vineri, iulie 29, 2016

Confruntarea trupelor de ocupație israeliene este „terorism”. Boicotarea este „antisemitism”. Ce este permis?



                               Hebron, Cisiordania, 2016.


de Glenn Greenwald

Că „terorismul” este un termen maleabil al propagandei, fără semnificație invariabilă sau aplicare consecventă este deja binecunoscut. Totuși, recenta sa folosire în contextul unei serii de violențe îndreptate împotriva soldaților de ocupație israelieni din teritoriile palestiniene ocupate este atât de manipulantă și extremă încât merită evidențiată.

Israelul ocupă militar Cisiordania de zeci de ani (și încă ocupă Fâșia Gaza din punct de vedere funcțional). Regimul de ocupație din Cisiordania este ilegal sub legea internațională și Națiunile Unite au cerut de nenumărate ori guvernului israelian să evacueze teritoriile palestiniene. Chiar și apărători înflăcărați ai Israelului recunosc că „Cisiordania se află sub un regim ilegal de ocupație beligerantă” și că „proiectul israelian de colonizare este și a fost dintotdeauna dezgustător de ilegal”. În ciuda acestui consens global, coloniile israeliene continuă să se extindă rapid. Israelul nu este implicat în vreun efort semnificativ de negociere a unui acord care să pună capăt ocupației și miniștri israelieni ai guvernului chiar se opun unor asemenea inițiative.

Ca răspuns la toate aceste lucruri, în ultimul an a existat o succesiune de atacuri ale palestinienilor împotriva soldaților israelieni din teritoriile ocupate. În presa israeliană și americană, palestinienii care atacă acești soldați sunt numiți „teroriști” și atacurile lor sunt denunțate ca acte de „terorism”.

Pentru cei care (așa ca mine) au susținut de multă vreme că în prezent termenul „terorism”  nu prea are alt înțeles dincolo de „violență din partea musulmanilor împotriva Vestului și aliaților săi” și nu are alt scop în afara invalidării violenței dintr-o tabără în timp ce o validează pe cea a taberei opuse, nu poate exista o dovadă mai bună decât asta.

Au fost și atacuri ale palestinienilor împotriva israelienilor civili, desigur, (deși mult mai mulți civili palestinieni au fost uciși de către armata israeliană) dar în aceste cazuri particulare, acești palestinieni atacă ținte militare, nu civili. Aceste ținte militare sunt soldați dispuși pe pământul palestinian ca parte a unei armate ilegale de ocupație. În ce sens imaginabil poate fi catalogat acest lucru drept „terorism”? Dacă a lupta împotriva unei armate de ocupație este mai nou terorism doar pentru că armata aparține Israelului și atacatorii sunt palestinieni, atunci nu e incredibil de evident felul în care este exploatat acest termen?

SUA a făcut adesea același lucru: a invadat și a ocupat țări precum Irak și Afganistan și apoi a lipit eticheta de „teroriști” oricui  lupta împotriva armatelor de ocupație, ba chiar i-a închis pe unii la Guantánamo pentru asta. În mod similar, atacurile împotriva bazelor militare ale SUA, UK și ale altor țări vestice sunt calificate ca „terorism”.

Nu mai e nevoie să spunem că atât americanii cât și israelienii (dimpreună cu majoritatea țărilor de pe glob) își rezervă dreptul absolut de a lupta împotriva oricărei armate străine care le invadează țara. Era un film făcut la Hollywood, prin anii 80, se numea Red Dawn, în care SUA era atacată de Uniunea Sovietică și de aliații săi Cuba și Nicaragua. Pelicula spune povestea eroicilor cetățeni americani, conduși de către studenți, care au dus un război de gherilă împotriva trupelor de ocupație, ucigând cu duzinile. Imaginați-vă confuzia și revolta care ar fi rezultat dacă cineva i-ar fi acuzat pe realizatorii filmului de glorificare a terorismului demonizând fictivii luptători ai rezistenței etichetându-i drept „teroriști”.

Filmul a fost actualizat în 2012 printr-o continuare ce reprezenta „un grup de eroi americani” care au dus un război de gherilă împotriva forțelor Nord-Coreene care au invadat și ocupat SUA (pelicula originală îi înfățișa pe acești eroi americani atacând și ucigând o armată de ocupație chineză, dar în post-producție, producătorii au schimbat identitatea ocupatorilor făcându-i nord-coreeni pentru a putea păstra accesul filmului în cinematografele din China).
 
Când americanii se opun ocupației militare luptând împotriva trupelor de ocupație de pe pământul lor, sunt eroi de seamă. Dar când palestinienii fac asta sunt „teroriști”. Acest discurs, prin design-ul său, pune egal între rezistența palestiniană ce se opune ocupației luptând împotriva trupelor acesteia și al-Qaeda și ISIS și astfel postulează că orice folosire a forței de către palestinieni pentru a rezista ocupației israeliene – chiar și când are loc pe pământ palestinian, țintită exclusiv asupra militarilor israelieni – este ilegală.

Deci, dacă rezistența violentă este „terorism” ilegal, ce alte opțiuni există pentru a contracara ocupația israeliană veche de decenii, încă în expansiune? Calea non-violentă îmbrățișată de activiștii palestinieni și aliații lor anti-ocupație din lumea întreagă este cea a unei campanii de boicotare, sancționare și privațiune (BDS) ațintite împotriva Israelului, după modelul campaniei care a ajutat la stoparea regimului de apartheid din Africa de Sud în anii 80 (un regim care, apropo, a fost un aliat apropiat al Statelor Unite și al Israelului).

Dar Israelul și prietenii lor americani duc o campanie nu doar pentru a decreta boicotarea ilegală, ci pentru a o interzice cu desăvârșire. Instituții oficiale adoptă legi pentru a cenzura campania de boicotare și pentru a o suprima în mod oficial echivalând-o cu „antisemitismul”, deși, așa cum zelosul suporter al Israelului Eric Alterman scria în New York Times „este înțesată cu tineri evrei”.

The Intercept și alte surse media au raportat în mod repetat despre acțiunile oficiale guvernamentale și ale universităților de interzicere a activismului de tip BDS comparându-l cu antisemitismul. În California, membrii consiliului de conducere al celui mai mare sistem universitar din țară au emis o rezoluție care sugerează cu hotărâre că activismul BDS este antisemitic și deci încalcă regulile universității. În New York, zeci de legislatori, din ambele partide, au solicitat retragerea finanțării unui grup pro-palestinian în cadrul CUNY (The City University of New York), mișcare denunțată de organizația studențească pentru drepturile individuale în educație, FIRE. În Franța oamenii sunt literalmente arestați precum criminalii sub acuzația de „instigare la ură” dacă poartă tricouri ce susțin campania BDS. Și în Marea Britanie s-au luat măsuri pentru a interzice sub lege suportul mișcărilor de boicotare. În Israel, legi și propuneri de legi interzic sprijinirea mișcării și împiedică suporterii acesteia să intre în țară.

Deci, cam asta se întâmplă. Când palestinienii luptă împotriva trupelor de ocupație aflate pe pământul lor sunt denunțați – și adesea uciși – ca „teroriști”. Între timp, campaniile non-violente de stopare a ocupației printr-un boicot în stil sud-african sunt demonizate ca „antisemitice” și interzise în mod oficial – cenzurate – în toate felurile posibile, în numeroase țări de pe glob.

Dacă lupta împotriva forțelor de ocupație israeliene este catalogată drept „terorism” și deci, interzisă, iar boicotul non-violent împotriva Israelului este împiedicat și el, pe motiv de „antisemitism”, atunci care este considerată metoda legitimă prin care palestinienii și susținătorii lor să se opună și să pună capăt ocupației israeliene ilegale ce durează de decenii? Răspunsul este: niciuna. Palestinienii sunt forțați să se supună ocupației într-o manieră inacceptabilă pentru nicio populație care s-ar afla în situația lor. Toate formele de rezistență împotriva ocupației sunt considerate ilegale. În mod evident, acesta este întreg scopul acestei povești.



Niciun comentariu: