de Rinad Abdulla
Dezbaterea despre
legitimitatea sau chiar legalitatea rezistenței este adesea asociată cu discuția
despre regimurile rasiste, colonialism și ocupație. Pentru oamenii ce trăiesc
sub dominație crudă, rezistența devine o necesitate atunci când este clar că nu
există un guvern sau o lege care să-i protejeze de opresiune.
Rezistența palestiniană
are multe forme: proteste organizate săptămânal în sate și orașe; lupta armată;
tinerii care înfruntă raidurile jeep-urilor israeliene blindate în orășelele
lor și în taberele pentru refugiați; campania Boycott, Sanctions and
Divestment. Toate formele de rezistență ar trebui să se completeze între ele și
niciuna nu ar trebui considerată mai legitimă ca alta. Este necesar de
clarificat împotriva cui și a ce ar trebui direcționată rezistența,
precum și scopurile sale fundamentale.
Cea mai eficientă
rezistență ar trebui să aibă ca scop o soluție multilaterală pentru remedierea
răului făcut de Zionism, care a căutat să elimine populația palestiniană
indigenă pentru a face loc emigranților evrei din întreaga lume. Cel mai bun
remediu în vederea restaurării drepturilor tuturor palestinienilor este
eradicarea instituțiilor Zioniste create și acordarea de cetățenie și drepturi
egale tuturor locuitorilor din Palestina istorică.
Acest lucru
înseamnă că a pune stop ocupației din 1967 nu este suficient. Mai degrabă,
rezistența palestiniană ar trebui să încerce decolonizarea întregii Palestine
istorice. Există peste 6 milioane de palestinieni în diaspora așteptând să-și
exercite dreptul legal de reîntoarcere. Există aproximativ 1,4 milioane de
palestinieni ce trăiesc în statul Israel sub legi discriminatorii. Sunt 4,5
milioane de palestinieni ce trăiesc sub un regim brutal de ocupație în
Cisiordania și Fâșia Gaza. Mulți sunt fără țară și deposedați de naționalitatea
și drepturile lor de proprietate, alții suferă violări zilnice ale drepturilor
lor civice, politice, economice, sociale și culturale.
Toți palestinienii
merită o soluție curativă: din punct de vedere legal, moral și etic. Drepturile
naturale de egalitate, dreptate și libertate sunt incontestabile și ar trebui
să stea la baza mișcării de rezistență.
Solicitarea drepturilor
egale ca remediu pentru nedreptățile din trecut este atotcuprinzătoare și
corectă. Concentrarea doar asupra rezistenței palestiniene din punctul de
vedere istoric al ocupației din 1967 ignoră nevoile și drepturile a peste jumătate
din poporul palestinian ce trăiește în afara granițelor a ceea ce este
recunoscut acum drept „Stat al Palestinei”. Acest lucru camuflează rădăcinile
opresiunii deoarece reprezintă o bucățică fragmentată, separată și neviabilă a
Palestinei istorice.
Într-adevăr,
rezistența palestiniana datează dinainte de 1948, când milițiile Zioniste au
alungat cu forța aproape 80% din populația palestiniană indigenă și au stabilit
statul Israel, eveniment cunoscut palestinienilor sub numele de Nakba. Rezistența
palestiniană a început cu o serie de revolte împotriva Mandatului Britanic,
atunci când intenția acestuia a devenit clară – înlăturarea și înlocuirea
populației palestiniene indigene. În ciuda asigurărilor că Declarația Balfour
din 1917 – promisiunea făcută în scris de britanici evreilor de a le crea un
cămin în Palestina – nu are ca scop expulzarea arabilor palestinieni indigeni,
tensiuni considerabile au luat naștere între arabii palestinieni și influxul în
masă de evrei europeni. Până la urmă, acești noi emigranți aveau de gând să
stabilească un nou stat în interiorul palestinienilor și planul britanic
intenționa să schimbe demograficele populației Palestinei. În 1917, la vremea
semnării Declarației Balfour, populația palestiniană arabă era de 92% iar cea
evreiască de 6%. Britanicii au stabilit și implementat o politică de emigrare
fără margini pentru evreii din țările europene, pentru a se asigura că arabii
palestinieni vor deveni o minoritate în următorii zeci de ani.
Colonizarea nu este
niciodată o aventură pașnică. În mod natural, colonizatorul folosește violența
și cel colonizat răspunde la rândul său. În timpul Mandatului Britanic, era
clar că rezistența trebuia direcționată atât împotriva Zioniștilor care
plănuiau să le ia locul, cât și împotriva britanicilor care puneau în practică
planul. Odată cu Planul de Partiție al Națiunilor Unite din 1947 și crearea
statului Israel, Zioniștii au asigurat transformarea pământurilor palestiniene
în pământuri evreiești prin masacre, strămutare forțată a satelor și a orașelor
întregi și prin dictatură militară. Pentru a se asigura că palestinienii
expulzați în afara noului stat nu se vor întoarce în orașele și casele lor,
Zioniștii au apărat noile teritorii furate prin forță militară și prin crearea
unor noi „legi”, cum ar fi legea infiltrării, care criminaliza încercarea
palestinienilor de a se întoarce la casele lor. Noul stat Zionist a instituit
tribunale, legislație și a continuat violența împingând cu forța proiectul
colonialist deși promisese lumii că este o țară iubitoare de pace. În realitate,
guvernul israelian perpetua seria de politici discriminatorii sistematice
împotriva cetățenilor săi pe motive de origine etnică și religie și continua să
anexeze teritorii prin violență și practici de apartheid înghesuind și închizând
palestinienii în mici enclave fragmentate.
După războiul din
1967 și capturarea a ceea ce mai rămăsese din Palestina de la Iordania și
Egipt, mișcarea Zionistă a făcut un mare pas înspre transformarea Palestinei în
Eretz Israel (Greater Israel) de la râul Iordan până la marea Mediterană. Comunitatea
internațională și Națiunile Unite au amendat imediat însușirea noilor teritorii
prin forță. Colonizarea teritoriilor palestiniene a fost acceptabilă în 1948
dar nu și în 1967. Consiliul General de Securitate al UN a formulat Rezoluția
242, care solicita retragerea din „teritoriile ocupate în recentul conflict”. Acest
lucru a îngustat lupta - de la cea pentru dreptul la reîntoarcere, la
solicitarea retragerii forțelor israeliene din teritoriile adiționale ocupate de
Israel în 1967.
Astăzi, Israelul a
implicat un alt actor pentru a-l asista în procesul de colonizare a
pământurilor palestiniene rămase: Autoritatea Palestiniană (PA). Odată cu înființarea
PA aprobată de Israel, finanțată de SUA-UE și Statele Arabe în 1994, proiectul
colonialist a abordat o nouă tactică, oferind o guvernare proprie limitată pe o
porțiune a Palestinei în timp ce Israelul coloniza cât de mult pământ putea. Ca
bantustanele guvernului apartheidului Sud-African, Israelul a oferit unei elite
putere politică și și-a legitimat programul de înlăturare și înlocuire. Numai că
de data aceasta, PA a oferit securitate și legitimitate în propriile
bantustane. Israelul deținea controlul suprem al acestui aranjament. Israelul și
SUA controlează forțele de securitate palestiniene. Acest lucru include
aprobarea ofițerilor de poliție și a agenților secreți și limitarea arsenalului
militar. Chiar și cele 27 de procente din bugetul PA estimate a fi alocate
securității sunt finanțate în mare parte de către SUA, care de asemenea
antrenează forțele de securitate pentru suprimarea rezistenței palestiniene.
Văzută de
palestinieni ca o instituție coruptă și complice a Israelului la asuprirea lor,
PA îi conduce pe palestinieni pe o pantă periculoasă. Pretinzând că reprezintă
interesele acestora, peste 6 milioane de palestinieni sunt excluși din lupta împotriva
regimului colonialist deoarece trăiesc ca refugiați în afara granițelor
statului Palestinian propus. Între timp, cei care trăiesc sub guvernarea PA
sunt victimele violenței și intimidării dacă îndrăznesc să se opună neîncetatei
colonizări a ceea ce a mai rămas din Palestina. Poliția palestiniană este
trimisă pentru a proteja coloniile israeliene ilegale atunci când au loc
proteste. Prizonierii palestinieni sunt rotiți între închisorile palestiniene și
cele israeliene.
Pentru ca aceasta
să fie eficientă, este important să se reflecte asupra istoriei rezistenței,
pentru a înțelege schimbarea ce a avut loc în proiectul colonialist și pentru a
identifica actorii pe care acesta i-a angajat să-i continue activitățile, chiar
dacă acest lucru îi implică și pe palestinieni. Colaboratorii nu sunt un
subiect nou când vine vorba de mișcările de rezistență. Totuși, când lucrurile
acestea se petrec sub ochii a ceea ce pare a fi un guvern legitim, este timpul
pentru o reevaluare și o regrupare înainte ca rezistența să nu fie redusă și
mai mult la apărarea unui fragment chiar mai mic de pământ și de oameni.
Articolul poate fi citit în original aici: https://www.opendemocracy.net/rinad-abdulla/evolution-of-palestinian-resistance-need-to-reassess
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu