vineri, decembrie 30, 2016

Motivul pentru reacția isterică a Israelului la rezoluția Consiliului de Securitate al U.N.


                                      Benjamin Netanyahu



de Yousef Munayyer


De săptămâna trecută suntem martorii unei desfășurări unice de evenimente, unele lipsite de precedent, altele nu chiar, care a adus problema Palestina-Israel înapoi în prim-plan. Vinerea trecută, Statele Unite s-au abținut asupra rezoluției 2334 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, permițându-i astfel să fie aprobată în momentul în care celelalte 14 țări membre ale consiliului au votat în favoarea sa.

Limbajul rezoluției privind coloniile nu aduce nimic nou. Națiunile Unite – și întreaga lume – au înțeles că a Patra Convenție de la Geneva se aplică teritoriului pe care Israelul l-a ocupat în 1967 și că astfel, coloniile civile sunt ilegale. De fapt, până și consiliul legislativ israelian a înțeles asta în 1967. Israelienii s-au gândit că dacă ar putea coloniza Cisiordania sub paravanul armatei, ar putea susține că nu violează stipularea convenției ce interzice transferul populațiilor civile proprii în teritoriile ocupate. De aceea, inițial, le-au numit „așezări paramilitare”, stabilite printr-o divizie a armatei. Odată ce a devenit clar că lumea nu îi va presa în legătură cu asta, au renunțat la paravan și au încălcat legea internațională pe față construind, finanțând și subvenționând zeci de colonii care aveau să se extindă pentru a cuprinde sute de mii de coloniști israelieni.

Ce este unic în limbajul rezoluției 2334 este reflectarea disperării absolute privind perspectiva soluției a două state la acest conflict. Această soluție nici nu a devenit o rezoluție a Consiliului de Securitate până la epoca lui George W. Bush. Acum, la sfârșitul mandatului succesorului său, această rezoluție afirmă în mod deslușit că o asemenea soluție este în pragul morții din cauza coloniilor israeliene.

Înmormântarea iminentă a soluției celor două state poate fi explicația pentru pasiunea din spatele observațiilor Secretarului de Stat american John Kerry în discursul de alaltăieri în care a criticat coloniile și a spus că Washingtonul nu poate permite ca soluția celor două state „să fie distrusă înaintea ochilor noștri”, susținând că nu există „alternativă viabilă.” A fost o tentativă de a-și face ieșirea din scenă înainte de a începe jocul învinuirii în cărțile de istorie. Kerry a fost cât se poate de clar, dacă israelienii vor să omoare pacea cu coloniile este alegerea lor. Într-adevăr, este o alegere pe care au făcut-o deja.

Eu cred că soluția celor două state e moartă. Nu cred că este posibilă și mă îndoiesc că majoritatea observatorilor onești cred acest lucru. Aproape două treimi dintre palestinienii ce trăiesc în teritoriile ocupate – cifra cea mai mare atinsă vreodată la această întrebare – nu cred că este posibilă această soluție din cauza expansiunii coloniilor israeliene. Dar lumea a pretins că încă este în viață, parțial pentru că nu este pregătită să confrunte realitatea morții sale. Această prefăcătorie a ajutat la mascarea și apărarea colonizării israeliene: câtă vreme exista speranța pentru soluția a două state, nu mai era atâta nevoie de a exercita presiune asupra Israelului în legătură cu coloniile din moment ce ar fi urmat să fie desființate (cel puțin majoritatea dintre ele) pentru a crea un stat palestinian viabil. Acest pretext privind statutul „temporar” al coloniilor i-a permis Israelului să adâncească ocupația din ce în ce mai mult. Dar teatrul din jurul soluției celor două state necesită actori dispuși să își joace rolurile. Administrația Obama a făcut-o în timpul celor opt ani ai săi, dar administrația Trump ce va prelua puterea este complet în afara scenariului.

Toate manifestările lui Trump sugerează că acesta va îmbrățișa complet dreapta israeliană cu accente extremiste. Acele voci au jubilat cel mai puternic la victoria lui Trump – atât de mult încât echipa sa a trebuit să le potolească nițel. În vara care a trecut, campania lui Trump a introdus cel mai anti-palestinian limbaj prezent vreodată pe o platformă americană de partid și numirea lui David Friedman în funcția de ambasador al Statelor Unite în Israel susține coloniile israeliene – nu doar retoric ci și financiar. Friedman a ajutat la direcționarea a milioane de dolari printr-o organizație pe care o conduce către o colonie israeliană din Cisiordania.

Viitorul președinte al SUA nu are de gând să simuleze. În loc să facă ceea ce au cerut de atâta timp avocații păcii – ca banii americani să facă ceea ce zice gura americană, stopând ajutorul financiar către Israel câtă vreme intră în conflict cu politica Statelor Unite și cu legea internațională – pare că Trump va pune gura americană acolo unde sunt banii americani, abandonând prefăcătoria opunerii față de politicile de apartheid ale Israelului.

Cum ar putea restul lumii, inclusiv europenii și palestinienii, să meargă mai departe cu șarada dacă Statele Unite ale Americii, țara care ar trebui să conducă negocierile, nu o mai face? E simplu, nu poate. Asta înseamnă că era Trump va furniza în sfârșit certificatul de deces al soluției celor două state. Când se va întâmpla asta, rezoluția 2334 va fi considerată autopsia. De lucrul acesta se tem cel mai mult liderii israelieni care răspund cu isterie. Nu se tem de uciderea soluției celor două state – ei se mândresc tot mai mult cu asta. Dar se tem că vor fi considerați vinovați pentru moartea sa, pentru că ei știu că în secolul 21 singura alternativă acceptabilă este egalitatea pentru toți într-un singur stat.

Răspunsul israelian a fost o campanie de pârjolire a pământului, amenințând cu represalii de tot felul și în toate direcțiile. Cel mai important a fost, totuși, atacul direct la adresa președintelui Obama. Președintele american ce își încheie mandatul este tratat de oficialii israelieni ca și când ar fi anti-israelian în ciuda faptului că Obama le-a dat mai mulți bani decât oricare președinte de dinaintea sa și în ciuda faptului că până săptămâna trecută nu a permis să treacă prin Consiliul de Securitate nicio rezoluție critică la adresa Israelului, chiar dacă predecesorii săi au permis multe, numai Ronald Reagan permițând 21. Reagan chiar a găsit o modalitate de a susține condamnările asediului israelian asupra Beirutului și bombardării capitalei libaneze în anii 80, în timp ce Obama a tăcut mâlc în Consiliul de Securitate când Israelul a ucis 551 de copii în atacul din 2014 asupra Gazei asediate.

Adevărul este că mulți din Israel nu au avut niciodată încredere în președintele Obama din cauza a ceea ce este. Barack Hussein Obama, al cărui al doilea prenume este adesea accentuat în conversațiile de pe marginea acestei tărășenii, este văzut ca cineva incapabil să înțeleagă povestea Israelului. Deși Netanyahu nu o spune direct, ecourile dinspre dreapta israeliană, atât în Israel cât și în SUA, au vehiculat narativa că Obama trădează Israelul și poporul evreu.

Am auzit asta în timpul hiperventilației provocate de declarația lui Obama care spunea că frontierele din 1967 ar trebui să fie baza soluției celor două state, ceea ce era oricum politica americană dintotdeauna. Dar remarca articulată de gura lui Obama a fost întâmpinată cu isterie de liderii israelieni, unii dintre aceștia numind acele frontiere „granițele Auschwitz”, adoptând o frază pe care diplomatul israelian Abba Eban a popularizat-o la sfârșitul anilor 60 pledând împotriva retragerii din noile teritorii cucerite. Am auzit-o și când oameni ca Elie Wiesel atacau diplomația nucleară a Washingtonului în legătură cu Iranul, numind-o anihilaționism conciliant. Netanyahu a caracterizat în mod obișnuit diplomația lui Obama față de Iran încadrând-o în două contexte: cel al împăciuirii naziștilor de către Neville Chamberlain la München și cel al poveștii biblice a Esterei. Astăzi auzim de la Netanyahu ce revoltător este ca Obama să susțină o rezoluție care spune că Ierusalimul de Est ocupat este ocupat, chiar dacă evreii coloniști își aprind acolo lumânările de Hanukka.

Aceste narative sunt produsul unui trend care s-a amplificat de la sfârșitul Războiului Rece. Din momentul în care „imperiul răului” a dispărut, Israelul și-a făcut griji că asta se va întâmpla și cu utilitatea sa pentru Statele Unite, care s-a dezvoltat din cauza geopoliticilor Războiului Rece. Am început să auzim despre o nouă bipolaritate globală, promovată cu strășnicie de Bernard Levy, între Vestul iudeo-creștin și islam. După 9/11, această abordare a căpătat amploare și vocile dreptei israeliene au găsit o mare utilitate în ea.  Imediat după 9/11, Netanyahu a spus mai întâi că „e foarte bine” înainte să spună că „eh, nu chiar bine” dar că va „întări relația dintre cele două popoare ale noastre.”


De la 9/11 încoace, „iudeo-creștinii” și musulmanii au devenit categorii tot mai rasializate, adesea propulsate de voci de dreapta care au plasat Israelul în linia întâi a bătăliei cu islamul și au căutat să alunge orice critică la adresa tratamentului israelian aplicat palestinienilor, forțând o viziune de tipul „cu noi sau împotriva noastră.” Astăzi suntem martori la niște acuzații de trădare rasială aduse lui Barack Hussein Obama (iată din nou numele).

Așa că nu ar trebui să surprindă pe nimeni că israelienii se aliniază cu îndrăzneală alături de președintele ales Trump, a cărui carieră politică a fost lansată prin insulta „birtheristă” că primul președinte negru care are un nume cu o rezonanță ciudată nu este cu adevărat unul de-al nostru.

Netanyahu este oglindirea lui Donald Trump. Reacțiile pe care le vedem astăzi din partea dreptei israeliene, care nu vin doar din partea vocilor oficiale din Israel dar și dinspre sistemul tot mai dominant pro-israelian din Statele Unite, reflectă dublarea unei viziuni asupra lumii anti-multiculturale și anti-egalitare. Sunt ultimele convulsii disperate ale unei viziuni corupte care poate că le oferă aderenților săi câțiva ani la putere, dar care, fără îndoială, a pierdut viitorul.




Niciun comentariu: