul cu picioarele pe pământ. Toate coloniile, inclusiv din teritoriile care au fost anexate, inclusiv din Ierusalimul de Est, desigur, reprezintă o violare a legii internaționale. Cu alte cuvinte, sunt o infracțiune. Nicio țară din lume nu gândește altfel. Întreaga lume gândește la fel – toți așa-zișii prieteni ai Israelului și toți așa-zișii săi dușmani – în mod unanim.

Cel mai probabil, instrumentele de spălare pe creier din Israel dimpreună cu mecanismele de reprimare și negare vor încerca să submineze decizia. Dar când Statele Unite, Marea Britanie, Franța, China și Rusia se unesc într-o declarație atât de clară, e greu de contracarat.

Așa că n-aveți decât să spuneți „întreaga lume e împotriva noastră.” N-aveți decât să urlați ca din gură de șarpe „antisemitism, antisemitism!” N-aveți decât să întrebați „Dar cu Siria cum rămâne?” Când se trage linia, rămâne adevărul limpede ca lacrima: coloniile sunt o crimă. Lumea crede că acestea sunt o crimă. Toate coloniile. Și toată lumea crede asta.

E adevărat, lumea nu mișcă un deget pentru a face ca aceste colonii să fie înlăturate, dar poate că într-o zi se va întâmpla. Totuși, va fi prea târziu, va fi prea târziu în momentul acela.

Rezoluția 2334 distinge în mod artificial între Israel și colonii, prin faptul că este adresată coloniilor, nu ocupației. De parcă vinovați de Amona ar fi doar coloniștii ei, nu toți israelienii. Această viclenie demonstrează faptul că lumea continuă să trateze Israelul cu indulgență și ezită să ia măsuri împotriva sa așa cum a făcut, de exemplu, în privința cuceririi Crimeii de către Rusia.

Dar israelienii care nu locuiesc în Amona, care nu au fost niciodată acolo, care nu au niciun interes real în legătură cu viitorul său – pare-se toți israelienii – trebuie să se întrebe: chiar merită? Toate astea pentru câțiva coloniști pe care nu îi cunosc și nici nu prea vor să îi cunoască?

Rezoluția 2334 este mai întâi de toate pentru urechile israelienilor, ca o alarmă de ceas care se asigură că te trezește la timp, ca o sirenă care îți spune să te duci în adăpostul antiaerian. E adevărat, rezoluția nu are valoare concretă; e adevărat, noua administrație americană promite să o șteargă.

Dar două întrebări nu pot fi trecute sub tăcere: de ce palestinienii nu merită exact ceea ce merită israelienii și cât mai poate o țară, cu toată puterea lobby-ului său, a armelor și a tehnologiei, să ignore lumea întreagă? În prima zi atât de Crăciun cât și de Hanukkah, ne-am putut bucura, chiar și pentru o clipă, de dulcea iluzie că rezoluția 2334 va stârni aceste întrebări în Israel.



duminică, decembrie 25, 2016

Crăciunul în Palestina


       Walled Shaath, bebelușul cu numărul 2.000.000 din Gaza


Crăciunul este sărbătorit cu entuziasm de mulți palestinieni de toate religiile. Mii de musulmani și creștini se adună în fiecare an în jurul bradului de Crăciun din piața Manger a Betleemului pentru a marca nașterea lui Isus Hristos, pe care mulți localnici îl descriu cu bucurie străinilor ca pe „cel mai faimos palestinian din istorie.”

„Ne place să sărbătorim împreună deoarece nu avem multe momente frumoase sau de bucurie” spun musulmanii palestinieni. „Sărbătorile islamice le petrecem cu familiile, nu ieșim afară. Așa că atunci când vine Crăciunul este și momentul musulmanilor pentru ieșit și sărbătorit.” Mulțimile se adună, mănâncă ciocolată și beau sahlab (o băutură fierbinte făcută dintr-o orhidee rară) și privesc spectacolul. „Trebuie să sărbătorim, pentru că sărbătoarea denotă neclintire, devotament, arată că suntem aici. Este un mesaj de sfidare a ocupației brutale.”

Ziua de Crăciun este marcată de fapt de trei ori în Betleem. Până în 25 decembrie, catolicii se roagă și intonează cântece, după care urmează o procesiune în ajunul Crăciunului, de la Ierusalim până la biserica Nașterii Domnului din Betleem. Grec-ortodocșii, care reprezintă majoritatea creștinilor din Palestina, sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie. Apoi urmează și parada armenească pe 18 ianuarie.

Căldura cu care este întâmpinat Crăciunul reflectă relația bună dintre arabii creștini și musulmani din teritoriile palestiniene ocupate. Dar Crăciunul este și un simbol puternic pentru palestinieni, fiind o ocazie în care pot atrage atenția unei lumi distrase asupra ocupației israeliene. Câtă vreme orașul păcii, Betleem, este împresurat de ziduri, pacea însăși este împresurată de ziduri.




Betleemul a devenit un ghettou. Cei 220.000 de locuitori ai săi sunt înconjurați de 19 colonii israeliene, 100.000 de coloniști și peste 30 de bariere fizice (excluzând blocajele temporare). Zidul de separație, un șir de plăci de beton înalte de aproape 8 metri ranforsate în partea de sus cu plasă metalică și presărate din loc în loc cu câte un turn de control separă familiile palestiniene, distruge valoarea terenurilor și este considerat ilegal de Curtea Internațională de Justiție. De asemenea separă orașul Betleem de Ierusalim, locurile de naștere și moarte ale lui Isus Hristos.

Toți palestinienii, indiferent de credință, se confruntă cu o severă lipsă a mobilității, acces limitat la servicii de bază și o rată foarte ridicată a șomajului, ca rezultat direct al ocupației. Palestinienii din Cisiordania trebuie să o ia pe rute montane ocolitoare și să treacă prin văi precum Wadi Al-Nar și prin nenumărate blocaje israeliene pentru a ajunge la Betleem. Locuitorii Ierusalimului au un acces mai ușor, dar și ei trebuie să treacă prin umilința punctelor de control. Este mult mai ușor pentru turiștii creștini să își viziteze locurile sfinte decât pentru localnicii care trăiesc aici de generații după generații. Și anul acesta, la fel ca în ceilalți ani, mii de familii creștine nu vor putea să își viziteze rudele din Cisiordania sau din Gaza; nu vor putea să viziteze locurile sfinte din Nazareth sau locul botezului Domnului la râul Iordan. Țara Sfântă a devenit una exclusivistă. Într-adevăr, există o persecuție religioasă, dar cei persecutați sunt musulmanii și creștinii palestinieni.

În Fâșia Gaza, bombardamentele și blocada asupra circulației mărfurilor și a oamenilor cauzează niște condiții de viață intolerabile. Majoritatea creștinilor din Gaza nu au voie să intre în Ierusalim. Din cauza blocadei, gazanii nu primesc permisiunea de a părăsi Fâșia decât în cazul unor urgențe medicale și chiar și așa nimic nu le garantează că vor primi aceste permise – un sfert dintre bolnavii de cancer ai Gazei nu primesc permise pentru a ieși din Fâșie și a primi tratament medical. Autoritățile israeliene refuză să dea permise creștinilor palestinieni din Gaza cu vârste între 12 și 30 de ani pentru a-și vizita locurile sfinte. Cisiordania și Ierusalimul se află la doar 100 de kilometri, dar pentru gazanii blocați de restricțiile israeliene ar fi putut la fel de bine să se afle în altă emisferă.

Două milioane de suflete trăiesc în Gaza, cifră marcată anul acesta prin nașterea bebelușului Walled Shaath, în Rafah. Micuța Fâșie de numai 365 km/pătrați este una dintre zonele cu cea mai mare densitate de pe planetă, undeva la 5.100 de locuitori pe kilometru pătrat. Dintre aceștia, doar 1300 dintre ei sunt creștini. Înainte de ocuparea Gazei de Israel în 1967 erau 10.000 de creștini, însă numărul lor a scăzut tot mai tare. Pentru mulți creștini palestinieni, permisiunea de a vizita Cisiordania sau străinătatea de sărbători poate fi rara lor oportunitate de a-și începe o viață nouă. „Blocada este o problemă iar cealaltă este amenințarea unui alt atac israelian. Cine ar vrea sa îndure bombardamentele Israelului o dată la 12 luni sau la 2 ani?”




În ultimii ani, creștinii palestinieni au făcut eforturi pentru a-și face suferința cunoscută în ochii lumii creștine. S-au format un număr de grupuri creștine palestiniene care promovează drepturile palestinienilor și luptă împotriva ocupației, dar în general, creștinii din SUA cel puțin, sunt cei mai fervenți suporteri ai guvernului israelian. Creștinii din Palestina se simt neînțeleși. Le este greu să înțeleagă că lumea creștină nu știe că ei există, că sunt invizibili pentru biserica vestică.

Deși comunitatea creștină din Palestina s-a micșorat, deși unii sunt îngrijorați că generațiile lor ar putea fi ultimele, există un grad de optimism – unul care emană din credința lor. Există disperare și speranță în același timp. Într-un anumit sens, Crăciunul îi amintește comunității că nașterea unui copil, deși nu pare capabilă să amenințe un imperiu și să schimbe lumea, exact aceasta este povestea. Nașterea unui copil face toată diferența.

joi, decembrie 22, 2016

O generație sub asediu: suferința copiilor palestinieni





de Rifat Odeh Kassis


Copiii palestinieni sunt la fel ca toți ceilalți copii; și ei au drepturi și nevoi. Ceea ce îi distinge de alți copii este situația cu care se confruntă în fiecare zi: trăiesc sub ocupația militară care le afectează fiecare aspect al vieții. Cea mai importantă nevoie a lor este ca aceste drepturi să le fie garantate: dreptul la viață, dreptul la libertate (inclusiv libertatea de a nu fi supuși violenței și discriminării), dreptul la liberă mișcare, dreptul la o educație și o îngrijire medicală adecvată, etc.

Violările drepturilor palestinienilor și copiilor palestinieni de către Israel s-au înmulțit tot mai tare de-a lungul anilor și sunt însoțite de o escaladare a măsurilor opresive din partea autorităților israeliene. Aceste măsuri includ uciderile extrajudiciare ale copiilor palestinieni, rănirea acestora, arestările, folosirea nelegitimă a forței împotriva civililor, construirea de colonii pe pământ palestinian privat confiscat, demolarea caselor lor și dezrădăcinarea copacilor lor, asta ca să numim câteva.




Și atacurile coloniștilor s-au înmulțit în multe sate palestiniene și nimeni nu poate uita atacul prin incendiere comis de coloniștii evrei israelieni asupra a două case din satul palestinian Duma, atac în care bebelușul Ali Dawabshe și ambii săi părinți au fost uciși de foc.

În ciuda criticii internaționale venind dinspre aproape toate țările față de politica israeliană de colonizare, Israelul continuă să asigure securitate, servicii administrative, locuințe, stimulente financiare, educație, locuri de joacă și îngrijire medicală pentru mai mult de 600.000 -700.000 de coloniști ce locuiesc în mod ilegal în coloniile din Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est. Și atacurile soldaților israelieni împotriva protestelor săptămânale organizate de civilii palestinieni în zonele amenințate de expansiunea coloniilor continuă. Aceste atacuri sunt cuplate cu confiscarea de pământ și demolările de case, o realitate frecventă în Ierusalim și diferite părți ale Cisiordaniei, mai ales în Zona C. Asemenea agresiuni au dus la arestarea sutelor de civili palestinieni, inclusiv a copiilor.

Forțele armate israeliene continuă să aresteze cu brutalitate copii suspectați în general de a fi aruncat cu pietre, luându-i de acasă în toiul nopții, interogându-i fără să se afle de față un membru al familiei sau un avocat și obligându-i, în majoritatea cazurilor, să semneze mărturisiri în ebraică, o limbă pe care nu o înțeleg. Aproape toți copiii palestinieni sunt expuși la cel puțin o formă de maltratare sau tortură și este clar pentru apărătorii drepturilor copiilor că tratamentul abuziv al copiilor ce intră în contact cu sistemul de detenție militară este generalizat, sistematic și instituționalizat pe parcursul întregului proces – începând cu momentul arestului până la acuzarea copilului și eventuala condamnare și pronunțare a sentinței. Mărturiile obținute de la copiii prizonieri dezvăluie că experiența comună a multor copii implică transportarea la centrul de interogare cu mâinile și ochii legați, într-o stare de spaimă și de privare de somn. Cei mai mulți dintre ei vor fi supuși practicilor brutale, crude, inumane, tratamentului umilitor sau pedepselor, care, în unele cazuri, înseamnă tortură, potrivit Convenției Drepturilor Copilului (CRC) și Convenției Împotriva Torturii. Sistemul israelian de detenție militară este conceput pentru a controla și oprima palestinienii. Existența a două sisteme juridice bazate pe rasă și naționalitate – sistemul de detenție militară aplicat palestinienilor și sistemul civil aplicat cetățenilor israelieni – subliniază natura discriminatorie a așa-zisului sistem de „justiție” implementat de autoritățile israeliene în Cisiordania. În vreme ce copiii coloniștilor sunt judecați în sistemul de justiție juvenilă al Israelului și în general eliberați pe cauțiune, copiii palestinieni acuzați de contravenții similare sunt judecați în tribunale militare care refuză eliberarea copiilor pe cauțiune.




Se estimează că aproximativ 10.000 de copii palestinieni ce trăiesc în prezent în Ierusalim sunt nerecunoscuți de autoritățile israeliene și nu au acte de identitate. Acestor copii li se refuză drepturile de bază cum ar fi accesul la educație și îngrijire medicală, printre alte lucruri. Potrivit legii israeliene, un copil palestinian nu primește automat un act de identitate dacă are doar un părinte ce este rezident al Ierusalimului de Est. În schimb, părinții vor primi „o notificare de naștere” pentru copilul lor și apoi trebuie să facă o cerere separată pentru înregistrare. Pentru a se califica la înregistrarea copiilor, palestinienii trebuie să demonstreze periodic că centrul vieții lor se află în Ierusalim, o politică intrată în vigoare în 1995 și care solicită ca rezidenții permanenți să dovedească mereu că locuiesc între granițele municipale ale Ierusalimului și să prezinte în mod regulat documentație care să ateste acest lucru. Acest proces necesită colectarea tuturor actelor care leagă diversele domenii din viața familiei de granițele municipalității. Și deși această colectare minuțioasă e demoralizantă și consumatoare de timp, aceste acte mai degrabă mundane au devenit markeri ai identității lor sau, cum s-a exprimat cineva, „dovada existenței”.




Blocada instaurată de Israel asupra Gazei continuă să aibă consecințe grave asupra populației civile și a împiedicat reconstruirea a 17.000 de blocuri de locuințe distruse sau deteriorate sever în timpul războiului din 2014. Pentru palestinienii din Gaza, unde 43% din populație au sub 14 ani, ofensivele militare israeliene nu sunt ceva nou. În 2006 două operațiuni militare israeliene au ucis 143 de copii; în 2008 și 2009, 385 de copii; în 2012 încă 33 – 561 de copii omorâți în șase ani. Potrivit DCI-Palestine, Ahmad Tawfiq Ahmad Abu Jami, un băiat de 8 ani din Khan Younis, a supraviețuit unui număr de 5 ofensive militare israeliene. În iulie 2014 Ahmad a fost ucis de un bombardament care a omorât 25 de membri ai familiei sale, dintre care 18 erau copii.

Copiii palestinieni trăind în teritoriile palestiniene ocupate au mereu sentimente de teamă și nesiguranță. Când trupele de soldați israelieni înarmați până în dinți invadează satele palestiniene în miezul nopții, sentimentele de siguranță și bine ale copiilor sunt înlocuite de cele de spaimă și izolare. Această experiență traumatică încalcă principiul călăuzitor al acționării în cel mai bun interes al copilului așa cum scrie în Convenția UN privind drepturile copilului.




Suferința copiilor palestinieni este o criză de o urgență particulară în cadrul violărilor drepturilor umane ce caracterizează viața sub ocupație. Nu este suficient să înțelegem situația actuală și variatele politici care modelează și determină viața copilului palestinian de astăzi, ci e nevoie să depunem eforturi și să luptăm din greu pentru a schimba această situație. Schimbând situația copiilor palestinieni, îmbunătățindu-le prezentul și oferindu-le speranță pentru viitor, am putea ajuta la găsirea unei soluții pașnice la acest conflict prelungit.

Încă există o șansă de a rezolva acest conflict pe cale pașnică, dar pentru asta, comunitatea internațională trebuie să se pronunțe cu curaj pentru pace. Întrebarea noastră pentru frații și surorile noastre din bisericile de astăzi este: sunteți dispuși și capabili să munciți alături de noi pentru a reinstaura libertatea noastră? Libertatea noastră va fi singura fundație durabilă pentru ca atât palestinienii cât și israelienii să trăiască în pace, dreptate, siguranță și dragoste.


* Rifat Kassis este actualul comisar general al DCI  (Defense for Children International) în regiunea MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord).



La douăzeci și nouă de ani, Hamas s-a maturizat




de dr. Daud Abdullah


Aniversările reprezintă de obicei un moment propice atât pentru sărbătoare cât și pentru autoreflecție. Este și cazul celei de-a douăzeci și noua aniversare a Mișcării Islamice de Rezistență (HAMAS). În ciuda multelor obstacole, inclusiv asasinarea liderilor săi fondatori de către Israel, mișcarea a devenit una dintre cele mai formidabile forțe politice din Palestina.

Pe măsură ce se apropie de al treilea deceniu, rămâne totuși o prăpastie uriașă între idealurile sale și realitățile de astăzi. Ocuparea și confiscarea pământului de către Israel continuă nestingherită. La fel și detențiile, torturările și uciderile extrajudiciare ale palestinienilor ce se petrec aproape în fiecare zi. La fel și încercările statului Zionist de a schimba caracterul Ierusalimului ocupat.

Nedescurajată de toate acestea, Hamas a rămas, spre meritul său, dedicată aceluiași țel proclamat în decembrie 1987, de a elibera Palestina ocupată. Acestea fiind spuse, niciuna dintre realizările sale nu poate eclipsa ori ascunde enormele dificultăți cu care se confruntă mișcarea naționala palestiniană mai largă. În ultimii zece ani nu s-a făcut niciun pas înspre atât de întârziata reformare a Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO). Lucru care este puțin probabil să se întâmple în viitor dacă cea mai mare facțiune a sa – seculara Fatah – nu își rezolvă problemele interne și nu se reconciliază cu Hamas, care după 29 de ani încă nu a devenit un membru al PLO cu drepturi depline.

După cum se prezintă lucrurile, lupta pentru conducerea Fatah nu mai este o simplă problemă internă. O solicitare din partea Cvartetului Arab – Egipt, Arabia Saudită, Iordania și Emiratele Arabe Unite – ca președintele Mahmoud Abbas să-l reprimească pe fostul său consilier Mohammed Dahlan în rândurile Fatah a fost respinsă categoric. De la respingerea propunerii Cvartetului, Abbas a fost efectiv marginalizat.

Lupta tot mai aprigă din interiorul Fatah pare că a lucrat în avantajul mișcării Hamas. Ambele părți aflate în conflict și-au abandonat ostilitatea față de mișcarea islamistă și au adoptat ceea ce poate fi descris cel mai bine ca principiul „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.”

În vreme ce facțiunea lui Abbas din cadrul Fatah a invitat-o pe Hamas la recenta cea de Șaptea Conferință și le-a permis reprezentanților acesteia să ia cuvântul la ceremonia de deschidere, Dahlan a egalat gestul recunoscând public că Hamas „a fost supusă opresiunii în Gaza” și că „Fatah ar fi trebuit să accepte rezultatele alegerilor din 2006 și să-i ofere puterea [lui Hamas].”

Oricât ar putea fi privit acest lucru ca o apărare a pozițiilor sale din trecut, Hamas nu ar trebui să privească aceste schimbări de atitudini ca pe un motiv de a sărbători și a se mândri. Negrăbindu-se să emită judecăți, trebuie să se lămurească dacă aceste deschideri sunt sincere sau sunt motivate de faptul că Abbas se simte amenințat.

Acum 13 ani, răposatul președinte Yasser Arafat a fost forțat să îl numească pe Abbas prim-ministru în circumstanțe similare. Autocratul Arafat a încercat până în ultima clipă să-i limiteze puterile. A încercat, fără succes, chiar să introducă o clauză care să îi ofere ultimul cuvânt asupra numirilor cabinetului.

Această lovitură împotriva lui Arafat a fost instigată de inamicul său de odinioară, Ariel Sharon, care era atunci noul prim-ministru al Israelului. Sharon a convins administrația Bush că liderul palestinian se opunea reformelor cerute de „planul american”. Elliot Abrams își amintește că după ce înțelegerea a fost făcută și Abbas a fost instalat în funcția de prim-ministru, George W. Bush l-a sunat pe președintele egiptean Mubarak, pe regele Abdullah al Iordaniei și pe prințul moștenitor Abdullah al Arabiei Saudite să îi informeze că „planul american” va fi dezvăluit și că are nevoie de ajutor acum că Arafat nu îi mai stătea în cale. El a pretins că instalarea unui prim-ministru palestinian credibil cu puteri reale – Abbas – era o condiție necesară pentru dezvăluirea „planului american” privind statul palestinian.

Așa cum știm acum, planul lui Bush era o escrocherie diplomatică și visul unui stat palestinian a rămas neîmplinit. Chiar și cu puteri prezidențiale, Abbas nu a reușit nici măcar să împiedice valul de expansiune israeliană a coloniilor pe pământ palestinian, ce să mai vorbim de stabilirea unui stat funcțional. Încercările curente de a-l izola și marginaliza politic amintesc de ceea ce i s-a făcut lui Arafat. Repet, circumstanțele sunt izbitor de similare.

Totuși, în loc să folosească aceste evoluții tulburătoare pentru a marca rapid puncte politice este important ca Hamas să folosească ocazia celei de-a douăzeci și noua aniversare pentru a iniția un dialog pe termen lung. După toate sacrificiile martirilor și suporterilor săi trebuie să demonstreze că s-a maturizat cu adevărat asigurând predominanța intereselor naționale față de cele ale mișcării.

Așa cum a muncit pentru a păstra speranțele și aspirațiile unei întregi generații, Hamas trebuie să facă un pas mai departe și să muncească pentru a obține unitate națională, reforme instituționale și capacități îmbunătățite de a pune capăt ocupației israeliene.

O declarație a mișcării pentru a marca aniversarea cu numărul 29 i-a reafirmat devotamentul față de aceste țeluri. A accentuat că oricât ar prețui unitatea, includerea și valorile democratice, nu este pregătită să își compromită credințele fundamentale sau țelurile pe care și le-a propus în decembrie 1987.

Împlinind vârsta de 29 de ani, Hamas trebuie să meargă acum mai departe de nevoile supraviețuirii și să se concentreze pe scopurile strategice ale fondatorilor săi. Măcar atât merită din partea succesorilor cei care și-au dat viețile pentru cauză.



luni, decembrie 19, 2016

Un Crăciun mohorât evocă dezastrul ce s-a abătut peste Betleem





de Gideon Levy și Alex Levac


Pe măsură ce 2016 se apropie de sfârșit, Betleemul este un oraș trist. Melancolia este atotpătrunzătoare – în magazinele de suveniruri cu obloanele trase, în prăvăliile deschise dar care sunt goale, în hotelurile fără oaspeți, în ochii abătuți ai localnicilor. E adevărat că după-amiaza piața de legume și fructe forfotește și traficul este aglomerat. Orașul a fost împodobit cu ornamente de Crăciun și luminițele sale strălucesc colorat în noapte. Dar în rest, nu se întâmplă mare lucru.

Poliția locală care dirijează traficul lângă piață creează iluzia unei normalități și aparența unei suveranități. Dar iluziile sunt spulberate la vederea zidului care sufocă orașul la capătul străzii principale și la vederea coloniei Har Homa – o suburbie evreiască impusă orașului – rășchirată pe dealul din apropiere.

Betleemul este ocupat și sufocat. Lucru observabil mai ales în sezonul Crăciunului, când se simte contrastul dintre ce ar putea fi acest oraș frumos, locul de naștere al lui Isus și la ce a fost redus. Anul viitor va marca jubileul dezastrului care s-a abătut asupra sa.


                          Betleem sau ghettoul lui Moș Crăciun cum i se mai spune


Posibil cel mai trist loc din oraș este hotelul în care am stat weekend-ul trecut: Jacir Palace, fostul Intercontinental, aparenta bijuterie a coroanei tuturor hotelurilor din Betleem. O clădire din piatră cu o frumoasă fațadă ornamentală, vastul hotel are o piscină mare, suficiente spații publice, săli de bal și amfiteatre pentru conferințe, apartamente și birouri, cafenele, baruri și restaurante – și este un imens pustiu. Holuri lungi și mute care nu duc nicăieri, spații nemaifolosite de mult. Un hotel de cinci stele cu peste 200 de camere care se descompune.

Nu e nimic mai descurajant decât un hotel gol. Mai erau doar încă trei clienți în afară de noi: un palestinian din Ramallah și un cuplu arab din Haifa. Bufetul de la mic-dejun era abundent, dar mesele erau goale. O agenție de turism din Nazareth a făcut o ofertă pentru trei nopți cu micul-dejun inclus, în săptămâna cu Crăciunul pentru 1.050 de șecheli (275$) de persoană, dar e foarte puțin probabil să se umple chiar și la prețul acesta.

E ușor de imaginat cum ar putea arăta acest hotel: plin de turiști din toate colțurile lumii, oameni de afaceri, pelerini înstăriți și israelieni în weekend-uri.

Dar, oricât ar fi de rău, nu este cea mai groaznică perioadă a sa. Acum aproape 50 de ani, în martie 2002, armata israeliană a invadat orașul ca parte a operațiunii Defensive Shield. IDF-ul a ocupat hotelul pentru cinci luni și și-a încartiruit trupele acolo. Probabil atunci a fost ultima dată când hotelul nu a mai avut nicio cameră liberă. De atunci a fost reparat și renovat, dar niciun suflet nu poate fi zărit.

Afară, strada Yasser Arafat a devenit șoseaua Hebron, principala arteră a orașului, care îl traversează de la nord la sud. În stânga hotelului, Mormântul lui Rachel este ascuns de zidul de separație, pârjolit și murdar de la demonstrațiile furioase ce au avut loc aici. În nord este Al-Aida, una dintre cele mai înghesuite și mai cumplite tabere de refugiați ale Cisiordaniei. O parte din copiii și adolescenții ei au fost uciși sau răniți în anii recenți, când au provocat soldații din turnul fortificat ce păzește Mormântul lui Rachel și se ițește peste casele lor. În ultimele câteva luni, între cazemata armatei și uriașa „cheie a reîntoarcerii” din metal, instalată deasupra intrării în tabăra de refugiați – de-a lungul gardului cimitirului local – s-au împrăștiat cantități mari de gaz lacrimogen, s-au tras multe gloanțe și s-a vărsat deloc puțin sânge. Toate acestea la doar câteva sute de metri de hotelul Jacir Palace, unde tăcerea absolută domnea într-un weekend de decembrie.


                                        Incursiune militară în tabăra Al-Aida


Am fost acolo ca să particip la o conferință internațională a Kairos Palestina, o mișcare palestiniană creștină care se concentrează pe componentele religioase ale luptei împotriva ocupației. Tema acestei conferințe anuale era „Credință, sumud (statornicie) și rezistență creativă.” Evenimentul ce s-a întins pe două zile a fost prezidat de fostul ministru al afacerilor Ierusalimului din cadrul Autorității Palestiniene, Hind Khoury; pastorul palestinian Mitri Raheb a ținut discursul de deschidere. Un oaspete nu a ajuns, dr. Isabel Phiri, teolog al World Council of Churches căruia i s-a interzis intrarea în Israel pe motiv că WCC sprijină boicotarea Israelului.

Secretarul general al WCC, pastorul Olav Fykse Tveit, un norvegian, căruia i s-a permis accesul în Israel, a vorbit și el la eveniment. Afrontul adus colegului care a fost întors de la aeroport și mânia resimțită de organizația sa erau palpabile în cuvintele sale, deși a fost reținut, așa cum îi șade bine unui preot norvegian. Activiștii WCC cu flanelele lor maro sunt un lucru obișnuit în Betleem, stând din zori până în seară la punctul de control 300, pentru a observa situația permanentă de acolo. Acesta este vastul, dezagreabilul punct de control unde mii de muncitori care au permise de intrare în Israel sunt umiliți în fiecare dimineață. Observatorii comunică bisericilor lor abuzurile sesizate: acesta este păcatul lor.


                                                Punctul de control 300


Dar conferința Kairos Palestina a debordat și de optimism și speranță, așa cum ne putem aștepta de la clerul creștin. Cântăreți și o orchestră au cântat imnuri religioase emoționante în limba arabă, după ce au intonat „Biladi, Biladi”, imnul național palestinian. Și unul dintre cântăreți a fost absent. A fost arestat pe drumul către Betleem la punctul de control căruia i se spune „container” ce separă secțiunea sudică a Cisiordaniei de secțiunea nordică. „Vocea sa a rămas la punctul de control”, s-a exprimat poetic moderatorul.

Preoți creștini în robe și mitre au umplut primele rânduri; printre ei s-a remarcat fostul patriarh latin al Ierusalimului, îmbătrânitul și venerabilul Michel Sabbah.

Dimineața fac o plimbare pe strada Arafat, scăldată în soare. M-am aflat pe strada aceasta în martie 2002, în miezul asediului prelungit impus de IDF asupra orașului. La vremea aceea scriam: „Așa arată orașul reocupat de IDF: Principalele străzi sunt pustii și presărate cu dărâmături. Tancuri atotputernice tronează la toate intersecțiile. Toate ușile, ferestrele și porțile sunt ferecate. Străzile sunt imprimate de urmele șenilelor. Mașinile lovite de tancuri zac strivite pe marginea drumului. Cabinele telefonice, stâlpii electrici și indicatoarele rutiere – toate sunt distruse. Pietre, cărămizi, obiecte casnice, cauciucuri arse, boilere ruginite și instalații electrice vechi , toate zac în drum, poate rămășițele unor plăpânde eforturi de rezistență...Tăcerea mormântală care s-a lăsat peste oraș este întreruptă din când în când de focurile de armă. Uneori mai răsună un bubuit mai puternic...Peisajul amintește de Sarajevo în 1993.”

De atunci, sigur, lucrurile s-au schimbat. Nu sunt soldați israelieni, nici tancuri, numai zidul, Har Homa – literalmente „dealul zidului” – și depresia. Dimineața zilei de vineri, ziua de odihnă a musulmanilor, și atmosfera orașului evocă o dimineață de Sabat din Israel. O aură de calm. Totul te face să te simți ca fiind în străinătate – greu de crezut că la mai puțin de o oră de mers cu mașina se află Tel Avivul. Folosirea șechelului este un indicator concludent al celui care deține controlul aici, al celui ce este suveran. Un turist din Venezuela plătește un vânzător ambulant din tabăra de refugiați Deheishe cu o bancnotă imprimată cu un chip ce seamănă cu cel al poetului Shaul Tchernikhovsky. Există ceva mai ciudat?

Aceste scene străine, într-o superbă dimineață de vineri sunt cele care te fac să te întrebi: ce naiba face Israelul aici? Cu ce drept continuă el sa controleze viețile oamenilor de aici? Cu ce drept?


                                            Piața Manger, foto Alex Levac


Piața Manger, lângă biserica Nașterii Domnului, mișună de turiști. Grupuri de pelerini din Ghana și Filipine, din Rusia și Columbia se răspândesc în biserica ce se află sub restaurare. Foarte puțini pelerini rămân peste noapte în Betleem, spre supărarea proprietarilor de hoteluri, a vânzătorilor și negustorilor ambulanți. În portbagajul unui Opel vechi, cu un generator pe capota acestuia, un bărbat prepară vată de zahăr roz. Rotește bățul și prepară și mai multe și mai multe gheme de vată înfășurate în plastic, pe care le atârnă de mașină. Nu cred că prea multe dintre dulciurile acestea vor fi vândute astăzi în orașul ăsta trist.

În restaurantul Afteem Al-Yafawi, un loc turistic ce declară cu mândrie că a fost întemeiat în 1948, un an încărcat, o masă alcătuită din humus, salată, falafel și o doză de Sprite te costă suma incredibilă de 15 șecheli (3,95 $). Și iată și restaurantul Peace Center, un suvenir al zilelor deziluziilor care se transformă rapid în trecut, devenind niște amintiri șterse.