marți, iunie 28, 2016
duminică, iunie 26, 2016
sâmbătă, iunie 25, 2016
ORIGINILE CELEI MAI RASISTE LEGI ISRAELIENE
de Orly Noy
Cea mai draconică lege
a Israelului a fost inițiată de guvernul actual dominat de aripa de extremă-dreapta,
dar eșafodajul acesteia a fost construit cu mult timp în urmă, de către aripa
stângă israeliană.
Reem Bedran, mamă a trei copii, căsătorită din 2000. Foto: Shiraz Grinbaum/Activestills.org
Cu o majoritate de
65 de voturi, Knessetul a aprobat săptămâna trecută o extensie a legii Cetățeniei
și a Intrării în Israel (Ordinul Temporar) care împiedică reunificarea
familială a palestinienilor. Desigur, familiile evreilor sunt libere să trăiască,
să se unească și să se reunească după cum vor.
Ca întotdeauna,
pretextul pentru aprobarea unei legi atât de aspre, care le interzice cetățenilor
palestinieni ce locuiesc în Israel sau în Ierusalimul de Est îndrăgostiți de
palestinieni din Teritoriile Ocupate (Cisiordania, Gaza), să nu mai vorbim de
cetățeni sirieni, libanezi sau iranieni, să locuiască împreună cu cei pe care îi
iubesc în țara lor, este cel legat de securitate.
Dacă e să ne luăm
după ce spune Wikipedia, legea a fost creată „în urma atacurilor sinucigașe din
2000 în timpul celei de-a Doua Intifade, săvârșite de teroriștii palestinieni împotriva
israelienilor”. Însă componenta rasistă este suficient de subtilă încât legea a fost catalogată drept ordin temporar și deci Knessetul trebuie să o
extindă în fiecare an.
Astfel încât, anual,
suntem siliți să privim farsa binecunoscută în care oficialii noștri discută și
cântăresc cu atenție avantajele și dezavantajele legii și, inevitabil, ajung la
aceeași concluzie „surprinzătoare” de fiecare dată și anume că nu există altă
soluție în afară de extinderea măsurii. Sau, cum a formulat membra Knessetului
din partea Uniunii Zioniste, Merav Michaeli : „Acest comitet s-a întrunit cu
scopul real – inclusiv al celor care privesc această lege ca pe un rău necesar –
de a nu fi extinsă în fiecare an fără a vedea cum o putem îmbunătăți și cum o
putem face mai eficientă.” În lumina sprijinului oferit acestei legi de către membrii
Knessetului din partea Uniunii Zioniste, aș privi afirmația doamnei Michaeli ca
pe o auto-ironie, dacă aș crede că este capabilă de așa ceva.
Legislația rasistă
cosmetizată sub formă de amendament „umanitar” poate fi ilustrația cea mai
precisă a oximoronului „evreiesc și democratic”. Uniunea Zionistă, care a votat
pentru extinderea legii, s-a scutit demult de această dilemă: acum că refuză să
fie definită ca partid de stânga, nu-și mai face griji pentru astfel de
contradicții. Ce trebuie explicat nu este sprijinul legii de către partidele
Zioniste, ci opunerea partidului Meretz și cea a Joint List față de această
lege.
Când democrația depinde de majoritate
Ca o regulă, Zioniștii
au articulat dintotdeauna cât se poate de clar că ei vor alege „evreiescul” în
detrimentul „democraticului”. Și pentru că acest lucru face parte din fibra lor
interioară, decizia de a opta pentru caracterul evreiesc este exprimată zi de
zi prin diverse modalități, fie din perspectivă naționalistă – negând
drepturile naționale ale minorității palestiniene – fie din perspectivă
individuală, negând drepturile umane individuale ale cetățenilor palestinieni
ai Israelului.
Ca partid Zionist,
Meretz se conformează primei componente a proiectului Zioniștilor: naționalismul
evreiesc exclusivist presupune în mod neapărat negarea drepturilor naționale
ale palestinienilor în Israel. De aceea Meretz investește atâtea resurse în
sprijinul luptei pentru drepturile individuale. În teorie, nu există motiv
pentru care statul evreiesc și democratic să nu garanteze drepturi egale
cetățenilor săi arabi, incluzând aici posibilitatea ca aceștia să trăiască
împreună cu partenerii lor de viață aici în țară.
Președintele partidului Hadash, Ayman Odeh (stânga) și președinta partidului Meretz, Zehava Galon ținând un discurs la un miting de protest al aripii de stânga în Tel Aviv, pe 28 mai 2016. Foto: Oren
Ziv/Activestils.org
Acesta este eșecul
pe care Stânga Zionistă refuză să-l admită: pretenția păstrării atât a caracterului
evreiesc al Israelului cât și a celui democratic este, în fapt, o luptă
demografică. Pentru ca statul evreiesc să își poată permite să fie democratic –
cel puțin cu privire la drepturile individuale, dacă nu la cele naționale –
vis-à-vis de cetățenii săi arabi, are nevoie de un avantaj demografic
semnificativ. Doar atunci va putea să își spună povești despre democrație referindu-se
la o minoritate națională, fără a periclita caracterul evreiesc pe care insistă
atât de mult să-l păstreze. Exact din acest motiv, de la crearea statului
Israel încoace, acesta a refuzat întemeierea unui nou oraș arab, în ciuda
înmulțirii populației și a problemelor locuințelor în societatea arabă. Exact din
acest motiv statul are nevoie de existența Fondului Național Evreiesc și de
„iudaizarea” pământului. Exact din acest motiv statul are nevoie de o legislație
care să restricționeze cu aroganță creșterea populației minoritare. Toate acestea
sub masca diverselor explicații legate de securitate.
Elementul rasist și
motivele demografice din spatele acestei legi ce împiedică reunirea familiilor
palestiniene erau foarte clare pentru membrii Meretz. Liderul partidului,
Zehava Galon, a răspuns la extinderea legii în felul acesta: „Au fost mulți
miniștri de Interne de-a lungul anilor care au explicat că această lege este
necesară din cauză că există un pericol demografic, deoarece rezidenții arabi
ai Israelului aduc aici femei din teritorii. Apoi, acest lucru s-a transformat
într-un pericol ce amenința siguranța. Adevărul este că avem un guvern de
extremă-dreapta care urăște arabii, care îi exclude și care folosește atacurile
teroriste ca pretext pentru acțiunile sale nerușinate.” Galon recunoaște logica
demografică din spatele legii, dar în loc să privească la rădăcinile acesteia,
se grăbește să arunce vina asupra guvernului de dreapta care urăște arabii.
Legea aceasta nu e
produsul urii extremei-drepte față de arabi, ea este o componentă genetică a
Zionismului. Atâta vreme cât contractul social dintre cetățeni și stat este ancorat
într-un cadru ce garantează privilegii unuia dintre grupurile naționale în detrimentul
celuilalt în timp ce emite pretenții de democrație, demografia va continua să
decidă jocul.
Dacă după 70 de
ani, Stânga Zionistă încă nu este capabilă să admită acest adevăr simplu și
continuă să insiste asupra oximoronului „evreiesc și democratic”, trebuie măcar
să fie suficient de corectă încât să nu plaseze responsabilitatea consecințelor
exclusiv asupra Dreptei.
Articolul poate fi citit în original aici: http://972mag.com/the-roots-of-israels-most-racist-law/120215/
vineri, iunie 24, 2016
NATO susține varianta Israelului privind securitatea
Secretarul General al NATO Jens Stoltenberg
de Ramona Wadi
Reprezentanța permanentă
a Israelului la NATO nu doar că încântă entitatea colonialistă ce continuă să
acumuleze importanță la nivel internațional din cauza corupției organizațiilor
internaționale. Dar NATO consideră chiar esențială cooperarea cu Israelul,
dezvăluind în ce proporție este sprijinită varianta acestuia privind
securitatea de stat.
Luna trecută, împreună
cu alte țări, Israelul a fost rugat „să trimită misiuni diplomatice la sediul
NATO de la Bruxelles.” O invitație cu caracter general, la prima vedere; însă includerea
Israelului indică intenția NATO de a-și desăvârși dominația militară și
economică.
Citat în Times of Israel, Secretarul General al
NATO Jens Stoltenberg a afirmat că după ce timp de 20 de ani Israelul a fost un
partener activ de alianță, se impune cooperarea suplimentară. „Violența din
Africa de Nord și din Orientul Mijlociu reprezintă o amenințare clară la adresa
tuturor națiunilor...Este vital ca țările care împărtășesc aceleași valori să
stea unite împotriva urii și a terorismului.” Desigur, nicio mențiune despre
cei care s-au angajat la instigarea violenței transformatoare ce a avut
consecințe grave în aceste regiuni.
Ambițiile comune de
a domina și a manipula, opuse valorilor declarate menționate în treacăt de
Stoltenberg, fac din Israel și NATO parteneri compatibili. Ambii au tendința de
a acționa împotriva legilor internaționale prin manipulare sau ignorare fățișă;
expansiunea este de asemenea un fenomen comun atât în rândul alianței militare
cât și în cel al prezenței colonialiste din Palestina. Însă consecința cea mai
periculoasă a noii colaborări este susținerea colonialismului din partea NATO,
lucru reflectat de acțiunile alianței precum și de legitimizarea la cel mai înalt
nivel a variantei israeliene a poveștii despre siguranța statului, în
detrimentul palestinienilor și al întregii lumi.
Conștientizarea amenințării
globale reprezentate de NATO a crescut în ultimii ani, dovezile arătând
ignorarea Articolului 1 al Cartei NATO de către aceasta, articol ce impune
alianței „rezolvarea oricărui conflict internațional în care ar putea fi
implicată, prin mijloace pașnice, într-un asemenea mod încât pacea și siguranța
internațională să nu fie periclitate și, de asemenea, reținerea de la folosirea
amenințării sau a forței de orice manieră necorespunzătoare scopurilor
Națiunilor Unite în relațiile internaționale.”
Când vine vorba de
Israel, conștientizarea se oprește la Palestina. Deși poporul palestinian este
principala victimă a anihilării colonialiste, instituțiile internaționale au
promovat Israelul până într-acolo încât bazaconia cu amenințarea siguranței a
fost contorsionată și ridicată la rang de variantă acceptabilă.
Se știe că succesul
Israelului în ceea ce privește tehnologia militară este presărat ici-colo cu
masacre în timpul cărora noile tehnologii sunt testate pe populația
palestiniană din Gaza. Dincolo de lașele condamnări obișnuite din partea
instituțiilor internaționale, masacrele nu mai sunt considerate o violare a
legii internaționale. Același lucru se poate spune despre victimele NATO, a
căror amintire a fost estompată prin folosirea termenului ipocrit de „victime
colaterale”.
Lumea este pe cale
să fie martora unei schimbări majore prin dezumanizarea oamenilor și
glorificarea crimei prin războaie și intervenții armate. O astfel de manipulare
la nivel înalt ar trebui să pregătească masele nu doar pentru tacticile de
izolare și obliterare cu care palestinienii se confruntă zilnic, dar și pentru
metodele folosite la izolarea înțelegerii, cu scopul facilitării represiunii
globale. Este o tragedie că rapoartele și știrile despre o asemenea trădare
sunt făcute de mântuială și că sunt privite ca simplă răspândire a unor
notificări și nu ca recunoaștere flagrantă a prețuirii profitului și a jafului
în locul demnității și al umanității.
Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160623-nato-endorses-israels-security-narrative/
IMPARȚIALITATEA ȘI BUNA-CREDINȚĂ SUNT NOȚIUNI STRĂINE PENTRU SUA ȘI ISRAEL; PALESTINIENII TREBUIE SĂ LE CAUTE ÎN ALTĂ PARTE
Jurnaliști palestinieni în Gaza țintiți de forțele israeliene de ocupație cu gaze lacrimogene.
de Dr Daud
Abdullah
Dintre toate
masacrele comise de către Israel și israelieni împotriva poporului palestinian,
cel de pe 25 februarie 1994 (sau ziua a cincisprezecea a Ramadanului, după
calendarul islamic – calendar lunar) a fost unic. Având loc la doar câteva luni
de la semnarea Acordurilor Oslo, în mod evident era o tentativă de a face să
deraieze ceea ce președintele de atunci al SUA Bill Clinton numea „pacea celui
curajos”. Împușcarea mortală a unui băiat palestinian de 15 ani, Mahmoud Rafat
Badran, săptămâna aceasta de către soldații israelieni în ajunul celei de-a
douăzeci și treia comemorări a masacrului din Hebron este un memento înfiorător
al eșecului procesului Oslo.
Badran nu era un
„terorist” și nici nu era căutat pentru vreo infracțiune. A fost împușcat în
timp ce se întorcea acasă de la o piscină din apropiere. După o scurtă anchetă
inițială, armata israeliană a admis că l-a împușcat „din greșeală” în timp ce
urmărea un grup de „aruncători cu pietre”. La fel ca cei 29 de credincioși care
au fost împușcați cu sânge rece în moscheea Ibrahimi în 1994, Badran a fost victima
politicii înșelătoare a Statelor Unite, deoarece fără echipamentul militar și
fără sprijinul politic al guvernelor americane, coloniștii și soldații israelieni
nu ar fi putut acționa cu impunitatea neînfrânată cu care acționează până în
ziua de astăzi.
În ziua în care
democrații desfășoară așa-numita „grevă italiană” în Congresul SUA ca protest
față de legile liberale privind regimul armelor, este ciudat că atât de mulți
americani susțin înăsprirea legilor armelor după fiecare atac în masă în
Statele Unite, dar niciodată nu simt nevoia de o acțiune similară în ceea ce
privește sprijinul militar acordat Israelului de către SUA după fiecare crimă
comisă împotriva civililor palestinieni. Pentru acest aspect nu e nevoie de
legi noi. The Foreign Assistance Act (FAA) încredințează președintelui SUA
puterea de a „reduce în mod substanțial sau a încheia asistența de securitate
în cazul oricărui guvern implicat într-un tipar constant de violări grosolane ale
drepturilor umane recunoscute internațional.”
Niciun președinte
american înainte sau după Oslo nu a avut curajul moral sau politic de a implementa
clauzele Actului de Asistență Străină în ceea ce privește Israelul. Dimpotrivă,
uciderea zilnică a palestinienilor a fost răsplătită de Congres prin aprobarea
unui flux constant de arme letale de-a lungul multor ani. Ca o consecință, în
timp ce palestinienii îl îngropau și-l plângeau pe tânărul Mahmoud Badran
săptămâna aceasta, noul ministru israelian – de extremă dreapta – al Apărării Avigdor
Lieberman toasta în SUA pentru a sărbători iminenta livrare către Israel a 20
de aparate de zbor de ultimă oră, avioanele de bombardament F-35.
Nimeni din
administrația SUA și nici producătorul aeronavei Lockheed Martin nu va îndrăzni
să pună la îndoială înțelepciunea acestei mișcări. Dacă cineva s-a gândit
cumva, pentru o clipă, că înlăturarea așa-zisei „amenințări nucleare iraniene”
va reduce numărul transferurilor de arme către Israel, s-a înșelat. La vremea
masacrului de la Hebron din 1994, coloniștii extremiști erau de neatins, erau mai
presus de orice critică. Și acum, la fel, aceștia rămân componenta politică
dominantă a Israelului de astăzi. Lieberman este liderul lor cel mai
reprezentativ și tocmai a intrat în posesia unui puternic portofoliu.
După masacrul din
Hebron, pentru palestinieni nu a contat prea mult că israelienii au ridicat un
altar în memoria ucigașului în masă Baruch Goldstein. Nu a contat prea mult
nici că guvernul Statelor Unite a decis să numească gruparea Kahane Chai, cea
din care făcea parte Goldstein, organizație teroristă. Ceea ce a contat pentru
ei și contează până în ziua de astăzi, a fost decizia fără precedent de
împărțire a moscheei Ibrahimi într-o manieră care le oferea evreilor drepturi
exclusive de a se ruga în timpul anumitor sărbători religioase și le impunea musulmanilor
o serie de restricții. Restricția dreptului de chemare la rugăciune prin
megafoane este doar una dintre ele. Numai în 2015, departamentul din Hebron al Waqf-ul
Islamic (Consiliu Religios) a înregistrat 600 de ocazii în care forțele de
ocupație israeliene au împiedicat chemarea islamică la rugăciune în moscheea Ibrahimi.
Motivul oferit a fost acela că îi deranja pe cei 500 de coloniști extremiști
locuind ilegal în colonia Kiryat Arba (unde a trăit Goldstein și unde e
comemorat) la câteva sute de metri distanță de moschee.
Încurajați de
succesul schimbării status quo-ului moscheei din Hebron, coloniștii și-au
intensificat în ultimii ani eforturile de a repeta același proces în cazul
moscheei al-Aqsa din Ierusalim. Nu trece o zi fără scandal sau deranj în
moschee sub protecția armatei israeliene. Cu excepția unor apeluri timide la
„reținere” din partea comunității internaționale, palestinienii au fost lăsați
să se descurce singuri pentru a proteja sfințenia și integritatea Sanctuarului
Nobil (Haram al-Sharif). Spectatorii internaționali se pare că așteaptă încă un
masacru în stilul celui din Hebron pentru a le furniza un imbold în susținerea
divizării moscheei și al complexului din jurul ei.
Pe lângă suportul
Statelor Unite pentru Israel și pentru regimul colonialist al acestuia, nu
trebuie să ignorăm nici complicitatea liderilor regionali, inclusiv a celor palestinieni.
Declarația de săptămâna aceasta a veteranului negociator al PLO (Organizația
pentru Eliberarea Palestinei) Nabil Shaath cum că Autoritatea Palestiniană
cheltuiește mai mulți bani pe securitatea israeliană decât pe educația
palestinienilor este o auto-incriminare șocantă și o recunoaștere a culpei.
A douăzeci și treia
comemorare a masacrului din Hebron nu este doar un memento actual al eșecului
procesului Oslo, ci și o oportunitate pentru a schimba direcția și a privi în
altă parte pentru soluții. Palestinienii nu mai pot avea încredere în imparțialitatea
Statelor Unite sau în buna-credință a Israelului; asemenea concepte sunt
străine politicienilor din ambele țări.
Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160623-impartiality-and-good-faith-are-alien-to-the-us-and-israel-the-palestinians-must-look-elsewhere/
joi, iunie 23, 2016
AMINTIRILE CHILIENE, SITUAȚIA PALESTINIENILOR ȘI SUSPICIUNILE PRIVIND COMPLICITATEA CONSILIULUI UN
Premierul israelian Benjamin Netanyahu
de Ramona Wadi
Se pare că prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu este hotărât să adopte o conduită care
ar putea rivaliza chiar cu brutalitatea dictaturii lui Augusto Pinochet în
Chile. Infama impunitate construită de Pinochet și rezumată explicit de vorbele
acestuia: „Uneori democrația trebuie scăldată în sânge” – o aluzie la
torturarea, uciderea și dispariția a mii de chilieni – a fost adoptată cu
entuziasm de către Netanyahu. În cazul acestuia, premisa democrației servește
drept paravan pentru colonialismul violent acceptat de comunitatea internațională.
În luna mai, ONG-ul
palestinian Addameer a găzduit o delegație din America de Sud, cu scopul de a
fortifica solidaritatea dintre Palestina și regiunea care a suferit cu vârf și
îndesat din cauza colonialismului. Printre cei invitați s-a aflat și activista
Alicia Lira, care este președintele Asociației Prizonierilor Executați Politic
(AFEP) din Chile. Aceasta a declarat pentru Radio
Y Diario Universidad de Chile : „Am trăit timp de 17 ani sub dictatură
militară, dar mi se pare că palestinienii sunt chiar mai disperați decât am
fost noi în perioada aceea.” De asemenea, a denunțat Consiliul UN și
organizațiile internaționale pentru promovarea neglijării palestinienilor și nu
a apărării drepturilor umane ale acestora.
Deși, din păcate,
prezența Aliciei Lira în Palestina nu a beneficiat de prea multă acoperire
media, aceasta s-a adresat unor aspecte ignorate în mod intenționat de către
organizațiile internaționale. Prin urmare, a expus multe din contradicțiile
care au validat impunitatea și complicitatea Consiliului UN, care altfel ar fi
rămas nebăgate în seamă.
Respectul nemeritat
și autoritatea cu care s-au decorat Consiliul UN și organizațiile afiliate au
creat un cerc vicios al rapoartelor, condamnărilor și totuși, al și mai multor
violări ale drepturilor omului. În loc să conteste Consiliul UN ca pe o instituție
ce facilitează și promovează violența, ONG-urile și grupările pentru drepturile
omului au sporit în mod constant impunitatea criminalilor, apelând la aceeași
instituție. Astfel se naște un cerc vicios al subjugării care nu afectează doar
palestinienii, ci și autonomia acestor organizații care ar trebui să fie
preocupate în primul rând de mărturiile palestinienilor, nu de împăciuirea
instituțiilor internaționale.
Cu toate acestea,
palestinienilor li se servesc în permanență aceleași aiureli, suferința și
cauza lor fiind prezentate în fața unor instituții internaționale care nu
intenționează să pună capăt colonialismului în Palestina, dată fiind complicitatea
lor instituțională la stabilirea de la bun început a unei entități ilegale și
care violează legile internaționale. Declarațiile Aliciei Lira nu lasă loc de îndoieli
cu privire la această complicitate și responsabilitate pentru prezența si
violența colonialistă a Israelului în Palestina. În plus, Lira a explicat în
mod clar felul în care palestinienii au fost forțați să fie actorii unui
spectacol continuu care își bate joc de existența lor. În loc să se găsească
modalități de sprijinire la nivel internațional a luptei anti-colonialiste a
Palestinei, acordarea de autoritate Consiliului UN este cea mai umilitoare
acțiune întreprinsă de grupările pentru drepturile omului care se bazează pe Consiliul UN să deschidă ochii lumii cu privire la atrocitățile comise de Israel în
Palestina, cu toate că știu că oficialii UN cunosc foarte bine ce se întâmplă.
Istoria Palestinei are
și alte asemănări cu cea a statului Chile, cum ar fi lupta populației indigene
Mapuche sau a miilor de chilieni care s-au opus dictaturii lui Pinochet. De la
independența statului Chile și colonizarea ulterioară a teritoriului acestuia,
nativii Mapuche au avut de înfruntat marginalizarea și asimilarea forțată,
precum și exterminarea. În 1979, Pinochet decreta că „Pământurile separate nu
vor mai fi considerate pământuri indigene și oamenii ce trăiesc pe acele pământuri
nu vor mai fi considerați băștinași.” De la masacrele colonialiste la violența
neoliberală, populația Mapuche s-a confruntat cu o cruzime nemaipomenită, până
în ziua de astăzi, mai ales prin aplicarea legilor anti-teroriste introduse de
Pinochet, acum manipulate pentru anihilarea rezistenței nativilor Mapuche față
de și mai multă violență colonialistă și uzurpare a teritoriului lor. Într-adevăr,
acești nativi au fost deposedați de identitatea lor de către guvernele chiliene
succesive, memoria colectivă a acestora fiind diluată de varianta oficială,
chiar dacă populația indigenă nu a abandonat propria definiție a națiunii.
Chilienii care s-au
opus dictaturii lui Pinochet au fost torturați, omorâți sau pur și simplu au
dispărut, mai ales cei implicați în Mișcarea Revoluționară de Stânga (MIR) și în
Partidul Comunist. Fără a ne scoate din minte ororile trăite de chilieni, reprimarea
memoriei colective de către stat conține un element străin palestinienilor ce
trăiesc sub ocupația israeliană: Pinochet a cerut în mod explicit uitarea
populației indigene pentru a proteja impunitatea guvernului său. În mod
indirect, el a recunoscut violarea drepturilor omului. Însă palestinienii văd
cum pământul și prezența lor este obliterată de către Zioniști, a căror
variantă este susținută la nivel internațional de către UN.
Afirmațiile Aliciei
Lira ar trebui să provoace o discuție intensă. Sub nicio formă atrocitățile
săvârșite de Pinochet și de serviciile sale de informații DINA iar mai apoi CNI
nu trebuie uitate. Citind mărturiile și vorbind cu supraviețuitorii torturii
este imposibil să nu conștientizezi și să nu te lași emoționat de brutalitatea
sadică, sistematică impusă chilienilor de către dictatură. Mai mult,
declarațiile Aliciei Lira după vizitarea Palestinei evocă un șir de
similitudini și diferențe între drama chiliană și cea palestiniană.
Mărturiile prizonierilor
palestinieni vorbesc și ele despre abuzul autorităților israeliene. Dispariții au
avut loc și aici iar ministrul israelian al Educației Naftali Bennett a cerut
ca acestea să continue. Totuși, chilienii și-au impus autonomia asupra memoriei
lor colective, însă palestinienii trăiesc sub un regim colonialist adâncit de
complicitatea Autorității Palestiniene și a comunității internaționale. Așadar,
deși contextul politic este diferit, fără îndoială, există strategii care pot
fi adoptate de palestinieni.
Debarasarea de
normele internaționale și de procedurile convenționale când vine vorba de
protejarea memoriei palestiniene este imperativă. De fiecare dată când
experiența palestiniană este adusă în fața Consiliului UN, oamenii sunt
înjosiți și umiliți din cauză că prioritatea acestei instituții este susținerea
colonialismului israelian. Acest lucru diminuează posibilitatea ca
palestinienii să devină autorii conștiinței și memoriei lor colective, lăsându-i,
cel mult, simpli spectatori.
Mai mult, întărirea
suportului internațional ar servi mult mai bine memoriei palestiniene decât
ploconirea în fața Consiliului UN și acceptarea noțiunii grotești de „justiție
parțială”, așa cum a fost formulată anul trecut de către ministrul de Externe
al PA, Riad Al-Maliki. Lupta palestiniană continuă într-o vreme în care influența
aripii drepte în America de Sud amenință țări precum Venezuela, Argentina și
Brazilia. Vizita Aliciei Lira în Palestina ocupată nu ar trebui redusă la
dimensiunea unei experiențe personale; ar trebui să furnizeze cheia unei lupte
colective în care principalii actori sunt cei mulți care au suferit din cauza
violărilor israeliene ale drepturilor omului. O astfel de acțiune ar crește
vizibilitatea palestiniană și ar reduce repercusiunile generate de
organizațiile cerșetoare de atenție din partea UN. E timpul ca Palestina să-și
condiționeze istoricul din interior, indiferent de ceea ce dictează UN cu
scopul de a-și proteja obiectivele ascunse.
Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160620-chiles-memories-and-palestinian-narratives-can-challenge-un-complicity/
Etichete:
Alicia Lira,
America Latină,
apartheid,
Augusto Pinochet,
Autoritatea Palestiniană,
Benyamin Netanyahu,
Chile,
colonialism,
Consiliul General UN,
drepturile omului,
genocidul palestinian,
Israel-Palestina,
mărturii,
Naftali Bennett,
ocupația israeliană,
politica Israelului,
politica SUA,
politici vestice,
terorism de stat,
zionism
Abonați-vă la:
Postări (Atom)