duminică, decembrie 04, 2016

Gard, barieră, zid – ce este într-un nume?




de prof. William Cook

„E ceva aici ce nu iubește zidul” – „Reparând zidul”, Robert Frost


Ciudat cum pietrele căzute ale lui Frost, pietrele cât niște pâinici rotunde și cât niște globuri mici, când erau puse înapoi peste celelalte pietre ce formau o linie de separație între pinii și merii fermei din New England, un hotar de nici un metru, deveneau un zid, în timp ce o construcție din ciment, de aproape 8 metri, consolidată cu zăbrele și sârmă ghimpată, electrificată și păzită de niște turnuri de control medievale, așa cum șerpuiește printre 700 de kilometri de dune de nisip și văi înverzite, cum se strecoară prin sate și orașe, cum se târăște prin molozul lăsat în urma caselor dărâmate de buldozere și prin grohotișul lăsat în urma dumbrăvilor de măslini scoși din rădăcini, devine „gard”, „barieră de separare”. Incredibil ce putem face cu vorbele! Brutalitate deghizată în candoare. Ce minciuni ne spunem pentru a ne camufla fricile!

De la Ierihon la Jenin, zidurile au jucat un rol ironic și paradoxal în viețile evreilor. Iosua și-a condus poporul, la porunca Domnului, să împrejmuiască zidurile Ierihonului și le-a spus: „Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!” Și ei au strigat și zidurile s-au prăbușit. „Poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate; şi au nimicit-o cu desăvârşire, trecând prin ascuţişul sabiei tot ce era în cetate, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, până la boi, oi şi măgari.” (Ios 6:20-21). Dar victoria, oricât a fost de completă și devastatoare, s-a transformat în înfrângere deoarece israeliții au pus preț mai mare pe prăzile de război decât pe voia lui Dumnezeu care le spusese să nu urmărească proslăvirea și îmbogățirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova. Ce lecție se poate învăța din acest pasaj? Mai întâi de toate, zidurile nu apără oamenii! Determinarea, voința unui popor dărâmă zidurile. În al doilea rând, poftele corupte ce zac ascunse în intestine, mai ales lăcomia și setea de putere, distrug realizările oamenilor și pervertesc voința. După 2500 de ani, lecțiile acestea încă nu s-au învățat.

Frost își tachinează vecinul spunându-i că înainte de a ridica un gard, trebuie să știe ce apără și ce lasă în afară, cui se adresează gardul, pe cine ofensează. Eu aș sugera că Zidul Fricii al lui Sharon îi lasă pe dinafară și pe palestinieni și pe evrei, că jignește ambele părți și lezează sensibilitatea morală a oricărei persoane civilizate din lume. Sharon s-a pregătit pentru construirea zidului clădindu-i fundația în vintrele oamenilor săi, zidind odată cu el teama de patru milioane de teroriști și teama că viitorul nu oferă perspectiva păcii. Marginalizând Autoritatea Palestiniană, făcând-o irelevantă, nivelând-o așa cum a nivelat case și sate palestiniene întregi, a înlăturat posibilitatea negocierilor și astfel, i-a lăsat pe evrei fără speranța vreunei păci, dându-i mână liberă să forțeze construirea „Zidului”. Dar există evrei care găsesc Zidul odios, evrei care obiectează față de rezoluția 371 a congresului SUA care susține izolarea printr-un zid a unor ființe umane pentru că rezoluția cu pricina nu ține cont de violarea drepturilor omului, consecință a acestui zid. Zidul acesta trezește o furie atât de mare încât, în mod ironic, slăbește barierele menite să protejeze siguranța. De ce Zidul acesta nu îi jignește pe reprezentanții noștri e inexplicabil din moment ce face vizibilă discriminarea împotriva palestinienilor, e un simbol urât al unei mentalități rasiste. Răspunsul simplu la întrebarea lui Frost șerpuiește printre formele de relief palestiniene jignind cu depravarea sa morală orice ființă umană care are un suflet.




Gândiți-vă ce impact are Zidul în mintea israelienilor: zi de zi le reamintește că au eșuat în realizarea scopului principal, o asimilare pașnică a evreilor din întreaga lume într-un refugiu oferit lor de o Europă și o Americă măcinată de vină, unde să poată trăi cu toții în demnitate și respect, fără ranchiună sau teamă de rasism, ură și oprimare; le reamintește zilnic că au zăvorât între ziduri și bariere un popor sărac și văduvit de toate cele, ziduri și bariere care îi izolează de celelalte națiuni, de câmpurile și prăvăliile lor, de rudele și familiile lor, nu altfel decât pogromurile suferite de evreii din Polonia, din Austria, din Rusia, din Ungaria, din Cehoslovacia; le reamintește zilnic că într-o zi, cineva, cumva, va escalada zidul ăla sau îl va înconjura așa cum au făcut oamenii din timpuri imemoriale – cum au făcut hunii cu Marele Zid chinezesc, sau cum au făcut germanii ocolind Linia Maginot – pentru a face absurde eforturile unui popor de a îngenunchea voința altui popor; le reamintește zilnic că atât de trâmbițata lor democrație se face singură de râs când închide și izolează o întreagă populație în văzul lumii în ciuda protestelor acelei lumi uluite că dintre toți oamenii de pe planeta asta tocmai evreii ar fi în stare să facă așa ceva; le reamintește în fiecare zi că au creat un monstruos monument gri închinat suferinței pricinuite unui alt popor, un monument care în timp va avea același efect precum căderea Ierihonului, „Toţi locuitorii oraşului şi fiecare fiinţă vie care era în el‚ bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, boi şi oi şi măgari au fost trecuţi prin sabie...”; le reamintește în fiecare zi că, vizibil sau nu, fiecare nume al vreunui palestinian încarcerat este săpat în ciment așa cum sunt săpate numele evreilor uciși de naziști în lespezile de marmură ale Muzeului Holocaustului din Florida; și, într-un final, le reamintește zilnic că acest Zid este doar începutul unui Zid care trebuie să se întindă în nord și în sud de-a lungul graniței cu Iordania, de-a lungul graniței cu Siria, de-a lungul coastei sudice a Libanului, și mai în nord de-a lungul graniței siriene și în sud de-a lungul Sinaiului, completând astfel, încă o dată, încarcerarea evreilor.

Acum gândiți-vă cum îi îngroapă pe palestinieni acest Zid: în fiecare zi îi reamintește poporului indigen că nu mai poate spera să se întoarcă pe pământul său; într-adevăr, palestinienii nici nu-și mai pot vedea pământul și dorul lor se curbează spre înăuntru pentru a se lupta cu disperarea absolută; în fiecare zi le roade măruntaiele reamintindu-le concret de satele lor pierdute în luptele din 1948, le reamintește de expulzarea rudelor și prietenilor în tabere de refugiați, de furtul de și mai mult pământ în 1967 și de completa sfidare de către Israel a rezoluțiilor UN care le garantează dreptul de reîntoarcere pe pământurile lor și de indiferența lumii față de suferința lor; se conturează ca un memento constant al faptului că ai lor copii vor trebui să crească în umbra Zidului și să privească apusul cum alunecă sub sârma ghimpată care devine pentru ei un orizont sterp și nefiresc, lipsit de speranță și de frumusețea fără seamăn a soarelui care dispare; se înalță, un spin în ochi între spinii unui peisaj arid, un simbol potrivit al opresiunii și al ocupației care împiedică oameni să-și găsească de muncă, forțându-i să-și lase casele, un act atât de mult dorit de constructorii Zidului; se holbează în jos la oameni implorându-i pe palestinieni să-și sculpteze numele în zid pentru a le reaminti că sunt victimele unui guvern ocupator care le-a refuzat drepturile legitime exprimate în nenumărate rezoluții UN, care a recurs la metode barbare pentru a asigura protecția poporului său chiar dacă creează condiții ce vor duce la deprivarea și moartea celor oprimați.




Ce este acest Zid decât un monument potrivit pentru Ariel Sharon, o piatră funerară gravată cu numele tuturor palestinienilor pe care i-a ucis începând cu vârsta de 23 de ani. Ca Zidul Memorial al Vietnamului. Și slavă Domnului că are peste 700 de kilometri pentru că Sharon are mai mult de 58.000 de nume de gravat pe suprafața sa hidoasă; nu e nevoie aici de marmură neagră strălucitoare, ci e numai potrivit cimentul gri, mohorât, e perfect pentru scopul său ca memorial închinat sclavilor care trebuie să trăiască în umbra sa și să contemple cum o lume civilizată a putut să construiască un asemenea monument funerar. Cât de sadic a putut să fie acest om care, făcând condițiile pentru pace imposibil de realizat, a recurs la crearea chiar a simbolului ce a dat credibilitate suferinței evreilor în Europa, zidurile de la Auschwitz-Birkenau, și a întors acel simbol pe dos!

„E ceva aici ce nu iubește zidul”; ce detestă ceea ce nu este natural și un zid nu este ceva natural, este o structură făcută de om cu scopul de a-i exclude pe unii spre așa-zisul beneficiu al altora. Dar când acel scop neagă libertatea de mișcare a unor oameni, libertatea de a participa la viața socială și politică, libertatea de a vorbi cu alți oameni, libertatea întemeierii unei familii, libertatea exprimării opiniilor opuse celor ale elitelor puterii, libertatea auto-exprimării și libertatea de a crede conform propriei conștiințe, atunci zidul este distructiv și un blestem al societății umane. Zidul fricii ridicat de Ariel Sharon strangulează atât libertatea palestinienilor cât și cea a israelienilor. Nu încurajează pacea, este o barieră în calea păcii. Proslăvește teama, nu naște speranța. Este un monument al eșecului, al răzbunării, al represaliilor. Nu ar putea fi altceva.




Niciun comentariu: