Membri ai Knessetului conducând un protest din Tel Aviv împotriva demolărilor de case și pentru egalitate, unde au participat mii de evrei și arabi. Foto: Tohar Lev Jacobson
de Orly Noy
Cu câteva ore înainte
de protestul arabo-evreiesc de sâmbătă seara din Tel Aviv, orașul Qalansuwa a
ținut o conferință pentru a marca ziua internațională a solidarității cu
palestinienii din Israel. Da, există așa ceva. Este al doilea an la rând când marcăm
această zi, cu evenimente ce au loc în Gaza, Ramallah și Beirut.
Am avut onoarea de
a lua cuvântul la conferința de sâmbătă și din câte mi-am putut da seama am
fost singurul evreu din încăpere. Evenimentul s-a terminat la timp cât să ajung
la marșul din Tel Aviv. Și totuși, cumva, la sfârșitul evenimentului, protestul
părea mai puțin relevant. Qalansuwa se află la mai puțin de o oră de Tel Aviv
și totuși există în ceea ce pare un univers paralel. Mi se pare că trebuie să
investim mai multă energie pentru a învăța despre acest univers înainte de a sărbători
pe străzile Tel Avivului.
Nu mă înțelegeți
greșit – în zilele acestea, fiecare act de rezistență comună arabo-evreiască
este demn de laudă. Dar nu putem să nu ne întrebăm cum se face că mereu noi
suntem cei care joacă rolul „gazdei.” De ce aceste acte de protest comun au loc
aproape întotdeauna în Tel Aviv, care ajunge – încă o dată – să arate lumii cât
de liberal este, în timp ce palestinienii sunt forțați să facă încă un
pelerinaj în Orașul Alb, traversând țara? Putem să ne întrebăm și de ce la
aceste proteste unde evreii vorbesc împotriva rasismului, a demolărilor de case
sau a violenței poliției, ebraica este limba dominantă. La aceste proteste unde
cer egalitatea și declară că refuză să fie dușmani.
Totuși, acestea
sunt exact aceleași mitinguri unde evreii refuză să spună deschis că realitatea
pe care o vedem astăzi este concluzia logică a însuși Zionismului – nu o
deviere. Ei nu pot spune că acesta este cursul său natural și că nu există cale
de a obține „egalitatea” fără construirea unei alternative la Zionism. Ei nu
îndrăznesc să vorbească despre un stat pentru toți cetățenii săi.
O „sfântă simetrie”
Îmi imaginez că
toate aceste lucruri vor suna ca un purism politic ce subminează încercările
sincere din partea evreilor și arabilor bine intenționați de a crea spații
pentru parteneriat, în ciuda incitării noastre, a conducerii învrăjbitoare,
care caută să ne facă dușmani. Nu aceasta este intenția mea. Organizatorii și
participanții sunt aliații mei și fac parte din tabăra mea politică. Dar trebuie
să fim capabili să avem această discuție în cadrul mișcării noastre, unde vocile
dominante adesea le sufocă pe cele care merită să fie auzite.
Organizarea protestelor
arabo-evreiești este un lucru foarte important, dar simetria insinuată este
problematică. Una dintre cele mai proeminente expresii ale acestei simetrii
imaginate este, de exemplu, sloganul reprezentativ al acestor proteste: „Evreii
și arabii refuză să fie dușmani.” Pe hârtie, nu există slogan mai potrivit, mai
ales în aceste zile când ura și dușmănia sunt de nestăpânit. Dar acest slogan
ascunde o asimetrie de care trebuie să fim conștienți. Faptul că arabii refuză
să fie dușmanii ocupatorului și opresorului lor este demn de aprecierea noastră
cea mai profundă. Faptul că ocupatorul refuză să fie dușmanul oprimatului, nu
este suficient. Evreii nu ar trebui să refuze să fie dușmani – ar trebui să
refuze să fie stăpâni.
Un protestatar ține o pancartă pe care scrie „Evreii și arabii refuză să fie dușmani”
Printre miile de
participanți la demonstrația de sâmbătă s-au aflat, presupun, mulți evrei care
nu au o problemă reală cu un regim care le acordă privilegii cu prețul
suferinței non-evreilor, și totuși se simt obligați să clarifice că ei „refuză
să fie dușmani.” Poate este natura acestor sloganuri să fie atotcuprinzătoare așa
încât să includă cât mai mulți oameni.
Dar trebuie să ne
întrebăm și dacă numărul participanților în sine este suficient pentru a măsura
succesul unui protest, și trebuie să ne întrebăm ce fel de schimbare încearcă
să aducă o demonstrație care se abține de la sloganuri care chiar ating esența
problemei. Și esența problemei nu este că evreii și arabii vor să fie dușmani –
ci este același regim al privilegiilor la care chiar și evreii buni – dintre care
unii chiar au vorbit pe scenă sâmbătă noaptea – refuză să renunțe.
Căutând puncte slabe
Această gândire nu
dictează numai sloganurile pe care le auzim, ci și lista vorbitorilor. Nu este
o coincidență faptul că mitingul a trebuit să includă un reprezentant al
Uniunii Zioniste. Nu este o coincidență că niciun membru al facțiunii Balad (n.t.
partid politic arab din Israel) nu a fost invitat să ia cuvântul și probabil că
nici nu va fi invitat la asemenea evenimente.
Dacă tot ce trebuie
pentru a participa la protest este disponibilitatea de a declara că „refuzăm să
fim dușmani”, înseamnă că includem reprezentanți ai unui partid care nu s-a
decis încă dacă susține sau se opune unei legi care ar putea expulza din parlamentul israelian un oficial palestinian ales – în timp ce îl lăsăm pe
dinafară pe exact acel oficial amenințat cu expulzarea. Acest gen de
demonstrație, cel puțin pentru mine, devine mai puțin atractivă, și nu pentru
că sunt membru al partidului Balad. Aici nu e vorba de ego politic sau de
rivalități meschine. Îi laud pe prietenii mei organizatori pentru protestul de
succes, dar cred că trebuie să fim conștienți de punctele slabe care lasă pe
dinafară oameni din mișcarea noastră.
După o călătorie pe
străzile orașului Qalansuwa și după o oră de făcut efort pentru a înțelege cât
mai bine discursurile în limba arabă – o experiență la care, din păcate,
activiștii evrei nu participă prea des – optimismul meu s-a dizolvat treptat și
m-am întors acasă în Ierusalim. Traficul, ca de obicei, era în direcția opusă.
https://972mag.com/if-israeli-jews-want-change-they-must-refuse-to-be-masters/125048/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu