marți, martie 28, 2017

Israel, anul 2017 – acum și pe video




de Gideon Levy

Șocul, țâțâitul și revolta în legătură cu materialul video făcut public joia trecută, în care se poate vedea cum un polițist israelian bate un șofer palestinian al unui camion sunt exasperante și dezgustătoare. Numai filmul în sine este mai dezgustător. Vă scârbește polițistul? Păi exact așa arată ocupația. Este la fel de violentă, hidoasă, brutală și grosolană ca și polițistul; exact așa abuzează Israelul de milioane de oameni în fiecare oră, în fiecare zi, de peste 50 de ani încoace.

Nu doar că materialul video ilustrează rutina zilnică din teritoriile ocupate: în orice moment există soldați și polițiști israelieni care bat palestinienii, îi lovesc, îi atacă, le dau capete în gură, latră la ei și îi înjură, așa ca în video. Ceea ce este mai rău și mai rău în filmul cu pricina reflectă o realitate mult mai vasta decât ocupația.

Este un raport de situație, un selfie israelian. Dacă filmul „Exodul” năzuia să prezinte un Israel al perioadei războiului de independență, video-ul cu polițistul violent prezintă Israelul din 2017. Exodul a fost visul, polițistul fragmentul său: priviți filmul și ne veți vedea pe noi.




Fiecare israelian a văzut nenumărate imagini similare în acest „pământ al conflictului”: pe străzi; la supermarket; în spital; pe terenul de fotbal sau în parcare...aproape cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, acesta este limbajul, aceasta este lingua franca israeliană: agresarea. De ce să ne luăm de polițist? El este imaginea tipică a țării sale. El a făcut ceea ce a făcut cam toată lumea. Și el este fiul nostru, al tuturor. E un bătăuș în uniformă – așa, și?

Era deja suspectat că ar fi bătut un civil și forțele de poliție nu au găsit de cuviință să îl dea în judecată atunci. Deci, a acționat așa cum se așteaptă de la el. Este important de remarcat tipul de violență folosit: aceasta este violența experimentată, aproape o violență înnăscută. Lovitura cu capul în gură sau în cap este arma unui bătăuș experimentat; un bătăuș neexperimentat nu lovește cu capul.

Trebuie să îi ascultați și limbajul, jargonul Israelului. „O să plătesc pentru ce? Futu-ți gura mă-tii...dispari din fața mea!” strigă el la Mazen Shwiki. „Vă iau la toți mamele în pulă.” Așa se vorbește în Israel. Nu doar în ocupație, nu doar pe șosea. Este peste tot: cea mai importantă valoare a israelicității – să nu fi luat de fraier („O să plătesc?”); tranziția imediată de la amenințare la acțiune; forța, agresivitatea, aroganța, asprimea. Limbajul murdar.

Faptul că a făcut-o în timp ce purta uniformă nu are nicio importanță. Și polițiștii vorbesc israeliana. Israelul este violent deoarece poate. Bombardează Siria și asasinează în Gaza deoarece poate. Este bătăușul cartierului deoarece nimeni nu l-a oprit. Și, de asemenea, este violent în interiorul său deoarece poate.

Și polițistul – pe numele său atât de israelian Moshe Cohen – este violent deoarece poate. Faptul că vis-à-vis se afla un grup de oameni nu l-a împiedicat să acționeze. El a știut și oamenii aceia au știut că el este cel puternic și ei sunt cei slabi; că el este opresorul și ei sunt oprimații, deci că el are voie s-o facă. El este stăpânul pământului și ei sunt praful de sub picioarele lui. Toată lumea prezentă și-a îndeplinit rolul: neajutorarea și frica șoferilor palestinieni care s-au temut să vină în ajutorul prietenului lor împotriva furiei polițistului. Uniforma ocupației versus neputința ocupatului. Cu pistolul la brâu, fiți atenți cum stă și umblă polițistul: așa se poartă stăpânul. Așa se comportă țara noastră.

E un tablou urât, al naibii de urât, de aici și reacția imediată de revoltă pe care o avem când îl privim. Mare parte a furiei nu e îndreptată atât spre polițist – el va fi uitat rapid și e puțin probabil să fie judecat – ci către oglinda pe care ne-o pune în față, un autoportret al Israelului în anul 2017.

De aceea am vrea să îl uităm pe polițist. Să fie dat afară, să fie pus sub arest la domiciliu pentru câteva zile și apoi să dispară din fața noastră (în cuvintele sale); numai să nu fie dat în judecată. Ne-a ajuns până în gât procesul de omor din culpă al sergentului Elor Azaria: în adâncul nostru, am știut că noi toți suntem de fapt dați în judecată.

La câteva ore după ce video-ul a fost distribuit pe internet, s-a ținut o recepție în casa activistei pentru pace Alice Krieger. Invitatul de onoarea a fost dr. Izzeldin Abuelaish, medicul din Gaza care și-a pierdut trei fiice în timpul operațiunii Cast Lead. „Ura înseamnă slăbiciune” spune îndureratul tată în ebraică, o limbă pe care puțini sunt în stare să o înțeleagă în Israel. „Bunătatea, toleranța și răbdarea înseamnă putere.” În întunericul serii și al materialului video, cuvintele nobile ale doctorului au sunat impersonale, ridicole, aproape halucinante.



http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.779438

sâmbătă, martie 18, 2017

Un palestinian în vârstă de 14 ani, amputat, își amintește de timpul petrecut în custodia forțelor israeliene: „Nu mi-a fost frică să fiu lovit”




de Gideon Levy


Nu mai e un băiat. E greu de crezut că are doar 14 ani. Nu judecând după felul în care arată, nu prin felul în care vorbește, cu siguranță nu prin ceea ce a trecut în ultimii doi ani. Își spune povestea într-o manieră seacă, aproape rece, ca și când ar vorbi despre altcineva. Fără lacrimi, fără durere (vizibilă, cel puțin), fără autocompătimire; un băiat obișnuit cu suferința și care a trecut de mult pragul fricii. Terifiant de dur, abia zâmbind.

De unde îți iei puterea?, l-am întrebat. „Când am fost împușcat”, îmi răspunde el, „am simțit că piciorul îmi explodează. După asta, crezi că mi-ar mai fi teamă să fiu lovit de un anchetator?”

În septembrie 2015, Issa al-Mouati a fost împușcat și rănit de soldații care îl bănuiau că ar fi aruncat un cocktail Molotov. Cinci runde de gloanțe adevărate trase înspre el. După două luni și jumătate petrecute în aripa Ein Karem a spitalului universitar Hadassah din Ierusalim, i s-a amputat piciorul drept, de sub genunchi. În timpul primei luni a fost arestat în mod oficial și a petrecut tot acest timp încătușat de patul de spital. Avea 13 ani la vremea respectivă. După eliberarea din detenție și externarea din spital, a fost trimis la o clinică din Detroit, Michigan – cheltuieli plătite de o organizație caritabilă – pentru a i se lua măsurile pentru o proteză ortopedică. La vârsta de 13 ani s-a aflat în Statele Unite singur, vreme de o lună. L-am întâlnit prima oară în casa sa din Betleem, după ce a primit piciorul artificial. Era un băiat mult mai docil atunci; prietenii lui l-au luat la scăldat într-un bazin natural nu departe de Betleem.

La începutul acestei luni, în timpul unui raid de rutină efectuat de Forțele Israeliene de Apărare (IDF) în tabăra de refugiați Deheisheh, un raid întâmpinat cu rezistență violentă de către tinerii locali, Issa, băiatul amputat, a fost arestat. Dormea în casa bunicii sale bolnave, de care el și mama lui au grijă o dată la câteva nopți prin rotație cu alți membri ai familiei. Săptămâna trecută, în timp ce Issa se afla la închisoare, mama sa, Rada – pe care am cunoscut-o în casa bunicii lui Issa – ne-a povestit despre arestarea fiului său și despre bătăile pe care le-a încasat din partea personalului israelian responsabil cu securitatea. Purtătorul de cuvânt al unității IDF a negat responsabilitatea armatei pentru presupusa violență față de Issa și s-a mulțumit să spună că a fost transferat în custodia poliției israeliene. Un purtător de cuvânt al poliției a declarat săptămâna trecută că „O anchetă a descoperit că nu s-a folosit o astfel de forță în timpul interogatoriului și că nu suntem în posesia informațiilor despre astfel de acte.”

După aproape o săptămână petrecută în închisoare, Issa a fost eliberat vinerea trecută, fără cauțiune. Săptămâna aceasta l-am vizitat în casa sa din spatele Bisericii Nativității din Betleem. Ne-a primit singur, fără părinți.

Se deplasează destul de rapid cu piciorul prostetic. Într-un colț al camerei sale se află un scuter electric pentru invalizi pe care l-a primit când a fost în Statele Unite. Uneori îl folosește să meargă la școală, care este destul de departe de casa sa. Chipul îi devine mai profund afectat de suferință. Capul îi este acoperit cu o glugă în cea mai mare parte a timpului și pantaloni largi, în stil militar, îi ascund piciorul de metal.

Acum două săptămâni, în noaptea dintre 2 și 3 martie, se afla cu mama sa în casa bunicii. În jur de ora 1 noaptea s-a dus cu prietenii săi la un magazin să cumpere o gustare nocturnă: hot dog și hummus în pita. Planul lor era să mănânce și să fumeze o narghilea într-o cameră aflată pe acoperișul casei bunicii sale.

Între timp, trupele israeliene au pătruns în tabăra de refugiați și au fost întâmpinate cu pietre de către tinerii palestinieni. Unul dintre prietenii lui Issa a sugerat să plece rapid, dar Issa a spus că dacă ar fi arătat ca și când ar fi fugit, soldații ar fi intrat la bănuieli și i-ar fi împușcat.

Dintr-odată, un tânăr din mulțimea de oameni care se învârtea în jurul zonei cu pricina s-a întins spre Issa, care stătea în stradă, încercând să îl prindă. Era dintr-o unitate IDF sub acoperire, Mistaravim – Issa i-a observat pistolul. Potrivit spuselor lui Issa, a reușit să scape de soldat și a intrat într-o clădire alăturată cu doi dintre prietenii săi. Au plasat un panou de ipsos în fața ușii, dar soldații l-au dărâmat cu ușurință și au intrat în hol cu armele în poziție de tragere. Issa le-a spus prietenilor să nu se opună, deoarece soldatii erau înarmați. Unul dintre soldații sub acoperire a încercat să îi pună cătușe lui Issa prin spatele acestuia, dar rana sa anterioară l-a făcut incapabil să își îndoaie brațele. S-a crispat de durere.

Au sosit mai multe forțe militare. Mâinile lui Issa fuseseră între timp imobilizate la spate cu trei rânduri de cătușe din plastic și era legat la ochi. Încă doi băieți, mai mari, fuseseră arestați și ei. Issa spune că nu a aruncat cu pietre în soldați. Spune că ținea în mână punga cu mâncare înainte să fie arestat și că se îndrepta spre casa bunicii.

În stradă, povestește Issa, un soldat i-a lovit piciorul, dizlocându-i proteza. Issa a căzut la pământ, cu mâinile legate la spate. Soldatul s-a dat înapoi cu oroare văzându-i piciorul artificial. Cumva, Issa a reușit să se ridice pe piciorul sănătos. Alți soldați au sosit între timp. Unul dintre ei, își amintește Issa, l-a întrebat „Ce ai pățit?” La care el a răspuns „M-a părăsit piciorul.” „De ce n-ai spus de la început?” l-a întrebat soldatul și i-a dat o palmă. Soldații nu i-au dat șansa să le explice că este invalid, spune Issa.

A fost târât la un vehicul militar parcat la câțiva metri distanță, soldații îmboldindu-l în permanență să se grăbească, temându-se de grindina de pietre.

Când au ajuns la mașină, Issa s-a împiedicat și a căzut. Un soldat l-a tras înăutru și l-a pus să stea la podea, cu fața în jos. Încă cinci alți deținuți stăteau pe o bancă în duba militară. Vehiculul a fost bombardat cu pietre înainte să pornească, dar fără vreun efect, era blindat. Issa a auzit focuri de armă și a mirosit gaz lacrimogen. Deși ochii îi erau acoperiți, a putut să întrezărească ceva printr-o deschizătură îngustă a legăturii de pe ochi. Pe drum, spune Issa, un soldat a turnat apă pe el, adăugând că soldații i-au înjurat mama, i-au spus tot felul de obscenități și i-au călcat corpul cu bocancii. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

A fost dus la închisoarea Etzion, de lângă Betleem. A fost pus să stea în fund, pe jos, în curtea complexului. Proteza i s-a dizlocat din nou și îi era ținută în loc numai de pantaloni. Un soldat i-a spus să își prindă piciorul.

A fost transportat în camera de interogatoriu. Epuizat, a ațipit stând în scaun. Se crăpa de zori când s-a trezit. Nu i s-a dat nimic de mâncare până la sfârșitul acelei zile lungi, când a ajuns la închisoarea militară Ofer, în afara orașului Ramallah. A fost forțat să postească o zi întreagă. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

Anchetatorul său era un ofițer de poliție în ținută civilă care i-a spus că se numește Avi. Pe masă se afla un ibric cu cafea și un pachet de țigări. Issa era încătușat. Ofițerul i-a oferit o țigară. Issa a refuzat, spunându-i că s-a lăsat. Totuși, interogatorul i-a pus o țigară în gură și i-a aprins-o. I-a dat voie lui Issa să vorbească la telefon cu avocatul său. Avocatul l-a întrebat pe baiat dacă a fost bătut. Acesta i-a spus că a fost bătut în drum spre interogatoriu. Mai târziu i-a spus avocatului că anchetatorul l-a lovit în cap de patru ori în timp ce avea cătușele la mâini, înainte să plece. Mai devreme, anchetatorul a făcut presiuni asupra sa, amenințându-l, încercând să-l forțeze să admită că aruncase cu pietre și cocktailuri Molotov în soldați.

„Trebuie să mărturisești, pentru că armata știe totul despre tine. Nu mă face să te lovesc,” povestește Issa că i-a spus ofițerul de poliție. A încercat să-i spună ofițerului că nu are voie să îl lovească. „Avem voie să facem ce vrem”, a venit replica. Issa și-a menținut poziția că mergea pe stradă cu prietenii săi când au sosit soldații și că nu a aruncat cu pietre sau cocktailuri Molotov. A intrat un alt anchetator – același care l-a interogat pe Issa la Hadassah în 2015, când a fost încătușat de patul spitalicesc și i-a fost amputat piciorul. Interogatorul i-a amintit de asta și i-a cerut să semneze un formular în ebraică. Băiatul povestește că i-a spus ofițerului că nu înțelege ce spune chestionarul și a refuzat să-l semneze.

Interogatoriul a durat în jur de o oră, după care Issa a fost dus la închisoarea militară Ofer, unde i-a întâlnit pe ceilalți cinci tineri care au fost arestați în aceeași noapte cu el. I-au spus că și ei au fost bătuți în timpul interogatoriului. Lui Issa i s-a dat uniforma de deținut și după o perioadă de așteptare – hamtana, poate singurul cuvânt din ebraică pe care îl cunoaște – a fost dus în celula cu numărul 13.

A fost transportat la tribunalul militar Ofer de trei ori pentru audieri în vederea reîntemnițării. Prima dată, și-a văzut mama la tribunal. Pe 8 martie, gardienii l-au informat că avea să fie eliberat. El și ceilalți cinci deținuți din tabăra de refugiați Deheisheh au fost duși la amiază la punctul de control Bituniya, nu departe de Ofer, unde au așteptat până la ora 5 după-masa până când tatăl unuia dintre tineri a venit după ei. În drum spre casă au trecut prin Ramallah, unde au cumpărat sendvișuri pentru băieții flămânzi. Issa a sosit acasă la 8 seara, când și-a revăzut părinții, surorile și fratele. Săptămâna aceasta, până să îl întâlnim, a stat la bunica sa acasă. Un purtător de cuvânt al poliției a spus că va fi pus sub acuzație în curând.

Issa își dorește acum să se poată odihni puțin acasă, să-și lase piciorul să se vindece după toate loviturile și smuciturile și să revină la școală după câteva zile. Vorbind de școală, ochii săi cerniți se aprind pentru prima oară. După toate orele de la care a lipsit, i-a fost înghețat un an, și acum abia așteaptă să se reîntoarcă în clasă.



luni, martie 13, 2017

Un băiat fără picior, un ocupator fără inimă


        Issa al-Mouati în casa sa din Betleem în 2016. Foto: Alex Levac


de Gideon Levy


Am părăsit casa din tabăra de refugiați Deheisheh de lângă Betleem, săptămâna trecută, cu o senzație de rău pe care nu îmi amintesc s-o fi trăit de mult: tristețea față de soarta unui băiat, frustrarea față de neputința mea și furia față de cei care i-au cauzat suferința.

Issa al-Mouati – un băiat de 14 ani al cărui picior drept a fost amputat după ce a fost împușcat de soldații israelieni în septembrie 2015 – este ținut într-o închisoare israeliană. În casa bunicii sale bolnave din tabăra de refugiați supraaglomerată, mama lui, Rada, mi-a povestit, cu o acceptare ieșită din comun, ceea ce i s-a întâmplat fiului ei de când soldații l-au lăsat infirm pe viață.

Rada a vobit despre cele două luni și jumătate în care a fost imobilizat în patul de spital, dintre care una petrecută ca deținut cu mâinile încătușate de pat. Nu s-a mișcat o clipă de lângă el, lăsându-i acasă pe noul ei născut și pe mama sa bolnavă, bunica băiatului.

Ne-a vorbit despre cele trei operații când i-au amputat piciorul și toate etapele parcurse. Despre călătoria de o lună de zile a băiatului în Statele Unite, singur, la vârsta de 13 ani, pentru probele pentru proteza ortopedică. Și despre arestarea acestuia, în miezul nopții, de acum 10 zile.

Forțele Israeliene de Apărare au descins în tabăra de refugiați într-una din nenumăratele lor operațiuni inutile, abominabile, cu scopul principal de a intimida și a agresa, de a-i abuza pe rezidenți și de a folosi operațiunea pe post de exercițiu militar. Tinerii din tabără au încercat să se opună invadatorului cu armele lor primitive – pietre și cocktailuri Molotov. Soldații i-au vânat pe toți cei pe care i-au putut prinde, iar Issa, cu piciorul său protetic, a făcut parte din captura lor.

Purtătorul de cuvânt al IDF-ului avea să susțină mai târziu că soldații nu au știut că are o dizabilitate fizică. Purtătorul de cuvânt al poliției a spus că i se pregătea o acuzare. Rada avea să ne povestească despre bătăile îndurate de fiul său în timpul interogatoriilor și despre loviturile primite în piciorul protetic, lovituri care i l-au dislocat. Purtătorul de cuvânt al poliției avea să nege.

Rada avea să ne spună cum i s-au dat instrucțiuni să aducă dovezi medicale pentru a demonstra că piciorul băiatului într-adevăr a fost amputat, pentru a-l putea elibera. Și purtătorul de cuvânt al poliției avea să vorbească despre „o situație medicală”: „I s-a cerut să depună documentație medicală care să îi permită tratamentul pe perioada detenției.”

Procurorul militar avea să obiecteze față de eliberarea băiatului, tribunalul militar avea să autorizeze arestul și totul avea să decurgă conform legii. După câteva zile, Issa avea să fie eliberat fără cauțiune.

Și-a petrecut weekend-ul trecut acasă, cu părinții săi, cu frații, surorile și bunica sa bolnavă. Are două procese care planează deasupra lui: unul pentru aruncarea de pietre în incidentul care a dus la rănirea sa în 2015; celălalt pentru aruncarea cu pietre în incidentul care a dus la arestarea sa. Între timp, Issa a fost lăsat repetent un an, la școală, din cauza absenței sale prelungite.

Da, totul a fost făcut conform legii. Raidul din tabăra de refugiați în miez de noapte a fost legal. Împușcarea unui copil cu gloanțe reale a fost legală. Arestarea și detenția acestuia au fost și ele legale, la fel ca interogatoriul la care a fost supus. S-au asigurat interogatorii săi că respectă legea privind arestarea și interogarea minorilor? E foarte puțin probabil, dar cine mai ține cont? Un „terorist” este un „terorist”, chiar dacă e vorba de un copil cu un picior amputat. Singurul lucru strigător la cer de ilegal este aruncarea cu pietre către un ocupator, un invadator, un agresor și un hoț.

Scutul apărător israelian al obtuzității, cu toate justificările în mod mecanic oarbe pentru relele ocupatorului, poate ar putea fi dărâmat numai prin inversarea rolurilor. Ce s-ar fi întâmplat dacă palestinienii ar fi împușcat un copil evreu? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi arestat un copil evreu infirm? Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi abuzat un copil evreu al cărui picior era amputat? Nu e greu de imaginat furia și strigătele care s-ar fi înălțat din Ierusalim până la marginile pământului – „sângele evreiesc” – imperativul de a condamna; Danny Danon în Consiliul General al U.N.; părinții copiilor în galeria VIP-urilor, fluturând ca toată lumea să poată vedea o fotografie a piciorului amputat.

Dar Issa e palestinian și părinții săi sunt săraci și ocupați cu boala bunicii și mai ales cu supraviețuirea de pe o zi pe alta. Și ce se întâmplă când un băiat ultra-Ortodox sau un tânăr colonist aruncă cu pietre în soldați? Și stați, se poate afla că Issa nu a aruncat cu pietre – se poate întâmpla să aflăm că de fapt a tras în soldați cu un tun sau cu un tanc. Aveți răbdare, doar așteptați-i procesul.

Totul e ok, ocupatorule, conștiința ta e curată ca zăpada. A fost necesar să îl împuști pe Issa; a fost necesar să îl legi pe rănitul Issa; a fost necesar să îl ții în închisoare pe infirmul Issa. Căci, nu-i așa, ce opțiune îi rămâne Israelului când palestinienii, în lașitatea lor, îi forțează să împuște și să bage la închisoare copii amputați?



Cel ales de Trump în funcția de ambasador în Israel este un radicalist controversat, nepotrivit pentru orice fel de funcție oficială





de Michael Lesher


Ați alege ca reprezentant oficial al Statelor Unite un om care s-a poziționat în mod public în dezacord cu politica americană de stat?

Ați dori ca un actor important pe scena relațiilor internaționale ale Statelor Unite să se opună în mod deschis legii internaționale? Ați vrea în funcția de diplomat – al cărui fiecare cuvânt va fi cântărit cu cea mai mare grijă de liderii uneia dintre cele mai nestatornice regiuni de pe pământ – un om care i-a comparat pe suporterii păcii dintre Israel și Palestina cu colaboratorii naziști?

Nu?

Cu 12 voturi împotriva a 9, senatorul Robert Menendez a fost singurul democrat care a votat în favoarea numirii lui David Friedman în Senatul Comitetului Relațiilor Externe. Când votul va ajunge în Senat, solicit ca Menendez să își reconsidere poziția și să i se alăture senatorului Cory Booker pentru a se opune numirii lui David Friedman în funcția de ambasador în Israel.

Din orice perspectivă am privi lucrurile, David Friedman este complet nepotrivit pentru a deține o funcție în corpul diplomatic al Statelor Unite. David Friedman nu este un diplomat – punct.

Nu e vorba doar de faptul că Friedman, vreme de ani de zile, a susținut cu hotărâre coloniile evreiești ilegale din Cisiordania, chiar atunci când însuși guvernul Statelor Unite a recunoscut în mod repetat că aceste colonii sunt un obstacol în calea păcii. (De fapt, Friedman face parte din conducerea Friends of Beit El, o organizație ce se ocupă cu strângerea de fonduri pentru una dintre cele mai radicale și mai violente dintre aceste colonii.)

Nu e vorba doar că a negat însăși existența refugiaților palestinieni – în ciuda statutului lor clar recunoscut de legea internațională. Nu e vorba doar de faptul că are zero experiență diplomatică. Nu e vorba nici măcar de faptul că i-a comparat pe evreii americani care susțin terminarea ocupației și rezolvarea conflictului Israel-Palestina printr-o soluție a două state, poziție susținută în mod copleșitor de comunitatea internațională, cu niște kapos (acei prizonieri ai lagărelor naziste care i-au asistat pe gardienii naziști).

Pentru mine, ca membru din New Jersey al Jewish Voice for Peace, o organizație națională esențială care se luptă pentru o pace justă și durabilă atât pentru palestinieni cât și pentru israelieni, Friedman reprezintă cea mai hidoasă dintre mișcările coloniste radicaliste care fură pământ de la palestinieni, făcând din pace un obiectiv tot mai îndepărtat.

Toate aceste lucruri ar fi profund îngrijorătoare în orice caz. Dar un om care adoptă o asemenea poziție, cu siguranță nu are nicio legătură cu zona sensibilă a diplomației internaționale, mai ales într-o zonă atât de importantă și vulnerabilă ca Orientul Mijlociu. Cu adevărat șocant este însuși faptul că Friedman este luat în considerare pentru o astfel de funcție.

Știu că de obicei senatorii se supun alegerii prezidențiale când vine vorba de funcțiile diplomatice. Dar acesta nu este un caz obișnuit. Orice pas care va sugera îmbrățișarea a și mai multă dominare israeliană a vieților și pământurilor palestiniene ar fi o denaturare a justiției, o bătaie de joc și o garanție a continuării conflictului și haosului din Orientul Mijlociu. Asta este tot ceea ce poate realiza numirea lui Friedman ca ambasador.

Booker ar trebui să înțeleagă asta. A fost unul dintre cei câțiva senatori care au contestat pe bună dreptate numirea senatorului Jeff Sessions ca procuror general.

Cu siguranță că David Friedman se situează dincolo de acceptabil, cel puțin la fel ca Sessions, în toate chestiunile relevante privind problema Israelului și a Palestinei. Să spunem că Ronald Reagan ar fi nominalizat un segregaționist fățiș ca ambasador în Africa de Sud a apartheidului, în anii 80. Ar fi aprobat Booker această nominalizare? Ar fi aprobat cineva această nominalizare?

În ceea ce îl privește, Menendez a ridiculizat în mod corect farsa oferită de Friedman pe post de mărturie la audierea pentru confirmarea numirii sale (unde a încercat să se dezică de absolut tot ce a susținut legat de Israel vreme de ani de zile). Chiar dacă ar fi crezut cineva mărturia lui Friedman – și cine ar fi putut? – nu ar fi dovedit decât că acestuia îi lipsește orice fel de busolă morală. Este potrivit pentru o funcție guvernamentală un om ale cărui angajamente și credințe se învârt precum o giruetă?

Așa că nu este nevoie să le spunem senatorilor de New Jersey că au motive excelente și convingătoare pentru a se opune confirmării lui Friedman în funcția de ambasador al Statelor Unite în Israel. Nu le rămâne altceva decât să își exercite responsabilitatea constituțională – și să voteze „nu” pentru Friedman săptămâna aceasta.

David Friedman este un ideolog extremist, nu un diplomat. Este un vechi finanțator al activităților ilegale în Cisiordania, cu un trecut lung al demonizării palestinienilor, a musulmanilor și a evreilor americani care nu sunt de acord cu viziunile lui. Întreaga operă a vieții sale de până acum arată că, departe de a promova moderația și pacea, va continua să susțină și să faciliteze ocupația israeliană, dezrădăcinarea palestinienilor și regimul de apartheid vechi de aproape jumătate de secol al Israelului. Un asemenea om nu are ce să caute în funcția de ambasador al țării noastre în Israel. Punct.



joi, martie 09, 2017

Eu aș fi fericit să locuiesc pe o stradă israeliană numită după Yasser Arafat


Yasser Arafat cu forțele de securitate palestiniene în Gaza, 1995. Foto: AP


de Gideon Levy


Eu aș fi fericit să trăiesc pe strada Yasser Arafat din Ramat Aviv. Ar fi înălțător să trăiesc pe o stradă numită după un câștigător al premiului Nobel pentru pace; ar insufla speranță să trăiesc pe o stradă numită după un fost dușman și părintele fondator al națiunii învecinate, națiune ai cărei membri au trăit în satul pe ale cărui ruine a fost construit cartierul Ramat Aviv, și după omul care a încercat să facă pace cu Israelul.

Gestul numirii unei străzi după satul distrus, Sheikh Munis, ar fi, de asemenea, o onoare pentru cartier și pentru țară. Numai dacă Israelul ar avea încredere în justețea unei astfel de direcții, ideea nu ar părea atât de deplasată...Dacă...

Dar eu trăiesc pe o stradă care poartă numele unui om de stat anglo-evreu, viceregele Indiei, Rufus Daniel Isaacs, lord de Reading. Mă îndoiesc că există o singură persoană care locuiește pe strada aceasta și care știe cine a fost sau de ce a fost numită strada după el.

Străzile noastre sunt numite, în general, după rabini și activiști Zioniști, ceea ce e, cu siguranță, acceptabil. Mai puțin acceptabilă este folosirea unor astfel de nume pentru străzile pe care trăiesc arabii. Dov din Mezeritch, Besht (Baal Shem Tov), Zalman Meisel, Shivtei Yisrael și Avodat Yisrael sunt străzi din orașul arab Jaffa. În unele orașe mixte, provocarea este și mai mare. Principala stradă din Ramle poartă numele lui Binyamin Ze’ev Herzl (n.t. numele real al lui Theodor Herzl, părintele Zionismului modern), în timp ce Hapalmach, Ha’etzel, Beitar și Yitzhak Sadeh sunt străzi pe care trăiesc cel puțin câțiva locuitori arabi. În Lod, situația este similară; bulevardul Tzahal lângă moscheea Al Omari și străzile Eliyahu Golomb, Exodului și Aliya Bet lângă piață și Khan el-Hilu, vechiul caravanserai otoman.

Străzi cu nume arabe aproape că nu există, cu siguranță nici sensibilitate. Podul de intrare în Nazaret este numit după șeful statului major al armatei israeliene, Rafael Eitan, unul dintre oamenii cu cea mai mare ură pentru arabi, care i-a comparat cu niște „gândaci drogați.” De când a fost construit podul, moștenirea acestuia răsună în mintea oricărui șofer din Nazaret care îl traversează. Acesta este modul în care e tratată o minoritate israeliană.


                  Indicator rutier al străzii Arafat din orașul arab Jatt. Foto: Haaretz


Dar nu e de ajuns. Orașul arab Jatt a decis în urmă cu câteva luni să numească o stradă după tatăl națiunii sale. Existența unei străzi Arafat în statul Israel a captat cu întârziere atenția autorităților israeliene, dar niciodată nu e prea târziu să stârnești un scandal și să oprimi o minoritate. Prim-ministrul a declarat că nu va fi de acord ca țara să aibă „străzi numite după dușmanii Israelului.” I s-a ordonat ministerului de interne să acționeze, președintele consiliului local a capitulat și numele străzii a fost înlăturat. Nu există niciun Arafat, numele său a fost șters. Poate că în loc de Arafat, strada se va numi Elor Azaria. Ar fi chiar amuzant, dacă efortul de a șterge, a scrie peste și a sugruma orice sentiment național nu ar fi atât de șocant. Numai evreii au voie să fie amintiți.

Dar să revin la cartierul meu. Partea sa nordică, Ramat Aviv Gimmel, este cartierul teroriștilor. Aproape toate străzile sale sunt numite după teroriști evrei care au aruncat în aer autobuze, au atacat trenuri și au omorât oameni. Eliyahu Feinstein și Eliyahu Beit Zuri, ucigașii lordului de Moyne; Meir Feinstein, care a atacat o stație de tren, Shlomo Ben Yosef, care a atacat un autobuz; Moshe Barazani, care a aruncat în aer un tren în Malha; și Yehiel Dresner, care a atacat un tren în Lod. Sângele nevinovaților se află pe mâinile tuturor acestor personaje. Chiar și mai mult sânge se află pe mâinile lui Rehavam Ze’evi, care are și el o stradă ce îi poartă numele, în apropierea portului.

Fiecare națiune își are eroii săi pătați cu sânge. Unii dintre eroii Israelului, după care sunt numite străzile israeliene, au pe mâini mult mai mult sânge decât a avut vreodată Yasser Arafat. Ar fi trebuit să îi fi văzut pe politicienii de dreapta urlând ca din gură de șarpe când membrul Knessetului, Ahmed Tibi, a spus că Arafat a fost „părintele națiunii palestiniene.” Pentru acești bădărani, nu există o asemenea națiune și nici părintele ei.

Poporul palestinian își va aminti mereu de Arafat, cu sau fără o stradă numită după el în orașul Jatt. Nici prim-ministrul Benjamin Netanyahu și nici ministrul de interne, Arye Dery, nu vor putea să îi șteargă memoria din Jatt sau de pe străzile din Așkelon.



miercuri, martie 08, 2017

Haideți să sărbătorim: Israelul este mai bun decât Coreea de Nord!



de Odeh Bisharat


Clipul cu ambasadoarea americană la Națiunile Unite, Nikki Haley, a atras întreaga atenție a mediului online, înălțând spiritele și restaurând mândria. Nu totul este pierdut, până la urmă. Principalul ei mesaj a fost o simplă plângere: de ce Națiunile Unite se concentrează numai asupra Israelului și rămân tăcute în legătură cu nedreptățile din Iran și Siria, comise de Hezbollah și ISIS? Ambasadoarea a comparat atitudinea față de Israel cu atitudinea față de Coreea de Nord, statul conducătorului mult-iubit, care lansează rachete ilegale (nu că cei uciși de rachete legale ar dormi mai liniștiți).




Eu aș sugera ca ambasadoarea să adauge alte câteva puncte pentru comparație: de ce să nu comparăm atitudinea față de Israel cu cea față de Arabia Saudită, care omoară prin înfometare oamenii din Yemen? Sau cu cea față de Qatar, care, pe lângă sprijinul oferit organizațiilor teroriste radicaliste, angajează muncitori emigranți în condiții inumane? Sunt surprins de doamna ambasador, care a ales un gen de băieți răi și l-a ignorat pe celălalt. Pare că dacă e implicat petrolul, moralitatea ei și a multora se ramifică într-un mod propriu.

Totuși, nu am înțeles de ce s-a entuziasmat internetul atât de tare. Ambasadoarea a pus Israelul, Siria, Iranul și Coreea de Nord în aceeași enumerare și a hotărât că Israelul e cel mai bun dintre ele. Ce e de sărbătorit aici? Ar trebui să țopăim pe străzi, să executăm dansul pinguinului pentru că Israelul este mai bun decât Coreea de Nord? E ca și cum te-ai plânge că toți sunt hoți și te-ai apuca să-i critici pe unii numai din cauza familiei din care fac parte. Aș fi înțeles euforia dacă Israelul ar fi apărut pe același afiș cu țările scandinave care caută pacea și egalitatea.

Pe de altă parte, țările de care vorbește Haley, pot doar să viseze să fie în locul Israelului; să fie în centrul atenției întregii lumi, dar protejate de veto-ul american. Țările cu care doamna ambasador compară Israelul se află sub sancțiuni aspre, mai ales de natură economică. Pentru ele, o atitudine ca cea față de Israel ar fi raiul pe pământ.

În același timp, dacă există o rază de speranță pentru cei care caută pacea în Israel, ea constă în faptul că lumea nu se raportează la regiunea noastră ca la o cauză pierdută – cel puțin nu încă. Dacă situația ar fi fost fără de speranță, lumea nu s-ar mai fi deranjat să cerceteze ce se întâmplă aici. „Rana nu îl doare pe mort”, spunea poetul arab Al-Mutanabbi. Se pare că lumea încă mai crede că există o șansă ca lucrurile să fie rezolvate aici.

De aceea, fiecare cetățean israelian, evreu sau arab deopotrivă, ar trebui să fie rușinat că Statele Unite și alții îi acordă Israelului prezumția de nevinovăție cu privire la continuarea ocupației, oprimarea unui alt popor și discriminarea cetățenilor săi arabi. Așa cum fiecare persoană progresistă din lumea arabă trebuie să refuze tratamentul „delicat” din partea așa-ziselor elemente progresiste ale lumii care ignoră nedreptățile din lumea arabă datorită „înțelegerii” lor față de cultura arabă.




După ce am auzit comentariile ambasadoarei, am simțit că e o capcană, chiar și atunci când observațiile sale despre Israel au menționat țări pe care o administrație anterioară le-a poreclit „axa răului.” A intenționat cumva doamna ambasador să folosească logica inversată pentru a insufla pe ocolite opiniei publice noțiunea că Israelul nu face parte din lumea liberă? A încercat oare să contracareze ceea ce liderii israelieni au căutat să imprime în opinia mondială preț de o generație? Se pare că asta gândește despre Israel. Ambasadoarea a întins o capcană cu miere și oamenii au înghițit-o cu poftă.

La sfârșitul remarcilor sale, Haley a spus că Israelul este singura democrație din Orientul Mijlociu. Mie mi s-a părut că se preface. Dar chiar și Franța era o democrație excepțională la Paris, chiar și atunci când comitea crime de război în Algeria. Și Marea Britanie era și continuă să fie un model de democrație la Londra, în timp ce în India se purta cu barbarie. Și mai sunt multe astfel de exemple.

Deci, e adevărat că Israelul este o democrație la Tel Aviv, dar este un agresor în teritoriile ocupate. Un agresor și o democrație. N-ar strica o altă caracterizare.




marți, martie 07, 2017

Toți palestinienii pot deveni cetățeni israelieni, dar nu pot vota, spune un politician din partidul lui Netanyahu



          Benjamin Netanyahu (stânga) și Miki Zohar (dreapta)



de Scott Roth și Phil Weiss


Toată lumea se întreabă, dacă nu va exista un stat palestinian, ce plănuiește să facă Israelul cu toți acei palestinieni din Cisiordania și Ierusalimul de Est de sub controlul său. Iată un răspuns vizionar din partea lui Miki Zohar, un membru activ al parlamentului israelian, aparținând partidului lui Benjamin Netanyahu, Likud:

„Soluția celor două state este moartă. A rămas acum soluția unui singur stat cu arabii în el, dar nu ca cetățeni compleți. Pentru că cetățenia completă ar presupune dreptul la vot. Vor beneficia de toate drepturile, ca orice alți cetățeni, dar nu vor putea vota pentru parlament.”

Această declarație a fost făcută duminică, la postul de televiziune israelian i24NEWS, în cadrul emisiunii în limba engleză The Spin Room. Jurnalistul Ami Kaufman l-a întrebat pe Zohar: „Este aceasta o democrație?”

„Da, este o democrație, deoarece vor avea drepturi depline și toate perspectivele pentru a-și face un viitor și a reuși în această țară. Dar nu vor putea vota pentru Knesset. Dar ideea mea este că îi putem lăsa să voteze, dacă vor îndeplini trei condiții pe care le întrunește orice cetățean israelian. Iar unul dintre ele este să se înroleze în armată, să meargă să își servească țara, așa cum este obligată toată lumea în Israel”, a răspuns Miki Zohar.

Jurnalistul Tami Molad: „Vreți ca 2,5 milioane de palestinieni să servească în armata israeliană?”

„Vă garantez, nu o vor face, vor renunța să voteze. Nu vor vota pentru Knesset. Vor prefera să nu voteze decât să slujească țara asta, credeți-mă.”

E uluitor să constați că Miki Zohar, un avocat și evreu religios de 36 de ani, are senzația că a venit cu o idee strălucită, când răspunsul său e la fel de vechi ca Jim Crow, apartheidul și supremația albă. Singurul lucru bun în legătură cu comentariile sale este că exprimă în mod deschis lucrul pentru care Israelul a scăpat basma curată de zeci de ani încoace, guvernarea unui popor care nu are dreptul să voteze pentru guvernul său. Și totuși, liderii noștri numesc Israelul singura democrație din Orientul Mijlociu.

Comentariile lui Zohar seamănă mult cu viziunea colonistului Yishai Fleisher asupra Israelului, publicată fără replică de New York Times acum două săptămâni, Fleisher descotorosindu-se și el de ideea unui stat palestinian – și tratându-i pe palestinieni ca pe un soi de moloz uman, transportat ici-colo de lopețile israeliene. Acești indivizi într-adevăr ajută la crearea noii imagini globale a Israelului.


Coloniștii au câștigat bătălia, dar războiul nu s-a sfârșit





de Gideon Levy


Nu e un lucru nou și nu are de gând să se amelioreze: se știe prea bine că stânga Zionistă se minte singură. De la „fuga arabilor” în 1948 la „refluxul proiectului coloniilor”, după cum spune titlul ebraic al editorialului semnat de Shaul Arieli, această stângă face tot ce poate pentru a se simți bine cu ea însăși. Aruncă zahăr pudră peste realitate, o înmoaie în miere și se autoiluzionează că scuipatul e ploaie – ah, cât de frumoasă ești, tu , stângă Zionistă!

Acum vine vestea despre moartea proiectului coloniilor. De mult nu am văzut un anunț mai fals decât ăsta. Este menit a insufla viață într-un corp mort – cadavrul stângii Zioniste. Dar aceste anunțuri premature nu vor învia mortul.

În 1948, aceeași stângă Zionistă ne-a învățat că toți arabii au fugit, că a fost permisibil să îi împiedicăm prin forță să se reîntoarcă și că nu a avut loc nicio purificare etnică. După aceea, ne-a spus că guvernul militar din Galileea și zona Micului Triunghi al orașelor arabe (n.t. o aglomerare de orașe și sate arabe israeliene adiacente Liniei Verzi – linia de demarcație stabilită în 1949 de armata Israelului și cele arabe, după războiul din 1948 și care a delimitat statul Israel până la războiul de șase zile din 1967) erau elemente esențiale pentru siguranța noastră.

În 1967, ne-a spus că teritoriile aveau să fie „fise pentru negocieri” și că ocupația lor era strict temporară. După aceea, stânga Zionistă a proclamat că aceste colonii erau esențiale pentru securitatea noastră; că taberele de muncă, arheologia, gardienii și rezervele naturale, toate erau temporare.

Apoi ne-a spus că ocupația era o iluminare, așa cum armata noastră era un model de puritate a armelor și că, oricum, am fost forțați să impunem această ocupație împotriva voinței noastre. Și că este posibil ca statul să fie și evreiesc și democratic. Toate acestea au venit de la stânga Zionistă.

De asemenea, a învățat Israelul că nu are un partener de pace și că singurul lucru la care visează și pe care îl speră această țară este pacea. Și, în tot acest timp, stânga murea încet și coloniile se înmulțeau. Iar acum vine Arieli, încercând să încurajeze resturile taberei: nu e nimic îngrijorător, coloniile se află în declin.

Arieli anunță moartea coloniilor în ciuda a sute de mii de coloniști – nu mai puțin de 800.000, inclusiv în Ierusalimul de Est, potrivit unei estimări – care beneficiază de o legitimitate completă în interiorul Israelului și al Liniei Verzi (granițele de dinainte de 1967) care a fost ștearsă; cu reprezentanții lor poziționați în centrul puterii politice din Israel; cu tumori secundare răspândite în întregul sistem nervos central al guvernului și al societății noastre; cu cel mai de dreapta guvern din istoria Israelului și o stângă, care, într-o zi în mod special bună, o zi activă, e afundată până peste cap în noroiul unui acord istoric de cooperare și întrajutorare reciprocă între membrii laburiști ai parlamentului Shelly Yacimovitch și Eitan Cabel.

Înmormântarea va avea loc în curând. De mult nu am mai transformat dorințele în realitate cu atâta ușurință.

Arieli, un respectat expert al hărților și statisticilor ocupației, un editorialist și un conferențiar căutat, a descoperit că principala sursă a creșterii numărului de coloniști este mișcarea coloniștilor ultra-ortodocși – un semn încurajator în viziunea sa, din moment ce aceștia sunt programați a fi anexați – și că ritmul creșterii numărului coloniștilor s-a încetinit.

Sigur, și asta ar putea fi o veste bună, dar Arieli, absorbit de tabelele sale, nu a prea avut timp să își scoată nasul din ele și să se uite la realitatea din jurul lui. Exact așa cum este absolut convins că este posibilă stabilirea unui stat palestinian, păstrând, în același timp, majoritatea coloniștilor acolo unde se află – o altă iluzie pe care îi place stângii Zioniste s-o răspândească – el crede că dacă expansiunea lor s-ar opri, proiectul lor ar fi mort.

Dar, în contrast cu această extincție aparentă, există o moarte reală, care a fost declarată de mult. Prin contrast cu „muribunzii” coloniști, există un grup fatal bolnav, care, de multă vreme, nu are nimic de spus în afara unor sloganuri – ca dovadă, a se vedea „planul în 10 puncte” al președintelui Uniunii Zioniste Isaac Herzog sau nimicnicia președintelui Yesh Atid, Yair Lapid.

Poate că expansiunea coloniștilor este mai lentă, dar ei controlează statul ca niciodată. Au câștigat printr-o victorie răsunătoare. S-au ridicat pentru a împiedica stabilirea unui stat palestinian și au izbândit dincolo de orice așteptări – în parte mulțumită sprijinului stângii Zioniste.

A venit vremea să recunoaștem acest lucru. Nu e un îndemn la și mai multă deprimare și disperare de partea stângii, ci la o recunoaștere lucidă a realității, pentru că numai așa se va putea îmbarca pentru o altă bătălie.

În noua luptă, nu va fi posibilă continuarea vorbirii limbajului de ieri. E mort. Avem nevoie de un limbaj adaptat la realitate: limbajul drepturilor egale pentru toată lumea. Nu există alternativă în afara stabilirii unei democrații în statul unic ce a fost întemeiat acum 50 de ani și pentru al cărui sistem de guvernare trebuie să ne luptăm acum.

Așa că, rapoartele morții coloniilor sunt premature. Coloniștii au câștigat bătălia, dar nu și războiul (încă).


http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.775233