de Lawrence
Davidson
Statele Unite au
fost dintotdeauna și continuă să fie selective cu privire la oamenii de stat
străini pe care îi sprijină și pe care nu. Printre cei din urmă s-au numărat
Saddam Hussein în Irak, Bashar al-Assad în Siria, Muammar Gaddafi în Libia,
Ayatollahul Ruhollah Khomeini în Iran, Hugo Chavez în Venezuela (care nu a fost
atât de autocratic pe cum a fost descris de presă), Fidel Castro în Cuba și
Vladimir Putin în Rusia. Aceștia sunt doar câțiva dintre recenții conducători
care au atras mânia modelelor „democratice” din Washington. Acea mânie venea
adesea la pachet cu strangulări economice și comploturi marca CIA.
Între timp, un alt
grup de autocrați este bine tolerat de către SUA. Din acest grup fac parte
Benjamin Netanyahu (desigur) al Israelului, Recep Tayyip Erdogan al Turciei,
Generalul Abdel Fattah el-Sissi al Egiptului și diverși oameni politici de
dreapta, cum ar fi Viktor Orban al Ungariei. Fiecare dintre acești autocrați
manifestă foarte puțină toleranță față de părerile opuse și o înclinație
promptă pentru exploatarea naționalismului cu tentă rasistă.
De ce aceste standarde duble?
Ce se află în
spatele standardelor duble ale Washingtonului – a reacțiilor sale contrastante în
fața diverselor regimuri politice? Adesea politicienii americani vor vorbi
despre promovarea democrației și vor pretinde că dictatorii pe care îi sprijină
au o mai mare șansă de a evolua într-o direcție democratică decât cei cărora li
se opun. Se poate ca acești politicieni chiar să creadă acest lucru, măcar în
momentul în care fac declarațiile respective. Însă istoria pare să demonstreze
contrariul. Argumentul acesta este în mare măsură de ochii lumii. Alte motive
stau la baza alegerilor pe care le fac politicienii.
Iată câteva dintre
aceste probabile motive:
Prietenul/dușmanul prietenului tău/dușmanului tău este
prietenul/dușmanul nostru.
În acest scenariu,
principalul prieten al SUA este Israelul și principalul dușman este Rusia. Națiunile
prietene/dușmane de pe locul al doilea sunt indiscutabil nedemocraticele Egipt
și Siria. Egiptul a devenit prietenul Statelor Unite odată ce Anwar Sadat a
semnat un tratat de pace cu Israelul în martie 1979. Siria, pe de altă parte, a
fost întotdeauna ostilă față de Israel și a rămas un stat dușman. Nicio motivație
democratică nu e de găsit aici.
Argumentare bazată pe poziționarea de după Războiul Rece.
După cel de-al
Doilea Război Mondial, Turcia a devenit o „achiziție strategică” în virtutea proximității
sale față de Uniunea Sovietică și a disponibilității acesteia de a găzdui baze
aeriene și lansatoare de rachete americane. Repetata amestecare a armatei turce
în politicile civile nu avea niciun fel de consecință pentru Washington. Guverne
est-europene actuale, tot mai multe autocratice ca natură, par a fi considerate
de către Pentagon drept „achiziții post-Război Rece” la granița cu o Rusie care
nu a încetat niciodată să fie un dușman. Pentru un întreg subansamblu de
americani (militariști și neoconservatori), Războiul Rece nu s-a sfârșit de
fapt niciodată.
Motivul resurselor.
Autocrații precum
Arabia Saudită și Kuweitul intră în această categorie. Statele Unite își asumă
rolul de aliat în schimbul prețurilor stabile și avantajoase de petrol. Reprimarea
șiiților și a altor minorități de către sunniți în aceste țări este neesențială.
Ce se întâmplă dacă asemenea regimuri bogate în resurse își schimbă radical
poziția și nu mai cooperează cu SUA? Ei bine, găsiți răspunsul în Iran. Aici Statele
Unite sprijineau odată complet Șahul, însă acesta a fost înlocuit cu ayatollahi
ostili în 1979. Așa încât prietenia a făcut loc tacticilor de izolare economică
și comploturilor CIA. Din nou, democrația nu are de-a face cu aceste cazuri.
Clasicul argument stânga vs dreapta.
Există o tradiție
americană consolidată istoric, potrivit căreia regimurile autocratice cooperante
din punct de vedere economic reprezintă niște aliați acceptabili. „Cooperant”
înseamnă în acest caz conducători care se implică într-un comportament
prietenos față de capitalism: tolerează inițiativa privată și protejează
proprietatea investitorilor străini. O asemenea atitudine economică datează
dinainte de Războiul Rece și a fost întotdeauna mai importantă decât libertățile
politice. Cei care acționează în acest fel, ca de exemplu Chile sub Augusto
Pinochet sau Argentina sub brutalul regim de conducere militară, primesc undă
verde când vine vorba de suprimarea democrației și a drepturilor omului. Însă,
alte regimuri, ca cele din Cuba sub Castro și Venezuela sub Chavez sunt tratate
diferit. În cazul Venezuelei, democrația chiar se practica, dar din cauza
politicilor sale economice înclinate spre socialism, Washingtonul a încercat cu
stăruință să distrugă guvernul țării.
Democrația și „Celălalt”
Acordând prioritate
alianțelor tradiționale, controlului resurselor și ideologiei economice,
Statele Unite închid ochii când vine vorba de alte aspecte ale comportamentului
autocratic ce contrazic propriile valori declarate, etalând astfel o mostră de
ipocrizie a politicii externe. Un exemplu este chestiunea democrației și a
„Celuilalt”. Din 1960 Statele Unite se luptă cu impulsurile sale rasiste. Adică,
majoritatea americanilor știu că discriminarea
„Celuilalt” este greșită. O recunosc în legi, în comportamentul poliției și în
atitudinea unui candidat politic ca Donald Trump. Pași oficiali, deși agonizant
de înceți și periodic inversați, sunt făcuți pentru atenuarea, dacă nu depășirea
acestor discriminări publice. Ați zice că asemenea pași s-ar face și în
afacerile externe. Și totuși, realitatea este cu totul alta.
Mulți lideri
autocratici pe care SUA îi favorizează au ajuns la putere, cel puțin parțial,
prin insuflarea fricii de „Celălalt” – cel care amenință fanteziile unui
caracter național etern, al sângelui pur și al statutului de popor ales de
Dumnezeu. Principalul aliat al Washingtonului în Orientul Mijlociu, Israelul, este
un stat care, în cel mai bun caz poate fi descris ca o democrație în mod
oficial discriminantă, în care discriminarea „Celuilalt” (în acest caz a
palestinienilor și a altor non-evrei) este autorizată de lege.
În cazul Europei,
actuala creștere a popularității dreptei și a liderilor săi autoritariști
derivă în mod direct dintr-o teamă de „Celălalt”. Această teamă a fost
stimulată de o criză a refugiaților pe care Statele Unite și aliații acestora
au creat-o. Distrugerea Irakului a fost un catalizator care a dezlănțuit forțe
ce au copleșit Siria și Libia și au pus în mișcare un val uriaș de refugiați
care se deplasează din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord către Europa. Guvernul
SUA acceptă autocrații anti-democratici de dreapta care acum exploatează frica
de sute de mii de refugiați pentru care Washingtonul este în mare parte
responsabil.
Concluzie
Sfârșitul Războiului
Rece nu a pus capăt forțelor ideologice militariste ale Vestului. Ba chiar le-a
dat un impuls. Acele politici externe „neoconservatoare” încă sunt bine
reprezentate în cadrul birocrațiilor guvernului american. Politicile acestea
sunt bazate pe fanteziile „schimbărilor de regim” și pe refacerea lumii așa
încât să se afle sub permanentă influență a Statelor Unite. Democrația, nu este
și nici nu a fost vreodată scopul acestui proces.
Într-adevăr, afacerile
externe americane au ca scop propagarea practicilor economice capitaliste care
facilitează prosperitatea propriei clase „cârmuitoare”. Pe parcursul acestui
proces, SUA caută să asigure certitudinea resurselor pentru ea și pentru partenerii
săi de negoț, securitate pentru aliații săi tradiționali și avantaje strategice
asupra vechilor dușmani. Pentru a obține toate aceste lucruri, Statele Unite
aplică ceea ce Jonathan Freedland numea odată „școala sonofabitch (son of a bitch) de politici externe”. Cu alte cuvinte,
Washingtonului nu îi pasă dacă aliații care cooperează cu el sunt criminali, hoți
corupți, rasiști și așa mai departe. Pot fi cei mai nemernici de pe planetă,
câtă vreme sunt „nemernicii noștri”. Așa arată compania în care ne aflăm.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.counterpunch.org/2016/08/18/the-wests-favored-autocrats/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu