Hamas, jihad și legitimitate populară

Autorul cărții: Tristan Dunning

Data publicării: februarie 2016

Editura: Routledge

Recenzie de Ramona Wadi

Distanțându-se de retorica denigrantă ce caracterizează interpretarea vestică voit denaturată a fenomenului Hamas, lucrarea „Hamas, jihad și legitimitate populară” (Routledge, 2016) a lui Tristan Dunninng efectuează o disecție riguroasă a felului în care rezistența a influențat validarea mișcării în Palestina. Autorul privește mișcarea Hamas ca pe o alternativă la sistemul corupt întruchipat de Autoritatea Palestiniană (PA), dar și ca pe un răspuns anti-colonialist natural la opresiunea israeliană. Hamas este preocupată în primul rând de educația și bunăstarea socială și comunitară a palestinienilor, ca bază pentru consolidarea rezistenței față de ocupația israeliană.

Combinând cercetarea cu sondajele și interviurile semistructurate, Dunning reușește să pună în practică o abordare comprehensivă ce zugrăvește forța politică a mișcării Hamas, capacitatea sa de concesie ce ilustrează disponibilitatea angajării în abordări diferite, precum și contrastul dintre rezistența anti-colonialistă și diplomație. Este un aspect subliniat de mai multe ori pe parcursul lucrării și sintetizat de un membru Hamas în felul acesta: „Pentru palestinienii de astăzi, există niveluri diferite de înțelegere a termenului rezistență...Dar în general, unii palestinieni privesc rezistența ca pe o acțiune militară, în virtutea componentelor sale, în timp ce alții privesc rezistența ca pe o măsură permanentă – un act permanent.”

Cartea începe cu o evaluare a discursului predominant când vine vorba de Hamas, discurs ce încorporează adesea un ton orientalist, accentuat de macabra metaforă a „luptei împotriva terorismului” ce domină retorica de după 11 septembrie 2001. Dunning insistă asupra faptului că actualul curent la modă în discuțiile privind Hamas nu reușește să înțeleagă „complexitatea mișcărilor socio-politice de revoltă”, în schimb, diluează conștiința politică palestiniană pentru a creiona o narațiune sincronizată cu retorica Israelului. Așa cum demonstrează Dunning, evitând a înfățișa Hamas ca pe o mișcare ce pledează pentru rezistență ca drept concret, permite Vestului să aplice eticheta „organizație teroristă” la întâmplare, fără a ține seama de complexitatea acestor mișcări de rezistență.

O componentă esențială a lucrării este diferențierea sistematică între Hamas și violența politică; ambii termeni sunt folosiți de către Vest în mod sinonimic, însă violența politică rezultată în urma opresiunii colonialiste a Israelului este doar una dintre fațetele mișcării. Expunerea perpetuă la agresiunea colonialistă este ceea ce a dus la necesitatea unei rezistențe anti-colonialiste armate. Așa cum scrie Dunning, „Această percepție a luptei constante pentru supraviețuire generează o varietate de reacții psihologice, practice și punitive în rândul populației amenințate.”

Hamas a luat naștere ca un fenomen independent de puterea colonialistă, în contrast total cu Autoritatea Palestiniană care s-a subjugat Israelului de bunăvoie pentru a-și asigura existența prelungită. Deci, superioritatea politică a mișcării Hamas constă, potrivit oamenilor intervievați de Dunning, în eficiența și încrederea pe care o inspiră palestinienilor atunci când vine vorba de probleme concrete precum siguranța și, de asemenea, în capacitatea povestirilor transmise prin viu grai de a populariza fenomenul.

Aceste lucruri arată că discursul mainstream și politicile vestice sunt principalii vinovați pentru portretizarea mișcării Hamas ca o entitate violentă disociată de brutalitatea colonialistă ce a făcut ca existența unor mișcări precum Hamas să fie absolut necesară pentru supraviețuirea societății palestiniene.

Tabloul acesta mainstream se bazează într-o mare măsură pe manifestările violente, cum ar fi atentatele sinucigașe ca formă de opoziție, propovăduite de către mass-media și politicieni ca acțiuni exclusiv ale Hamas, deși aceste tactici sunt folosite și de alte mișcări de rezistență din întreaga lume. Vestul s-a folosit mereu de procedee de dislocare ce distorsionează intenționat lupta anti-colonialistă a palestinienilor, atât prin interpretările orientaliste ale atacurilor sinucigașe, cât și prin atribuirea, în mod eronat, a statutului de victimă puterii colonialiste în loc să-l acorde mult mai îndreptățiților asupriți.

Acest tip de discurs marginalizează adesea transparența mutuală a palestinienilor și a mișcării Hamas în raport cu violența colonialistă și complicitatea internațională. Contrar disocierii vestice a rezistenței armate de politică în ceea ce îi privește pe palestinieni și Hamas, mișcarea atrage masele prin vigilență și implicare. Palestinienii sunt conștienți că rezistența este una dintre componentele vitale ale eliberării, în consecință lupta se duce atât la nivel socio-politic, prin prisma experienței colonialismului, cât și din perspectiva obținerii sprijinului internațional pentru combaterea complicității vestice la susținerea proiectului colonialist.

Implicarea palestiniană este, așadar, un efort colectiv al mișcării Hamas și al poporului pentru găsirea unor metode alternative de rezistență ce includ, așa cum punctează autorul, confruntarea democrației vestice chiar prin conceptul de democrație. Cu toată retorica sa pro-democratică, Vestul a refuzat să recunoască mișcarea Hamas drept opțiunea politică legitimă a palestinienilor, exprimată în mod democratic, în ciuda faptului că această alegere oferă dovada evoluției mișcării Hamas  într-o alternativă politică ce a confruntat Israelul inclusiv prin intermediul diplomației.  Într-adevăr, Dunning descrie fenomenul Hamas ca întruchipând consistența și pragmatismul, afirmând că în anii ce au urmat după cea de-a doua Intifadă, mișcarea a ales „să reinterpreteze rezistența și jihadul astfel încât să așeze aceste concepte în aceeași linie cu schimbarea politică și reforma.”

Contrar reprezentării vestice eronate, Hamas integrează poziția centrală a Islamului în lupta anti-colonialistă; în orice caz, golul lăsat de neglijarea unei lupte armate din partea organizației Fatah și înclinația acesteia pentru compromis sunt aspectele ce au determinat mișcările Islamice să adopte rezistența armată. Acest element lipsește cu desăvârșire în discuțiile mainstream despre Hamas.

Dunning acordă un spațiu larg analizei felului în care mișcarea Islamică operează la nivel social, prin intermediul instituțiilor sale și al educației. În ciuda lipsei resurselor, Hamas a demonstrat că este capabilă de autonomie și a facilitat împuternicirea comunității, ceea ce i-a adus un sprijin fundamental. Autorul precizează că, deși dezvoltarea comunității nu este caracteristică doar mișcării Hamas, implicarea acesteia în împuternicirea comunitară, precum și garantarea unei siguranțe elementare reprezintă încă un contrast față de colaborarea Autorității Palestiniene(PA) cu Israelul. Vestul este cel care a manipulat enunțuri despre instituții caritabile ce pledează pentru instigație la violență și terorism. Dunning citează un alt studiu detaliat, realizat de acad. Sara Roy, care, de asemenea, pune accentul pe distincția între consiliile administrative care conduc dezvoltarea comunitară și instituțiile de caritate. De fapt, discursul vestic dorește să submineze faptul că Hamas a păstrat contactul cu elementele defavorizate ale societății, astfel încât oamenii s-au bazat tot mai mult pe mișcarea de rezistență, distanțându-se de PA.

Dunning a reușit să combine analiza riguroasă fără a eclipsa sau a asfixia subiectul. Lucrarea sa nu doar furnizează discernământ, dar și umple un gol, mai ales în legătură cu retorica și pragmatismul mișcării Hamas, lucruri adesea ignorate și care alimentează confuziile. Nu conceptul de rezistență definește mișcarea Hamas, ci mai degrabă opțiunile variate pe care le susține, făcând din ea o entitate consistentă, nu doar o simplă reacție la violența Israelului.