de prof. William
Cook
În 2010 am editat
volumul The Plight of the Palestinians: a
Long History of Destruction, o colecție de articole scrise de unii dintre
cei mai renumiți autori care dezvăluie genocidul din Palestina, tortura
constantă a umilinței permanente, distrugerea și moartea, toate acestea
petrecându-se în vreme ce lumea privește și nu face nimic. Într-unul din aceste articole, dr. Jeff Harper detaliază problema „păcii” care a fost
paralizată de statul Israel, răspunsul intenționat, calculat și indiferent la
situația cu care se confruntă palestinienii zi de zi. El ne oferă următoarea
realitate:
„Strategia
Israelului până în ziua de astăzi a fost să îi înconjoare, să îi încercuiască
pe palestinieni, să întocmească acorduri cu guvernele care să îi izoleze și să
îi neutralizeze. Acest lucru a fost poate cel mai evident în timpul conferinței
de pace de la Madrid, când Israelul a permis participarea palestiniană doar ca
parte din delegația iordaniană. Dar putem include aici și „procesul de pace” de
la Oslo. În timp ce Israelul a insistat asupra unei scrisori din partea lui
Arafat care să recunoască în mod explicit Israelul ca o „construcție legitimă”
în Orientul Mijlociu și ulterior a cerut recunoașterea specială a Israelului ca
stat evreiesc (obținându-le pe ambele), niciun guvern israelian nu a recunoscut
vreodată dreptul colectiv al poporului palestinian la autodeterminare. Rabin a
fost direct în legătură cu motivul: dacă Israelul recunoaște dreptul palestinienilor
la autodeterminare, înseamnă că, prin definiție, trebuie să apară un stat
palestinian – și Israelul nu a vrut să promită asta. Așa că, în afara unor
pronunțări vagi despre cum nu dorește să stăpânească alt popor și cum dorește
„să întindă mâna către pace”, Israelul nu a permis niciodată existența unui
cadru pentru niște negocieri autentice. Cu alte cuvinte, palestinienii trebuie
luați în considerare, trebuie să li se ceară să reacționeze la propunerile
noastre, dar, cu siguranță, nu sunt parteneri egali cu pretenții asupra țării
care să rivalizeze cu ale noastre.” (“The
Problem with Israel,” Jeff Halper, 2007)
Suntem în 2016 și
încă nu este pace – dar întotdeauna există „o inițiativă pentru pace”, o
conferință, un plan, fiecare președinte american pare obligat să facă niște
promisiuni deșarte știind foarte bine, încă de la început, că nu se va face
nicio pace. De ce? De ce să trecem printr-un astfel de proces știind că nu va
duce la pace? De ce să creăm o iluzie? Pentru beneficiul cui? Cu ce rezultat?
Poate pentru a pretinde că nu se află în buzunarul Israelului sau poate pentru
a se apăra față de percepția că au abandonat orice gând al unei soluții pașnice
a două state în Palestina sau poate pentru ca între timp, Israelul să poată
fura și mai mult pământ, construi și mai multe colonii, permițând ca genocidul
lent să continue.
Dar guvernul
israelian? De ce ar lua parte la farsa aceasta? E uimitor deoarece știu din
vorbele și din acțiunilor lor că nu au niciun gând de a recunoaște dreptul
palestinienilor la un stat la lor, cu atât mai puțin să creeze unul. De 67 de
ani neagă până și ideea unui stat palestinian și Halper spune foarte clar că de mai mult de 19 ori au sabotat orice încercare de creare a unui asemenea stat. Într-adevăr,
nu există logică, explicație rațională pentru felul în care insistă Israelul că
el dorește de fapt soluția a două state, că pacea este dorința sa, că SUA
trebuie să dețină rolul de intermediar între cele două părți, fără niciun fel
de precondiții, doar pentru ca după aceea să pună niște condiții imposibil de îndeplinit.
Și toată tărășenia asta durează de 67 de ani în timp ce Israelul își menține
stăpânirea peste tot teritoriul Palestinei, mai puțin 11% (Israelul s-a folosit
de un mecanism juridic și birocratic complex pentru a controla mai mult de 50%
din Cisiordania; acest pământ a fost folosit în principal pentru construirea
coloniilor și crearea de rezerve de pământ pentru viitoarea expansiune a
coloniilor). Trebuie să existe o explicație mai profundă care motivează
guvernele israeliene să amăgească lumea an după an.
Poate încă o dată e
nevoie să căutăm înțelepciunea în ficțiune, să explorăm necunoscutul în
narative ce sapă adânc în subconștient, să scobim în măruntaiele umane, să
căutăm dincolo de intestine și mușchi și tendoane și oase, acolo unde se află
ființa adevărată, acolo unde se găsesc dorințele cele mai sincere, unde izvorul
emoțiilor își varsă reacțiile latente către sine, unde sinele răspunde
imboldurilor ce transformă impulsurile în acte disperate pe care sinele nu le
înțelege, unde eul interior este încrustat cu fricile generațiilor ce
bombardează copilul încă de la conceperea sa și identitatea este o acumulare a urii
acceptate care se strecoară în ființă sub forma unui răspuns colectiv ce
determină toate actele ca pe unele de supraviețuire împotriva oricui din afara
clanului tribal care a marcat pentru veșnicie fiecare membru cu o nouă sursă de
sânge pulsant, încetând să fie o inimă ce palpită în același ritm cu al
omenirii, ci emană dintr-o teamă somatică ce își caută numai propria-i
siguranță, propriul scop, propria-i deosebire ca marcă particulară cu prețul
suferinței tuturor celor care îi amenință existența.
Franz Kafka, în „Un
fragment”, spune o poveste știută de la tatăl lui care a auzit-o de la un
pescar ciudat. „Un mare zid va fi construit pentru a-l proteja pe Împărat. După
cum știți, națiunile infidele, cu demoni aflați printre ele, se adună adesea în
fața palatului imperial și trag cu săgețile lor negre înspre Împărat.” Un fragment
criptic cu siguranță, despre un împărat, un palat imperial și un zid menit să-l
protejeze pe împărat și pe oamenii săi; din nefericire există națiuni infidele
care se strâng în jurul palatului și trag înspre împărat. În cele din urmă nu
există niciun fel de protecție, există numai frica permanentă că orice acțiune
menită să protejeze va eșua și, dacă așa cum observa Kafka „vina nu trebuie
pusă niciodată la îndoială”, teama se află în interiorul zidului, întotdeauna
este și în afară și înăuntru, de tine și de ceilalți. Curios, Zioniștii au
găsit un motiv pentru a înălța un zid gândindu-se că îi va proteja de dușmani,
neținând cont de avertismentul lui Kafka. În 2004 am scris un articol despre
zidul fricii lui Sharon.
„Aș sugera că zidul
fricii lui Sharon se înalță atât în palestinieni cât și în evrei, că ofensează
ambele părți și lezează sensibilitatea morală a oricărei persoane civilizate
din lume. Sharon s-a pregătit pentru construirea zidului clădindu-i fundația în
vintrele oamenilor săi, zidind odată cu el teama de patru milioane de teroriști
și teama că viitorul nu oferă perspectiva păcii. Marginalizând Autoritatea
Palestiniană, făcând-o irelevantă, nivelând-o așa cum a nivelat case și sate
palestiniene întregi, a înlăturat posibilitatea negocierilor și astfel, i-a
lăsat pe evrei fără speranța vreunei păci, dându-i mână liberă să forțeze
construirea „Zidului”.
Gândiți-vă ce
impact are Zidul în mintea israelienilor: zi de zi le reamintește că au eșuat în
realizarea scopului principal, o asimilare pașnică a evreilor din întreaga lume
într-un refugiu oferit lor de o Europă și o Americă măcinată de vină, unde să
poată trăi cu toții în demnitate și respect, fără ranchiună sau teamă de
rasism, ură și oprimare; le reamintește zilnic că au zăvorât între ziduri și
bariere un popor sărac și văduvit de toate cele, ziduri și bariere care îi
izolează de celelalte națiuni, de câmpurile și prăvăliile lor, de rudele și
familiile lor, nu altfel decât pogromurile suferite de evreii din Polonia, din
Austria, din Rusia, din Ungaria, din Cehoslovacia; le reamintește zilnic că într-o
zi, cineva, cumva, va escalada zidul ăla sau îl va înconjura așa cum au făcut
oamenii din timpuri imemoriale – cum au făcut hunii cu Marele Zid chinezesc,
sau cum au făcut germanii ocolind Linia Maginot – pentru a face absurde eforturile
unui popor de a îngenunchea voința altui popor; le reamintește zilnic că atât
de trâmbițata lor democrație se face singură de râs când închide și izolează o
întreagă populație în văzul lumii în ciuda protestelor acelei lumi uluite că
dintre toți oamenii de pe planeta asta tocmai evreii ar fi în stare să facă așa
ceva; le reamintește în fiecare zi că au creat un monstruos monument gri închinat
suferinței pricinuite unui alt popor, un monument care în timp va avea același
efect precum căderea Ierihonului, „Toți locuitorii orașului și fiecare ființă
vie care era în el‚ bărbați, femei, tineri şi bătrâni, boi și oi și măgari au
fost trecuți prin sabie...”; le reamintește în fiecare zi că, vizibil sau nu,
fiecare nume al vreunui palestinian încarcerat este săpat în ciment așa cum
sunt săpate numele evreilor uciși de naziști în lespezile de marmură ale
Muzeului Holocaustului din Florida; și, într-un final, le reamintește zilnic că
acest Zid este doar începutul unui Zid care trebuie să se întindă în nord și în
sud de-a lungul graniței cu Iordania, de-a lungul graniței cu Siria, de-a lungul
coastei sudice a Libanului, și mai în nord de-a lungul graniței siriene și în
sud de-a lungul Sinaiului, completând astfel, încă o dată, încarcerarea
evreilor. (Cook, „Fence, Barrier, Wall:
What’s in a Name?, 2004)
De ce? Ce se află
în spatele minții care distruge ceea ce susține că trebuie să protejeze? De ce
să construiești ziduri? Doar dacă nu cumva vrei să-i ții la distanță pe cei
care nu fac parte din trib și doar dacă nu cumva, pe cei din cadrul tribului vrei
să-i păstrezi necontaminați, ca nu cumva sinele interior să-și piardă
caracterul special, „ales”, marca proprie și să se elibereze de teama ce
pulsează înăuntru amenințându-i existența. Zioniștii au forțat crearea statului
Israel fructificând teama evreilor. Lumea vrea să distrugă evreii. Nu există
protecție pentru evrei în toată lumea asta decât în Palestina, unde va triumfa
dreptul lor istoric asupra pământului și unde evreii se vor proteja împreună de
toți dușmanii lor; ei trebuie doar să își asigure protecția stabilind relații
cu acele națiuni care au puterea și dorința să le asigure protecția. Acest
lucru necesită controlul acestor „prieteni” legați de un cordon ombilical, cum
ar fi SUA, Anglia, Franța, Germania, Canada, Australia, care vor deveni
„protectorii” lor. De asemenea, trebuie ca această protecție să fie parafată de
lege, așa cum demonstrează restricțiile asupra celor care critică statul
Zionist.
Există o
mentalitate determinată de forțe dincolo de gândirea rațională. Tot Kafka oferă
o descriere a acestui fenomen în „Metamorfoza”, o poveste suprarealistă în care
protagonistul se trezește într-o dimineață transformat într-o insectă uriașă. Dar
facultățile sale mentale par a fi nealterate și preocupările sale sunt cele ale
unui om împiedicat să ajungă la timp la tren, ale unui om care se gândește cum
să facă față celor care se află dincolo de ușa dormitorului său și care ar fi
scârbiți de înfățișarea sa; apar apoi temerile legate de confruntări, teama de
tatăl său despotic, de a nu-și pierde slujba, banii pe care îi oferă familiei,
teama de potențiala transformare a vieții sale odată cu transformarea vizibilă
în această gânganie dezgustătoare, teama de expulzare și moarte, că lumea nu îi
va înțelege cuvintele, realizarea faptului că este diferit, că realitatea sa
este una diferită, că nu se adaptează comunității și teama că în cele din urmă
va fi alungat sau distrus.
Kafka spunea odată
„sunt făcut din literatură și sunt incapabil să fiu altceva”. Casa în care el
(Gregor Samsa aka Franz Kafka) trăia, orașul care împrejmuia casa, zidul care
împrejmuia orașul, oglindeau metaforic identitatea lăuntrică a naratorului, conținută
între niște pereți, trezindu-se acum în interiorul unei camere unde, în acea
noapte, așa ca în fiecare noapte, descrie lumea reală în care trăiește, o lume
a ficțiunii unde explicațiile evocă simboluri și tablouri care convertesc
adevărul în imagini și dezlănțuie prin intermediul viselor fricile latente care
îi energizează pe cei forțați să existe în izolare față de toți ceilalți
deoarece identitatea lor este închisă într-o mentalitate tribală dependentă
pentru sensul său și pentru înțelegerea sinelui de cei care le controlează modul
de raționare și determină nu doar cine sunt dar și ce sunt și cum se vor
comporta. În acest fel, lumea îngustă a lui Kafka, lumea acelor Judengassen, aleile pentru evrei,
reprezintă întreaga sa viață, unul dintre cele mai vechi ghettouri ale Europei,
ceea el numea „celula mea de închisoare – fortăreața mea”. Dar în visul lui
Samsa tranformat într-o insectă hidoasă, are loc o eliberare de acel control,
el putând acum să se urce pe pereții camerei sale și chiar pe tavanul de
deasupra, o libertate făcută posibilă de evadarea din „Colonia penitenciară”,
de fuga de „Verdict”, de evitarea „Procesului” si de găsirea unei vieți noi,
poate în „Amerika”.
„Metamorfoza”
surprinde condiția membrului tribului în interiorul societății în care trebuie
să se adapteze în ciuda imposibilității acelei probabilități, nu din cauză că
societatea refuză în mod conștient asimilarea ci pentru că individul se teme de
cei care nu fac parte din trib și deoarece se teme că îl vor considera
dezgustător ca hidoasa insectă pe care o întruchipează. Strivit între aceste
două temeri gemene, tribul nu are altă scăpare decât distrugerea celor ce sunt
percepuți ca dușmani, chiar dacă aceștia sunt pasivi și nu acționează conform
temerilor tribului.
Dar penetranta
analiză kafkiană a mentalității tribale și a controlului său asupra membrilor
tribului nu se sfârșește cu „Metamorfoza”, este extinsă și dezvoltată în
„Colonia penitenciară”. Această narativă surprinde incapacitatea minții
individuale de a-și controla destinul. Există un ofițer care este și călău și
judecător, ghidat de o regulă simplă „vina nu se înșală niciodată”, regulă care
se aplică nu doar celor ce nu fac parte din trib ci și membrilor tribului; toți
sunt vinovați, toți amenință securitatea și controlul entității Zioniste,
de-aici vine și epitetul de „self-hating jew”. Pe măsură ce ofițerul descrie
procedurile coloniei penitenciare de a determina vina, condamnații sunt supuși
cu totul autorităților, ei nu se așteaptă la un proces onest, ei înțeleg că cei
ce dețin controlul dețin autoritatea supremă de a face arestări, închide sau
condamna la moarte pe cine doresc, făcând astfel arestări fără niciun fel de
proces, întemnițări pe termen nedefinit și execuții, precum și asasinări
extrajudiciare.
Când ofițerul e
chestionat de un vizitator din afară, întrebările evidente cer răspunsuri
evidente, dar ofițerul le găsește incomprehensibile, cum poate cineva să pună
la îndoială autoritățile și metodele acestora de a asigura protecția oamenilor?
Pentru a-și justifica poziția, ofițerul eliberează prizonierul care era
programat pentru execuție și se urcă în mașinăria de tortură pe care a
proiectat-o pentru a demonstra că judecata autorităților este justificată în cazul
tuturor deoarece stipulează că sentința trebuie să fie „fii just”. În mod
ironic, Kafka povestește că mașinăria o ia razna și cel care a proiectat
această hidoșenie este ultima sa victimă, mașinăria dezintegrându-se și
devenind un monstru incontrolabil.
Ceea ce și-a
închipuit Kafka e profetic; când un stat își impune voința în fața altor state
devine un monstru, un Golem metalic ce distruge după bunul plac dar care își creează
propriul mormânt în timpul acestui proces, așa cum ofițerul lui Kafka este străpuns
de dinții grapei care inscripționa sentința emisă de autorități pe spatele osânditului,
lăsându-i corpul zdrențuit, sângerând, atârnând deasupra mormântului în care
trebuie să fie aruncat. Acolo trebuie să rămână izolat, condamnat și detestat pentru
veșnicie ca o atrocitate a nebuniei și aroganței.
Dacă ne gândim la
acțiunile statului Zionist, de la conceperea sa, sub controlul Agenției Evreiești,
cu cei 11 membri ai miliției clandestine Hagana articulând în „Casa Roșie”(un
sediu al constructorilor și meșteșugarilor evrei din Palestina în anii 1920) un
document intitulat Planul Dalet sau planul D, așa cum povestește Ilan Pappe în The Ethnic Cleansing of Palestine, care
hotăra sosirea tuturor evreilor în Palestina, folosirea terorii împotriva
guvernului Mandatului Britanic din Palestina, forțarea mâinii membrilor
parlamentului din Londra de a trece cu vederea crimele împotriva poporului
britanic, masacrarea locuitorilor Deir Yassinului și alte încă peste 30 de
masacre în zone aparținând populației indigene a Palestinei, controlarea prin
amenințare și intimidare a noilor imigranți sosiți în Palestina din Europa așa
cum arată documentele confiscate de poliția mandatară și disponibile acum în
dosarele lui Sir Richard C. Caitling din arhivele din Rhodes House – putem să
ne facem o imagine clară a puterii pe care o aveau Zioniștii asupra evreilor
care fugeau din Germania și din alte părți, putere prin care și-au impus dorința
oamenilor neajutorați, evrei și palestinieni, de la sfârșitul anilor 1930 și
până în 1948.
Când complicitatea
la crimă este impusă oamenilor nevinovați prin coerciție și teamă, ajungem la
sensul adevărului impregnat în poveștile lui Kafka și așa putem înțelege de ce
acest stat poate ataca Irakul pentru a-i distruge reactorul nuclear, la fel și
pe cel sirian și de ce poate încerca să forțeze lumea vestică să atace Iranul; așa
putem înțelege că invadarea Libanului fără motiv, invadarea și ocuparea
Înălțimilor Golan, invadarea și distrugerea Gazei se întâmplă în ciuda legilor
internaționale care ar trebui să decidă comportamentul națiunilor membre și ar
trebui să înțelegem că acest stat va face orice pentru a controla Națiunile
Unite controlând guvernul american, controlându-i pe oficialii aleși indiferent
de dorințele cetățenilor Statelor Unite.
Trebuie doar să
reflectăm asupra invaziei din Gaza de Crăciunul lui 2008 pentru a înțelege
iraționalitatea atacării unui popor lipsit de apărare, înconjurat de puterea
militară a IDF-ului cu forțele sale terestre, maritime și aeriene, cu folosirea
nenecesară și ilegală a fosforului alb. De ce atâta brutalitate împotriva unui
popor încolțit din toate părțile, fără capacitatea militară de a se apăra,
neavând nici măcar posibilitatea de a fugi din cauza terorii răspândite de
invazia evreiască? De ce să folosești o așa forță sălbatică știind bine că cei
asediați nu au mijloacele de a distruge statul Zionist? Ce comportament absurd
poate cuprinde un stat așa-zis civilizat dacă nu o teamă irațională de
autodistrugere dacă dușmanii închipuiți ai poporului lui Israel nu sunt
eradicați? Ascultați vocile celor aflați la putere încercând să justifice
distrugerea oamenilor din Gaza:
Fiul lui Sharon:
„Radeți Gaza de pe suprafața pământului, trimiteți-i înapoi în Evul Mediu,
trebuie să moară!”
Ministrul de
interne Eli Yishad spunea că Operațiunea Pillar of Defence va continua și se va
extinde, că războiul din Gaza „trebuie să fie atât de dureros și de greu încât
teroriștii să nu se gândească de două ori ci de o sută de ori înainte să mai
trimită rachete în Israel...Scopul operațiunii este să trimită Gaza în Evul
Mediu, numai așa Israelul va avea parte de liniște în următorii 40 de ani.”
Michael Ben-Ari, de
la partidul National Unity, le-a cerut soldaților israelieni să ucidă gazanii
fără milă, fără să stea pe gânduri. „Nu există oameni nevinovați în Gaza, nu
lăsați niște diplomați care vor să dea bine în ochii lumii să vă pună în
pericol viețile – secerați-i!”
Un proeminent rabin
israelian, Yaakov Yosef, fiul fostului rabin-șef al armatei, Ovadia Yosef,
într-o slujbă ținută la Mormântul Patriarhilor din Hebron i-a binecuvântat pe
soldații IDF și i-a îndemnat „să învețe de la sirieni cum să-și măcelărească
dușmanul”.
Cum pot fi
explicate aceste urlete ale urii inumane împotriva unui loc și unui popor care
nu a atacat niciodată statul Zionist în afara momentelor de disperare absolută,
de teribilă deznădejde, ca ultim act care le mai rămâne celor care au tot
dreptul de a-i ataca pe ocupatorii ilegali pe pământul lor și în casele lor?
Aceasta este vocea
nebuniei care nu poate exista într-o lume normală în care compasiunea și
dragostea ar trebui să ghideze acțiunile oamenilor și să încurajeze pacea, nu o
„pace” (shalom) care își justifică drepturile pretinzând controlul absolut
asupra tot ce îi amenință securitatea în timp ce refuză exact ceea ce pretinde
că este dreptul său.
În zilele noastre
lumea nu mai este una tribală; este dirijată de legi internaționale pe care
toți oamenii de pe pământul acesta le-au creat și le-au acceptat.
Ar trebui să fie
adevărat și în cazul statului Israel din moment ce a semnat acceptarea Declarației
Universale a Drepturilor Omului și Convenția de la Geneva care definește
genocidul, o definiție rezultată în urma încarcerării catastrofice și a morții
evreilor din Germania nazistă.
Și totuși,
definiția aceasta este sfidată și batjocorită de statul Zionist care comite
genocid în Palestina și lumea întreagă privește fără să facă nimic.
Poate acum putem
înțelege că ficțiunea ne poate lumina mai mult decât vocile tăcute ale
intimidaților și ale damnaților; Kafka a privit dincolo de platoșă, de
carapacea umană și a dezvăluit adevărata forță ce dă viață ororilor pricinuite poporului
din Palestina și poporului din Liban și din Siria și din Iordania și din Gaza.
Puterea Zionistă se folosește de învățăturile iudaismului pentru a-i controla
pe cei ce caută siguranță și confort în ceea ce ar fi putut fi un cămin pentru
poporul evreu dar a devenit în schimb o putere ocupatoare nemiloasă, nelegiuită
și distrugătorul adevăraților deținători ai pământului din momentul în care li
s-a oferit consolarea de a trăi împreună cu poporul Palestinei.
Și asta ne duce la
mașinăria Zionistă care nu face nimic în sensul păcii dar pe care Zioniștii o
folosesc pentru a păcăli lumea că își doresc pace și o soluție acceptată de
ambele părți, când, în realitate, ei nu își doresc decât anihilarea arabilor
din Israel și a tuturor arabilor ce trăiesc pe pământul Iudeei și Samariei;
acesta a fost scopul lor de când au pășit prima oară în Palestina și „mașinăria
păcii” pe care o folosesc ei se va asigura că pacea nu va fi realizată niciodată și că statul palestinian nu va exista niciodată. Să încheiem cu
nefericit de profeticele vorbe ale celui mai înflăcărat exponent al Israelului
și cel mai vocal al adevăratei sale fețe, un terorist cu o vizibilitate
extraordinară și cel acceptat de poporul israelian ca prim-ministrul său,
Menachem Begin, liderul unuia din grupurile teroriste evreiești, Irgun, cel
care a descris masacrul de la Deir Yassin ca pe un „splendid atac” și a
declarat: „La fel ca la Deir Yassin, peste tot vom ataca și vom distruge dușmanul.
Dumnezeule, Dumnezeule, Tu ne-ai ales pentru cucerire.”
Astfel rămâne doar
această posibilitate terifiantă: pentru a-și umple noul stat, statul evreiesc,
Zioniștii se folosesc de serviciile „coloniștilor”, oameni care gândesc precum
strămoșii lor acum 3500 de ani, tribal, care reacționează la viața de zi cu zi
instinctual, cu teamă, întotdeauna cu spectrul tigrului pândind printre
stânci, întotdeauna cu tribul inamic nerăbdător să-i distrugă, întotdeauna cu
mentalitatea că mereu ei trebuie să omoare și să ia locul altora ca să nu fie
omorâți și să nu le ia alții locul și întotdeauna argumentând că toți din jur
sunt potențiali dușmani și asta le dă dreptul de a ucide după bunul plac; însă,
pentru a aduce această mentalitate străveche în mijlocul lor, Zioniștii au
creat un coșmar fioros și dezgustător, nu foarte deosebit de „Vizuina” lui
Kafka unde „dușmani nevăzuți se târăsc prin tuneluri întunecate” și naratorul,
singurul personaj al poveștii de groază a lui Kafka, se simte „amenințat nu
doar de dușmanii din afară, ci și de cei dinăuntru, din măruntaiele
pământului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu