miercuri, septembrie 28, 2016

Șimon Peres, criminalul de război ale cărui victime sunt ignorate de către Vest




Șimon Peres, care a decedat astăzi, 28 septembrie 2016, la vârsta de 93 de ani în urma unui stop cardio-respirator, a simbolizat decalajul dintre imaginea Israelului în Vest și realitatea sângeroaselor sale politici colonialiste în Palestina și în regiune.

Peres s-a născut în Belarusul modern în 1923 și familia sa s-a mutat în Palestina în anii 30. Tânăr fiind, Peres s-a alăturat miliției Haganah, miliție responsabilă pentru epurarea etnică a satelor și orașelor palestiniene între 1947 și 1949, în timpul a ceea ce avea să poarte numele de Nakba (catastrofă). Armatele și milițiile israeliene au comis zeci de masacre în timpul Nakbei, 15.000 de palestinieni pierzându-și viețile. 800.000 de palestinieni, la vremea respectivă însemnând 67% din totalul populației, au devenit oameni fără adăpost și/sau refugiați fără țară. Între 1947 și 1949, armatele și milițiile israeliene au izgonit aproape 90.000 de creștini palestinieni, aproximativ două treimi din populația creștină palestiniană, care la vremea Palestinei istorice era de 117.450.

În ciuda faptului că expulzarea violentă a palestinienilor este o realitate istorică înregistrată, Peres a susținut că înainte ca Israelul să fie întemeiat în regiune, „nu a existat nimic acolo”.

De-a lungul zecilor de ani, Peres a deținut funcția de prim ministru (de două ori) și de președinte al Israelului, a fost ministru al apărării, externelor și al finanțelor. A fost membru în 12 cabinete.

Probabil în Vest este cel mai cunoscut pentru rolul său în negocierile ce au dus la semnarea Acordurilor Oslo, pentru care a fost premiat, alături de Ițac Rabin și Yasser Arafat, cu Nobelul pentru pace. Prin această declarație poporul palestinian renunța la 78% din Palestina și recunoștea formal Statul Israel. Prin acest compromis uriaș și dureros, palestinienii renunțau la visul vechi de recăpătare a întregului teritoriu însușit cu forța de către evrei, pentru visul nou și nesigur al celor două state. În realitate, Acordurile Oslo au însemnat și mai multă colonizare, și mai multă anexare de pământ, și mai multă asuprire, și mai multă teroare.

Pentru palestinieni și pentru vecinii lor din Orientul Mijlociu, palmaresul lui Peres este foarte diferit de reputația sa din Vest, unde era considerat un „porumbel” neobosit. Ce urmează este un rezumat deloc atotcuprinzător al dosarului lui Peres în ceea ce privește colonialismul și apartheidul.

Armele nucleare

Între 1953 și 1965, Peres a fost director general al ministerului israelian de apărare și apoi ministru adjunct al apărării. Peres a fost descris ca fiind „arhitectul programului de înarmare nucleară a Israelului”, care, până în ziua de astăzi, „rămâne în afara examinării din partea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA)”.

În 1975, așa cum au arătat dezvăluiri ulterioare, Peres s-a întâlnit cu ministrul sud-african al apărării, P.W. Botha și „s-a oferit să vândă armament nuclear regimului de apartheid”. În 1986, Peres a autorizat operațiunea întreprinsă de Mossad pentru a-l răpi pe Mordechai Vanunu, fostul tehnician nuclear al Israelului care a dezvăluit presei britanice detalii despre programul nuclear al acestuia.

Targetarea cetățenilor palestinieni

Peres a avut un rol central în impunerea regimului militar palestinienilor până în 1966, regim militar sub care autoritățile au întreprins strămutări și furturi masive de pământ.

O asemenea unealtă de deposedare a fost articolul 125 care permitea ca pământul palestinian să fie declarat zonă militară închisă. Proprietarilor li s-a interzis accesul și pământul avea să fie confiscat ulterior pe motiv că este „necultivat”. Peres a susținut că articolul 125 este o modalitate de „a continua în mod direct lupta pentru emigrarea și colonizarea evreiască.”

O altă responsabilitate a lui Peres ca director general al ministerului apărării a fost aceea de a „iudaiza” Galileea; adică, de a implementa politici menite să reducă proporția cetățenilor palestinieni în zonă.

În 2005, ca vice-premier în cabinetul lui Ariel Sharon, Peres și-a reînnoit atacurile asupra cetățenilor palestinieni prin proiecte ce încurajau evreii israelieni să se mute în Galileea. Proiectul său de „dezvoltare” acoperea 104 comunități – 100 dintre ele fiind evreiești.

În conversații secrete cu oficiali americani în același an, Peres a declarat că Israelul „a pierdut un milion de dunami (1000 de kilometri pătrați) din zona Negev în favoarea beduinilor”, adăugând că „dezvoltarea” regiunii Negev și a Galileei ar putea contracara ceea ce el numea „o amenințare demografică”.

Susținerea coloniilor ilegale din Cisiordania

Deși proiectul Israelului de colonizare a Cisiordaniei este asociat mai mult cu partidul Likud și cu celelalte partide naționaliste de extremă dreapta, partidul Laburist a fost cel care a inițiat colonizarea teritoriului palestinian nou cucerit – iar Peres a fost un participant entuziast.

În timpul mandatului lui Peres de ministru al apărării, din 1974 până în 1977, guvernul Rabin a întemeiat o serie de colonii cheie în Cisiordania, inclusiv Ofra – mari porțiuni ale acesteia fiind construite pe teren palestinian privat confiscat.

Deținând un rol principal în primele zile ale proiectului de colonizare, în anii mai recenți, Peres a intervenit pentru a submina orice fel de încercări, oricât de modeste, de a sancționa coloniile ilegale – întotdeauna, desigur, în numele protejării „acordurilor de pace”.

Masacrul de la Qana

În 1996, din funcția de prim-ministru, Peres a ordonat și a supravegheat operațiunea militară „Fructele Mâniei”, în care forțele armate israeliene au omorât 154 de civili în Liban și au rănit alți 351. Operațiunea, considerată o demonstrație de putere înaintea alegerilor, i-a luat în vizor în mod deliberat pe civilii libanezi.

Potrivit site-ului oficial al forțelor aeriene israeliene (în limba ebraică, nu în engleză), operațiunea a implicat „bombardarea masivă a satelor șiite din sudul Libanului pentru a provoca migrarea în masă a civililor în nord, spre Beirut, presând astfel Siria și Libanul să oprească forțele Hezbollah”.

Cel mai faimos incident al campaniei a fost masacrul de la Qana, când Israelul a bombardat o clădire a Națiunilor Unite și a omorât 106 civili care se adăposteau acolo. Un raport al UN a constatat, contrar negărilor israeliene, că bombardamentul „este foarte puțin probabil să fi fost rezultatul unor erori tehnice sau procedurale”.

Mai târziu, artileriștii israelieni au declarat pentru televiziunea israeliană că nu au niciun fel de regrete în legătură cu masacrul și că morții sunt „doar o grămadă de arabi”. Cât despre Peres, și conștiința acestuia era la fel de curată: „Totul a fost făcut într-o manieră logică și responsabilă”, a declarat acesta. „Sunt împăcat cu mine însumi.”


Gaza – apărând  blocada și brutalitatea

Peres s-a impus ca unul dintre cei mai importanți ambasadori globali ai Israelului în ultimii zece ani, timp în care Fâșia Gaza a fost supusă unei blocade devastatoare și a fost ținta a trei ofensive majore. În ciuda revoltei generale față de astfel de politici, Peres a susținut în mod constant pedeapsa colectivă și brutalitatea militară.

În ianuarie 2009, de exemplu, în ciuda apelurilor din partea organizațiilor israeliene pentru drepturile omului de a înceta operațiunea „Cast Lead”, Peres a descris „solidaritatea națională din spatele operațiunii militare” ca pe „una dintre cele mai mari realizări israeliene”. Potrivit lui Peres, scopul asaltului era „de a-i bombarda pe palestinieni de să le sară capacele, pentru a-și pierde pofta de a mai trage în Israel.”


În timpul operațiunii „Pilonul Apărării” din noiembrie 2012, Peres „și-a asumat rolul de a ajuta relațiile publice israeliene, comunicându-le liderilor lumii narativa israeliană”, în cuvintele ziarului Ynetnews. În ajunul ofensivei israeliene, „Peres a avertizat mișcarea Hamas că dacă dorește o viață normală pentru oamenii din Gaza, trebuie să înceteze să mai trimită rachete în Israel.”

În 2014, în timpul unui bombardament fără precedent asupra Gazei, Peres a preluat din nou misiunea de a spăla crimele israeliene de război. După ce forțele israeliene au ucis patru copii mici ce se jucau pe o plajă, Peres a știut pe cine să învinovățească – pe palestinieni: „Era o zonă în legătură cu care am avertizat că va fi bombardată”, a spus acesta. „Din nefericire, ei nu și-au luat copiii de acolo.”

Blocada sufocantă, condamnată de comunitatea internațională ca fiind o formă interzisă de pedeapsă colectivă, a fost apărată de Peres – exact pe motivele că este o formă de pedeapsă colectivă. Așa cum a afirmat Peres în 2014: „Dacă Gaza încetează să tragă, nu va mai fi nevoie de blocadă.”

Susținerea lui Peres față de pedeapsa colectivă s-a extins și asupra Iranului. Comentând în 2012 rapoartele care spuneau că 6 milioane de iranieni bolnavi de cancer nu puteau primi tratament din cauza sancțiunilor, Peres a declarat: „Dacă vor să se întoarcă la o viață normală, atunci să se poarte normal.”

Nu a simțit niciodată nevoia să-și ceară iertare, nici spre final

Peres a fost mereu limpede cu privire la scopul unui acord de pace cu palestinienii. Așa cum a spus în 2014: „Prioritatea principală este aceea ca Israelul să rămână un stat evreiesc. Acesta este scopul nostru central, pentru asta ne luptăm.” Anul trecut, a reiterat aceste sentimente într-un interviu pentru AP, afirmând că: „Israelul ar trebui să implementeze soluția celor două state pentru binele său”, pentru a „nu ne pierde majoritatea evreiască”.

Această noțiune este cea care a conturat sprijinul partidului Laburist pentru Acordurile Oslo. Rabin, adresându-se Knessetului nu cu mult înainte de asasinarea sa în 1995, a afirmat cât se poate de clar că ceea ce a urmărit Israelul prin Acordurile Oslo era o „entitate” palestiniană care să fie ceva „mai nesemnificativ decât un stat”. Ierusalimul avea să devină capitala nedivizată a Israelului, coloniile cheie aveau să fie anexate și Israelul avea să rămână în valea Iordanului.

Cu câțiva ani în urmă, Peres a spus că palestinienii „se autovictimizează”. A continuat spunând: „Se autovictimizează. Sunt niște victime ale greșelilor lor nenecesare.” O astfel de infatuare crudă l-a caracterizat pe omul a cărui „pace” a însemnat întotdeauna o pacificare colonială.



Niciun comentariu: