sâmbătă, iunie 25, 2016

ORIGINILE CELEI MAI RASISTE LEGI ISRAELIENE



de Orly Noy

Cea mai draconică lege a Israelului a fost inițiată de guvernul actual dominat de aripa de extremă-dreapta, dar eșafodajul acesteia a fost construit cu mult timp în urmă, de către aripa stângă israeliană.

Reem Bedran, mamă a trei copii, căsătorită din 2000. Foto: Shiraz Grinbaum/Activestills.org



Cu o majoritate de 65 de voturi, Knessetul a aprobat săptămâna trecută o extensie a legii Cetățeniei și a Intrării în Israel (Ordinul Temporar) care împiedică reunificarea familială a palestinienilor. Desigur, familiile evreilor sunt libere să trăiască, să se unească și să se reunească după cum vor.

Ca întotdeauna, pretextul pentru aprobarea unei legi atât de aspre, care le interzice cetățenilor palestinieni ce locuiesc în Israel sau în Ierusalimul de Est îndrăgostiți de palestinieni din Teritoriile Ocupate (Cisiordania, Gaza), să nu mai vorbim de cetățeni sirieni, libanezi sau iranieni, să locuiască împreună cu cei pe care îi iubesc în țara lor, este cel legat de securitate.

Dacă e să ne luăm după ce spune Wikipedia, legea a fost creată „în urma atacurilor sinucigașe din 2000 în timpul celei de-a Doua Intifade, săvârșite de teroriștii palestinieni împotriva israelienilor”. Însă componenta rasistă este suficient de subtilă încât legea a fost catalogată drept ordin temporar și deci Knessetul trebuie să o extindă în fiecare an.

Astfel încât, anual, suntem siliți să privim farsa binecunoscută în care oficialii noștri discută și cântăresc cu atenție avantajele și dezavantajele legii și, inevitabil, ajung la aceeași concluzie „surprinzătoare” de fiecare dată și anume că nu există altă soluție în afară de extinderea măsurii. Sau, cum a formulat membra Knessetului din partea Uniunii Zioniste, Merav Michaeli : „Acest comitet s-a întrunit cu scopul real – inclusiv al celor care privesc această lege ca pe un rău necesar – de a nu fi extinsă în fiecare an fără a vedea cum o putem îmbunătăți și cum o putem face mai eficientă.” În lumina sprijinului oferit acestei legi de către membrii Knessetului din partea Uniunii Zioniste, aș privi afirmația doamnei Michaeli ca pe o auto-ironie, dacă aș crede că este capabilă de așa ceva.

Legislația rasistă cosmetizată sub formă de amendament „umanitar” poate fi ilustrația cea mai precisă a oximoronului „evreiesc și democratic”. Uniunea Zionistă, care a votat pentru extinderea legii, s-a scutit demult de această dilemă: acum că refuză să fie definită ca partid de stânga, nu-și mai face griji pentru astfel de contradicții. Ce trebuie explicat nu este sprijinul legii de către partidele Zioniste, ci opunerea partidului Meretz și cea a Joint List față de această lege.

Când democrația depinde de majoritate

Ca o regulă, Zioniștii au articulat dintotdeauna cât se poate de clar că ei vor alege „evreiescul” în detrimentul „democraticului”. Și pentru că acest lucru face parte din fibra lor interioară, decizia de a opta pentru caracterul evreiesc este exprimată zi de zi prin diverse modalități, fie din perspectivă naționalistă – negând drepturile naționale ale minorității palestiniene – fie din perspectivă individuală, negând drepturile umane individuale ale cetățenilor palestinieni ai Israelului.

Ca partid Zionist, Meretz se conformează primei componente a proiectului Zioniștilor: naționalismul evreiesc exclusivist presupune în mod neapărat negarea drepturilor naționale ale palestinienilor în Israel. De aceea Meretz investește atâtea resurse în sprijinul luptei pentru drepturile individuale. În teorie, nu există motiv pentru care statul evreiesc și democratic să nu garanteze drepturi egale cetățenilor săi arabi, incluzând aici posibilitatea ca aceștia să trăiască împreună cu partenerii lor de viață aici în țară.

Președintele partidului Hadash, Ayman Odeh (stânga) și președinta partidului Meretz, Zehava Galon ținând un discurs la un miting de protest al aripii de stânga în Tel Aviv, pe 28 mai 2016. Foto: Oren Ziv/Activestils.org

Acesta este eșecul pe care Stânga Zionistă refuză să-l admită: pretenția păstrării atât a caracterului evreiesc al Israelului cât și a celui democratic este, în fapt, o luptă demografică. Pentru ca statul evreiesc să își poată permite să fie democratic – cel puțin cu privire la drepturile individuale, dacă nu la cele naționale – vis-à-vis de cetățenii săi arabi, are nevoie de un avantaj demografic semnificativ. Doar atunci va putea să își spună povești despre democrație referindu-se la o minoritate națională, fără a periclita caracterul evreiesc pe care insistă atât de mult să-l păstreze. Exact din acest motiv, de la crearea statului Israel încoace, acesta a refuzat întemeierea unui nou oraș arab, în ciuda înmulțirii populației și a problemelor locuințelor în societatea arabă. Exact din acest motiv statul are nevoie de existența Fondului Național Evreiesc și de „iudaizarea” pământului. Exact din acest motiv statul are nevoie de o legislație care să restricționeze cu aroganță creșterea populației minoritare. Toate acestea sub masca diverselor explicații legate de securitate.

Elementul rasist și motivele demografice din spatele acestei legi ce împiedică reunirea familiilor palestiniene erau foarte clare pentru membrii Meretz. Liderul partidului, Zehava Galon, a răspuns la extinderea legii în felul acesta: „Au fost mulți miniștri de Interne de-a lungul anilor care au explicat că această lege este necesară din cauză că există un pericol demografic, deoarece rezidenții arabi ai Israelului aduc aici femei din teritorii. Apoi, acest lucru s-a transformat într-un pericol ce amenința siguranța. Adevărul este că avem un guvern de extremă-dreapta care urăște arabii, care îi exclude și care folosește atacurile teroriste ca pretext pentru acțiunile sale nerușinate.” Galon recunoaște logica demografică din spatele legii, dar în loc să privească la rădăcinile acesteia, se grăbește să arunce vina asupra guvernului de dreapta care urăște arabii.

Legea aceasta nu e produsul urii extremei-drepte față de arabi, ea este o componentă genetică a Zionismului. Atâta vreme cât contractul social dintre cetățeni și stat este ancorat într-un cadru ce garantează privilegii unuia dintre grupurile naționale în detrimentul celuilalt în timp ce emite pretenții de democrație, demografia va continua să decidă jocul.

Dacă după 70 de ani, Stânga Zionistă încă nu este capabilă să admită acest adevăr simplu și continuă să insiste asupra oximoronului „evreiesc și democratic”, trebuie măcar să fie suficient de corectă încât să nu plaseze responsabilitatea consecințelor exclusiv asupra Dreptei.


Articolul poate fi citit în original aici: http://972mag.com/the-roots-of-israels-most-racist-law/120215/

vineri, iunie 24, 2016

NATO susține varianta Israelului privind securitatea

                                   Secretarul General al NATO Jens Stoltenberg



de Ramona Wadi

Reprezentanța permanentă a Israelului la NATO nu doar că încântă entitatea colonialistă ce continuă să acumuleze importanță la nivel internațional din cauza corupției organizațiilor internaționale. Dar NATO consideră chiar esențială cooperarea cu Israelul, dezvăluind în ce proporție este sprijinită varianta acestuia privind securitatea de stat.

Luna trecută, împreună cu alte țări, Israelul a fost rugat „să trimită misiuni diplomatice la sediul NATO de la Bruxelles.” O invitație cu caracter general, la prima vedere; însă includerea Israelului indică intenția NATO de a-și desăvârși dominația militară și economică.

Citat în Times of Israel, Secretarul General al NATO Jens Stoltenberg a afirmat că după ce timp de 20 de ani Israelul a fost un partener activ de alianță, se impune cooperarea suplimentară. „Violența din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu reprezintă o amenințare clară la adresa tuturor națiunilor...Este vital ca țările care împărtășesc aceleași valori să stea unite împotriva urii și a terorismului.” Desigur, nicio mențiune despre cei care s-au angajat la instigarea violenței transformatoare ce a avut consecințe grave în aceste regiuni.

Ambițiile comune de a domina și a manipula, opuse valorilor declarate menționate în treacăt de Stoltenberg, fac din Israel și NATO parteneri compatibili. Ambii au tendința de a acționa împotriva legilor internaționale prin manipulare sau ignorare fățișă; expansiunea este de asemenea un fenomen comun atât în rândul alianței militare cât și în cel al prezenței colonialiste din Palestina. Însă consecința cea mai periculoasă a noii colaborări este susținerea colonialismului din partea NATO, lucru reflectat de acțiunile alianței precum și de legitimizarea la cel mai înalt nivel a variantei israeliene a poveștii despre siguranța statului, în detrimentul palestinienilor și al întregii lumi.

Conștientizarea amenințării globale reprezentate de NATO a crescut în ultimii ani, dovezile arătând ignorarea Articolului 1 al Cartei NATO de către aceasta, articol ce impune alianței „rezolvarea oricărui conflict internațional în care ar putea fi implicată, prin mijloace pașnice, într-un asemenea mod încât pacea și siguranța internațională să nu fie periclitate și, de asemenea, reținerea de la folosirea amenințării sau a forței de orice manieră necorespunzătoare scopurilor Națiunilor Unite în relațiile internaționale.”

Când vine vorba de Israel, conștientizarea se oprește la Palestina. Deși poporul palestinian este principala victimă a anihilării colonialiste, instituțiile internaționale au promovat Israelul până într-acolo încât bazaconia cu amenințarea siguranței a fost contorsionată și ridicată la rang de variantă acceptabilă.

Se știe că succesul Israelului în ceea ce privește tehnologia militară este presărat ici-colo cu masacre în timpul cărora noile tehnologii sunt testate pe populația palestiniană din Gaza. Dincolo de lașele condamnări obișnuite din partea instituțiilor internaționale, masacrele nu mai sunt considerate o violare a legii internaționale. Același lucru se poate spune despre victimele NATO, a căror amintire a fost estompată prin folosirea termenului ipocrit de „victime colaterale”.

Lumea este pe cale să fie martora unei schimbări majore prin dezumanizarea oamenilor și glorificarea crimei prin războaie și intervenții armate. O astfel de manipulare la nivel înalt ar trebui să pregătească masele nu doar pentru tacticile de izolare și obliterare cu care palestinienii se confruntă zilnic, dar și pentru metodele folosite la izolarea înțelegerii, cu scopul facilitării represiunii globale. Este o tragedie că rapoartele și știrile despre o asemenea trădare sunt făcute de mântuială și că sunt privite ca simplă răspândire a unor notificări și nu ca recunoaștere flagrantă a prețuirii profitului și a jafului în locul demnității și al umanității.


IMPARȚIALITATEA ȘI BUNA-CREDINȚĂ SUNT NOȚIUNI STRĂINE PENTRU SUA ȘI ISRAEL; PALESTINIENII TREBUIE SĂ LE CAUTE ÎN ALTĂ PARTE

 Jurnaliști palestinieni în Gaza țintiți de forțele israeliene de ocupație cu gaze lacrimogene.


de Dr Daud Abdullah

Dintre toate masacrele comise de către Israel și israelieni împotriva poporului palestinian, cel de pe 25 februarie 1994 (sau ziua a cincisprezecea a Ramadanului, după calendarul islamic – calendar lunar) a fost unic. Având loc la doar câteva luni de la semnarea Acordurilor Oslo, în mod evident era o tentativă de a face să deraieze ceea ce președintele de atunci al SUA Bill Clinton numea „pacea celui curajos”. Împușcarea mortală a unui băiat palestinian de 15 ani, Mahmoud Rafat Badran, săptămâna aceasta de către soldații israelieni în ajunul celei de-a douăzeci și treia comemorări a masacrului din Hebron este un memento înfiorător al eșecului procesului Oslo.

Badran nu era un „terorist” și nici nu era căutat pentru vreo infracțiune. A fost împușcat în timp ce se întorcea acasă de la o piscină din apropiere. După o scurtă anchetă inițială, armata israeliană a admis că l-a împușcat „din greșeală” în timp ce urmărea un grup de „aruncători cu pietre”. La fel ca cei 29 de credincioși care au fost împușcați cu sânge rece în moscheea Ibrahimi în 1994, Badran a fost victima politicii înșelătoare a Statelor Unite, deoarece fără echipamentul militar și fără sprijinul politic al guvernelor americane, coloniștii și soldații israelieni nu ar fi putut acționa cu impunitatea neînfrânată cu care acționează până în ziua de astăzi.

În ziua în care democrații desfășoară așa-numita „grevă italiană” în Congresul SUA ca protest față de legile liberale privind regimul armelor, este ciudat că atât de mulți americani susțin înăsprirea legilor armelor după fiecare atac în masă în Statele Unite, dar niciodată nu simt nevoia de o acțiune similară în ceea ce privește sprijinul militar acordat Israelului de către SUA după fiecare crimă comisă împotriva civililor palestinieni. Pentru acest aspect nu e nevoie de legi noi. The Foreign Assistance Act (FAA) încredințează președintelui SUA puterea de a „reduce în mod substanțial sau a încheia asistența de securitate în cazul oricărui guvern implicat într-un tipar constant de violări grosolane ale drepturilor umane recunoscute internațional.”

Niciun președinte american înainte sau după Oslo nu a avut curajul moral sau politic de a implementa clauzele Actului de Asistență Străină în ceea ce privește Israelul. Dimpotrivă, uciderea zilnică a palestinienilor a fost răsplătită de Congres prin aprobarea unui flux constant de arme letale de-a lungul multor ani. Ca o consecință, în timp ce palestinienii îl îngropau și-l plângeau pe tânărul Mahmoud Badran săptămâna aceasta, noul ministru israelian – de extremă dreapta – al Apărării Avigdor Lieberman toasta în SUA pentru a sărbători iminenta livrare către Israel a 20 de aparate de zbor de ultimă oră, avioanele de bombardament F-35.

Nimeni din administrația SUA și nici producătorul aeronavei Lockheed Martin nu va îndrăzni să pună la îndoială înțelepciunea acestei mișcări. Dacă cineva s-a gândit cumva, pentru o clipă, că înlăturarea așa-zisei „amenințări nucleare iraniene” va reduce numărul transferurilor de arme către Israel, s-a înșelat. La vremea masacrului de la Hebron din 1994, coloniștii extremiști erau de neatins, erau mai presus de orice critică. Și acum, la fel, aceștia rămân componenta politică dominantă a Israelului de astăzi. Lieberman este liderul lor cel mai reprezentativ și tocmai a intrat în posesia unui puternic portofoliu.

După masacrul din Hebron, pentru palestinieni nu a contat prea mult că israelienii au ridicat un altar în memoria ucigașului în masă Baruch Goldstein. Nu a contat prea mult nici că guvernul Statelor Unite a decis să numească gruparea Kahane Chai, cea din care făcea parte Goldstein, organizație teroristă. Ceea ce a contat pentru ei și contează până în ziua de astăzi, a fost decizia fără precedent de împărțire a moscheei Ibrahimi într-o manieră care le oferea evreilor drepturi exclusive de a se ruga în timpul anumitor sărbători religioase și le impunea musulmanilor o serie de restricții. Restricția dreptului de chemare la rugăciune prin megafoane este doar una dintre ele. Numai în 2015, departamentul din Hebron al Waqf-ul Islamic (Consiliu Religios) a înregistrat 600 de ocazii în care forțele de ocupație israeliene au împiedicat chemarea islamică la rugăciune în moscheea Ibrahimi. Motivul oferit a fost acela că îi deranja pe cei 500 de coloniști extremiști locuind ilegal în colonia Kiryat Arba (unde a trăit Goldstein și unde e comemorat) la câteva sute de metri distanță de moschee.

Încurajați de succesul schimbării status quo-ului moscheei din Hebron, coloniștii și-au intensificat în ultimii ani eforturile de a repeta același proces în cazul moscheei al-Aqsa din Ierusalim. Nu trece o zi fără scandal sau deranj în moschee sub protecția armatei israeliene. Cu excepția unor apeluri timide la „reținere” din partea comunității internaționale, palestinienii au fost lăsați să se descurce singuri pentru a proteja sfințenia și integritatea Sanctuarului Nobil (Haram al-Sharif). Spectatorii internaționali se pare că așteaptă încă un masacru în stilul celui din Hebron pentru a le furniza un imbold în susținerea divizării moscheei și al complexului din jurul ei.

Pe lângă suportul Statelor Unite pentru Israel și pentru regimul colonialist al acestuia, nu trebuie să ignorăm nici complicitatea liderilor regionali, inclusiv a celor palestinieni. Declarația de săptămâna aceasta a veteranului negociator al PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) Nabil Shaath cum că Autoritatea Palestiniană cheltuiește mai mulți bani pe securitatea israeliană decât pe educația palestinienilor este o auto-incriminare șocantă și o recunoaștere a culpei.

A douăzeci și treia comemorare a masacrului din Hebron nu este doar un memento actual al eșecului procesului Oslo, ci și o oportunitate pentru a schimba direcția și a privi în altă parte pentru soluții. Palestinienii nu mai pot avea încredere în imparțialitatea Statelor Unite sau în buna-credință a Israelului; asemenea concepte sunt străine politicienilor din ambele țări.


GUVERNE TREC, GUVERNE VIN, DAR UNELE LUCRURI NU SE SCHIMBĂ NICIODATĂ


O caricatură marca Latuff, din 2006. Suntem în 2016. La zece ani distanță, lucrurile arată la fel.

joi, iunie 23, 2016

AMINTIRILE CHILIENE, SITUAȚIA PALESTINIENILOR ȘI SUSPICIUNILE PRIVIND COMPLICITATEA CONSILIULUI UN

                    Premierul israelian Benjamin Netanyahu



de Ramona Wadi

Se pare că prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu este hotărât să adopte o conduită care ar putea rivaliza chiar cu brutalitatea dictaturii lui Augusto Pinochet în Chile. Infama impunitate construită de Pinochet și rezumată explicit de vorbele acestuia: „Uneori democrația trebuie scăldată în sânge” – o aluzie la torturarea, uciderea și dispariția a mii de chilieni – a fost adoptată cu entuziasm de către Netanyahu. În cazul acestuia, premisa democrației servește drept paravan pentru colonialismul violent acceptat de comunitatea internațională.

În luna mai, ONG-ul palestinian Addameer a găzduit o delegație din America de Sud, cu scopul de a fortifica solidaritatea dintre Palestina și regiunea care a suferit cu vârf și îndesat din cauza colonialismului. Printre cei invitați s-a aflat și activista Alicia Lira, care este președintele Asociației Prizonierilor Executați Politic (AFEP) din Chile. Aceasta a declarat pentru Radio Y Diario Universidad de Chile : „Am trăit timp de 17 ani sub dictatură militară, dar mi se pare că palestinienii sunt chiar mai disperați decât am fost noi în perioada aceea.” De asemenea, a denunțat Consiliul UN și organizațiile internaționale pentru promovarea neglijării palestinienilor și nu a apărării drepturilor umane ale acestora.

Deși, din păcate, prezența Aliciei Lira în Palestina nu a beneficiat de prea multă acoperire media, aceasta s-a adresat unor aspecte ignorate în mod intenționat de către organizațiile internaționale. Prin urmare, a expus multe din contradicțiile care au validat impunitatea și complicitatea Consiliului UN, care altfel ar fi rămas nebăgate în seamă.

Respectul nemeritat și autoritatea cu care s-au decorat Consiliul UN și organizațiile afiliate au creat un cerc vicios al rapoartelor, condamnărilor și totuși, al și mai multor violări ale drepturilor omului. În loc să conteste Consiliul UN ca pe o instituție ce facilitează și promovează violența, ONG-urile și grupările pentru drepturile omului au sporit în mod constant impunitatea criminalilor, apelând la aceeași instituție. Astfel se naște un cerc vicios al subjugării care nu afectează doar palestinienii, ci și autonomia acestor organizații care ar trebui să fie preocupate în primul rând de mărturiile palestinienilor, nu de împăciuirea instituțiilor internaționale.

Cu toate acestea, palestinienilor li se servesc în permanență aceleași aiureli, suferința și cauza lor fiind prezentate în fața unor instituții internaționale care nu intenționează să pună capăt colonialismului în Palestina, dată fiind complicitatea lor instituțională la stabilirea de la bun început a unei entități ilegale și care violează legile internaționale. Declarațiile Aliciei Lira nu lasă loc de îndoieli cu privire la această complicitate și responsabilitate pentru prezența si violența colonialistă a Israelului în Palestina. În plus, Lira a explicat în mod clar felul în care palestinienii au fost forțați să fie actorii unui spectacol continuu care își bate joc de existența lor. În loc să se găsească modalități de sprijinire la nivel internațional a luptei anti-colonialiste a Palestinei, acordarea de autoritate Consiliului UN este cea mai umilitoare acțiune întreprinsă de grupările pentru drepturile omului care se bazează pe Consiliul UN să deschidă ochii lumii cu privire la atrocitățile comise de Israel în Palestina, cu toate că știu că oficialii UN cunosc foarte bine ce se întâmplă.

Istoria Palestinei are și alte asemănări cu cea a statului Chile, cum ar fi lupta populației indigene Mapuche sau a miilor de chilieni care s-au opus dictaturii lui Pinochet. De la independența statului Chile și colonizarea ulterioară a teritoriului acestuia, nativii Mapuche au avut de înfruntat marginalizarea și asimilarea forțată, precum și exterminarea. În 1979, Pinochet decreta că „Pământurile separate nu vor mai fi considerate pământuri indigene și oamenii ce trăiesc pe acele pământuri nu vor mai fi considerați băștinași.” De la masacrele colonialiste la violența neoliberală, populația Mapuche s-a confruntat cu o cruzime nemaipomenită, până în ziua de astăzi, mai ales prin aplicarea legilor anti-teroriste introduse de Pinochet, acum manipulate pentru anihilarea rezistenței nativilor Mapuche față de și mai multă violență colonialistă și uzurpare a teritoriului lor. Într-adevăr, acești nativi au fost deposedați de identitatea lor de către guvernele chiliene succesive, memoria colectivă a acestora fiind diluată de varianta oficială, chiar dacă populația indigenă nu a abandonat propria definiție a națiunii.

Chilienii care s-au opus dictaturii lui Pinochet au fost torturați, omorâți sau pur și simplu au dispărut, mai ales cei implicați în Mișcarea Revoluționară de Stânga (MIR) și în Partidul Comunist. Fără a ne scoate din minte ororile trăite de chilieni, reprimarea memoriei colective de către stat conține un element străin palestinienilor ce trăiesc sub ocupația israeliană: Pinochet a cerut în mod explicit uitarea populației indigene pentru a proteja impunitatea guvernului său. În mod indirect, el a recunoscut violarea drepturilor omului. Însă palestinienii văd cum pământul și prezența lor este obliterată de către Zioniști, a căror variantă este susținută la nivel internațional de către UN.

Afirmațiile Aliciei Lira ar trebui să provoace o discuție intensă. Sub nicio formă atrocitățile săvârșite de Pinochet și de serviciile sale de informații DINA iar mai apoi CNI nu trebuie uitate. Citind mărturiile și vorbind cu supraviețuitorii torturii este imposibil să nu conștientizezi și să nu te lași emoționat de brutalitatea sadică, sistematică impusă chilienilor de către dictatură. Mai mult, declarațiile Aliciei Lira după vizitarea Palestinei evocă un șir de similitudini și diferențe între drama chiliană și cea palestiniană.

Mărturiile prizonierilor palestinieni vorbesc și ele despre abuzul autorităților israeliene. Dispariții au avut loc și aici iar ministrul israelian al Educației Naftali Bennett a cerut ca acestea să continue. Totuși, chilienii și-au impus autonomia asupra memoriei lor colective, însă palestinienii trăiesc sub un regim colonialist adâncit de complicitatea Autorității Palestiniene și a comunității internaționale. Așadar, deși contextul politic este diferit, fără îndoială, există strategii care pot fi adoptate de palestinieni.

Debarasarea de normele internaționale și de procedurile convenționale când vine vorba de protejarea memoriei palestiniene este imperativă. De fiecare dată când experiența palestiniană este adusă în fața Consiliului UN, oamenii sunt înjosiți și umiliți din cauză că prioritatea acestei instituții este susținerea colonialismului israelian. Acest lucru diminuează posibilitatea ca palestinienii să devină autorii conștiinței și memoriei lor colective, lăsându-i, cel mult, simpli spectatori.

Mai mult, întărirea suportului internațional ar servi mult mai bine memoriei palestiniene decât ploconirea în fața Consiliului UN și acceptarea noțiunii grotești de „justiție parțială”, așa cum a fost formulată anul trecut de către ministrul de Externe al PA, Riad Al-Maliki. Lupta palestiniană continuă într-o vreme în care influența aripii drepte în America de Sud amenință țări precum Venezuela, Argentina și Brazilia. Vizita Aliciei Lira în Palestina ocupată nu ar trebui redusă la dimensiunea unei experiențe personale; ar trebui să furnizeze cheia unei lupte colective în care principalii actori sunt cei mulți care au suferit din cauza violărilor israeliene ale drepturilor omului. O astfel de acțiune ar crește vizibilitatea palestiniană și ar reduce repercusiunile generate de organizațiile cerșetoare de atenție din partea UN. E timpul ca Palestina să-și condiționeze istoricul din interior, indiferent de ceea ce dictează UN cu scopul de a-și proteja obiectivele ascunse.