de Amira Hass
Fie că Fadi
al-Qanbar și-a planificat atacul cu camionul duminica trecută în Ierusalim, fie
că a fost o decizie de moment, el a știut foarte bine ce pedeapsă colectivă îi
aștepta familia.
Știa că trupul său
mort nu va fi returnat familiei sale pentru înmormântare – o lovitură în mod
particular umilitoare și dureroasă. Știa că rudele sale vor fi arestate imediat
și bătute cât timp se vor afla în detenție. Că unii dintre ei își vor pierde
locurile de muncă din Ierusalimul de Vest. Și că rudele feminine fără cărți de
identitate israeliene care sunt măritate cu locuitori ai Ierusalimului vor fi
expulzate din case și separate de copiii lor. Știa că timp de luni de zile,
poate chiar ani, familia sa va fi hărțuită de poliție și de autoritățile de
stat. Știa și că familiei i se va demola casa. Toate acestea li s-au întâmplat
celorlalți atacatori palestinieni din Ierusalimul de Est.
Numai în cartierul
său, Jubal Mukkaber, în ultimele șase luni ale anului 2015, Israelul a distrus
trei case și a sigilat încă două. Toate aparținând familiilor „teroriștilor.”
„Sigilare” înseamnă turnarea de beton în casă până foarte aproape de tavan.
Potrivit Hamoked – Centrul pentru apărarea
individului, între iulie 2014 și sfârșitul lui decembrie 2016, Israelul a demolat
35 de case palestiniene și a sigilat încă șapte; dintre acestea, șase și
respectiv patru, se aflau în Ierusalimul de Est.
Faptul că părinții,
copiii, nepoții care și-au pierdut casele nu au avut nimic de-a face cu atacul
este irelevant. Israelul și Curtea Supremă de Justiție a acestuia consideră că
demolarea este o pedeapsă legitimă și un inhibitor eficient al celor care ar
lua în considerare un atac „terorist.”
Și mai mult, Qanbar
știa cu siguranță că ai săi copii nu doar că vor suferi după moartea tatălui
lor, dar vor deveni fie violenți, fie retrași în sine – și dacă sunt școlari,
notele lor vor fi afectate, la fel și sănătatea. Nimic din toate acestea nu l-a
împiedicat.
Analiștii și
politicieni au găsit tot felul de motive pentru faptul că Fadi al-Qanbar nu a
fost oprit din comiterea atacului: gruparea ISIS, imitarea unui alt atac;
faptul că ar fi fost un fost deținut (se pare o afirmație falsă făcută de Hamas
pe care israelienii s-au repezit să o adopte) și incitarea Autorității Palestiniene
despre o posibilă mutare a ambasadei americane la Ierusalim. Ca de obicei,
explicațiile sunt nechibzuite și greșite.
Un grup de soldați
în uniforme nu reprezintă o imagine neutră pentru niciun palestinian. Așa arată
și se îmbracă cei care dau buzna în miez de noapte în casele a zeci de
palestinieni, cei care împușcă mortal femei și minori la punctele de control,
cei care sunt trimiși în atacurile asupra Gazei și care acompaniază forțele
Administrației Civile care le distrug rezervoarele de apă, toaletele portabile,
barăcile și corturile. Faptul că israelienii au șters aceste realități din
agenda lor nu înseamnă că ele nu există.
Israelul va spune,
fără îndoială, că fără tacticile sale inhibitoare, numărul atacurilor
palestiniene ar fi mai mare. Sau dimpotrivă – că vor exista și mai multe
represalii. Însă palestinienii privesc răzbunarea israeliană ca pe o parte
naturală a politicii generale îndreptate împotriva lor, nu ca pe un răspuns. Când
Israelul nu distruge casele ca măsură punitivă, distruge nepermițând
construcția și dezvoltarea. Când nu arestează oameni pentru atacurile letale
sau pentru că presupune că le-ar plănui, arestează copii pentru a încerca să
sufoce lupta populară. Cu sau fără atacuri letale, Israelul tot își extinde
coloniile, strangulează economia palestiniană și plănuiește expulzarea forțată
a palestinienilor din satele și casele Ierusalimului.
Așa că, motivele
pentru care aceste tulburări private, neorganizate nu se transformă într-o
revoltă mai largă nu se află în abilitatea inerentă Israelului de a cauza tot
mai mult rău. Oricât ar vrea Hamas să arate că prin acest atac, „Intifada
Ierusalimului” nu a murit, este clar că publicul mai larg nu este interesat de
asta. În ciuda împrăștierii geografice și sociale și în ciuda liderilor slabi,
certăreți, există maturitatea politică a publicului palestinian, care știe că o
revoltă este inevitabilă dar că trebuie să aștepte un moment mai propice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu