marți, august 30, 2016
luni, august 29, 2016
Industria islamofobiei și demonizarea Palestinei
de Dr. Hatem
Bazian
Domeniul studiilor
americane trebuie să contracareze mai agresiv răspândirea islamofobiei deoarece
a devenit un discurs rasist acceptabil în mod deschis, ce impregnează societatea
civilă în Statele Unite și societățile vestice în general. În mod cert, când
rasismul față de o categorie de oameni este tolerat în discursul public, cu
vremea, indivizii și grupurile rasiste sfârșesc prin a capta agenda politică a
societății și prin a-și direcționa rasismul
către toate comunitățile marginalizate. Islamofobia este o teamă
artificială sau o idee preconcepută inoculată de structurile globale de putere
eurocentriste, postcoloniale și orientaliste. Este direcționată către o
amenințare musulmană globală inventată, ce este folosită pentru a menține și a
extinde deosebirile din relațiile culturale, sociale, politice și economice
existente. Dezbaterea actuală asupra legăturii dintre imigrație și crimă este
un exemplu în acest sens. „Alterizarea” (”othering”) islamului și a
musulmanilor a devenit o normă acceptabilă. Subiectul musulman este
problematizat în universități, unde studiul experiențelor trăite de musulmani
este exilat în cadrul studiilor religioase sau ale Orientului Mijlociu/Apropiat
și este inclus în alte discipline ca o „problemă”. În timp ce islamofobia acționează deja în
mass-media, în Imperiul SUA, și pe măsură ce restricțiile impuse musulmanilor
devin generalizate, un element esențial în această analiză este legătura
explicită dintre grupurile și organizațiile pro-Israel și efortul de a demoniza
și „alteriza” islamul și musulmanii în SUA și în Europa, în timp ce păstrează și
consolidează sprijinul pentru Israel.
Continuu să susțin
că grupurile și organizațiile pro-Israel din Statele Unite sunt principalii
finanțatori, producători, organizatori și distribuitori ai conținutului
islamofob care domină discursurile politice și publice în societățile vestice. Implicarea
grupurilor și organizațiilor pro-israeliene în industria islamofobiei și în
demonizarea Palestinei și a palestinienilor continuă să întărească distanța
academică față de acest subiect din cauza fricii de a fi luat în vizor pentru
critică la adresa Israelului. Deși acest subiect găzduiește o mulțime de
aspecte, eseul de față se concentrează pe un anume segment al industriei
islamofobiei care este legat în mod direct de agenda pro-Israel – grupurile și
organizațiile angajate în promovarea „alterizării”, a plasării stigmatului
„celuilalt”, a „celui care nu este de-al
nostru” asupra musulmanilor, dar a căror preocupare principală este
subminarea posibilităților de pledoarie pentru cauza palestiniană. În mod
special, acest eseu încearcă să răspundă următoarelor întrebări: Care sunt
grupurile ce generează islamofobie, care sunt relațiile acestora cu cei
implicați în apărarea politicilor Israelului și cum ar trebui să abordeze studiile
americane acest subiect în viitor? Cum sunt conectate aceste organizații la
discursul academic? Cum este folosită islamofobia pentru a obține și mai mult
sprijin pentru Israel și cât de mult succes a avut această strategie în epoca
de după 9/11? Care a fost răspunsul academiei americane în general și a
studiilor americane în particular față de islamofobie și/sau sprijinul acordat Israelului?
O campanie publicitară rasistă, orientalistă și
islamofobă
În primăvara lui
2011, AFDI (American Freedom Defence Initiative), o organizație înființată de
Pamela Geller, un personaj central al rețelei globale islamofobe, a realizat o
serie de reclame la nivel național pentru autobuze, stații de tren și panouri
cu următorul mesaj: „În orice război dintre omul civilizat și sălbatic,
sprijiniți omul civilizat. Sustineți Israelul, înfrângeți Jihadul.” Comparativ cu
alte campanii islamofobe, aceste reclame se leagă în mod explicit de Israel, de
„războiul împotriva Jihadului”, de sprijinul față de Israel și de încadrarea
rasistă a palestinienilor la care afișele se referă cât se poate de clar ca la
niște „sălbatici”. Afișele publicitare au apărut pe tot teritoriul SUA și în
câteva orașe, ca de exemplu San Francisco și New York, câțiva artiști au
instalat o campanie vizuală de rezistență pictând peste afișele respective,
denunțând rasismul din spațiul public.
Potrivit website-ului lui Geller, aceste reclame reprezentau un răspuns la două campanii publicitare. Prima, la inițiativa CAIR (Consiliul de Relații Americano-Islamice), ilustra „Jihadul meu” ca temă, pentru a contracara discursul media și politic rasist și esențialist despre islam și musulmani, înfățișând o înțelegere mai nuanțată a termenului jihad în era post-9/11. A doua campanie, numită de AFDI „o răutăcioasă campanie anti-Israel”, implica afișe publicitare plasate în stații de tren arătând harta micșorării Palestinei.
Un alt set de
reclame islamofobe și mai inflamatorii marca AFDI îl înfățișau pe Haj Amin
al-Husseini, liderul palestinian de dinainte de 1948, stând lângă Adoph Hitler.
Potrivit AFDI, această nouă campanie publicitară era o replică dată unei
campanii promovate de AMP (Musulmanii americani pentru Palestina) care solicita
întreruperea ajutorului american pentru Israel. Reclamele realizate de AFDI fac
parte dintr-o campanie mai amplă de defăimare a islamului și a musulmanilor
promovată de producătorii pro-Israel și pro-Zioniști ai islamofobiei. Aceste reclame
creează o legătură explicită și imediată între retorica islamofobă îndreptată
spre islam și musulmani și rolul central al Israelului ca element esențial în
„războiul împotriva terorismului”, astfel construindu-i ontologic pe
palestinieni ca teroriști arhetipali, pentru a păstra sprijinul Statelor Unite
față de statul Zionist.
În era de după
9/11, un număr de organizații, grupuri și indivizi americani au reușit cu
succes să îndeplinească programul acesta de angajare a islamofobiei pentru a
centraliza Israelul și a demoniza palestinienii. Acest ciorchine de grupuri
islamofobe pro-Israel este studiat foarte puțin de către academicienii
americani în ciuda numărului tot mai mare de lucrări publicate pe tema
islamofobiei. Legătura dintre cele două este evidentă în cazul site-ului Canary
Mission, un site puternic islamofob în care McCarthismul prinde chef de viață și
care este centrat pe contracararea activismului BDS în campusuri și pe promovarea
agendei israeliene. Istoric vorbind, academicienii americani s-au ferit în
general să critice Israelul de teamă că vor fi acuzați de antisemitism și
cariera lor ar suferi consecințe neplăcute. Cei care se aventurează să abordeze
conflictul Palestina-Israel în afara parametrilor acceptați sunt o excepție și
majoritatea academicienilor pur și simplu se țin departe de subiectul acesta. Cazuri
ca cel al lui Joseph Massad de la Universitatea Columbia, al lui Steven Salaita
de la Universitatea Illinois și al lui Rabab Abdulhadi de la Universitatea de
Stat San Francisco ilustrează repercusiunile pe care le poate avea faptul de a
scrie și a vorbi despre Palestina în mediul academic american.
Era post-9/11 și conturarea unei opinii publice americane
pro-Israel
Atacurile din 2001
au introdus o schimbare în politica externă americană și o abordare
intervenționistă mai puternică și mai militarizată față de lumea arabă și
musulmană odată cu invazia Afganistanului și a Irakului, precum și o prezență
armată robustă în peste 30 de noi țări. Suprapunerea dintre atacurile din 9/11 și
începutul celei de-a doua Intifade palestiniene a oferit o oportunitate de aur
pentru ca neoconservatorii să impună o poziție pro-israeliană mai decisivă în
cadrul administrației Bush. Neoconservatorii din administrație erau dedicați
Israelului și se opuneau compromisului teritorial cu palestinienii.
Schimbarea post-9/11
s-a axat pe o strategie preventivă îndreptată împotriva a ceea ce ei numeau organizații
„teroriste” cu întindere globală și a statelor-națiuni ce furnizau sprijin sau
adăpost grupărilor cum ar fi Al-Qaeda și
organizațiile afiliate, dar nu grupurilor implicate în lupta națională, cum ar
fi facțiunile palestiniene și separatiștii basci din Spania. Sloganul președintelui
Bush „sau sunteți cu noi sau sunteți cu teroriștii” a forțat statele-națiuni să
ia decizii politice ce facilitau punerea în practică a acestui război global. Alianța
globală rezultată a cooperat în „războiul împotriva terorismului”, cu Israelul
jucând un rol central, asigurând antrenamentul și know-how-ul și promovându-și „expertiza multilaterală” în ceea ce privea lupta contra terorismului. Agențiile
de securitate israeliene s-au avântat în afacerea instruirii antitero și au reușit să-și securizeze rolul de actori principali în programele contraterorism locale,
regionale, naționale și internaționale. De exemplu, Urban Shield, un program de
antrenament antitero ce are loc în zona golfului San Francisco și poziționează
islamofobia în centrul cadrului său conceptual iar musulmanii și arabii ca
amenințări potențiale în programul său de antrenament, se bazează pe o echipă
de securitate israeliană care creează scenarii pentru presupuse atacuri și
furnizează consiliere pentru realizarea profilurilor teroriste.
Israelul a fost un
participant-cheie în „războiul împotriva terorismului”, accentuând „amenințarea
irakiană” ce era înfățișată ca fiind „legată” în mod direct de finanțarea
atacurilor suicidale. Esențială campaniei din Irak a fost o strategie de
comunicare creată de suporterii americani ai Israelului pentru a influența
opinia publică și a păstra în prim-plan figura lui Saddam Hussein în timp ce
intensifica opinia negativă despre palestinieni. Agenții de PR precum Luntz
Research Companies au împins opinia publică și mai mult spre dreapta și în
favoarea invaziei din Irak. Documentele de PR pregătite de această firmă
ofereau teme specifice de abordare și recomandări despre cum trebuie vorbit
publicului american despre Israel. Deși unii ar putea spune că e o conspirație,
realitatea este că o rețea neoconservatoare bine organizată și disciplinată sponsorizată
de Zioniști operează într-o administrație încurajatoare și fertilă din punct de
vedere ideologic, cu aliați în poziții-cheie care reușesc să modeleze dezbaterea
publică privind chestiunile ce țin de războiul de acasă și de peste hotare. Cei
care activează în acest spațiu reușesc să fortifice și să consolideze narativa
Israelului în Statele Unite și domină discursul în cadrul mediului academic.
Purtătorii de cuvânt
israelieni au fost foarte eficienți în a-și transmite mesajul la nivel local,
regional și național în SUA, în timp ce replicile pro-palestiniene au fost
adesea singulare și întârziate. Strategia israeliană de comunicare a fost
construită pe ani de zile de stereotipizare negativă și denaturare a arabilor și
a musulmanilor, care, după 9/11, s-a concentrat cu succes asupra
palestinienilor în general și asupra mișcării de rezistență Hamas în particular
ca teroriști arhetipali.
Această strategie
de comunicare a făcut posibil ca Israelul să fie și mai conectat la politica
SUA de luptă împotriva terorismului. Mai precis, cunoștințele israeliene despre
lupta împotriva „terorismului” palestinian au fost ambalate și prezentate ca
fiind cea mai de succes abordare a unei amenințări islamice. Peste noapte,
Israelul a devenit modelul pentru o astfel de strategie, cu nenumărate firme israeliene
oferindu-și serviciile de instruire și strategii antitero ce au ajutat la
consolidarea imaginii stereotipice a teroristului arab, musulman și în mod
sigur palestinian.
Ca o consecință,
armata americană a fost adusă în același proiect, cu dezvoltarea imediată de
cursuri ce problematizează mai departe islamul și musulmanii ca teroriști
arhetipali, cursuri de învățare a limbii arabe ca un serviciu necesar pentru
aparatul național de securitate și cooperare cu instituții israeliene pentru
studierea violenței și a contraterorismului. Rezultatul este acela că islamul
și musulmanii sunt studiați în universități ca un „celălalt” inferior și
terorist asupra căruia trebuie intervenit și remediat.
Mai mult, aproape
toți liderii americani au vizitat Israelul pentru a se „educa” în legătură cu
provocările pe care le întâmpină țara și cu eficiența Israelului de a lupta împotriva
„terorismului”. Călătoriile în Israel complet sponsorizate ale politicienilor,
jurnaliștilor și academicienilor americani sunt menite să contureze discursul
public, participanții urmând să folosească punctele de vedere israeliene atunci
când vor discuta despre Palestina, arabi și musulmani.
Strategiile de comunicare
ale Israelului includ și documentare sofisticate și bine realizate menite să
stabilească o „legătură” între grupările teroriste internaționale și organizațiile
musulmane americane, cu scopul de a înlătura orice diferență dintre aceste
grupuri, pentru a justifica acțiunile Israelului împotriva palestinienilor. Această
strategie are intenția de a defăima organizațiile musulmane, de a le pune în
defensivă și de a le exclude din discuțiile politice, așa cum s-a văzut în
cazurile atacurilor împotriva CAIR (Council on American-Islamic Relations),
Alianța Musulmanilor Americani, Societatea Musulmană Americană și Musulmanii
Americani pentru Palestina.
Aceste documentare
fac în permanență referiri la violența palestiniană în timp ce prezintă în mod
selectiv imagini anistorice revoltătoare și scoase din context ale unor
personaje religioase, pentru un impact negativ puternic. Punctul culminant în
domeniul industriei documentarelor islamofobe pro-israeliene a fost atins în
2008, când 28 de milioane de copii ale filmului Obsession: Radical Islam’s War against the West, un film produs și
finanțat de către Clarion Fund, au fost distribuite în statele nehotărâte înaintea
alegerilor generale pentru a influența votul împotriva atunci candidatului
prezidențial democrat Barack Obama. Scopul era influențarea rezultatului
alegerilor atrăgând atenția votanților de dreapta anti-musulmani asupra numelui
tatălui lui Obama, Husain, un nume comun printre arabi și musulmani.
După Obsession, un alt documentar de
propagandă a fost finanțat și produs de către Clarion Fund, The Third Jihad. Ținta acestuia erau
musulmanii americani care erau acuzați de legături clandestine cu grupări
definite de guvernul SUA ca teroriste, cu accent pe demonizarea Palestinei și a
luptei palestiniene. Scopul era expulzarea unui număr de organizații arabe și
musulmane, precum CAIR și ADC din cercurile politice, împingerea acestora
într-o poziție defensivă și limitarea spațiului public american la pledoaria de
dreapta, pro-israeliană.
O modalitate de a
înțelege strategia pro-israeliană ce se desfășoară sub ochii noștri este
extinderea folosirii conceptului de „Orientalism latent” și „manifest” al lui Edward
Said studiilor islamofobiei. Potrivit lui Said, orientalismul este o doctrină
politică în cadrul căreia subiecții arabi și musulmani sunt construiți și
„judecați în termeni vestici și prin comparație cu Vestul, așa încât aceștia
sunt mereu Celălalt, cel inferior, cel care trebuie cucerit.” Scrierile lui
Kurzman și ale lui Said pun accentul pe legătura dintre ceea ce eu numesc
islamofobia latentă și cea manifestă. Islamofobia latentă este concepută
printr-un proces de folosire a filmelor, a știrilor, a talk-show-urilor, a
publicării cărților și de portretizare a islamului ca o religie opresivă,
înapoiată și violentă înclinată spre despotism și lipsa progresului. Producția culturală
nu este independentă de politici sau economie; mai degrabă este influențată și determinată
de acestea.
Islamofobia manifestă
este evidentă în discursurile și scrierile unuia ca Daniel Pipes, un suporter
pro-israelian de dreapta și fondator al website-ului de tip McCarthian Campus Watch. Vorbind în fața convenției
Congresului Evreilor Americani pe 21 octombrie 2001, Pipes declara „Sunt foarte
îngrijorat, din punct de vedere evreiesc, că prezența, statura, afluența și
naturalizarea musulmanilor americani...va pune în pericol evreii americani.” Asta
oferă o privire fugară asupra gândirii din spatele industriei islamofobiei și a
felului în care se mobilizează pentru a demoniza musulmanii, arabii și
palestinienii.
Concluzie
Mediul academic ar
trebui să dețină rolul principal în explorarea implicării organizațiilor și
grupurilor pro-israeliene în producția de conținut islamofob. Profesorii de
studii americane ar trebui să-și centralizeze cercetarea și predarea asupra
islamofobiei din cauza impactului pe care îl are în normalizarea discursului
rasist în societate. Fac apel la toți academicienii americani să se afle în
primul front și să îmbrățișeze studiile islamofobiei în conexiune cu toate
luptele pentru justiție socială, punând accent pe narativa palestiniană. Și nu
în ultimul rând, profesorii de studii americane ar trebui să lege relații academice
robuste cu universitățile palestiniene, să găzduiască programe de dialog și schimb
cultural și să expună rolul Israelului în promovarea unor medii rasiste și
ostile în campusuri și în societatea civilă, ce caută să limiteze libertatea
academică și cea de expresie în timp ce se ascund în spatele distorsionărilor
despre BDS, Palestina, islam, musulmani și „războiul împotriva terorismului”.
În Israel, un arab mort stârnește doar un căscat de plictiseală
Nimeni nu a tresărit la uciderea de vineri a unui om
inocent de către un soldat israelian. Nu e terorism, nici apartheid, nici
rasism sau dezumanizare. E doar moartea încă unui sub-om.
de Gideon Levy
Era o dimineață târzie.
În Israel oamenii își încheiau pregătirile pentru Sabat. Reporterii militari
cumpărau pâinea challah, soldații își părăsiseră bazele pe timpul weekend-ului.
La punctul de control Yabrud din Cisiordania colegii acestora au văzut un bărbat.
De fapt, nu au văzut un bărbat. Au văzut un sub-om. L-au împușcat așa cum au
fost instruiți. Reporterii militari au scris după cum fuseseră instruiți și ei:
„Un terorist a tras cu o armă de foc înspre cazemata de la un punct de control din
Ofra. Nimeni nu a fost rănit. Forțele armate au răspuns cu foc și teroristul a
fost ucis.”
Rutină. Nu există
nicio contradicție între „nimeni nu a fost rănit” și „teroristul a fost ucis”. Numai
evreii pot fi răniți. A urmat o actualizare: „Comandantul brigăzii Kfir, care a
văzut teroristul aruncând cu un proiectil către o cazemată a IDF din Silwan, a
tras în el și l-a omorât. Nimeni nu a fost rănit.” Puțin timp mai târziu s-a
raportat: „Se pare că acesta era instabil mintal. Nu s-a găsit nimic asupra
corpului său în urma percheziției.” Cu alte cuvinte, crimă.
Asta este ceea ce
reporterul Channel 10 Or Heller a postat pe twitter vineri, la fel ca unii
dintre colegii săi, inclusiv Alon Ben-David. Iar Heller nici vorbă să fie cel
mai prost reporter militar, dintr-aceia care recită automat orice le dictează
purtătorul de cuvânt al armatei fără a atribui citatul purtătorului de cuvânt
și își spun jurnaliști.
Nu există nicio
altă zonă în care jurnaliștii se pot comporta în felul acesta. Iau de bun, cu
ochii închiși, orice le dictează autoritățile conducătoare. Minciunile despre
ce s-a întâmplat vineri la punctul de control Yabrud au fost răspândite,
desigur, de către IDF. Numai și numai după ce IDF-ul și-a corectat declarația reporterii
au făcut același lucru și au raportat: „Palestinianul nu a încercat să atace
soldații.” Seară bună și Shabbat Shalom!
Era o dimineață târzie.
Iyad Hamed, din Silwan, se afla în drum spre moschee, pentru rugăciune. Acum mulți
ani s-a lovit la cap într-un accident rutier și de atunci a rămas instabil
mintal. Avea 38 de ani, era tatăl a trei copii, inclusiv al unui bebeluș. Un martor
care a fost la fața locului și a dat declarație pentru B’Tselem sâmbătă, Iyad Hadad, spune că Hamed se rătăcise, s-a
panicat când a văzut soldații de la punctul de control și a fugit. A fugit
pentru a-și proteja viața. Nu era înarmat și nu reprezenta un pericol pentru
nimeni.
Paramedicul Yihia
Mubarak crede că a fost împușcat în spate în timp ce alerga. A observat o rană
de intrare a glonțului în spatele victimei și o rană de ieșire în piept. Hamad a
murit pe loc. La scurt timp trupul său neînsuflețit a fost returnat. De data
aceasta, setea israeliană de păstrare a cadavrelor a fost potolită după ce s-a
aflat că Hamad fusese ucis deși nu greșise cu nimic.
Un arab mort. Asta-i
viața. Am trecut la alte chestiuni, mai importante și mai interesante. Când o
singură rachetă Qassam din Gaza aterizează în Israel, fără să rănească pe
cineva sau să cauzeze distrugeri, Israelul lansează o campanie de răzbunare cu
bombardamente și artilerie, sădind devastare și oroare. Îi este permis să facă
orice. Reporterii militari dezamăgiți îl provoacă pe ministrul apărării
întrebând „de ce numai proprietăți?” Și cum rămâne cu liderul Hamas Ismail
Haniyeh, pe care Avigdor Lieberman a promis să-l asasineze?
Israelul are voie
să facă orice. Palestinienii au voie să răzbune moartea prietenului lor? Ce întrebare
ridicolă! Au voie să încerce să-i oprească pe soldații IDF, așa cum face Israel
cu Hamas, pentru a nu omorî oameni inocenți care trec pe la punctele de control?
Altă întrebare ridicolă! Va fi pedepsit cineva pentru această crimă? O și mai
ridicolă întrebare!
Dacă un câine
israelian ar fi fost ucis de un palestinian, Israelul ar fi fost mult mai șocat
decât de uciderea lui Hamad. O mie de rapoarte sunt publicate despre fiecare
colonist din Cisiordania care este omorât, însă uciderea de vineri a unui om
nevinovat nu a stârnit decât un căscat de plictiseală. Nu e terorism, nici
apartheid, nici rasism sau dezumanizare. E doar moartea încă unui sub-om.
Am fost în Silwad
acum nouă luni, după ce polițiștii de frontieră au ucis-o pe Mahdia Hamed, o
femeie de 40 de ani, mamă a patru copii. Polițiștii de frontieră au susținut ca
a încercat să-i calce cu mașina, dar martori oculari au depus mărturie că
femeia conducea încet. Acasă, copilul ei de 10 luni aștepta să i se dea să sugă.
Au împușcat-o de
câteva ori și gloanțele i-au găurit trupul și au trecut prin el. Nimeni nu a
fost acuzat de nimic. Văduvul, Adiv Hamed, m-a întrebat atunci cu naivitate:
„Israelienii știu ce s-a întâmplat? A existat o dezbatere publică în Israel
după ce a fost omorâtă?”
Am tăcut rușinat.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.738936
sâmbătă, august 27, 2016
În unele raiduri ale armatei israeliene, a pleca cu mâna goală nu este o opțiune
Casa familiei Abu al-Haija din Jenin. Credit: Alex Levac.
de Gideon Levy și Alex Levac
Următoarea este o
listă cu lucrurile pe care Armata Israeliană de Apărare (IDF) le-a confiscat
săptămâna trecută într-unul dintre raidurile nocturne efectuate în casa
familiei Abu al-Haija din tabăra de refugiați Jenin: două televizoare, un
cuptor cu microunde, 10 huse protectoare pentru măslini, patru ceasuri, două
lanțuri de aur, o pereche de cercei, șase tablete, două computere, 20 de
telefoane mobile și un Seat Ibiza din 2013.
O duzină de soldați
înarmați, majoritatea mascați, a percheziționat fără avertisment casa joia
trecută, spărgând și năpustindu-se pe ușă la ora 3 și jumătate dimineața și
petrecând acolo următoarele două ore. Nu departe, în orașul Jenin, în nordul
Cisiordaniei, un alt grup de forțe armate israeliene, la fel de îndrăzneț și
determinat, a percheziționat o altă casă și a plecat cu niște lucruri.
Când pare că am
văzut tot ce se putea vedea când vine vorba de viața sub ocupație, autoritățile
vin cu noi măsuri draconice, unele chiar mai grotești decât cele ce le-au
precedat. Mai nou, se pare că IDF-ul a început să opereze ca un recuperator pe
piața gri.
Faceți cunoștință
cu ICF: Forțele Israeliene de Colectare. Soldații săi își riscă viața lor și pe
a altora, terorizează copii și bătrâni în operațiuni ridicole ce vizează confiscarea
prăjitoarelor de pâine. Da, este grotesc. Vin să confiște bani pe care îi
suspectează că provin de la Hamas sau de la Jihadul Islamic și când nu găsesc
bani capturează orice le cade sub mână. A pleca cu mâna goală nu este o opțiune.
Suntem familiarizați
cu locuința familiei Abu al-Haija. Am vizitat-o prima oară acum 13 ani. Ambii părinți
erau atunci în închisoare și cei cinci copii ai lor se ocupau de casă,
abandonați în vrerea sorții. Tatăl, Sheikh Jamal Abu al-Haija, care își
pierduse un braț în invazia la scară largă a taberei pentru refugiați de către
forțele IDF cu un an înainte, fusese condamnat la nouă ani de închisoare pentru
rolul pe care l-a avut în coordonarea unui atac sinucigaș în Galileea de Sus în
2002. Soția sa, Asmaa, a fost băgată la închisoare pentru 9 luni fără proces și
fără o explicație. Fiul cel mai mare, Abel al-Salam, era și el în închisoare,
executând o sentință de 18 luni pentru implicarea în mișcarea Hamas, iar cei mici au rămas acasă.
Magazinul familiei Abu al-Haija în Jenin.
Aceasta este o familie dedicată în totalitate mișcării Hamas. Sheikh Jamal fusese capul mișcării în tabăra de refugiați. Casa lor a fost distrusă în invazia armată din 2002 și reconstruită puțin mai târziu; avea câteva etaje pentru a găzdui părinții și copiii lor căsătoriți și familiile acestora. Cel mai mic dintre copii, Hamzi, care atunci avea 11 ani, a fost ucis 11 ani mai târziu, aflându-se pe lista neagră israeliană. Soldații au venit să-l aresteze și să-l omoare aproximativ acum doi ani. Ne-am întâlnit cu el cu câteva zile înainte de a fi lichidat. De atunci, n-am mai fost la casa lor situată pe povârnișul taberei de refugiați.
Acum, casa familiei
este un mausoleu în memoria fiului și fratelui mort și un monument pentru tatăl
care este închis pe viață și nu are dreptul la vizitatori nici măcar din partea
familiei. Afișe mari și plăci comemorative din lemn de măslin se află peste tot
în camera de zi împânzită cu fotografiile bărbosului tată care pare să observe
camera din toate unghiurile și ale chipului distrus al fiului mort.
Toți fiii au ieșit acum din închisoare: Amad a ieșit acum două luni, după ce a fost închis timp de 18 luni și Assam a fost eliberat acum patru luni după ce a servit o sentință de 20 de luni. Abed al-Salam este liber și el. Sheikh Jamal se află în închisoarea Eshel, în Be’er Sheva. Hamzi este mort. (Mai există și o soră).
Acum două luni,
Assam a deschis un magazin de telefoane mobile în partea frontală a casei,
numit Abu al-Haija Communications. Acum magazinul este gol și distrus – nu mai
există nimic de vânzare. Assam aducea telefoanele și celelalte obiecte în casă
în fiecare seară și trupele IDF le-au găsit și le-au confiscat. Familia spune
că au fost 60 sau 70 de soldați. Copiii au izbucnit în lacrimi. Soldații i-au
înghesuit pe frați într-o cameră înainte de a percheziționa întreaga casă. Au cerut
să li se spună unde sunt ascunși banii. I-au amenințat, spunând că dacă nu sunt
găsiți banii, vor arunca în aer casa. Potrivit fraților, soldații nu au oferit
nicio explicație pentru acțiunile lor și nu au prezentat niciun mandat. Au întors
casa cu fundul în sus, scoțând și aruncând pe podea absolut totul din dulapuri,
despicând cu cuțitul două canapele și spărgând câteva obiecte de sticlă. Familia
are fotografii.
Negăsind bani – în afară
de 20 de dinari iordanieni (28 $) – soldații au început să confiște lucruri și
să le încarce în vehiculele parcate mai jos pe stradă. Frații au cerut să
vorbească cu un ofițer al serviciului de securitate Șin Bet, pentru a înțelege
ce se întâmplă, dar li s-a refuzat acest lucru. Soldații le-au spus: „Noi
suntem IDF și am venit să luăm aceste lucruri. Puteți merge la tribunal.”
Forțele israeliene
au înmânat familiei un formular scris de mână, care enumera obiectele luate, cu
o semnătură indescifrabilă mâzgălită în josul hârtiei, fără un nume
identificabil al ofițerului comandant.
Formularul este intitulat (în ebraică): „Ordin de Annex V. Confiscare.” Merge către stat (în arabă): „Sub Ordonanța de Apărare (Urgență) 1945 și sub Legea 60 (Iudea și Samaria) și potrivit informației de securitate intrată în posesia forțelor de apărare în ceea ce-l privește pe Assam Abu al-Haija...care pe lângă primirea de fonduri de la mișcarea Hamas, a fost deposedat de bunurile menționate mai sus. Puteți apela la biroul de consultanță juridică, la numărul de fax...Pentru a vă asigura că faxul a fost primit, sunați la acest număr...” Mai jos erau detaliile ofițerului, cu ceva mâzgăleli lângă și semnătura comandantului cu încă niște mâzgăleli lângă și apoi semnătura persoanei căreia i-au fost confiscate bunurile – acolo unde Assam Abu al-Haija a scris „Nu sunt de acord.”
Acesta este cel
de-al patrulea raid efectuat de IDF în casa familiei de când frații au fost
eliberați din închisoare, dar prima dată când s-au confiscat bunuri. Au angajat
un avocat și așteaptă să vadă ce poate fi făcut pentru a-și recupera proprietățile.
În exact același
timp în care soldații plecau cu cerceii femeilor din familia Abu al-Haija, un
alt grup al IDF sosea în casa lui Majed Arukh, 24, care trăiește în Jenin. Arukh,
care s-a căsătorit acum 10 săptămâni, lucrează în zona industrială a orașului,
reprezentată de nu mai mult de câteva ateliere de reparat mașini. Anul trecut,
a petrecut șase luni în închisoare, după ce s-au găsit asupra lui 900 de dinari
despre care Șin Bet-ul susținea că provin de la Hamas. Arukh a negat acest
lucru, explicând că banii erau pentru a-și plăti taxa la Universitatea Al-Quds
din Amman, dar a fost condamnat la închisoare. A fost prima oară în viața lui
când a fost judecat pentru ceva sau închis.
Soldații și-au
făcut apariția după ora 3 dimineața. Mai întâi au intrat în apartamentul
vecinilor, au urcat până la apartamentul tatălui lui Arukh de la etajul al
treilea, și până la urmă l-au găsit pe tânărul bărbat în apartamentul său de la
etajul al doilea. Era un grup mai mic acesta, 20 de soldați, printre ei și două
femei. Și aici au dărâmat ușa. Un ofițer IDF care s-a identificat ca Rami Fares
l-a întrebat pe Arukh unde sunt banii. Acesta a răspuns că nu avea bani în casă.
Ofițerul Fares a insistat spunând că știe că Arukh a primit o sumă mare de bani
de la Hamas, înainte de alegerile municipale programate în octombrie. Arukh și-a
rugat soția să aducă toți banii existenți în casă. Aceasta s-a întors cu 120 de
șecheli (31 $) și opt dinari (11 $). Ofițerul Fares a declarat că soldații vor
confisca bunuri în locul banilor pe care nu i-au găsit.
Au luat un TV cu
ecran LCD, două celulare, două modemuri, două routere pentru WiFi, un prăjitor
de pâine și o pușculiță cu monede. I-a fost înmânat lui Arukh același formular
„Annex V. Confiscare”, ce enumera lucrurile confiscate. Arukh spune că nu au
fost notate toate lucrurile luate. Ce va face? Ofițerul i-a răspuns „Dumnezeu știe”.
La câteva ore după
ce au plecat soldații israelieni, au sosit reprezentanți ai forțelor de
securitate preventivă ale Autorității Palestiniene. I-au spus lui Arukh să-i
însoțească și l-au închis în regim celular. „Ați venit să terminați ce au
început israelienii?” i-a întrebat Arukh. L-au întrebat de ce au venit soldații
la el acasă. A fost eliberat după patru ore.
Operațiuni similare
de confiscare a proprietății au avut loc recent în orășelele vecine: în Burkin
au fost confiscate bunuri din casa lui Mahmoud Abeidi, care se află în închisoare,
și din case din Silat al-Harithiya și din Jab’a.
Rugat să comenteze
aceste lucruri, purtătorul de cuvânt al IDF a declarat: „Forțele IDF operează
pe mai multe planuri împotriva organizațiilor teroriste din Iudeea și Samaria. Lupta
include capturarea și confiscarea fondurilor ce sunt folosite la finanțarea acțiunilor
teroriste și a proprietății echivalente fondurilor teroriste de la oamenii care
primesc astfel de fonduri. Trebuie subliniat că de fiecare dată când sunt
capturate fonduri sau proprietăți, acestea sunt examinate în detaliu. După capturarea
proprietăților sau a banilor și înainte de confiscarea acestora, proprietarul
poate depune o reclamație.”
„Dacă ne-ar aresta
ar fi una, dar ceea ce au făcut ei aici se numește furt”, spune Assam Abu
al-Haija. El știe că soldații se vor întoarce.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.738729
vineri, august 26, 2016
Încetați cu prostia că palestinienii sunt o minoritate în Israel
de Gideon Levy
O iluzie în care
trăiesc majoritatea israelienilor îi face să inventeze scuze idioate bazate pe
realitatea virtuală pe care și-au construit-o. Potrivit acestei aberații,
statul Israel își controlează doar cetățenii săi, majoritatea dintre ei evrei,
desigur, dar nimeni nu ia în considerație milioanele de alți oameni care se
află sub control israelian cel puțin la
fel de mult, poate și mai mult. Aceștia sunt invizibili.
Acesta este
singurul mod în care cineva poate discuta în mod confortabil și în cunoștință
de cauză dacă Israelul este sau nu un stat evreiesc și democratic. Discuția este
una fascinantă din punct de vedere intelectual, dar are o singură problemă:
și-a pierdut de mult relevanța. O țară în care jumătate din locuitorii săi nu
sunt evrei, nu poate fi evreiască. Dacă insistă prin forță să fie evreiască,
atunci nu este democratică.
Un stat în care
jumătate dintre subiecți nu au drepturi nu poate fi democratic. Într-un stat
care nu intenționează să-și schimbe granițele sau natura regimului de conducere,
această discuție este doar o parte din iluzia de a defila în permanență în
fundul gol dar a te simți complet îmbrăcat.
Două popoare egale
ca mărime trăiesc sub regim israelian: în jur de 6,3 milioane de evrei și 6,3
milioane de arabi. Jumătate-jumătate. Acesta este rezultatul a 50 de ani de
viață într-un stat binațional, neevreiesc și nedemocratic. La cei 1,8 milioane
de cetățeni arabi, trebuie adăugate cele 2,7 milioane de palestinieni ce trăiesc
sub regim militar israelian direct, în Cisiordania și cei aproximativ 1,8
milioane ce trăiesc sub regim militar israelian indirect în Gaza.
Soarta tuturor
acestor oameni, de la înregistrarea certificatului de naștere la moneda pe care
o folosesc și la majoritatea drepturilor lor este stabilită în Israel. Sunt subiecții
guvernării acestuia; sunt parte a statului.
Israelul încearcă
să se descotorosească de subiecții săi palestinieni atunci când i se pare
convenabil. Noaptea le invadează casele și ziua pretinde că nu se află sub
controlul său. Dar nu poți să le ai pe amândouă. Nu poți susține că palestinienii
nu sunt o parte integrală a marelui Israel; ocupați și deposedați, dar parte
integrală.
Faptul că această
realitate le-a fost impusă cu forța de către armată și că nu fac parte din democrația
parțială a Israelului nu înseamnă ca nu aparțin acestuia. Coloniștii israelieni
din Cisiordania fac parte din Israel dar vecinii lor palestinieni nu? E imposibil,
chiar dacă majoritatea evreilor israelieni ar prefera să fie așa.
Într-un articol de
luna aceasta din Haaretz, ediția în
ebraică, atunci când Gadi Taub aplaudă Israelul evreiesc democratic își bazează
argumentul pe ideea că arabii sunt o „minoritate” și luminatul stat îi tratează
bazându-se pe acordul UE pentru protecția minorităților. Sună minunat, doar că
e complet neadevărat.
Minorități? Cei 5,5%
de suedezi din Finlanda sunt o minoritate, musulmanii din Franța și cei 450.000
de aborigeni din Australia sunt minorități. Dar jumătate din populație nu este
o „minoritate”.
Arabii sunt o minoritate doar dacă te bazezi pe falsele prezentări ce ignoră existența majorității lor. Exact așa cum se măsoară audiențele TV israeliene plasându-se peoplemetere doar în casele evreiești pentru că așa le convine evreilor, Taub calculează doar o mică parte a „minorității” pentru că așa este convenabil pentru el. Palestinienii nu sunt o minoritate, sunt jumătate din populație. Nu sunt emigranți, sunt localnici.
Tot în ediția în
ebraică a Haaretz din această lună,
Tzvia Greenfield îi numără așa cum face Taub și astfel poate să ridice în slăvi
democrația evreiască. Dar Roni Schocken, în articolul său îndepărtează
camuflajul ce acoperă substanța statului, care nu este nici evreiască, nici
democratică.
Pe măsură ce epoca soluției celor două state se apropie de sfârșit și în pragul abaterii discuției de la adevărata problemă – drepturile în cadrul statului binațional care există de ceva vreme – este timpul să încetăm să mai vorbim despre palestinieni ca despre o minoritate.
Oricine își dorește
ca aceștia să fie o minoritate ar fi trebuit să se retragă din Cisiordania acum
multă vreme. Iar oricine își dorește să păstreze Cisiordania ar trebui să
renunțe să mai vorbească despre o majoritate evreiască. Nu ai cum s-o dai la
întors, nici măcar cu ajutorul a mii de articole ce preamăresc iluzia
democrației evreiești.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.738457
joi, august 25, 2016
Opoziție controlată
de Gilad Atzmon
În cartea sa,
„Inventarea Pământului lui Israel”, academicianul israelian Shlomo Sand
reușește să prezinte dovezi concludente privind natura vicleană a narativei
istorice Zioniste – și anume că Exilul evreiesc este un mit, la fel ca poporul evreu și chiar și Pământul lui Israel.
Dar Sand și alții nu
au adresat cea mai importantă întrebare: Dacă Zionismul este bazat pe un mit,
cum reușesc Zioniștii să scape basma curată cu minciunile lor și încă de atâta
timp?
Dacă „întoarcerea
acasă” evreiască și pretenția unei patrii evreiești nu pot fi confirmate
istoric, de ce au fost susținute atât de evrei cât și de Vest atâta timp? Cum reușește
statul evreiesc să-și glorifice ideologia expansionistă rasistă cu prețul
suferinței arabilor și a palestinienilor?
Puterea evreiască
este, în mod evident, unul dintre răspunsuri, dar ce este această putere
evreiască? Putem pune această întrebare fără a fi acuzați de antisemitism? Va veni
vreodată vremea când vom putea discuta înțelesul acestei noțiuni și analiza
politicile sale? Este puterea evreiască o forță întunecată, dirijată și
controlată de o putere clandestină? Există ceva de care evreii să se rușineze? Dimpotrivă
– puterea evreiască, în cele mai multe cazuri, este celebrată chiar în fața
ochilor noștri. După cum știm, AIPAC (American Israel Public Affairs Committee)
nu își ascunde agenda, activitățile sau realizările. AIPAC, CFI (Christian
Friends of Israel) în Marea Britanie și CRIF (Conseil Représentatif des
Institutions Juives de France) în Franța operează în maniera cea mai fățișă și
adesea se laudă cu succesul lor.
Mai mult decât atât,
acum suntem obișnuiți să-i vedem pe liderii noștri aleși în mod democratic
făcând coadă pentru a îngenunchea fără de rușine în fața patronilor care îi plătesc.
Neoconii cu siguranță nu simt nevoia să-și ascundă afilierile Zioniste. Liga Anti
Defăimare (ADL) a lui Abe Foxman muncește în scopul iudaizării discursului
vestic, vânând și hărțuind pe oricine îndrăznește să formuleze orice tip de
critică la adresa Israelului și chiar față de noțiunea de popor evreu „ales”. Desigur,
același lucru se aplică mass-mediei, băncilor și Hollywood-ului. Cunoaștem mulți
evrei puternici care nu se sfiesc deloc în a-și arăta legătura cu Israelul și
devotamentul față de securitatea israeliană, ideologia Zionistă, întâietatea
suferinței evreiești, expansiunea israeliană și chiar față de excepționalitatea
evreilor.
Dar, oricât ar fi
de omniprezenți, AIPAC, CFI, ADL, Bernie Madoff, „salvatorul” Bernard Henry-Levy,
susținătorul războiului David Aaronovitch, profetul pieței libere Milton
Friedman, Steven Spielberg, Haim Saban, lordul Levy și mulți alți Zioniști entuziaști
și avocați ai hasbarei, aceștia nu se află în centrul forței ce pune în mișcare
puterea evreiască, ei sunt niște simptome. Puterea evreiască este mult mai
sofisticată decât o simplă listă a unor lobby-uri evreiești sau a unor indivizi
dotați cu niște abilități manipulatoare ieșite din comun. Puterea evreiască
este acea capacitate unică de a ne opri din a discuta despre puterea evreiască sau
chiar din a o contempla. Este capacitatea de a determina limitele discursului
politic și ale criticii în mod particular.
Contrar credinței
populare, nu Zioniștii „aripii drepte” promovează puterea evreiască, ci de fapt
cei „buni”, cei „luminați” și cei „progresiști” sunt aceia care fac din puterea
evreiască cea mai eficientă și viguroasă forță. „Progresiștii” sunt cei care
stingheresc abilitatea noastră de a identifica politicile tribale iudeocentrice
din sânul neoconservatorismului, imperialismului american contemporan și al
politicii externe. Așa-zisul „anti-Zionist” este cel care se dă peste cap
pentru a ne distrage atenția de la faptul că Israelul se autodefinește ca
Stat Evreiesc și ne face orbi în fața faptului că tancurile sale sunt
decorate cu simboluri evreiești. Intelectualii evrei de stânga au fost cei care
s-au grăbit să-i denunțe pe profesorii Mersheimer și Walt, munca lui Jeff
Blankfort și a lui James Petras lobby-ului evreiesc. Și nu e niciun secret că Occupy
AIPAC, campania împotriva celui mai periculos lobby politic din America,
este dominată de câțiva membri onești ai tribului ales. Trebuie să înțelegem că
vocile noastre disidente sunt departe de a fi libere. Ba chiar dimpotrivă, avem
de-a face cu un caz instituționalizat de opoziție controlată.
În 1948 al lui George Orwell, personajul
central probabil că este Emmanuel Goldstein. Goldstein al lui Orwell este un evreu
revoluționar, un Lev Troțki fictiv. Este descris ca fiind șeful unei misterioase
organizații anti-partid numită „Frăția” și este și autorul celui mai subversiv
text revoluționar (Teoria și Practica Colectivismului Oligarhic). Goldstein este
„vocea din opoziție”, cea care chiar spune adevărul. Însă, pe măsură ce
înaintăm în textul lui Orwell, aflăm de la O’Brien din „cercul interior” al
Partidului că Goldstein a fost inventat de fapt de către Big Brother cu scopul
clar de a controla opoziția și posibilele granițe ale disidenței.
Relatarea personală
a lui Orwell despre Războiul Civil Spaniol, „Omagiu Cataloniei”, a prevestit
crearea lui Emmanuel Goldstein. Ceea ce a trăit Orwell în Spania, un deceniu
mai târziu, s-a maturat într-o profundă înțelegere a disidenței ca formă a
opoziției controlate. Sunt de părere că, până la sfârșitul anilor 1940, Orwell
înțelesese adâncimea intoleranței și tendințele tiranice și conspirative ce
zăceau în inima praxisului și politicilor de tip „Big Brother” ale stângii.
Destul de surprinzător,
încercarea de a examina opoziția noastră controlată contemporană din interiorul
stângii și al progresiștilor dezvăluie că aceasta este departe de a fi
conspirativă. Ca și în cazul lobby-ului evreiesc, așa-zisa „opoziție” abia
încearcă să-și mascheze interesele tribale etnocentrice, orientarea spirituală
și ideologică și afilierea.
O scurtă cercetare
a listei organizațiilor fondate de către George Soros și al său OSI (Open
Society Institute) ne oferă o perspectivă cumplită – practic, întreaga rețea
progresistă americană este finanțată, parțial sau în mare măsură, de un Zionist
liberal, un filantropist multi-miliardar care susține multe cauze bune și
importante care sunt de asemenea foarte bune pentru evrei. Și totuși, ca și
neclintitul Zionist Haim Saban, Soros nu operează în mod clandestin. Institutul
pentru o Societate Deschisă furnizează cu mândrie toate informațiile necesare privind
vastele cantități de șecheli pe care
le împarte bunelor și importantelor sale cauze.
Deci, nu îl putem
acuza pe Soros sau fundația sa de cenzurarea sinistră a discursului politic,
suprimarea libertății de expresie, nici măcar de „controlarea opoziției”. Tot ceea
ce face Soros este să sprijine o largă varietate de „cauze umanitare”:
drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile homosexualilor, egalitatea,
democrația, „primăvara” arabă, iarna arabă, oprimatul, opresorul, toleranța,
intoleranța, Palestina, Israelul, anti-război, pro-război (doar când e neapărat
necesar) și așa mai departe.
Așa cum Fratele cel
Mare al lui Orwell încadrează granițele disidenței prin metode de controlare a
opoziției, fundația lui Soros determină și ea, fie conștient sau inconștient,
limitele gândirii critice. Însă, spre deosebire de 1948, unde Partidul este cel care își inventează opoziția și îi
scrie textele, în cadrul discursului nostru „progresist”, propriile noastre
voci disidente, în mod benevol și conștient, sunt cele care își compromit
principiile.
Se poate ca Soros
să-l fi citit pe Orwell – în mod clar crede în mesajul acestuia – deoarece din
când în când chiar susține forțele adverse. De exemplu, finanțează și
organizația ușor-Zionistă J Street,
dar și ONG-urile palestiniene. Și ghiciți ce? Niciodată nu le ia mult beneficiarilor
pro-palestinieni să-și compromită propriile, cele mai prețioase principii,
pentru a se încadra în viziunea patronului care dă banii.
Mâna vizibilă
Mâna invizibilă a pieței este o metaforă inventată de Adam Smith pentru a descrie comportamentul
autoreglator al pieței de consum. În politicile contemporane, mâna vizibilă este o metaforă similară
care descrie tendința autoreglatoare a beneficiarului de fonduri politice
pentru a integra complet în agenda sa politică viziunea sponsorului său.
Democracy Now, cea mai importantă sursă media disidentă americană nu a discutat
niciodată despre lobby-ului evreiesc cu Mersheimer, Walt, Petras sau Blankfort –
cei patru experți de top care ar fi putut informa poporul american despre
dominarea politicii externe americane de către lobby-ul evreiesc. Din aceleași
motive, Democracy Now nu ar explora
agenda iudeocentrică a neoconilor, nici nu ar discuta vreodată despre
politicile identitare evreiești cu subsemnatul. Democracy Now i-ar găzdui pe Noam Chomsky sau pe Norman
Finkelstein, ba chiar l-ar lăsa pe Finkelstein să-l mănânce cu tot cu fulgi pe
Alan Dershowitz, caricatura Zionistă – toate foarte bune, dar nu suficient de
bune.
Este relevant
faptul că Democracy Now este finanțat
puternic de către Soros? Vă las să decideți singuri.
Dacă am dreptate
(și cred că am), avem o problemă serioasă aici. Așa cum stau lucrurile, discursul
progresist, sau cel puțin o mare parte a lui, este cel care susține puterea
evreiască. Dacă într-adevăr acesta este cazul și sunt convins că așa este,
atunci mai degrabă discursul progresist exploatat, decât Zionismul, este obstacolul
principal care trebuie înfruntat.
Nu e o coincidență
că abordarea „progresistă” a „antisemitismului” este suspicios de similară cu
cea Zionistă. Ca și Zioniștii, multe instituții și activiști progresiști aderă
la bizara sugestie că opoziția față de puterea evreiască este „motivată rasial”
și împământenită într-un soi de tendință „reacționară” ne-evreiască. În consecință,
Zioniștii sunt adesea sprijiniți de către unii „progresiști” în cruciada lor
împotriva criticilor Israelului și ai puterii evreiești. Este această ciudată alianță
între două școli de gândire presupus adverse rezultatul unui posibil continuum ideologic
între două ideologii politice așa-zis opuse? Poate că, până la urmă,
progresismul ca și Zionismul este motivat de o stranie înclinație către ideea
de „a fi ales”. În definitiv, a fi progresist implică oarecum că altcineva
trebuie să fie „reacționar”. Acele elemente autocentrice de excepționalism și ideea
de „a fi ales” au făcut ca progresismul să fie atât de atractiv în rândul
evreilor seculari și emancipați. Dar principalul motiv pentru care „progresiștii”
au adoptat viziunea Zionistă privind antisemitismul, poate fi din cauza lucrării
acelei mâini vizibile care în mod
miraculos modelează perspectiva progresistă asupra rasei, rasismului și
întâietății suferinței evreiești.
S-ar putea să fim
nevoiți să înfruntăm faptul că discursul progresist efectiv operează ca cel mai
lung braț al Israelului – cu siguranță acționează ca un gardian și un protector
al Zionismului și al intereselor tribale evreiești. Dacă Israelul și suporterii
săi s-ar confrunta vreodată cu veritabila opoziție i-ar putea pune pe gânduri. Dar
pe moment, Israelul și lobby-urile Zioniste întâlnesc doar o rezistență
insipidă, diluată, progresist-cenzurată, care, în practică, susține ocupația
israeliană, opresiunea și o listă infinită de abuzuri ale drepturilor umane.
În loc să se
constituie ca o opoziție în masă față de Statul Evreiesc și lobby-ul său
agresiv, „rezistența” noastră este redusă la un lanț de mini-reuniuni ale purtătorilor
de ecusoane, acoperiților cu keffiyeh și fluturătorilor de pancarte, presărate cu
ocazionale ieșiri nervoase din partea vreunei bune evreice în timp ce este
filmată de un alt bun evreu. Dacă cineva crede că o mână de ecusoane și o
căruță de clipuri de amatori puse pe Youtube în care se celebrează justețea
evreiască se vor transforma într-o mișcare globală anti-Israel a maselor, e fie
naiv, fie prost.
De fapt, un sondaj
Gallup arată că simpatia actuală a americanilor pentru Israel a atins un prag
maxim. 64% dintre americani sunt de partea Statului Evreiesc și numai 12% de
partea palestinienilor. Nu e vreo surpriză și concluzia ar trebui să fie clară.
În ceea ce privește chestiunea Palestinei, ideologia și praxisul „progresist”
nu au dus nicăieri. În loc să înregistreze schimbări în bine vis-à-vis de cauza
palestiniană, tot ce fac acestea este să-i localizeze pe „bunii” evrei din
centrul discursului despre solidaritate.
Când a fost ultima
dată când un luptător palestinian pentru libertate a apărut la TV? Acum douăzeci
de ani palestinienii erau hotărâți să devină noii Che Guevara. Bun, poate că
luptătorul palestinian pentru libertate nu ar fi vorbit neapărat o engleză
perfectă și nu ar fi fost absolventul unei școli englezești, dar era
independent, autentic și determinat. El sau ea ar fi vorbit despre pământul
care îi era furat și despre disponibilitatea de a face orice pentru a-l lua înapoi.
Dar acum, palestinianul a fost „salvat”, el sau ea nu mai trebuie să lupte
pentru pământul său, „progresiștii” se ocupă de tot.
Această voce „progresistă”
vorbește în numele palestinienilor și, în același timp, sprijină politici
marginale, luptă împotriva „islamismului” și a „radicalizării religioase” iar
ocazional chiar susține stranii războaie intervenționiste și, bineînțeles,
mereu, mereu, mereu luptă împotriva antisemitismului. Opoziția controlată a
transformat suferința palestiniană în încă o „marfă” progresistă ce zace în
fundul raftului din magazinul campaniei pentru o „cauză bună”.
Pentru discursul
progresist evreiesc, scopul din spatele sprijinului pro-palestinian este clar. Este
acela de a oferi impresia unui pluralism în sânul comunității evreiești. Pentru
a sugera că nu toți evreii sunt Zioniști răi. Philip Weiss, fondatorul celui
mai popular blog progresist pro-palestinian, a fost suficient de curajos încât
să recunoască de față cu mine că propriile interese evreiești stau în centrul
activității sale pro-palestiniene.
Dragostea de sine
evreiască este un subiect fascinant. Dar și mai fascinanți sunt evreii
progresiști iubindu-se pe ei înșiși pe spinarea palestinienilor. Cu multi-miliardari
ca Soros menținând discursul, solidaritatea este acum o industrie, preocupată
de profit și putere și nu de etici sau valori și este un spectacol atât amuzant
cât și tragic, deoarece palestinienii devin o chestiune periferică în cadrul
propriului discurs despre solidaritate.
Deci, poate că înainte
de a discuta despre „eliberarea Palestinei”, va trebui să ne eliberăm noi înșine.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.counterpunch.org/2013/04/12/controlled-opposition/
miercuri, august 24, 2016
Ierusalimul este un infern religios așteptând să se întâmple
Forțele israeliene pregătindu-se de un raid în moscheea Qibli din complexul Al-Aqsa, 26 iunie 2016.
de Dr. Daud
Abdullah
Deși presa este
aproape mută, evenimentele care au loc în realitate confirmă că bătălia pentru
Ierusalim și pentru moscheea Al-Aqsa a intrat într-o fază nouă și periculoasă. În
trecut, oficialii din ambele tabere susțineau că Palestina-Israel este doar o
„dispută politică”; credințele religioase, insistau aceștia, nu reprezintă un
factor important. Nu mai este cazul; moștenirea și drepturile religioase domină
acum discursul și modelează desfășurarea evenimentelor.
Când mii de evrei s-au
adunat acum mai bine de o săptămână în Ierusalimul ocupat pentru a marca ceea
ce ei consideră a fi distrugerea celui de-al Doilea Templu de către romani în
anul 70 e.n., mesajul a fost cât se poate de clar. Ministrul adjunct al
Apărării Eli Dahan le-a confirmat intențiile: „Suntem aici pentru a anunța că
ne-am întors în Ierusalim și că ne pregătim inimile pentru a ne reîntoarce la
Muntele Templului și a reconstrui Templul.” Ca un avertisment, a adăugat: „Nu
ne rușinăm cu asta: vrem să construim cel de-al Treilea Templu pe Muntele
Templului.” „Muntele Templului” este, desigur, locul Nobilului Sanctuar, Haram
al-Sharif, găzduiește moscheea Al-Aqsa și renumita Cupolă a Stâncii și este al
treilea cel mai sfânt loc al Islamului.
Remarcile lui Dahan
nu erau fanfaronadele unui nebun, ci oglindirea concepției dominante din cadrul
sistemului politic israelian; aceea că Templul este esențial pentru poporul
evreu și fără de care acesta nu poate exista. Pentru ei, moscheea Al-Aqsa este
un obstacol incomod în calea demersului lor.
Răposatul Meir
Kahane, care a fondat și a condus mișcarea teroristă Kach, susținea că cea mai
mare greșeală a Israelului a fost că nu a distrus Al-Aqsa în 1967 când
Ierusalimul a fost ocupat în timpul Războiului de Șase Zile. Așa încât, de
fapt, pentru evrei problema este o afacere neterminată.
Liga Arabă nu își
face niciun fel de iluzii în legătură cu consecințele grave pe care le-ar naște
orice fel de daune aduse moscheei Al-Aqsa. Adjunctul secretarului general al
Ligii, Ahmad Bin Hilli, a avertizat că activitățile ilegale ale Israelului în
Ierusalim vor duce la și mai multe tensiuni și ciocniri violente și vor
deschide ușa unui conflict religios al cărui rezultat nimeni nu va putea să-l
controleze sau să-l determine.
Până acum,
condamnările săptămânale ale acțiunilor Israelului din partea Ligii, a
Autorității Palestiniene și a Organizației pentru Cooperare Islamică au eșuat
în a-i îndepărta pe israelieni de politica pe marginea prăpastiei dusă de aceștia.
De fapt, cum ar fi putut să aibă vreun efect, când oficiali importanți din
țările arabe, în trecut și prezent, au acceptat invitațiile Israelului de a fi
sărbătoriți în Ierusalimul ocupat? Oricine poate vedea că actualele amenințări
israeliene și profanarea moscheei Al-Aqsa sunt o consecință naturală a
comportamentului împăciuitor arab.
În mod evident
încurajat de către aceste vizite publice, ministrul israelian al afacerilor Ierusalimului,
Ze’ev Elkin, s-a simțit suficient de încrezător încât să ignore recentele
îngrijorări exprimate de către regele Iordaniei Abdullah și să le considere
vorbe goale, de ochii lumii. Potrivit Tratatului de Pace din 1994 dintre
Iordania și Israel, cel din urmă a căzut de acord să respecte rolul istoric
special al Iordaniei de custode al locurilor sfinte musulmane din Ierusalim. Deci,
regele Abdullah și-a reînnoit declarația săptămâna aceasta și a spus că
„Moscheea Al-Aqsa este islamică și nu va avea loc nicio divizare a acesteia,
nici nu va fi împărțită cu nimeni.”
Este de la sine
înțeles că situația din Ierusalim necesită un răspuns oficial și popular pe
măsura gravității amenințării. Însă problema cu autoritățile iordaniene și cele
arabe care au aceleași păreri este că ele își doresc să aibă relații normale cu
Israelul și în același timp să respingă ocupația. Nu se poate să le aibă pe
amândouă și, pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile, au desconsiderat cu nepăsare
dorința cetățenilor lor cu privire la aceste chestiuni. Oamenii din regiune și-au
exprimat foarte clar sentimentele ; nu va exista nicio normalizare cu Israelul,
la niciun nivel, până când ocupația nu va lua sfârșit și palestinienii își vor
recăpăta drepturile. În Iordania, parlamentul a votat cu mai multe ocazii în
favoarea abrogării Tratatului de Pace (Wadi Araba), doar pentru a fi respins de
prerogativa regală.
Când următoarea
conflagrație va izbucni – și va izbucni fără doar și poate dacă lucrurile
continuă în felul acesta – există și alții care trebuie să-și asume vina. Guvernele
vestice care închid ochii în fața activităților așa-ziselor organizații
caritabile și filantropice care finanțează rețelele coloniale israeliene sunt
la fel de culpabile. La fel cum Vestul nu poate vorbi serios în legătură cu luarea de măsuri pentru ca tinerii musulmani să nu se îndrepte către extremism, în timp ce
guvernele sale susțin tacit ororile zilnice comise de către coloniștii ilegali
în moscheea Al-Aqsa și în locurile sfinte musulmane din Ierusalim.
Dat fiind faptul că
atacurile continue israeliene asupra sfintei moschei reprezintă încălcări ale
legii internaționale, lucrul cel mai mărunt pe care democrațiile vestice îl pot
face este să închidă organizațiile „caritabile” ce finanțează ocupația, așa cum
fac cu organizațiile caritabile musulmane acuzate de finanțarea „terorismului”.
A durat cinci ani
pentru a înăbuși Intifada care a erupt în urma intruziunii provocatoare a lui
Ariel Sharon în Nobilul Sanctuar în 2000. Până când și dacă nu se fac niște
eforturi serioase la nivel global pentru a înfrâna extremismul israelian de
orice tip și pentru încetarea brutalei ocupații militare a Palestinei, vor
exista mult mai multe consecințe de suportat ca urmare a distrugerilor aduse
moscheei Al-Aqsa de către evreii fanatici.
Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160818-jerusalem-is-a-religious-inferno-waiting-to-happen/
marți, august 23, 2016
Colonialism, Israel și regimul de ocupație
de Lorenzo
Veracini
Un colonialism eșuat
Este important de
subliniat că obiectivele colonialiste de tip settler au influențat acțiunile Zioniste de dinainte de 1948, de
după 1948 și de după 1967.
Există o diferență
crucială între procedurile colonialiste israeliene de dinainte și de după 1967:
capacitatea Israelului de a reproduce un proiect colonialist de tip settler a decăzut. Colonialismul israelian/Zionist
a avut un mare succes înainte de 1967 și puțin succes după. Dacă fenomenul colonizării de tip settler presupune a stabili pretenții
legitime față de anumite locuri, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a
Fâșiei Gaza are prea puțin de arătat în acest sens, după 40 de ani de asuprire
nestingherită.
În termeni
teoretici, există o distincție esențială între colonialism și colonialismul de
tip settler. Primul are ca scop
perpetuarea sa, iar cel din urmă suprimarea sa. În timp ce o societate
colonială are succes doar dacă separarea dintre colonizator și colonizat este
accentuată, un proiect colonialist de tip settler
are succes abia atunci când acesta se neutralizează – adică atunci când coloniștii
(settlerii) încetează să mai fie numiți în acest fel și devin „nativi” iar
poziția lor devine normalizată. Pentru a reuși, un proiect colonialist de acest
tip trebuie să se elibereze de supravegherea și controlul extern, să
stabilească forme locale de suveranitate politică și culturală, să pună capăt
autonomiilor indigene și să domesticească un peisaj odată perceput ca străin și
lipsit de docilitate. Cu alte cuvinte, un proiect colonialist de tip settler care a izbândit nu mai este
colonialism settler.
Toate proiectele
colonialiste de tip settler sunt
procese inerent dinamice cu privire la relațiile pe care le stabilesc cu
alteritățile lor – cu „ceilalți” externi (de ex. metropola) și cu „ceilalți”
interni (populația indigenă) și cu pământul. Faptul că toate proiectele colonialiste
de tip settler prevăd un punct final,
în care relațiile de alteritate sunt în sfârșit rezolvate și nu mai sunt
detectabile, explică de ce colonialismul de acest tip este asociat de obicei cu
locuri în care până la urmă a eșuat (Rhodesia, Algeria) și nu cu locuri în
care, într-un final, a reușit (Statele Unite, Australia): „insulele Albe” ies mai tare în evidență decât „continentele Albe”.
Precum noțiunea
marxistă de dictatură a proletariatului, care teoretic ar trebui să ducă la
dispariția statului, colonialismul de tip settler
poate fi conceptualizat ca o „dictatură a coloniștilor/settlerilor”, o formă de
cârmuire exclusivă dar inerent temporară exercitată împotriva alterităților
indigene și exogene în așteptarea „dispariției” societății colonialiste prin
normalizare. Asta s-a întâmplat până la urmă în Israelul propriu-zis și în alte
societăți de tipul acesta. Însă, în cazul teritoriilor palestiniene ocupate
(OPT) nu s-a întâmplat și nu se poate întâmpla. Ocupația teritoriilor palestiniene
rămâne un puternic producător de ilegitimitate, nu opusul său.
Separarea dintre
formele colonialiste și cele colonialiste de tip settler susține încă o distincție crucială: ocupația israeliană a teritoriilor nu este același
lucru cu proiectul colonizator de tip settler
din acele teritorii. Ocupația israeliană
este conducerea administrativă și militară instituită de către Israel în urma
ocupării din 1967 a teritoriilor; așa încât, ocupația era menită să se
reproducă și, precum colonialismul, să devină permanentă. Dar în același timp,
ocupația era menită și să fie
un mijloc de atingere a unui scop: facerea posibilă și facilitarea întemeierii
coloniilor/așezămintelor. Iar aici întâlnim un paradox: în timp ce ocupația
este condiția prealabilă supremă pentru întemeierea coloniilor și pentru
existența lor neîntreruptă, succesul ei (ca cel al cârmuirii colonialiste)
depinde de abilitatea sa de a păstra separarea clară între colonizator și
colonizat – aceeași separare care împiedică realizarea unei societăți
colonialiste de tip settler reușite.
Pentru a înțelege
mai bine acest paradox, este util să recapitulăm câteva particularități ale
situației Palestina – Israel. Proximitatea Israelului față de teritoriile pe
care le ocupă combinată cu relația sa specială cu proiectul colonialist de tip settler de acolo, poate ascunde vederii
faptul că, în mod structural, poziția sa vis-a`-vis de Cisiordania și Gaza este
similară cu cea a Marii Britanii vis-a`-vis de Palestina în timpul Mandatului
său (1922-1948). Din punct de vedere structural, atât Marea Britanie cât și
Israelul au funcționat/funcționează ca centrul metropolitan (puterea ocupatoare
colonialistă) corespunzător teritoriilor capturate prin forță militară în 1917
și respectiv 1967. Ambele au sprijinit coloniile evreiești și deoarece în
timpul ocupațiilor lor populația indigenă a rămas in situ, acele colonii au
avut nevoie de măsuri administrative și militare pentru a-și asigura
supraviețuirea și dezvoltarea. Dar în timp ce Zionismul a fost capabil să
expulzeze între 1947 și 1949 majoritatea palestinienilor ce trăiau între granițele
a ceea ce ulterior a devenit Israel, în 1967, populația ce trăia în ceea ce a
rămas din Palestina, nu a plecat.
În consecință,
modelul „clasic” de colonialism de tip settler
(în care populația indigenă a fost redusă la niște resturi „ușor de gestionat”),
nu se aplică teritoriilor din 1967. În schimb, la fel ca în Rhodesia și în
Sud-Africa, avem o situație a coloniilor în mijlocul unei mult mai mari
populații, în care cel mai bun rezultat cu putință ar fi apariția unei
populații docile, și în măsura în care se poate, invizibile. Însă, din cauză că
ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei a reușit ceea ce se presupune că
trebuie să reușească un regim de ocupație (menținerea controlului printre
altele prin separarea strictă a asupritorului de cel asuprit), nu a produs
„națiunea domestică dependentă” care este o cerință indispensabilă pentru
triumful unui proiect colonialist de tip settler.
O altă observație vitală
cu privire la regimul colonialist versus regimul settler implică cetățenia. În regimul colonialist, drepturile de
cetățenie pentru cei colonizați sunt refuzate sau amânate indefinit pentru a
respinge puterile suverane native. Sub regimul settler, pe de altă parte, din cauza reducerii radicale a
populației indigene, elemente ale cetățeniei coloniste pot fi oferite în mod
selectiv, ca metodă de eradicare a impulsurilor suverane reziduale. Perspectiva
integrării/asimilării și pretențiile retorice potrivit cărora indivizii
indigeni pot participa la viața
politică a regimului colonialist sunt printre cele mai puternice unelte
disponibile pentru consolidarea proiectelor colonialiste de tip settler. Într-adevăr, colonialismul de
tip settler este cel mai puternic
atunci când poate vorbi în termeni generalizatori, când poate pretinde
„apropierea” de populația indigenă. Acesta a fost cazul Israelului propriu-zis,
în care arabii constituie o minoritate. Însă, așa cum am arătat mai sus,
asemenea strategii nu pot fi aplicate în teritoriile ocupate, unde
palestinienii sunt mult mai numeroși decât coloniștii/settlerii. Ocupația israeliană
accentuează și adâncește distanța dintre cele două grupuri. În contextul
regimurilor colonialiste de tip settler
viabile, subiectivismul indigen este transferat fizic și/sau discursiv, nu
subjugat în permanență.
Studiile coloniale,
aproape de la apariția lor ca domeniu de cercetare academică, au subliniat că
ceea ce caracterizează colonialismul este co-structurarea reciprocă a
colonizatorului și a colonizatului în contextul unui proces dialectic (acest
domeniu de studiu, poate nu surprinzător, a rămas subdezvoltat în Israel). Dată
fiind realitatea structurală a relației coloniale a Israelului cu teritoriile
ocupate, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei – construirea de
infrastructură, întemeierea coloniilor/așezămintelor și însușirea de pământ
palestinian – nu poate produce condițiile favorabile succesului proiectului
colonialist de tip settler. De fapt,
se petrece opusul: cu cât se construiește mai multă infrastructură și colonii/așezăminte
și cu cât se însușește mai mult pământ, cu atât constituția reciprocă a colonizatorului
și a colonizatului devine mai imposibilă.
Paradigma interpretativă
larg răspândită în care „ireversibilitatea” ocupației Fâșiei Gaza și a
Cisiordaniei face ca soluția celor două state să fie „imposibilă” se poate
dovedi a fi înșelătoare: făcând permanentă distincția între un colectiv indigen
subordonat și unul exogen dominant, ocupația și infrastructura sa permanentă poate
contribui de fapt la inevitabilitatea soluției a două state distincte. Însă există
o convergență interpretativă stranie. Cei care susțin ocupația israeliană a
teritoriilor palestiniene se gândesc că dacă ocupația ar fi mai opresivă, mai
brutală și mai eficace, proiectul colonialist/settler ar reuși deoarece ar forța populația indigenă să plece. Iar
cei ce se opun ocupației se tem că dacă aceasta va deveni și mai intruzivă,
dominarea colonialistă a teritoriilor palestiniene ocupate va deveni
ireversibilă.
Înainte de prima
Intifadă, ocupația poate că ar fi putut fi privită din anumite unghiuri ca
fiind în curs de dispariție, în măsura în care Linia Verde părea să se șteargă
tot mai mult ca și graniță semnificativă pentru toți cei – arabi sau evrei, colonizați sau colonizatori – care trăiau
în zona geografică aflată sub control israelian. Zeci de mii de palestinieni
traversau zilnic din teritoriile ocupate în Israel pentru a merge la muncă,
alții călătoreau nestingheriți pentru a-și vizita familiile și prietenii rămași
în Israel, pentru a revedea locurile în care s-au născut, în timp ce evreii
israelieni mergeau în teritoriile ocupate pentru cumpărături, afaceri, pentru
a-și vizita prieteni și chiar pentru turism în colonii. Însă odată cu izbucnirea
primei revolte la sfârșitul lui 1987 și mai ales după instituirea politicii de
ermetizare la începutul anilor 90, a fost impus gradual un regim segregaționist
multilateral. Acesta a fost apoi confirmat și consolidat de către acordurile de
la Oslo. Linia Verde căpătase un nou înțeles. În contextul unor practici
segregaționiste impuse prin legi separate și restricții apăsătoare, însăși existența
coloniilor creează permanenta opoziție dintre colonizator și colonizat.
De la colonialismul de tip settler la colonialism
Concentrarea pe
antagonismul israeliano-palestinian într-un context în care principala opoziție
poate fi cea dintre ocupația colonialistă ce triumfă reproducându-se și
ocupația colonialistă de tip settler
care triumfă disipându-se, ne poate induce în eroare. Pe de o parte, ocupația
este esențială pentru întregul proiect colonialist și demantelarea acesteia ar
periclita viabilitatea coloniilor. Pe de altă parte, ocupația șterge însăși
condițiile necesare realizării unui proiect colonialist/settler viabil. Din punct de vedere Zionist este o situație
fără ieșire.
Odată cu lansarea
Procesului Oslo, conducerea israeliană a crezut că poate recunoaște de formă
soluția „celor două state” (mai ales adresându-se publicului internațional) în
timp ce operează în mod decisiv pentru a împiedica manifestarea acesteia.
Desigur, nu este neobișnuit ca acțiunile celor aflați la putere să difere față de
intențiile declarate, însă în acest caz, cei aflați la cârma procesului politic
au făcut ceea ce doar uneori au spus, gândindu-se că fac exact opusul. În ciuda
deciziilor, pregătirii și stăpânirii tehnologiei și a resurselor, liderii
politici par să nu fi realizat că matricea sistemică a controlului și separarea
rezultată impusă de ei, vor produce în mod inevitabil subiectivismul
palestinian colonizat ce anunță eșecul strategic al proiectului colonialist de
tip settler.
Într-adevăr,
relația dintre ocupație și coloniile din teritorii pare acum compromisă în mod
ireversibil. Infrastructura ocupației a fost stabilită de-a lungul timpului
pentru a asigura viabilitatea coloniilor, dar acum coloniile sunt cele care
perpetuează nevoia de ocupație permanentă. Colonialismul de tip settler eșuat se reîntoarce la
colonialism.
Este ironic. În
mare parte din istoria sa, Zionismul a obținut rezultate remarcabile. Dar după
1967, deși a dobândit supremația regională necontestată și sprijinul
necondiționat al SUA, succesul îl ocolește.
De la colonialismul de tip settler la recolonizare
Dependența de
sprijin extern este naturală pentru un proiect colonialist – teritoriile
coloniale dependente sunt prin definiție entități politice conduse din
exterior. Însă, în cazul entităților de tip settler,
dependența trebuie să fie temporară. Palestina de dinainte de 1948 a fost
guvernată de Marea Britanie, dar entitatea colonială de tip settler a Palestinei – Ișuvul,
comunitatea formată din coloniștii Zioniști sosiți aici – depindea și de
sprijinul extern. Astfel că Marea Britanie a furnizat cadrul diplomatic,
legal/administrativ și militar fără de care entitatea colonială de tip settler nu s-ar fi putut extinde,
dezvolta și prospera; Ișuvul era o emanație a unui număr de organizații din
diaspora evreiască, cea mai faimoasă dintre ele fiind Organizația Zionistă
Mondială și ramura sa executivă, Agenția Evreiască, guvernând comunitatea sub
termenii mandatului britanic asupra Palestinei.
Însă Ișuvul și-a păzit
cu gelozie independența de a acționa și auto-suficiența în toate domeniile –
inclusiv fabricarea de arme și construirea unei forțe militare și era adepta
utilizării sprijinului diasporei pentru a-și atinge scopurile. Colonialismul de
tip settler este în mod inerent bazat
pe autonomia colonială și pe eventuala dacă nu imediata stabilire a unei
competențe suverane locale care la o adică să fie capabilă să înfrunte puterea
metropolitană. Ca stat succesor al Palestinei Mandatorii după retragerea
britanicilor și succesul războiului din 1947-49, Ișuv, până atunci devenită
statul Israel, nu mai era dependentă de puterile exterioare. Deși în următorii
20 de ani Israelul a beneficiat enorm de pe urma ajutorului extern, este o
diferență crucială între a profita de sprijin și a fi nevoit să te bazezi pe
el.
După 1967 însă, și
tot mai mult în ultimii ani, situația s-a schimbat; odată cu anexarea de tot
mai mult pământ palestinian și cu expansiunea proiectului colonialist, Israelul
s-a pus în dezacord cu mare parte a comunității internaționale. Din ce în ce
mai mult a fost silit să se bazeze pe sprijinul SUA pentru acoperire
diplomatică și ajutor armat necesar păstrării superiorității militare față de
toți vecinii săi laolaltă. Așa încât, se poate spune că în ultimii ani Israelul
a traversat un soi de proces de recolonizare. Dincolo de ajutorul guvernamental
american, nevoia de a mobiliza diaspora (și alți suporteri, cum ar fi creștinii
Zioniști americani) pentru a coloniza Cisiordania a dat naștere unei situații
în care întreg proiectul colonialist al Israelului depinde, încă o dată, de
sprijinul extern. Faptul că această recolonizare este o tendință israeliană
endogenă – are suportul larg al majorității evreilor israelieni – nu o face
structural diferită față de alte procese de recolonizare și nu îi schimbă
caracterul colonialist în mod inerent anti-settler.
Analizarea recolonizării
acestui proiect colonialist de tip settler,
nu ca fapt împlinit ci ca un proces în desfășurare, poate fi utilă în
interpretarea circumstanțelor israeliene curente. În practică, Zionismul era
despre întemeierea unei țări a câtorva
evrei (a celor care s-ar fi mutat acolo spre deosebire de cei care nu).
Recurenta reliefare a Israelului ca țară a tuturor
evreilor produce un inevitabil efect de recolonizare, supunând israelienii
evrei la hotărârile politice ale altora. Pentru a triumfa, un proiect
colonialist de tip settler trebuie să
fie un proiect doar al coloniștilor – al nimănui altcuiva. Presiunea pentru
aducerea de noi imigranți (evrei) și bazarea pe sprijin extern, ștergând distincția
necesară dintre coloniștii din interior și cei din afară (în acest caz, între
cei care s-au mutat în Palestina și cei care nu s-au mutat) împiedică
indigenizarea coloniștilor, o componentă indispensabilă oricărui proiect
colonialist de tip settler reușit.
Este semnificativ
că, potrivit tradițiilor colonialiste de tip settler, coloniile construiesc o națiune, nu vice versa. Într-adevăr,
aceste interpretări ale proceselor colonizatoare se referă în mod obișnuit la
diferențierea între tipurile naționale ce rezultă în mod inevitabil din însăși
experiența colonială și a vieții pe pământul respectiv. Această diferențiere,
care poate fi tradusă și prin ceea ce desparte metropola colonizatoare de
periferia colonie, este ea însăși folosită pentru a susține pretențiile de
autonomie politică. Acest fel de procese necesită indigenizarea completă a
colonistului. Într-adevăr, eșecul indigenizării creează condițiile posibilității
ca recolonizarea să devină activă. În final, procesele de recolonizare
constituie un „nou pământ vechi”, nu un „vechi pământ nou” al imaginarului Zionist/colonialist.
În mod paradoxal, suportul extern ce face posibilă ocupația colonialistă este
cel care compromite Israelul ca stat colonialist de succes. Din punct de vedere
Zionist și din motivele expuse mai sus, problema nu este că ocupației nu i se
permite să facă ceea ce trebuie să facă, ci că este foarte eficientă în a face
și ceea ce nu trebuie să facă.
Concluzie
Acest eseu susține
că începând cu 1967 confruntarea israeliano-palestiniană s-a reîntors la ceea
ce era înainte de 1948: un conflict etnic. Și o soluție teritorială a devenit
nerealizabilă. Într-un fel, conflictul a rămas în același timp și unul legat de
granițe: granița ce separă o colonie de un sistem colonialist de dominare.
Când ne gândim la
colonialismul de tip settler in
contextul conflictului israeliano-palestinian, trebuie să ne îndreptăm atenția
atât spre Cisiordania, unde acesta a eșuat, cât și spre Israelul propriu-zis, unde
proiectul colonialist a reușit. Ce s-a întâmplat în Cisiordania poate fi o
consecință a instituirii unui „imperiu accidental” (în funcție de definiția
fiecăruia pentru „accidental”). Cu toate acestea, deși există coloniști și deși
este un imperiu, nu este un imperiu colonialist de tip settler.
Dacă soluția „unui
singur stat” pare a fi soluția colonialistă de tip settler, ocupația și perpetuarea acesteia trebuie privită ca
soluția colonialistă, un regim ce va duce, cel mai probabil, la stabilirea a
două politici (inegale) în zona Eretz Israel-Palestina. Trebuie subliniat că
settlerii din Cisiordania eșuează ca și colonizatori și că ei și suporterii lor
dăunează „realizărilor” Israelului ca societate colonială de tip settler, precum și tendința
recolonizatoare din viața israeliană. Astfel încât ne aflăm în fața unui proiect colonialist Zionist
și a două rezultate: un
succes și un eșec. Coexistența unui colonialism de succes și a unui colonialism
eșuat explică de ce paradigma decolonizării rămâne valabilă în Cisiordania și
în Gaza în ciuda ocupației permanente, în timp ce alte cadre trebuie să rămână
disponibile pentru palestinienii prinși înăuntru
și pentru cei prinși în afara
zonei controlate de Israel în 1949 și descendenții lor („arabii israelieni” și
diaspora palestiniană).
Lorenzo Veracini este profesor asociat la Institutul pentru Studii Sociale al
Universității de Tehnologie Swinburne, Melbourne, Australia. Este autorul lucrărilor
„Israel and Settler Society” (2006) și
„Settler Colonialism: A Theoretical
Overview” (2010) și redactor-șef la Settler
Colonial Studies.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)