Mohammed-Aamar Jalad
de Gideon Levy
În drum spre ceea
ce trebuia să fie ultima sa ședință de chimioterapie, în noiembrie anul trecut,
s-a urcat în maxi-taxi-ul greșit. Descoperindu-și eroarea, s-a dat jos și a traversat
autostrada în fugă, pentru a prinde un maxi-taxi în direcția opusă. Soldații IDF,
care se poate să fi crezut că are de gând să îi atace, l-au împușcat, rănindu-l
grav. Pentru următoarele trei luni, a fost imobilizat la pat în spitalul
Beilinson, din Petah Tikva, mare parte din timp la terapie intensivă. Pe parcursul
întregii perioade, nimeni din IDF nu s-a gândit să îi țină la curent părinții
și familia în legătură cu situația sa. Mama sa ar fi avut permisiunea să îl
viziteze, dar deși a venit la spital de câteva ori, nu i s-a dat voie să intre în
salon.
Exact când starea
sa părea să se îmbunătățească, a murit, se pare că săptămâna trecută. Nimeni nu
s-a gândit să îi informeze familia în legătură cu moartea sa sau cu circumstanțele
în care s-a întâmplat. Israelul încă nu a returnat trupul mort.
În orașul său natal
Tul Karm, în partea nord-vestică a Cisiordaniei, nimeni nu crede că
Mohammed-Aamar Jalad a încercat să atace soldații în drum spre ultima sa
ședință de chimio-terapie. Tatăl său este legendarul instructor auto al orașului
– are 45 de ani în spatele volanului – și bunicul său a fost primul rezident
local angajat în poliția israeliană. O fotografie a bunicului său în uniformă
este agățată pe un perete din casa familiei lui Mohammed.
Thabath, tatăl lui Mohammed
Aceasta
a fost viața și moartea unui student de 25 de ani, care visa să trăiască în
Statele Unite și care în 2010 a câștigat la loterie o Carte Verde, o viză de
rezidență permanentă în SUA – dar împlinirea visului i-a fost întârziată de
cancer și oprită de soldații israelieni.
Când
am fost în vizită săptămâna trecută, femeile venite să își ofere condoleanțele
urcau și coborau scările casei elegante din Tul Karm, învăluită acum în doliu. Ne-au
întâmpinat sora lui Mohammed, Samar, decanul grădiniței din cadrul Colegiului
Comunitar Ramallah și tatăl ei, Thabath, instructorul auto.
Este
o casă sobră, demnă. Familia este apolitică, ne spune Abdulkarim Sadi, investigatorul
de teren al organizației israeliene pentru drepturile omului B’Tselem.
Mohammed
era fiul cel mai tânăr; cei doi frați ai săi trăiesc în zona Golfului Persic. Acum
un an, a fost diagnosticat cu limfom Hodgkin. La vremea respectivă, terminase
doi ani de studii în domeniul contabilității la universitatea deschisă Al-Quds
și se înscrisese la studii suplimentare la colegiul Ramallah. Boala l-a forțat
să își amâne aspirațiile academice. A fost tratat la spitalul universitar național
An-Najah din Nablus, cu ședințe de chimioterapie intravenoasă de două ori pe
săptămână. Boala se afla în remisiune și se simțea bine.
Miercuri,
9 noiembrie 2016, a fost stabilită data ultimei ședințe de tratament. Samar l-a
sunat în acea dimineață pentru a-l întreba dacă merge la spital și el i-a
răspuns că da. La ora 7:30 a.m., tatăl său l-a dus în stația de autobuz din
centrul Tul Karm-ului, lăsându-l în locul de staționare al maxi-taxiurilor ce
mergeau spre Nablus. Taxiurile pentru Ramallah erau parcate vizavi și Mohammed
s-a urcat din greșeală într-unul din ele. Și-a dat seama de greșeală numai la
prima curbă spre dreapta către colonia Yitzhar. Șoferul i-a sugerat să coboare
la intersecția Hawara, lângă punctul militar de control cu același nume, de
unde ar fi putut lua un maxi-taxi spre Nablus. Mohammed i-a ascultat sfatul;
după ce s-a dat jos din mașină trebuia să traverseze autostrada. A făcut-o în
fugă. Pe partea cealaltă se afla un jeep IDF și câțiva soldați, care păzeau
intersecția aglomerată. Se pare că soldații au crezut că vrea să îi atace.
Mohammed
a fost împușcat când a ajuns la mijlocul drumului – un glonț în stomac. S-a
prăbușit, sângerând. Exact atunci se nimerise să treacă o ambulanță palestiniană,
care transporta un pacient din Jenin pe podul Allenby. Șoferul, Osama Nazal, a
vrut să îl ajute, dar soldații și poliția care sosise între timp, l-au
împiedicat să îl ia pe omul rănit. Au venit mai multe forțe armate, dimpreună
cu o ambulanță israeliană, care l-a dus pe Mohammed la spitalul Beilinson. Nazal
le-a spus mai târziu părinților lui Mohammed că fiul lor era încă perfect
conștient în momentul acela.
După
ceva timp, tatăl a primit un telefon de la Securitatea Preventivă Palestiniană,
cerându-i să vină la sediul organizației. Thabath a așteptat să termine lecția
de șofat în mijlocul căreia se afla. S-a gândit că fiul său se implicase în
vreo ceartă cu un alt pasager și de aceea era chemat. Nu și-a imaginat
niciodată veștile care îl așteptau. În timp ce stătea acolo, auzind numai că
fiul său fusese rănit – a primit un telefon care îi cerea să vină la sediul
serviciului de securitate Șin Bet la punctul militar de control Sha’ar Ephraim,
lângă Tul Karm.
Thabath
a fost întâmpinat acolo de agentul „Karim”, pe care l-a descris ca fiind foarte
politicos când l-a chestionat în legătură cu fiul său. Totuși, și Karim a
refuzat să îi spună ceva despre starea lui Mohammed sau dacă era mort sau viu. Între
timp, unul dintre prietenii lui Thabath i-a spus acestuia că fiul său a fost
dus la Beilinson. Thabath a condus spre casă pentru a-și lua soția și cei doi
s-au îndreptat spre Sha’ar Ephraim sperând că vor fi lăsați să treacă prin
punctul de control – cum ar fi trebuit, deoarece ambii au peste 55 de ani –
pentru a ajunge repede la Beilinson. Dar au fost opriți și trimiși înapoi
categoric, fără nicio explicație.
Din
acel moment, familia s-a adâncit în trei luni de chin și abuz mental, cu obscuritatea
nesiguranței privind starea fiului lor planând deasupra vieților lor și fiind
târâți înainte și înapoi între disperare și speranță. Nu au reușit să primească
nicio informație oficială. Știau că Mohammed este la terapie intensivă în stare
gravă, într-o comă indusă și conectat la un aparat de ventilație mecanică; la
un moment dat, primind niște informații de la avocatul lor și de la echipa
medicală înțelegătoare, familia a auzit că starea lui se îmbunătățise. Au trimis
spitalului informații despre lupta sa cu limfomul și au sperat la ce e mai bun.
Pe
timpul acelor trei luni, tatălui lui Mohammed i s-a interzis în mod continuu
intrarea în Israel pentru a-și vizita fiul. Soției sale, Maisir, i s-a eliberat
un permis în patru ocazii, dar în trei din ele, după ce a făcut călătoria, i
s-a interzis să intre în salonul lui Mohammed de către soldații care îl păzeau.
O dată, au lăsat-o să-l vadă pentru o clipă din cadrul ușii; și într-o altă
dată au lăsat-o două minute înăuntru pentru a-l mângâia. Starea sa se
îmbunătățise de la o vizită la alta. Doctorii și asistentele i-au spus lui
Maisir că își recăpătase cunoștința și fusese decuplat de la aparat.
Cu
câteva zile înainte de moarte, fusese mutat de la terapie intensivă la secția
de chirurgie. Pe întreaga perioadă a continuat să fie cercetat în stare de
arest de un tribunal militar israelian.
Maisir
a fost să-l viziteze ultima oară pe 23 ianuarie. Din nou i s-a interzis să
intre în salon și i s-a permis doar să vorbească cu personalul medical. Dr.
Kamal Natour, de la Clubul Prizonierilor Palestinieni, o organizație voluntară
alcătuită din foști deținuți israelieni, l-a vizitat pe Mohammed la vremea
respectivă și i-a comunicat familiei. Astfel, aceștia au înțeles că se simțea
mai bine și începuse să mănânce. Apoi au trecut câteva zile fără niciun fel de
vești. Maisir a avut o presimțire rea. Ea spune acum că pe parcursul celor trei
luni abia dacă a dormit de grija fiului său, dar săptămâna trecută devenise
chiar mai îngrijorată.
Vinerea
trecută, Maisir a decis să îl sune pe unul dintre medicii de la unitatea de
terapie intensivă, dr. Jihad Bishara, pe care îl cunoscuse. Fiica sa o ajutase
să îi găsească numărul de telefon pe internet, după ce recunoscuse o fotografie
cu el. Acesta i-a spus că Mohammed fusese transferat din unitatea sa; nu era la
muncă în ziua aceea dar a promis să se intereseze și să o sune înapoi. Maisir a
insistat să îl sune din nou. Era foarte neliniștită în legătură cu situația
fiului ei, în ciuda rapoartelor optimiste recente.
„Crezi
în Dumnezeu?” a întrebat-o dr. Bishara când l-a sunat din nou. „Fiul tău a
murit.”
Doctorul
a sunat familia la scurt timp după aceea, de data aceasta pentru a o informa
oficial în numele spitalului că Mohammed decedase. Dar nici până în ziua de azi
familia nu știe când a murit Mohammed și, mai presus de orice, care a fost
cauza morții.
Săptămâna
aceasta am adresat cinci întrebări purtătorului de cuvânt al unității IDF:
1. De
ce Mohammed a fost împușcat de soldați?
2 .De
ce nu i s-a permis familiei să îl viziteze la spital?
3. De
ce părinții săi nu au primit nicio informație oficială despre starea lui?
4. De
ce IDF nu s-a deranjat să îi informeze în legătură cu faptul că a murit și cu
motivele care au dus la moartea sa?
5. De
ce trupul său mort încă nu a fost returnat familiei?
Purtătorul
de cuvânt al unității IDF a răspuns cu următoarea declarație: „Pe 9 noiembrie
2016, Mohammed-Amar Jalad a încercat să îi înjunghie pe soldații de la punctul
militar de control Hawara folosind un ascuțitor de cuțite. Forțele militare au
răspuns cu foc, rănind teroristul, care a fost transportat la spitalul
Beilinson pentru tratament.”
Împreună
cu durerea și cu îndolierea, familia ce trăiește în această casă solemnă din
Tul Karm se învârte într-un nor de neajutorare și lipsă a informațiilor. De ce
a murit iubitul lor fiu? De ce a fost arestat? Ce trebuie să facă pentru a
intra în posesia cadavrului? De mai multe ori au întrebat și tot de atâtea ori
întrebările lor au rămas suspendate în aer, fără răspuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu