de Dr. Hatem Bazian
„El-Sissi duce o
luptă churchilliană împotriva Hamas-ului” era un titlu din 2015 de pe prima
pagină a publicației The Times of Israel,
o evaluare corectă și concisă a declarației de război împotriva enclavei Gaza și
a guvernului său actual și, de asemenea, grăitoare privind schimbările ce se
petrec în Egipt după lovitura de stat din 2013. În articolul respectiv, Avi
Issacharoff afirma că „există un singur lider în Orientul Mijlociu care poate
fi comparat cu Winston Churchill, și stă în Cairo.” Motivul acestei declarații
este acela că un tribunal egiptean a declarat Brigăzile Izz ad-Din al-Qassam,
aripa militarizată a mișcării Hamas, drept organizație teroristă și a făcut o
aluzie la începerea unui război împotriva organizației ce guvernează enclava și
prin urmare și populația palestiniană din Gaza.
Numirea aripii
militarizate a Hamas-ului drept organizație teroristă a fost urmată de hotărârea
judecătorească și mai impetuoasă de a declara întreaga mișcare Hamas drept
organizație teroristă. Această decizie a făcut ca orice negociere cu Hamas să
fie considerată ilegală și practic l-a acuzat pe președintele Morsi de
conspirație împreună cu gruparea palestiniană pe scurta durată a mandatului său. Issacharoff observa în mod corect că „în ceea
ce privește Cairo, adevăratul dușman este în Gaza iar Tel Aviv-ul și Ierusalimul
găzduiesc partenerii săi în lupta împotriva terorismului.” În acest context,
schimbarea din Egipt și din regiune devine mult mai clară, iar noua aliniere de
după Primăvara Arabă, martora colaborării dintre El-Sissi, Israel și Țările
Golfului, trădează motivele din spatele loviturii militare și cadrul actual al
politicilor implementate de actorii din zonă. Direcțiile cooperării și noua
alianță strategică formată în 2013 sugerează o schimbare monumentală a cărei
consecințe continuă să ni se dezvăluie; așadar, va dura ceva timp până când vom
putea evalua complet impactul local și regional al acestora. Prietenia dintre
Israel și Egipt și dintre Israel și Țările Golfului nu este surprinzătoare dacă
luăm în considerare remodelarea regiunii imediat după Primăvara Arabă și teama
de o posibilă schimbare democratică sub conducerea islamiștilor. Mai mult,
colapsul a trei regimuri politice din Africa de Nord - al Tunisiei, Egiptului
și al Libiei, într-o scurtă perioadă de timp, a lăsat multe necunoscute în zonă
și a adus în prim-plan forțe politice noi care au îngrijorat Tel Aviv-ul și
capitalele arabe. Supraviețuirea politică a vechiului sistem a impus nevoia
cimentării unei noi alianțe regionale cu Israelul. Israelul avea rolul de a
asigura cooperare privind securitatea, dar și mai importante erau abilitățile
acestuia de a influența liderii europeni și ai Statelor Unite.
În acest context,
noua alianță a refăcut vechile relații cu Israelul, adoptate în mod public și
absolut de către El-Sissi și Țările Golfului sub titlul de luptă împotriva unui
dușman comun. Cine este acest dușman comun, cum ar trebui să privim noua
alianță regională și ce factori au dus la crearea ei în acest moment? Și mai
important, care sunt motivele din spatele politicilor agresive ale Egiptului
împotriva mișcării Hamas și ale participării la asediul impus de Israel Fâșiei
Gaza? Ca să răspundem la aceste întrebări și nu numai, este nevoie să facem o
scurtă recapitulare a ordinii politice din lumea arabă de după cel de-al Doilea
Război Mondial, concentrându-ne pe relațiile cu Israelul, iar apoi să examinăm
schimbările aduse de El-Sissi în Egipt după lovitura de stat din 2013.
Palestina și arhitectura strategică arabă
Egiptul lui El-Sissi
a instaurat în Gaza o blocadă la fel de devastatoare ca cea impusă de Israel începând cu anul 2006.
Imediat după lovitura de stat din 2013 pentru a-l alunga pe Morsi, armata
egipteană s-a mobilizat rapid pentru a închide granița cu Gaza și și-a instalat
forțele de-a lungul graniței pentru a detecta și a distruge tunelurile care
țineau în viață 1,2 milioane de oameni izolați în Gaza. El-Sissi a mers și mai
departe și a creat o zonă-tampon înlăturând cu forța și depopulând partea
egipteană a graniței și orașul Rafah. Pe 29 octombrie 2014 The New York Times titra: „Egiptul nivelează cartiere întregi
pentru a crea o zonă-tampon între el și Gaza”, ilustrând articolul cu fotografii
ale caselor aruncate în aer, ale magazinelor distruse și în general, cu imagini
ale unor zone de război. Acțiunile agresive ale lui El-Sissi sunt întreprinse
cu scopul de a izola și a pedepsi mișcarea Hamas pentru legăturile apropiate cu
Frăția Musulmană egipteană, dar și pentru a stabili o alianță mai solidă cu
Israelul. Operațiunile de partea egipteană a graniței de la Rafah au țintit
aproximativ 800 de case și au dus la strămutarea internă a 10.000 de rezidenți,
lucru care a alimentat sentimentele antiguvernamentale din zonă.
Campania împotriva
mișcării Hamas și a Fâșiei Gaza a fost demarată imediat după lovitura de stat
din 2013 și a fost cuplată cu distrugerea sistematică a sute de tuneluri ce
operau ca un soi de economie neoficială și ca ancoră de salvare pentru
palestinienii ce trăiau sub asediu. De parcă distrugerea tunelurilor nu ar fi
fost suficientă, armata egipteană a mers mai departe și le-a inundat cu apă de
mare pentru a distruge orice urmă a ceea ce însemna o sursă importantă de
provizii pentru Fâșia asediată. Pe lângă intervenția militară violentă și distrugerea
tunelurilor a existat și o campanie media egipteană de incitare împotriva
palestinienilor în timpul atacului israelian asupra Gazei în vara lui 2014.
Hossam al-Hamalawy, un jurnalist egiptean, explica într-un articol din Al-Akhbar: „Sprijinul pentru
palestinieni a scăzut dramatic și tăcerea Egiptului în fața celei mai recente
ofensive israeliene face parte dintr-o campanie media de defăimare fără
precedent a Hamas-ului.” Articolul îl menționează și pe Azza Sami, redactorul-șef
al publicației Al-Ahram care a postat
un tweet spunând: „Mulțumesc Netanyahu și fie ca Dumnezeu să ne dea mai mulți
oameni ca tine pentru a distruge Hamas-ul, rădăcina corupției și a trădării.” Declarațiile
ostile o includeau pe cea a canalului TV egiptean CBC pe pagina sa oficială de Facebook: „Forțele aeriene ale
Israelului au bombardat 12 amplasamente teroriste din Gaza.” Hayat al-Dardiri,
un prezentator TV al canalului Egypt
Today făcea și el o afirmație agresivă susținând că „poporul egiptean știe
exact cu cine are de-a face și înțelege că nu există alternativă la implicarea
armatei egiptene pentru a lovi celulele teroriste din Gaza și pentru a distruge
mișcarea Hamas printr-o operațiune militară.” Toufic Akasha, proprietarul
canalului TV pro-Sissi Faraeen, a
avut poziția cea mai belicoasă și mai pro-israeliană în timpul asaltului din
vara lui 2014, afirmând că „Hamas și oamenii Hamas-ului pot să se ducă
dracului” și cerea gazanilor „să se revolte împotriva Hamas-ului chiar astăzi.
Dacă nu, merită să fie bombardați. Dacă gazanii se revoltă împotriva
Hamas-ului, Israelul va înceta să-i bombardeze și armata egipteană îi va sprijini
pentru a elimina această organizație teroristă.” A urmat și mai multă retorică
anti-palestiniană, iar ministrul egiptean al Apărării Sedki Sobhi a luat
decizia de a deturna 500 de tone de alimente și medicamente destinate palestinienilor
din Gaza, afirmând că „standardele de viață ale cetățenilor din Gaza sunt mult
mai înalte decât cele ale egiptenilor. Săracii din Egipt au mai multă nevoie de
aceste ajutoare decât săracii din Gaza. Nu are decât să arunce cu bani Qatar-ul
în Fâșia Gaza. Noi nu vom trimite nimic din ceea ce folosește egiptenilor.”
Punctul cel mai josnic al acestei campanii media orchestrate a fost acela când jurnalistul
Gamal Fahmy a spus că „ocupația israeliană este mai bună în Gaza decât
guvernarea Hamas.” După declarația acestuia, a apărut un prezentator TV, Ahmad
Moussa, care a afirmat că Hamas și Brigăzile al-Qassam „nu sunt frații nostri,
nu sunt nici musulmani, ei sunt dușmanul...Bombardați fiecare colțișor din
Gaza, este dreptul copiiilor noștri” și s-a opus intrării în Egipt a celor care
aveau nevoie de îngrijire medicală spunând că „nu îi vrem pe niciunul aici, cei
care mor n-au decât să moară.” Așa cum a explicat activistul și jurnalistul
egiptean Wael Eskander, este clar că această campanie media și „ura împotriva
Hamas-ului s-a transformat într-o justificare a bombardării palestinienilor de
către Israel” și în esență se potrivește cu decizia lui El-Sissi de a întări
alianța cu Israelul pe spinarea palestinienilor. Pentru a înțelege aceste
evenimente, acțiunile lui El-Sissi trebuie examinate nu izolat, ci în contextul
istoric și mai amplu al dezvoltării relațiilor dintre Israel și Egipt și dintre
Israel și alte state arabe importante din regiune.
În timp ce Israelul
lansa trei campanii militare de asalt împotriva Fâșiei Gaza pentru a impune
populației voința sa și pentru a smulge palestinienilor termenii necesari predării,
lumea arabă și mai ales guvernul egiptean au jucat, pe rând, un rol decisiv.
Putem susține, deci, că ceea ce nu a reușit Israelul prin campania sa militară
bazată pe efecte, în parte psihologice – americanii folosesc termenul ”shock
and awe”(lovește și copleșește) – ca parte a conceptului EBAO (Operațiune
Bazată pe Efecte) și prin masacrarea civililor, a fost realizat de politicile
Egiptului și ale țărilor arabe privind Gaza și Hamas, politici care s-au
asigurat de impunerea termenilor israelieni, inițial prin prelungirea
conflictului armat și apoi prin structura acordurilor de încetare a focului.
Strategul militar Carl von Clausewitz observa în mod corect că „războiul nu
este altceva decât continuarea politicii prin alte mijloace”, dar în acest caz,
guvernul egiptean ajuta Israelul să perpetueze o politică a opresiunii, a
pedepsei colective și a genocidului, cu scopul a a obține favoruri din partea
statului israelian.
Prin distrugerea
tunelurilor și stabilirea unei zone-tampon, El-Sissi ajuta Israelul să își
atingă scopurile militare pe care a eșuat să le îndeplinească atacând Gaza și
ducând un război ce a durat 51 de zile. Această modalitate de folosire a Egiptului
pentru a smulge o victorie imposibil de obținut pe câmpul de luptă este aidoma
tacticii utilizate de Mubarak după atacurile din 2008/09 ale Israelului asupra
Fâșiei Gaza, când a construit un zid subteran care să oprească toate proviziile
ce intrau în Fâșie. În acel demers, Corpul de Ingineri al Armatei Americane a
supravegheat proiectul și Congresul american a alocat fonduri și a coordonat
dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă Iron Dome. Nimeni nu s-a deranjat
să asigure protecția palestinienilor, care sunt o populație ocupată, refugiată
în interiorul propriului teritoriu și, teoretic sub protecție, potrivit celei
de-a Patra Convenții de la Geneva. Guvernul egiptean sub Mubarak s-a dat peste
cap să se asigure că mișcarea Hamas va continua să fie țintuită și împiedicată să emită
vreo pretenție de victorie cu toate că a opus rezistență atacurilor militare
devastatoare ale Israelului și nu a cedat pe parcursul acestora. Documente
referitoare la atacurile din 2008/09 ieșite la iveală via WikiLeaks arată că atât guvernul egiptean cât și Autoritatea
Palestiniană se aflau în acord total cu Israelul. Un document emis de ambasada
SUA în Tel Aviv, datat 29 decembrie 2008, spune:
„La ora 16:00 pe data de 28 decembrie, IDF a bombardat
culoarul Phiadelphi de-a lungul graniței Gazei cu Egiptul, distrugând 39-40 de
tuneluri pentru contrabandă. Niciun agent egiptean al Poliției de Frontieră nu
a fost rănit. Contactele din interiorul IDF au confirmat în mod repetat pentru
DATT că bombardarea tunelurilor a fost coordonată cu Egiptul și că au transmis
coordonatele punctelor de atac egiptenilor pentru a se asigura că nu vor păți
nimic.”
Încă un document,
din 4 ianuarie 2009, ilustrează complicitatea guvernului egiptean în războiul
Israelului cu Gaza:
„Începând cu orele 15:00 ora locală, pe 4 ianuarie,
contactele din armata egipteană au spus că Egiptul a închis granița de la Rafah
după ce Israelul l-a avertizat în legătură cu invazia lor terestră și raidurile
aeriene suplimentare asupra tunelurilor folosite pentru contrabandă de-a lungul
graniței Gaza-Rafah.”
Cât despre
Autoritatea Palestiniană, aceasta și-a coordonat securitatea în Cisiordania cu
cea a Israelului în timpul asaltului Gazei pentru a preveni și controla
protestele și violența în zonă. Cităm dintr-un alt document dezvăluit:
„Comandanții PA le-au spus ofițerilor IDF că președintele
Abbas și prim-ministrul Fayyad i-au dirijat astfel încât să evite situațiile ce
ar fi putut duce la confruntări cu IDF-ul. Șeful securității a spus că Abbas și
Fayyad au transmis un mesaj tuturor facțiunilor palestiniene în cadrul unei
ședințe a comitetului executiv al PLO pe data de 29 decembrie, că vor fi
permise numai marșurile pașnice. Comandanții PA au subliniat că nu dețin
controlul zonelor B/C, cum ar fi Qalandiya sau Nil’in și că ar avea nevoie de
aprobarea IDF-ului pentru a mobiliza forțe ale PA în acele zone pentru a
preveni ciocnirile dintre protestatari și IDF.
Comandanții PA au spus că omologii lor din IDF au fost de
acord să rezolve de urgență coordonarea și solicitările pentru mobilizarea
forțelor PA și pentru schimbul de informații în legătură cu posibilele turbulențe,
deoarece ambele tabere au interesul de a preveni violența în Cisiordania. Au mai
spus că ambele tabere au căzut de acord să nu dezvăluie presei informații
despre întâlnire, dată fiind sensibilitatea coordonării securității într-un
moment de furie palestiniană provocată de evenimentele din Gaza.”
Interesul
Autorității Palestiniene de a-și coordona securitatea cu cea a Israelului în
ceea ce privește Gaza este genuin, deoarece rivalitatea cu Hamas i-a motivat pe
liderii Fatah să se folosească de oportunitate pentru a revendica puterea în
Fâșia Gaza. Însă întrebările importante la care trebuie găsite răspunsuri sunt:
care este interesul Egiptului în participarea la asedierea israeliană a Gazei
și cum s-a ajuns în acest punct? Cum se face că Israelul este un partener de
alianță și palestinienii din Gaza sunt condamnați la un regim ostil și
restrictiv? Pentru a răspunde cum se cuvinte la aceste întrebări, trebuie să ne
întoarcem puțin în urmă la istoria Palestinei și să analizăm contextul regional
care a dus la situația actuală, din moment ce acestea sunt chestiuni
structurale, nu întâmplătoare.
De-a lungul
secolului 20, Palestina a fost subiectul balanței strategice regionale și
globale a puterii, rolul principal avându-l hegemonia și siguranța Israelului. Într-un
interviu acordat ziarului Washington Post,
replica lui El-Sissi la o întrebare privind starea actuală a problemelor din
Egipt este edificatoare: „Egiptul are o populație de 90 de milioane de
locuitori. Dacă această țară se prăbușește, întreaga regiune va aluneca într-o
perioadă de anarhie, lucru care va reprezenta un pericol grav pentru toate
statele din zonă, inclusiv pentru Israel și s-ar extinde până în Europa.” Răspunsul
lui El-Sissi include referiri la pericolele ce ar amenința celelalte țări, dar,
în mod intenționat se referă la Israel într-o manieră specială, ca și când ar
fi unica țară importantă și singura care ar merita să i se adreseze pe nume. El-Sissi
nu îi aduce în discuție nici măcar pe egipteni și ce ar putea însemna prăbușirea
Egiptului pentru cei 90 de milioane de locuitori ai săi. Faptul că El-Sissi nu
a menționat Egiptul nu este o omisiune întâmplătoare, a făcut-o mai degrabă pentru
a se asigura că accentul cade pe Israel, siguranța acestuia este pe primul
plan; dacă Israelul este în siguranță, poziția sa este în siguranță; este o
tactică menită a sublinia cine guvernează și ajustează balanța regională a
puterii.
Într-adevăr, de la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până în prezent, echilibrul
strategic a favorizat Israelul iar suportul acestuia s-a extins până la aliații
regionali și cei vestici. Forța Israelului este o funcție a factorilor interni
și externi care îi permit acestui stat tânăr să proiecteze o putere mai mare
decât i-o asigură dimensiunea geografică și demografică. Fiind un implant
străin în zonă, încă de la întemeierea sa, Israelul a avut nevoie de acoperirea
politică și militară a unei mari puteri pentru a-și înfăptui proiectul
colonialist; Marea Britanie a avut inițial acest rol ce a facilitat fondarea
statului iar America i-a moștenit rolul după cel de-al Doilea Război Mondial. În
câmpul strategic regional, două elemente trebuiau ținute sub control: țările
arabe care aveau potențialul sau abilitatea de a constitui o amenințare
militară la adresa Israelului și cele care aveau resursele economice pentru a
susține o confruntare pe termen lung cu noul stat format.
În această
conjunctură, balanța puterii era înclinată în favoarea Israelului iar acesta a
continuat să fie sprijinit de administrațiile succesive ale SUA care au privit
acest stat ca pe un aliat strategic important, în special în timpul Războiului
Rece. Israelul, ca un implant vestic în Palestina, a fost folosit pentru
destabilizarea echilibrului puterilor din zonă și a jucat un rol critic în conflictul
dintre țările arabe naționaliste și monarhiile din anii 50, 60 și 70. În plus,
SUA, cu puterea sa economică, politică și cu relațiile sale de securitate cu
Țările Golfului producătoare de petrol, a reușit să influențeze politicile
arabe în favoarea Israelului, confirmând acceptarea acestui echilibru regional
al puterii în ciuda frecventelor, controlatelor și scurtelor confruntări
militare. Prin anunțuri publice, guvernele arabe și-au exprimat solidaritatea
cu palestinienii, în același timp având relații diplomatice secrete cu
Israelul. Jocul dublu al statelor arabe și ale Golfului era mai degrabă regula
decât excepția. În zonă lumea înțelesese că puterea Israelului este irefutabilă
și guvernele arabe s-au comportat în consecință, lucru care presupunea adesea
constrângerea palestinienilor și limitarea exprimării rezistenței și a cererii
acestora de a avea autoritate politică. Această suprimare a vocii Palestinei a
început devreme, odată cu preluarea controlului Fâșiei Gaza de către Egipt după
Nakba din 1948, cu dominarea Iordaniei asupra Cisiordaniei și apoi prin finanțarea
războaielor civile din Liban și Iordania în anii 70. Exprimarea palestiniană a
rezistenței și organizarea sa politică era în opoziție cu balanța puterii
acceptată în regiune, cu Israelul la cârmă. Atacurile Israelului asupra Gazei
reprezintă un exemplu al acestui echilibru constituit, iar consimțământul –
dacă nu chiar participarea propriu-zisă – guvernelor arabe face parte din
această construcție istorică a structurii de securitate.
Confruntându-se cu
problemele palestiniene interne și, înainte de 1993, cu PLO, Israelul a căutat
să controleze și să limiteze sprijinul strategic pentru cauza palestiniană în
termeni politici, economici, sociali, religioși și militari. Se argumentează
adesea că din cauza suprafeței reduse de continent, de pământ solid strategic,
Israelul trebuia să se implice în activități ce vizau securitatea dincolo de
granițele sale pentru a preveni o potențială consolidare a forțelor ostile care
s-ar putea alia cu aspirațiile palestiniene. În acest scop, Israelul a căutat
să înfăptuiască un nucleu și niște strategii periferice pentru a-și structura
misiunea de securitate în jurul granițelor imediate cu statele arabe și în
jurul cercului exterior al țărilor ce ar putea să sprijine năzuințele
palestinienilor.
În anii 50, 60 și
70, pentru Israel punctul focal a fost arestarea și distrugerea forțelor
ideologice identificate cu naționalismul arab, în special pe cele ale lui Gamal
Abdel Nasser. În timpul epocii lui Nasser, Israelul s-a aliat cu Arabia
Saudită, care a reușit să atragă Egiptul într-un război prelungit în Yemen,
război care l-a slăbit pe Nasser și i-a distras atenția de la proiectele
interne și de la politicile externe. Războiul îndelungat din Yemen a costat
multe vieți și resurse egiptene care altfel ar fi putut fi folosite în
interiorul țării. Această implicare a avut un efect profund asupra pregătirii
și abilității armatei egiptene pe parcursul decisivului Război de Șase Zile din
1967 și asupra pierderilor masive suferite. Nasser a fost învins prima dată în
Yemen prin Războiul Rece Arabo-Arab în care Israelul a jucat un rol important
susținând și lucrând în secret cu monarhiile arabe pentru a înfrâna Egiptul și
potențiala sa emergență ca stat post-colonialist.
La fel, Israelul a
colaborat îndeaproape cu Iordania pentru a contracara aspirațiile palestiniene
de a amplasa la graniță o rezistență solidă împotriva ocupației din Cisiordania
imediat după expulzarea palestinienilor. La vremea respectivă, Israelul l-a
ajutat pe regele Hussein să prevină o posibilă susținere siriană a PLO în
timpul evenimentelor cunoscute sub numele de Septembrie Negru și a amenințat
trupele siriene care au intrat dinspre nord pe cale aeriană, forțându-le să se
retragă imediat, lăsându-i astfel pe palestinieni fără sprijin sau acoperire,
sfârșind prin a fi măcelăriți în nordul Iordaniei. Relațiile Israelului cu
familia regală iordaniană datează de la începutul anilor 20, înainte ca vreunul
din state să existe și au fost întărite ulterior începând cu anii 60. Iordania
a fost un aliat cheie împotriva naționalismului arab și s-a coordonat cu
Israelul pentru a deturna agenda lui Nasser în regiune și orice posibilitate de
uniune arabă.
O cooperare
similară a existat și în cazul familiei regale a Marocului în contracararea
ascensiunii unei mișcări politice de stânga. Această cooperare a inclus omorârea
activiștilor care s-au opus regelui în Europa și în special în Franța.
Principala provocare a Israelului a fost împiedicarea dezvoltării forței PLO
prin sprijinul internațional de care beneficiau palestinienii. Convergența
intereselor israeliene cu ale monarhiilor arabe a făcut posibilă îngrădirea și
anihilarea succesului popular al PLO la nivel de fundament și a suportului
global al statelor independente post-colonialiste. Privind în urmă, putem trage
concluzia că alianța Israelului cu diferitele monarhii arabe a fost o strategie
de succes pe frontul armat, puterea PLO fiind neutralizată și organizația
înlăturată în mod fizic atât din Iordania cât și din Liban, obstrucționându-i
astfel abilitatea de a amenința securitatea Israelului din afara granițelor
Palestinei ocupate. Campania a avut succes și pe frontul economic și social,
deoarece baza financiară palestiniană și a PLO a fost subminată, devenind
supusă diferitelor grade de control din partea țărilor care cooperau în secret
cu Israelul din motive de interese domestice sau regionale.
Rolul Egiptului
după epoca lui Nasser a fost decisiv, deoarece semnarea Acordurilor de la Camp
David a schimbat peisajul strategic în regiune, cel mai mare și mai populat
stat arab fiind neutralizat și apoi integrat în structura de securitate a
Israelului. Înlăturarea Egiptului ca posibilă amenințare i-a dat Israelului
libertate în nord, ceea ce a dus la invadarea Libanului pentru a înlătura PLO
din țară și deci, pentru a o îndepărta și mai mult de granițele nordice ale
Israelului. Acordurile de la Camp David au furnizat acoperirea și uneltele
necesare pentru ca SUA să-și consolideze influența în țară, aducând-o sub umbrela
sa de securitate regională, deschizând, în același timp, o ușă largă pentru ca
Israelul să dezvolte relații militare și economice cu elitele egiptene ce
constituiau pilonii de rezistență ai statului. Urmându-și interesele
strategice, Israelul a trebuit să neutralizeze câteva amenințări regionale prin
intermediul tratatelor de pace bilaterale, ca în cazul Egiptului și al
Iordaniei, în timp ce altele au fost controlate prin participarea la conflicte
interne și prin fragmentare, cum ar fi Liban, Irak, Siria, Sudan și posibil
Iran în viitor. Acordurile de la Camp David trebuie înțelese din punctul de
vedere strategic israelian și din perspectiva importanței înlăturării din
conflict a celei mai mari țări arabe. Un rezultat asemănător a fost obținut
prin tratatul cu Iordania, care a asigurat puntea economică necesară între
piețele arabe și musulmane. Elitele egiptene și iordaniene au semnat tratate de
pace cu Israelul, ceea ce a facilitat acordarea de ajutor economic și militar
din partea Vestului, dar, mai important, tratatele de pace au asigurat
integrarea securității și a infrastructurilor de informații în cele ale
Israelului, lucru care le-a consolidat puterea din interior. Câtă vreme Egiptul
și Iordania mențin relațiile cu Israelul, toate căile și relațiile cu SUA și cu
Europa rămân deschise și, probabil, se vor consolida.
Odată cu Prima Intifadă,
în 1987, balanța strategică din regiune s-a înclinat treptat și echilibrul
puterii nu mai era atât de clar pe cât fusese în timpul Războiului Rece. Poate
o consecință neașteptată a revoltei palestiniene din 1987 a fost erodarea
libertății incontestabile de operare a Israelului și tot mai limitata acceptare
a folosirii forței în Fâșia Gaza și în Libanul de Sud, două zone aflate sub
ocupație militară israeliană directă. Prima Intifadă a expus slăbiciunile
Israelului și impotența guvernelor arabe în lupta pentru încetarea ocupației.
Trebuie să ne amintim că Prima Intifadă a izbucnit după ce Summitul Arab de la
Baghdad din 1987 nu a inclus Palestina ca punct fierbinte al regiunii, ci, în schimb,
s-a concentrat pe amenințarea iraniană. Astfel, Intifada a reprezentat atât o
măsură punitivă, pentru a rectifica harta politică arabă, cât și o manifestare
de rezistență față de ocupația israeliană. Intifada a mobilizat strada arabă și
musulmană ca nimic până atunci și grijile Israelului privind securitatea s-au
extins mult în afara Palestinei. Așadar, Israelul nu trebuia să înfrunte doar
teama unei amenințări palestiniene imediate, post-Intifada, ci și o schimbare
rapidă în regiune și în contextul mai larg al lumii arabe și musulmane, și trebuia
și să mențină balanța puterii în favoarea sa. Un lucru este sigur – Intifada a
vătămat bariera psihologică a fricii palestinienilor și arhitectura
superiorității israeliene ce păstrase intactă structura favorabilă Israelului.
Intifada a făcut
posibilă apariția unei noi conduceri palestiniene în Teritoriile Ocupate, una
care să nu fie supusă controlului și presiunii arabe regionale, lucru care a
alterat fundamentul relațiilor existente. Procesul decizional palestinian
privind conducerea rezistenței se afla în afara controlului statelor arabe, iar
imaginile și reportajele TV ale ciocnirilor zilnice au avut un impact puternic
asupra populației din zonă și din întreaga lume. Ca o consecință a Intifadei
palestiniene, atât Egiptul cât și Iordania au trebuit să renunțe la pretențiile
de custodie și și-au dat consimțământul pentru o traiectorie independentă a aspirațiilor
politice palestiniene. De la Nakba din 1948, palestinienii s-au aflat în permanență
în custodia țărilor arabe și au avut mereu libertate limitată de acțiune din
cauza statutului de refugiați în statele vecine. Aceste state care au primit
palestinienii alungați au acceptat rolul Israelului în regiune și au dorit să
controleze toate acțiunile care ar fi putut pune în pericol structura existentă.
Apariția unei conduceri și intensificarea rezistenței a dus la sfârșitul erei
precedente și a deschis o nouă direcție pentru palestinieni, dar de data
aceasta venind din partea populației aflate sub ocupație.
Invazia Kuwaitului
de către Irak a întrerupt procesul și a provocat un colaps al consensului arab
privind PLO din cauza deciziei strategice a lui Yasser Arafat din timpul crizei
și a exprimării sprijinului deschis pentru Irak. Palestinienii au plătit un
preț greu în procesul care a reprezentat motorul principal din spatele
Conferinței de la Madrid din 1992 ce a deschis ușa negocierilor secrete cu
Israelul la Oslo. Madrid și Oslo nu ar fi fost posibile fără invazia irakiană a
Kuwaitului, care a atras intervenția militară directă a Statelor Unite în Golf
pentru expulzarea trupelor irakiene.
În contextul
actual, granițele strategice de securitate ale Israelului se extind până la
Iran, luând în considerare ținerea sub control a Iordaniei și a Egiptului prin
tratatele de pace și cooperarea strategică la toate nivelurile cu elitele
ambelor țări. Securitatea Israelului se întinde dincolo de Egipt și Iordania:
Irakul este neutralizat pentru următorii 20 de ani, poate și mai mult, prin
fragmentare și luptă internă, iar Siria nu este în postura de a reprezenta vreo
amenințare pentru mulți ani de-acum încolo din cauza absenței coeziunii interne
(un guvern dictatorial uni-partinic format din minoritatea alauită aflat în
conflict cu o majoritate revoltată – sunnită – susținută de actori regionali ce
duc un război sectant de proximitate pe pământul Siriei). Resursele Golfului
sunt neutralizate, fiind suprasolicitate în purtarea unui război proxy de
restricționare în Siria și Irak ce va sfârși prin a epuiza forța financiară a
Arabiei Saudite și ar putea duce la o luptă internă în regatul acesteia, lucru
din care ar avea de profitat interesele Israelului și structurile sale de
securitate. Cel mai probabil, Regatul Saudit se va găsi în poziția de a depinde
de Israel pentru a-și asigura securitatea dacă războaiele de proximitate din
Siria, Irak și Yemen vor continua și lupta internă va deveni de nestăpânit.
Liderii arabi și
musulmani au servit, cu certitudine, interesele americane din zonă, cel puțin
de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace; însă, într-o lume
monopolară, statele din regiune trebuie să concureze pentru a obține atenția
puterii centrale și să se debaraseze sau să reducă eficiența posibililor rivali
ce ar putea furniza servicii similare. Israelienii înțeleg că devotamentul
Statelor Unite față de siguranța lor depinde de presiunea internă generată de
comunitatea evreiască americană, pe de o parte, și pe de altă parte, de
interesele strategice pe termen lung ale SUA în Orientul Mijlociu. Astfel
încât, încercarea Israelului de a-și defini securitatea în termeni americani ne
duce înapoi la organizațiile islamiste care contestă arena politică și denunță
legătura imediată a acestuia cu tentativa lui El-Sissi de a-și strivi
principalul rival în Egipt, Frăția Musulmană. În această fază, în regiune,
islamiștii sunt cei pe care aparatul de PR al Israelului i-a ales drept dușmani.
Munca de PR a mașinăriei hasbarei consta în încercarea permanentă de a fabrica
legături între grupările palestiniene islamice și cei care își primesc plata de
război de la SUA prin alte părți ale lumii.
Într-adevăr, cu cât
amenințarea din regiune este croită în jurul Islamului, cu atât crește
utilitatea Israelului și relațiile pe termen lung cu SUA sunt confirmate printr-un
amestec de lobby și implicare concretă pe pământ. Ceea ce construiește Israelul
este cutiuța sa proprie de securitate regională strâns legată de concepția
strategică americană de confruntare a „terorismului global”, care, cu cât este pictat
mai periculos și mai violent, cu atât sunt mai necesare serviciile și
competențele practice ale Israelului. Israelul a avut succes în a-și proiecta
lupta cu palestinienii în termeni similari cu cei ai confruntării Statelor
Unite cu al-Qaeda, făcându-și astfel posibilă implicarea în campanii de
asasinare sistematică și atacuri masive în Fâșia Gaza în 2008/09, 2012 și 2014.
În acest context, tactica presupune o fuziune între strategia de ocupație a
Israelului și războiul global împotriva terorismului, precum și implicarea în
fiecare conflict regional, cu Egiptul reprezentând câmpul de luptă cheie
folosit pentru prevenirea consolidării
unei guvernări islamiste în țară.
Conflictul cu
Israelul – dincolo de lupta zilnică pentru pământ – este legat direct de poziția
strategică globală vis-à-vis de păstrarea unei singure superputeri. Așa încât,
distribuirea conflictului în jurul axei terorismului face din Israel un aliat
de care SUA are nevoie în lupta sa, în timp ce palestinienii, prin intermediul
unei puternice campanii Zioniste de PR, să poată fi identificați cu o amenințare
de tip al-Qaeda, lucru construit de asemenea, pe fundația demonizării de ani de
zile a PLO și a conducătorilor săi. Pentru Israel, cartea lipsă în toată povestea
aceasta era succesul sau eșecul elitelor americane și arabe în menținerea
puterii și în păstrarea islamiștilor departe de guvernare. Imediat după
lovitura de stat din Egipt în 2013 s-a instalat o scurtă stare de înghețare
diplomatică cât timp Europa și SUA au așteptat să se așeze praful înainte de a
se întoarce la afacerile lor din Orientul Mijlociu. Apariția ISIS-ului în Irak
și în Siria și violențele din Yemen și Libia au făcut ca El-Sissi să pară o
alegere bună pentru a contracara ascensiunea terorismului în zonă.
În linii mari, actuala
cooperare regională cu Israelul este legată de direcția globală din spatele și
în sprijinul lui El-Sissi și al loviturii de stat egiptene. Distanța afișată în
public de către Statele Unite față de El-Sissi luase sfârșit iar administrația
Obama și liderii europeni l-au acceptat pe noul „om puternic” din Cairo și au
început să-l includă în actualele strategii contra-ISIS și contraterorismului. Mașinăria
care a adus sprijin regional și vestic pentru El-Sissi și pentru acceptarea
tacită a loviturii militare din Egipt era în funcțiune dinainte de a se desfășura
evenimentele. Guvernul fantomă din Egipt se elabora de 30 de ani și era
susținut militar și economic de către SUA odată cu semnarea Acordurilor de la
Camp David. Guvernul fantomă egiptean, având armata în frunte, este protejat în
plus și de o clasă economică neo-liberală ce a fost cultivată mai întâi prin infetah-ul (program politic deschis) lui
Sadat și accelerată apoi de capitalismul de cumetrie al lui Mubarak și de
privatizarea care a facilitat conectarea economiei din Cairo la cea a
Israelului și a SUA.
De la arme de distrugere în masă la democrație!
După invaziile din
Irak și Afganistan, liderii europeni și ai SUA au dorit să împiedice
ascensiunea valului de sentimente negative din lumea arabă și musulmană, prin
promovarea unei inițiative democratice. Invazia Irakului s-a făcut sub
pretextului împiedicării lui Saddam Hussein de a mai deține arme de distrugere
în masă. După o căutare intensă a armelor nucleare, nu s-a găsit nici urmă de
așa ceva. În urma insuccesului localizării acestor presupuse arme și a eșecului
furnizării vreunei dovezi despre existența lor, oficialii americani au declarat
că supozițiile despre prezența unor astfel de arme au provenit din informații
„greșite”. Promovarea democrației în zonă a fost adoptată ca o campanie de PR
pentru a reabilita imaginea lui Bush și a Statelor Unite dat fiind eșecul
colosal din Irak. Invazia lui Bush din Irak a fost un dezastru total care
continuă să aibă consecințe până în ziua de astăzi. Schimbarea plăcii cu tema democrației
s-a dovedit la fel de catastrofală, având în vedere efectele din regiune. Critica
promovării politicilor democrației nu trebuie privită drept o opoziție față de
democrație ca principiu și ca nevoie a unui sistem politic deschis în regiune. Dimpotrivă,
folosind democrația pentru a masca nereușitele din Irak a dus la o criză și la
o fragmentare și mai mare în zonă, ajungând ca însăși ideea de democrație să
fie discreditată în felul acesta. Într-adevăr, este foarte posibil ca Bush și
cei care au complotat împreună cu el să fi făcut ca democrația să nu mai poată
fi posibilă în Irak sau chiar mai departe, din moment ce schimbarea a fost încă
o dată ordonată și regizată din exterior, în loc să fie motivată și dezvoltată
în interior. Mai mult, oamenii din zonă au înțeles de la început campania de
promovare a democrației ca pe o unealtă menită a deturna atenția de la eșecul
politicilor în Irak și nimic mai mult, în orice caz, nu ca pe o schimbare
fundamentală de status quo.
Deci, primul teren
de testare a inițiativei democratice promovate de Bush a fost cel al
Teritoriilor Ocupate și alegerile palestiniene din 2006, care au livrat numai
rezultate „greșite” din perspectiva SUA, a Israelului și a guvernelor arabe, deoarece
Hamas a câștigat alegerile detașat. Toate partidele implicate plănuiau o
victorie a organizației Fatah; mișcarea Hamas se dorea adusă în jocul politic
controlat pentru a-i oferi un stimulent în speranța unei colaborări pentru o
soluție în cadrul stabilit de procesul Oslo, cu Israelul deținând controlul. Contextul
participării era condiționat de acceptarea acordurilor de la Oslo și de
aderarea la realitățile politice născute odată cu semnarea acordului de către
Arafat în 1993. În ceea ce privește Hamas, aceasta și-a conturat o poziție care
promitea să nu se opună implicării organizației Fatah și, dacă ar fi fost
posibil, obținerea unui acord în vederea soluției celor două state, optând
pentru folosirea termenul de hudnah
(încetarea ostilităților). Alegerile erau posibile numai prin cadrul creat de
procesul Oslo și au născut dezbateri în interiorul mișcării Hamas în legătură cu
semnificația participării și dacă aceasta implica o recunoaștere indirectă a
Israelului fără o încetare a ocupației.
Într-adevăr, câtă vreme
Hamas rămânea în afara jocului politic, posibilitatea controlării acesteia și
determinarea colaborării ar fi fost imposibilă; așa încât, acordul Israelului
pentru includerea mișcării Hamas a făcut posibilă participarea sa la alegeri.
Nimeni nu se aștepta ca Hamas să aibă un succes răsunător la urnele de vot,
obținând aproape două treimi din locurile din parlament. Până la un anumit
punct, dinamicile curente din jurul asediului Gazei și direcțiile regionale legate
de acesta sunt o consecință directă a inițiativei americane de democratizare
folosită pentru a camufla eșecul invaziei Irakului și pentru a potoli revolta
populară a opoziției. Același concept a stat și în spatele programului de
democratizare adoptat de președintele Obama ca modalitate de a-și trimite
trupele în regiune pentru a putea începe să strivească valul de revoltă al
militanților ce se opuneau politicilor Americii în zonă.
Întrebările
cruciale care trebuie puse sunt: de ce SUA și Europa au fost atât de
nerăbdătoare în a-l accepta pe El-Sissi și a se întoarce împotriva
președintelui Morsi, primul președinte ales în mod democratic? De ce aceste
puteri din afară au abandonat complet prima conducere din Egipt aleasă la
urnele de votare? Politica americană susține schimbarea democratică pașnică,
exact cazul Egiptului; și cu toate acestea, ce a provocat schimbarea adițională
care a făcut din El-Sissi alternativa preferată la președintele ales, Morsi?
Care au fost factorii-cheie care au cauzat abandonarea celui mai democratic proiect
american care se concentra pe includerea unui islamist în procesul politic? Această
schimbare a survenit în mod independent sau Țările Golfului și Israelul au
jucat un rol decisiv în schimbarea politicii Washingtonului? Și mai mult, care
sunt factorii-cheie din spatele înclinării lui El-Sissi către Israel în timp ce
ducea o campanie publică și militară împotriva mișcării Hamas, acuzând-o că ar
fi instigat la violență de-a lungul părții egiptene a graniței și că ar fi
introdus pe furiș arme în deșertul Sinai? Pentru a răspunde la aceste întrebări
trebuie să avem în minte discuția de mai sus despre contextul regional cu
privire la Palestina și însemnătatea strategică a Israelului pentru a înțelege
desfășurarea rapidă a evenimentelor sub El-Sissi, din moment ce transformările
drastice în curs de desfășurare sunt întemeiate în baza unei alinieri regionale
existente care este în proces de creare de cel puțin 30 de ani.
Îmi păstrez poziția
că lovitura militară egipteană din 2013 și schimbarea ulterioară către o aliniere
cu Israelul a fost conturată de înțelegeri și alianțe politice existente și că
alegerea lui Morsi, precum și dobândirea puterii politice de către Frăția
Musulmană a fost privită ca o amenințare la adresa acestor alianțe. Elita ce
guverna Egiptul de pe vremea lui Mubarak s-a simțit vulnerabilă față de
posibila pierdere a influenței și a privilegiului dacă rezultatele alegerilor
și efectele revoluției ar fi devenit permanente. Ca instituție, armata
egipteană controla în mod direct aproximativ 40% din economia țării și își vâra
mâinile în fiecare industrie și piață. Țara era guvernată de un complex militar
local corupt. Alternativa unei lovituri de stat s-a impus ca metodă de păstrare
a intereselor economice și politice. SUA și Europa au mers pe mâna conducerii
locale și au fost influențate de Israel și de Țările Golfului cu scopul de a
sprijini lovitura militară egipteană împotriva lui Morsi. Atât Europa cât și
SUA tărăgănau felul în care să răspundă loviturii de stat și chiar ezitau să se
refere la ea în felul acesta. În SUA părerile erau împărțite inițial, unii
membri ai Congresului exprimându-și opoziția față de lovitură, în timp ce Casa
Albă și Departamentul de Stat evitau cu desăvârșire să folosească termenul de
lovitură militară de stat și solicitau tuturor părților să negocieze și să
ajungă la un compromis.
Imediat după
lovitura de stat, Israelul, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită au făcut
eforturi diplomatice considerabile pentru a influența politicienii americani și
europeni în legătură cu Egiptul, pentru a se asigura că nu va exista presiune
internațională împotriva loviturii militare. Emisarii israelieni au călătorit
de mai multe ori la Washington, solicitându-le politicienilor să-l accepte pe
El-Sissi. Site-ul de știri The Ynet titra:
„El-Sissi nu este prietenul Israelului, este un partener” și sublinia că
„relațiile dintre Cairo și Ierusalim sunt intime și strânse”. Articolul
menționa că „un caricaturist din tabăra băieților răi l-a desenat pe El-Sissi
înfășurat în steagul Israelului telefonându-i premierului Benjamin Netanyahu
pentru a primi instrucțiuni pentru negocierile cu delegația Hamas”, o aluzie la
rolul negativ jucat de dictatorul egiptean în timpul asaltului asupra Fâșiei
Gaza în vara lui 2014.
Dezvăluirea unei
înregistrări din timpul unei ședințe din iunie 2013 arată că El-Sissi și armata
egipteană sunt legați în mod direct de conducerea mișcării Tamarod și că li
s-au virat fonduri dinspre UAE (Emiratele Arabe Unite). O altă înregistrare
clarifică și mai mult aspectul finanțării regionale implicate în organizarea
loviturii de stat. Pe înregistrare se aude vocea lui El-Sissi spunând: „Avem
nevoie de 10 să fie depuse în contul armatei...Aceste 10, când vom reuși,
pentru ce vor fi folosite? Pentru stat. Vrem încă 10 de la UAE și vrem încă 10
și de la Kuwait.” Ideea este că lovitura de stat a fost o preluare regională a
puterii, menită să salveze orânduiala prezentă după schimbarea bruscă și masivă
adusă de Primăvara Arabă. Egiptul, Israelul și Statele Golfului erau dornice să
inverseze efectele Primăverii Arabe și să reconstruiască vechea ordine.
Putem vorbi de o
alianță între Israel, Egipt și Țările Golfului împotriva Iranului, doritoare de
a proteja vechea organizare dictatorială și monarhiile regionale, cu orice preț.
Interesele Israelului sunt mai ușor de identificat, deoarece Morsi era apropiat
de Hamas și de Gaza și își manifestase disponibilitatea colaborării cu Iran,
două elemente strategice cheie pentru statul Zionist. Pentru Țările din Golf,
succesul timpuriu al Primăverii Arabe a produs presiuni interne din partea unei
populații tot mai agitate și dornice de tot mai multă libertate și îndreptare
spre forme democratice de guvernare. Presiunea era vizibilă în rândul tinerilor
care luau cu asalt platformele de socializare și articulau speranțe și aspirații
similare cu cele din Tunisia, Libia și Yemen. Pe un alt front, ascensiunea
puterii politice islamiste printr-un proces democratic submina pretenția Arabiei
Saudite de autoritate islamică de necontestat și vechi rivalități între
wahabiți și Frăția Musulmană au început să iasă la suprafață, lucru folosit de
guvern pentru a se opune și a răsturna revoluția. Și al treilea element cheie
și factor decisiv în înlăturarea lui Morsi era legat de poziția sa față de Iran
și împotrivirea de a se alătura alianței existente ce căuta să înfrâneze
influența iraniană în regiune.
Acceptarea lui El-Sissi și aprobarea loviturii de stat
Hotelul Waldorf
Astoria din New York a fost scena multor conferințe, petreceri, nunți și filme
memorabile, însă, pe data de 25 septembrie 2014, acesta a fost martor la
acceptarea publică din partea administrației Obama a lui Abdul Fattah El-Sissi,
noul președinte „ales” al Egiptului. A 69-a Adunare a Consiliului General al UN
din New York a servit ca decor perfect pentru ca președintele Obama și liderii
americani cheie să înceapă dezmierdarea publică și diplomatică a lui Abdul
Fattah El-Sissi și reafirmarea vechilor relații și interese vitale americane și
israeliene în Egipt. Această acceptare aduce politica SUA înapoi la una dintre
strategiile sale preferate în ceea ce privește Orientul Mijlociu: adoptarea
dictatorilor militari în speranța păstrării stabilității și accesului la
resursele și piețele regionale.
Urându-i lui
El-Sissi bun-venit în Statele Unite, președintele Obama a descris Egiptul ca „o
piatră de hotar a politicii noastre de securitate și a politicii din Orientul
Mijlociu” iar adunarea era considerată ca fiind „o primă oportunitate” pentru o
întâlnire „față în față” în vederea „discutării unei game largi de probleme –
de la situația palestiniano-israeliană din Gaza, la Libia, ISIL, Irak și
Siria.” De pe lista chestiunilor de discutat au lipsit violările atroce ale
drepturilor omului de către El-Sissi, închisorile de tip gulag și structura
cumplit de opresivă constituită după lovitura de stat din iulie 2013; s-a făcut
totuși, apel pentru eliberarea celor trei jurnaliști de la Al-Jazeera ce erau ținuți prizonieri în Egipt. Absentă în mod vizibil
a fost orice fel de discuție despre situația Palestinei, despre masacrul comis
de El-Sissi în Gaza și despre alăturarea sa la blocada impusă de Israel în Fâșie
precum și despre campania militară intensă de demolare a tunelurilor de pe
partea egipteană a graniței, retezându-se astfel coarda de salvare pentru 1,2 milioane
de palestinieni.
Adoptarea de către
președintele Obama a lui El-Sissi a survenit rapid după întâlnirile anterioare
cu Secretarul de Stat John Kerry, cu Bill și Hilary Clinton și cu foștii
Secretari de Stat ai SUA Henry Kissinger și Madeleine Albright. Aceste întâlniri
aveau ca scop reabilitarea imaginii lui El-Sissi și demararea unui nou proces
care ar fi putut recentraliza rolul Egiptului în cadrul politicii externe
americane și al intereselor în Orientul Mijlociu, accentul punându-se pe
securitatea Israelului. Cu siguranță, când vine vorba de politică, realitatea
este un teatru al absurdului, din moment ce „merită prețul”, așa cum au
justificat Madeleine Albright și Kissinger crimele de război din Indochina,
Bangladesh, Chile, Cipru și Timorul de Est, ei înșiși având nevoie de o
reabilitare a imaginii. Dar să nu vă așteptați la vreo investigație serioasă în
acest sens. La New York, El-Sissi se întâlnea cu oamenii potriviți, în termeni
de crime și atrocități, într-adevăr, ar putea fi considerat un ageamiu într-o
ligă profesionistă.
Imediat după lovitura
de stat, s-a pus la cale și o adoptare similara a lui El-Sissi din partea
liderilor europeni, transmițându-se opoziției un mesaj de acceptare a
schimbării forțate cu concursul armatei și de cooperare pentru rezolvarea
conflictului politic existent. Acceptarea dictatorului egiptean a luat o turnură
foarte publică, ce includea mesaje de felicitări pentru câștigarea alegerilor
cu o majoritate de 96,9% și cu angajamente de conlucrare pentru un „parteneriat
constructiv” în viitor. Imediat după alegeri, un număr de lideri europeni,
americani și arabi s-au asigurat să viziteze și să-și manifeste sprijinul față
de omul puternic din Cairo.
Întâlnirile cu
liderii mondiali erau importante, dar la fel de importantă era și strategia
media care îl portretiza pe El-Sissi drept un bastion al Orientului Mijlociu dedicat
luptei împotriva ISIS-ului și a terorismului în general. Intitulat „primul
interviu cu o media străină” Associated
Press a publicat un lung interviu cu El-Sissi pe 21 septembrie 2014, cu
doar câteva zile înainte de Adunarea Generală a Consiliului UN.
Strategia media de
reabilitare era cât se poate de evidentă în interviul lui Bryan Walsh din Time Magazine care folosea diateza
pasivă atunci când se referea la încălcarea drepturilor omului și la opresiunea
politică a lui El-Sissi. Articolul nu menționa numele jurnaliștilor de la Al-Jazeera ce erau ținuți prizonieri,
nici pe cei 25.000 de prizonieri politici și mai mult de 1000 de protestatari
uciși într-o zi, doar amintea indirect că El-Sissi „a fost criticat pentru
restricțiile sale”. Unde sunt preocupările morale și integritatea jurnalistică
a celor de la Time Magazine? Mai
mult, de ce nu putem critica în mod direct și răspicat regimul lui El-Sissi, în
baza faptelor și a datelor concrete? Diateza pasivă folosită de Time Magazine
implică o perspectivă favorabilă și plasează încă o dată rațiunile politice mai
presus de eroziunea totală a procesului democratic și de un dezastru privind
drepturile umane.
„Al-Sisi cel în
plină ascensiune” era titlul festiv al ediției din 20 septembrie a publicației The Economist informând despre primele
100 de zile ale „generalului” la biroul prezidențial. Dar articolul adăuga în
subtitlu că deși El-Sissi a avut niște „prime 100 de zile bune” acest lucru s-a
plătit „cu prețul libertății politice”. Articolul este un tur de forță
celebrând planurile economice și de investiții ale lui El-Sissi. The Economist omite complet detaliile
care au făcut posibilă această ascensiune, inclusiv infuzia masivă de capital
dinspre Arabia Saudită și UAE pentru a menține țara operațională și pentru a
evita un colaps economic.
În retrospectivă,
campaniile americane și europene de promovare a lui El-Sissi au fost plănuite
de ceva vreme. Imediat după lovitura militară de stat din 2013, diplomații și
liderii americani și europeni s-au angajat în a-l susține pe El-Sissi, pe
generalii și pe complotiștii loviturii de stat în timp ce propovăduiau
sprijinul democrației.
Adoptarea lui
El-Sissi a fost construită în baza câtorva factori cheie legați de zona
Orientului Mijlociu, de actorii politici principali ce exercitau presiune și întocmeau
condițiile necesare pentru instalarea dictaturii militare a lui El-Sissi.
Factorii cheie includ confruntarea Israelului cu mișcarea Hamas și
incapacitatea acestuia, până în momentul de față, de a înfrânge rezistența palestiniană;
teama de o posibilă democratizare a țărilor în care s-au produs schimbări
majore în timpul Primăverii Arabe; și, într-un final, posibila trecere pe plan
secund a amenințării iraniene-șiite în zonă, un aspect important pentru Țările
din Golf și pentru planurile israeliene. Acești trei factori combinați au
influențat deciziile în SUA și Europa în favoarea acceptării lui El-Sissi într-un
moment de instabilitate crescândă cauzată de războiul sirian prelungit și de
apariția ISIS-ului în zonă, toate acestea dând naștere unei nevoi presante
de aducere a unui stat-cheie din zonă
într-o alianță regională și globală.
În consecință, condițiile
Primăverii Arabe și, în special, cele privind situația Egiptului au fost
stabilite cu mult timp în urmă și au fost consolidate prin trecerea lui Anwar
Sadat de partea SUA mai întâi, iar apoi și de partea Israelului odată cu
semnarea Acordurilor de la Camp David în 1978. Graba de a-l accepta pe El-Sissi
trebuie privită în contextul unei alianțe deja existente între SUA, Europa,
Țările Golfului și Israel, alianță ce se afla în pericol de colaps sau de o
transformare care ar fi putut crea structuri politice antagoniste la granița
sudică a Israelului ce în timp ar fi furnizat o breșă pentru Gaza și Hamas și
ar fi realiniat regiunea departe de o confruntare cu Iran.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.hatembazian.com/content/el-sissi-israels-man-in-cairo/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu