luni, iulie 24, 2017

Nu BDS delegitimizează Israelul, ci interzicerea BDS-ului de către domnul prim-ministru o face



de Michael Lesher


Dragă prim-ministrule,

Până acum am ezitat să îți scriu. Comunicarea implică un grad de tovărășie și chiar nu credeam că avem ceva în comun care să mă facă să mă adresez ție cu directețea pe care o presupune o scrisoare. Ca să fiu complet sincer, nici nu știam ce fel de limbaj ar trebui să folosească cineva sfătuind un criminal de război.

Totuși, crearea de către guvernul tău a unor forțe speciale ale căror scop este deportarea tuturor protestatarilor implicați în activismul non-violent împotriva ocupației israeliene ilegale -- și interzicerea accesului în țară a tuturor non-israelienilor dedicați aceluiași scop -- a rezolvat problema.

Dată fiind noua ta politică și eu sunt un criminal la fel ca tine -- deoarece, ca membru al Jewish Voice for Peace, mă opun încălcării legii umanitare, încălcare căreia tu ți-ai dedicat întreaga carieră.

Deci, ca de la un criminal la altul, îți scriu acum un simplu avertisment: nu o să scapi cu fața curată.

Poate tu crezi că obligând fiecare oponent onest al ocupării Palestinei de către guvernul tău să părăsească țara, vei obține ceea ce directorul general al ministerului afacerilor strategice a numit o „victorie” -- și anume, „o schimbare a narativei globale privind Israelul” în care descurajantul cuvânt „ocupație” prea rar va fi auzit.

De fapt, nu vei face decât să oferi dovada ilegitimității statului tău -- un lucru pe care mișcarea pentru drepturile palestinienilor (sau cum preferi tu să o numești, „mișcarea BDS”) nu a încercat niciodată să îl facă, dar pe care eforturile tale aproape sigur că îl vor realiza.

Iată de ce.

Sufocarea disidenței oneste este cel mai rapid mod de a delegitimiza un guvern. Când colegul tău Natan Sharansky a fost arestat ca refuznic rus în 1977, a fost acuzat de trădare din cauza criticii sale aduse tratamentului aplicat evreilor de către guvern, critică ce, chipurile, ar fi subminat statul sovietic. Activiștii evrei și mass-media au descris rapid această acuzație ca fiind „o mișcare menită a discredita întreaga mișcare pentru drepturile omului din URSS.”

Ce s-a întâmplat? Guvernul sovietic, desconsiderat de întreaga lume, a trebui să dea înapoi -- și Sharansky a devenit erou internațional (să nu mai pomenim că a devenit și ministru în cabinetul israelian). Acum Israelul se îmbarcă pe același curs pe care l-au încercat sovieticii. Serios! Doar înlocuiți cuvântul „evreu” cu „palestinian” și „Uniunea Sovietică” cu „Israel” și atacul tău împotriva activismului ce se opune ocupației este o copie fidelă a modelului folosit de ruși împotriva lui Sharansky și a altor critici evrei.

Hai recunoaște, domnule prim-ministru, acea veche stratagemă nu va păcăli pe nimeni. Până la urmă, Israelul este cel care l-a ajutat pe Sharansky să devină celebru pentru disidența sa și pentru avertismentul său cât se poate de relevant că permiterea sau interzicerea disidenței este testul care „va determina dacă societatea este o societate liberă sau una guvernată de frică.” Chiar credeți că Israelul poate pica acest test în fața aceleași lumi care l-a făcut vedetă pe Sharansky -- fără să suporte consecințele de care s-au lovit sovieticii?

Propaganda ta despre BDS nu este credibilă. Gilad Erdan, omul tău cheie în campania anti-BDS, practic a comparat mișcarea BDS cu naziștii, pretinzând că sprijinul față de drepturile umane palestiniene „i-ar face mândri pe cei mai mari antisemiți din istorie.” Ar putea cineva să convingă un public larg că există comparație între campaniile pentru drepturile omului și camerele de gazare? Iar efortul acesta nu e cumva teribil de ipocrit, venind din partea unui guvern care se zbârlește la cea mai inocentă comparație între politicile sale și cele ale Germaniei naziste?

Mai rău, atunci când campania ta nu e calomniatoare, e de-a dreptul imbecilă. Când activista de origine elvețiană Rita Faye a fost împiedicată să intre în Israel, guvernul tău și-a justificat gestul susținând că respectiva era una dintre acei protestatari pisălogi care „blochează operațiunile IDF-ului și ale Poliției de Frontieră.” Ne-am putea întreba de ce, dacă Faye neînarmată fiind a reușit să oprească armata israeliană, nu a fost niciodată acuzată de acest lucru. Dar nu-ți face griji, toți recunoaștem intimidarea atunci când o vedem și gălăgia ta nu păcălește pe nimeni.

Nici agenții tăi nu sunt credibili. L-am menționat deja pe propagandistul anti-BDS Gilad Erdan, care la un moment dat l-a lăudat pe dictatorul egiptean Abdel Fatah al-Sisi ca fiind „generos” pentru a fi propus un stat palestinian în deșertul Sinai. Un om care își împarte timpul între teorii ale conspirației și promovarea unui bantustan palestinian pur și simplu nu prezintă încredere. Nici Aryeh Deri nu prezintă încredere, un alt cavaler al armatei anti-BDS, care a trebuit să își părăsească funcția de ministru al internelor cu ceva timp în urmă pentru a servi 3 ani în închisoare pentru mită, fraudă și abuz de încredere. Danny Danon, ambasadorul Israelului la Națiunile Unite îi atacă și el pe față pe cei ce cred în drepturile omului pentru palestinieni. El este același individ pe care l-ai dat afară din funcția de ministru adjunct al apărării după ce ți-a condamnat guvernul că nu a ucis destui oameni în Gaza.

A, și mai e și Sima Vaknin, a cărei fostă funcție a fost aceea de a cenzura ziarele israeliene. Acum că se ocupă cu trecerea avocaților pentru drepturile omului pe lista neagră în numele Ministerului Afacerilor Strategice, vrea ca și această activitate să fie ținută departe de ochii publici: „Dorim ca cea mai mare parte a muncii Ministerului Afacerilor Strategice să fie clasificată”, a declarat ea.

Acest gen de lucruri te dă de gol. Dacă nu îți era rușine de felul în care îți conduci campania anti-BDS -- asta ca să nici nu menționăm oamenii ce se ocupă de ea -- nu ai încerca să o ascunzi, nu-i așa?

Criticii nu sunt dușmani. Pe lângă faptul că sunt calomnioase, ipocrite și antidemocratice, tacticile brutale folosite de guvernul tău împotriva activiștilor ce se opun ocupației se bazează pe o premisă defectuoasă. Ele îi consideră pe criticii guvernului tău dușmanii statului. Acest lucru nu a fost adevărat în cazul niciunui activism pentru drepturile omului și cu siguranță nu este adevărat în Israel.

Așa cum am menționat mai devreme, sunt membru al organizației Jewish Voice for Peace, care se opune ocupației israeliene asupra pământului palestinian și susține eforturile non-violente de a-i pune capăt, inclusiv folosirea boicoturilor. Jewish Voice for Peace nu caută distrugerea Israelului. Nici eu.

Dar trebuie să te avertizez: acțiunea naște acțiune. Dacă te comporți ca un stat totalitarist -- criminalizând disidența principială și reducând la tăcere criticii -- e posibil ca oamenii să privească Israelul așa cum privesc totalitarismul în general. Dacă propovăduiești violența pe post de autoapărare, așa cum ai făcut în timpul ultimului asalt al țării tale asupra Gazei și apoi condamni protestatarii pașnici, unii ar putea ajunge la concluzia că guvernul tău promovează brutalitatea în defavoarea non-violenței și să judece corespunzător.

Campania non-violentă împotriva ocupației nu poate niciodată să amenințe Israelul; poate doar să îl îmbunătățească. Tentativa guvernului tău de a-i goni din țară pe criticii acesteia e o chestiune aparte. Cu cât campania ta va reuși, cu atât vei submina mai mult legitimitatea guvernului tău -- și cu atât mai mult Israelul va fi definit nu de principii legale ci de șovinism represiv. Și dacă nu îți dai seama de asta rapid, răul pe care i-l vei face țării tale se va putea să fie greu de reparat.

https://zcomm.org/znetarticle/bds-doesnt-delegimitize-israel-mr-prime-minister-your-effort-to-ban-it-does/

Criza Muntelui Templului: Ierusalimul unifică musulmanii prin luptă


  Palestinieni în afara Templului Muntelui/Haram al-Sharif, 14 iulie 2017. 
                                          Foto: Emil Salman


de Amira Hass

Un tânăr secular din Ramallah și-a exprimat uimirea pentru felul în care Ierusalimul unește întregul popor palestinian și l-a comparat pe autorul atacului de vineri noaptea în Halamish, Omar al-Abed, cu Saladin. O comparație prostească, ar conchide toată lumea. Totuși, nevoia de a-l aminti pe Saladin încapsulează saturația palestinienilor față de cei pe care îi percep ca noii Cruciați.

Acel tânăr nu poate merge în Ierusalimul de Est și în Orașul Vechi, care se află la mai puțin de 30 de kilometri distanță de casa sa, pentru că și în vremuri obișnuite, Israelul nu acordă oamenilor de vârsta sa permise cu ușurință. Și poate că se numără printre cei care consideră umilitor a cere un permis de a pune piciorul într-un oraș palestinian. Ultima oară când a vizitat Ierusalimul de Est avea 13 ani -- acum aproximativ 13 ani.

Așa că acest tânăr palestinian nu i-a auzit pe cei câțiva din Ierusalim care vorbeau vineri despre setea lor de Saladin. Deoarece  palestinienii au rămas fermi pe poziția de a nu intra in Al-Aqsa prin detectoarele israeliene de metale, cei care și-au atribuit rolul de predicatori au vorbit grupurilor de credincioși care s-au adunat pe străzile Ierusalimului de Est și ale Orașului Vechi, înconjurați de Poliția de Frontieră care își ațintea armele asupra lor.

Unul dintre acești predicatori a spus că dacă nu ar fi existat pozițiile și acțiunile diverselor regimuri din lume în trecut și în prezent, evreii nu i-ar fi înfrânt pe palestinieni. Apoi a făcut o pauză și a adăugat, „Dacă nu ar fi fost Autoritatea Palestiniană, colaboratoarea, evreii nu ar fi dominat.” Și s-a mirat: „Este oare cu putință ca niciuna dintre armatele musulmane ale lumii de astăzi să nu producă un Salah ad-Din?” Apoi a promis că va veni ziua în care vor sosi armatele din Jakarta, Istambul și Cairo să elibereze Palestina, Ierusalimul și Al-Aqsa.

Un alt propovăduitor i-a făcut declarații similare unui turist din Turcia înainte de slujbă. Conținutul și stilul amintesc de partidul islamist-salafist Hizb El Tahrir: Nu se propovăduiește o luptă armată împotriva ocupatorului israelian, ci credința puternică în ziua când lumea musulmană se va mobiliza și va doborî „Cruciații evrei.”

Când s-a sfârșit rugăciunea, numai câțiva s-au alăturat apelului care avertiza evreii că „armata lui Mohammed se va întoarce” -- dar nimeni nu a protestat la caracterizarea Autorității Palestiniene ca fiind „colaboratoare”. Oricum, activitățile sale sunt interzise în Ierusalim. Israelul a înlăturat PLO -- Organizația pentru Eliberarea Palestinei (căreia PA îi este, teoretic, subordonată) din orice rol unificator cultural, social sau economic pe care l-a avut până în anul 2000. Un asemenea vacuum nu poate fi umplut decât cu entități religioase și purtători de cuvânt care vor oferi sens unei vieți pline de suferință. Poziția constantă a PLO și PA că acesta nu este un conflict religios și că nu ar trebui să i se permită Israelului să îl transforme într-unul, nu sună foarte convingător în Ierusalim.

Din moment ce palestinienii din Gaza și Cisiordania nu pot merge în Ierusalim, orașul -- și mai ales la moscheea Al-Aqsa -- sunt pentru ei locuri abstracte, un „concept” sau o fotografie pe un perete; nu o realitate trăită. Dar acest loc abstract, Al-Aqsa, face ceea ce blocada asupra Fâșiei Gaza și asupra celor 2 milioane de prizonieri ai săi, expansiunea coloniilor și confiscarea rezervoarelor de apă și a panourilor solare din comunitățile Zonei C, nu au reușit să realizeze: îi unește. Discursul anti-colonialist, care este esențialmente naționalist, politic și secular, este canalizat în postări pe Facebook, în articole academice care nu ating publicul general și în sloganuri goale mestecate de lideri a căror conducere și al căror mandat au un termen de garanție de mult expirat.

          Palestinieni rugându-se în ziua de vineri în afara Muntelui Templului/Haram al-Sharif


Cu alte cuvinte, discursul național și veterana conducere națională nu mai sunt considerate relevante astăzi. În timp ce Al-Aqsa, prin contrast, reușește să creeze opoziție populară masivă față de stăpânirea străină israeliană -- iar asta aprinde imaginația și inspirația celor care nu pot merge la Ierusalim. Nu doar oameni nereligioși au venit vineri la locurile de rugăciune pentru a fi alături de poporul lor. Mai mulți creștini palestinieni s-a alăturat grupului de credincioși musulmani și s-au rugat conform obiceiului lor religiei lor, cu fața spre Al-Aqsa și Mecca.

Desigur, aceasta este în primul rând forța credinței religioase. Cu cât este credința mai profundă, cu atât insulta adusă elementelor sale sacre este mai mare. Faptul că Al-Aqsa este un loc pan-islamic este un element potențiator. Dar nu doar atât: Ierusalimul are cea mai mare concentrație de palestinieni care trăiesc cot la cot cu ocupatorul străin israelian, cu tot ce presupune asta, încălcarea drepturilor lor și umilirea lor. Ei nu au nevoie de „locuri simbolice” ale ocupației, precum punctele militare de control, pentru a le reaminti de ocupație sau pentru a le stârni furia. Și piața Al-Aqsa este locul unde se poate strânge cel mai mare număr de ierusalimiteni pentru a se simți ca un colectiv. Iar când dreptul acesta de a se întruni le este răpit, ei protestează ca un colectiv -- lucru care de asemenea îi reamintește și restului palestinienilor că întregul public este unul, suferind sub aceeași stăpânire străină.

Dar același public  unificat nu își mai poate exprima unitatea în acțiuni de masă. Este închis și izolat în enclave aparent suverane și împărțit în clase sociale cu prăpăstii sociale, economice și emoționale între ele din ce în ce mai largi. Drumul său spre locurile simbolice ale ocupației, care împrejmuiesc fiecare enclavă, este blocat atât de forțele de securitate palestiniene cât și de adaptarea la viața în enclavă.

Aceasta este fundația politică și factuală pentru prezența continuă a atacurilor singulare, fără legătură cu rezultatul acțiunilor lor: mai întâi, intolerabila continuare a ocupației; apoi, inspirația pe care o trezește Al-Aqsa ca loc ce unifică, religios și social; conducerea dezamăgitoare, slăbită și slabă; și o disponibilitate de a muri care este un amestec de credință în Paradis și disperare a vieții.


http://www.haaretz.com/middle-east-news/palestinians/.premium-1.802844

duminică, iulie 23, 2017

Fiecare israelian ar trebui să citească testamentul și ultima dorință a atacantului palestinian


Nimeni nu a îndrăznit să se întrebe de ce Omar al-Abed, un tânăr de 20 de ani cu vise și aspirații, a cumpărat un cuțit și s-a dus să ucidă.

Cuvintele postate de Omar al-Abed pe Facebook cu 4 ore înainte de a ucide 3 israelieni în colonia cisiordaniană Halamish.


de Gideon Levy

Fiecare israelian ar trebui să citească testamentul lui Omar al-Abed. Adevărata trădare este a nu citi ultimele sale cuvinte. Adevărata trădare este a crede că detectoarele de metale și uciderile targetate, mai multele detenții și demolări de case, tortura și deposedarea ar putea preveni numeroasele atacuri ce încă nu s-au întâmplat. Adevărata trădare este să-ți îngropi capul în nisip.

Fără a contesta oroarea teribilei sale fapte, fiecare israelian trebuie să acorde atenție vorbelor lui Abed și să tragă inevitabilele concluzii. Întreaga Cisiordanie și întreaga Fâșie Gaza, desigur, se vor transforma în Omar al-Abed, nu e o chestiune de „dacă”, ci de „când”.Oricine crede că lucrurile ar putea sta altfel, ar trebui să cerceteze istoria. Așa arată ocupația și rezistența la ocupație: vărsare de sânge masivă, inutilă.

„Acestea sunt ultimele mele cuvinte”, a scris tânărul din satul cisiordanian Kobar înainte de a purcede să ucidă coloniști în colonia adiacentă, Halamish. „Sunt tânăr, încă nu am împlinit 20 de ani. Am avut multe vise și aspirații, dar ce fel de viață este asta, cu femeile și tinerii noștri uciși fără justificare?”

Ce i-am fi putut spune lui Abed? Că femeile și tinerii lor nu sunt uciși fără justificare? Abed trăia într-un frumos sat, într-o realitate cum nu se poate mai urâtă. Vecinul său Nael Barghouti, de exemplu, care a fost eliberat dintr-o închisoare israeliană după ce a ispășit 33 de ani pentru uciderea unui șofer de autobuz, s-a întors la închisoare -- într-un act de o arbitrarietate cumplită -- în aparență pentru că ar fi încălcat termenii eliberării sale. Un alt vecin, firește, este Marwan Barghouti, care într-o lume mai corectă și mai puțin stupidă ar fi fost eliberat cu mult timp în urmă pentru a-și conduce națiunea.

Abed s-a hotărât să meargă să ucidă coloniști pentru că aceștia „profanează moscheea Al-Aqsa și noi dormim”, pentru că „e rușinos să stăm cu mâinile în sân.” În timp ce poliția israeliană de frontieră executa o percheziție dezgustătoare a cadavrelor în morga spitalului est-ierusalimitean Makassed, Abed își plănuia fapta sângeroasă. În timp ce camarazii săi încercau să salveze corpul sângerând al prietenului lor, ca să nu-l confiște Israelul, după cum adesea obișnuiește, i-a fost cu neputință să păstreze tăcerea. „Voi care aveți arme ce ruginesc, pe care le scoateți numai la nunți și la sărbători, nu vă e rușine? De ce nu declarați război în numele lui Dumnezeu? Au închis Al-Aqsa și armele voastre sunt neclintite.”

Cuvintele sună aproape biblic. Vorbe similare au fost scrise în timpul fiecărei lupte pentru eliberare, inclusiv în timpul luptei noastre, desigur. Sunt însoțite de termeni religioși, deoarece cel care le-a scris credea în Dumnezeu. Și în alte lupte, cum ar fi în a noastră, religia a fost folosită în serviciul națiunii. Ce i-ați fi spus lui Abed dacă l-ați fi întâlnit înainte să fi pornit să semene moarte, în afară de „Să nu ucizi”? Că ar trebui să se complacă și să capituleze? Că dreptatea nu este de partea lui, ci de partea ocupatorului? Ce i-ar putea spune un israelian unui tânăr palestinian disperat, care într-adevăr nu are un viitor, nicio oportunitate pentru schimbare, niciun scenariu optimist în care să creadă, un om a cărui viață e un șir nesfârșit de umilințe? Voi ce i-ați fi spus?

Disperarea e profundă în Cisiordania. În Gaza situația e și mai cruntă. Asta ar trebui să nu lase niciun israelian să doarmă noaptea, din moment ce statul lor poartă cea mai mare responsabilitate pentru situația aceasta. Dar dacă responsabilitatea morală pentru disperarea palestinienilor nu este de ajuns să le perturbe somnul israelienilor, atunci faptul că această disperare nu prevestește nimic bun pentru ei ar trebui să fie suficientă pentru a-i ține treji. Abed nu a avut nimic de pierdut și omul ce nu are nimic de pierdut este cel mai periculos dușman. Nici măcar ministrul securității publice Gilad Erdan nu îl poate opri.

Armata israeliană a efectuat un raid în Kobar sâmbătă, impunând o blocadă și arestându-l pe unul dintre frații lui Abed, prodedura israeliană clasică. Soldații au supravegheat casa familiei. Ministerul apărării și șeful de stat major al armatei au primit rezultatele unei „anchete de securitate.” Noul președinte al partidului laburist, Avi Gabbay, a cerut să aibă loc o condamnare, președintele partidului Yesh Atid, Yair Lapid, l-a numit pe Abed „terorist” iar Tzipi Livni de la partidul laburist a spus că „suntem uniți în durerea noastră.” Nimeni nu a îndrăznit să se întrebe de ce Omar al-Abed, un tânăr de 20 de ani cu vise și aspirații, a cumpărat un cuțit și s-a dus să ucidă.


http://www.haaretz.com/opinion/1.802858

Scrisoare deschisă domnului președinte al Republicii franceze



              Schlomo Sand                     



de Shlomo Sand, tradusă din ebraică de Michel Bilis

Începând să citesc discursul dumneavoastră cu ocazia comemorării raziei de la Velodromul de iarnă (în franceză La Rafle du Vélodrome d'Hiver sau La Rafle du Vel d'Hiv, cea mai mare razie și operație de arestare în masă de evrei realizată în Franța în timpul celui de al Doilea Război Mondial) am simțit recunoștință. Într-adevăr, în opoziție cu o lungă tradiție a liderilor politici de dreapta cât și de stânga, care, atât în trecut cât și în prezent, s-au spălat pe mâini când a venit vorba de participarea și responsabilitatea Franței cu privire la deportarea persoanelor de origine evreiască în lagărele morții, poziția dumneavoastră a fost una clară, lipsită de ambiguitate: da, Franța este responsabilă pentru deportări, da, a existat un puternic antisemitism în Franța, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial. Da, trebuie continuată combaterea tuturor formelor de rasism. Am privit această luare de poziție ca fiind în concordanță cu declarația dumneavoastră plină de curaj făcută în Algeria, potrivit căreia colonialismul reprezintă o crimă împotriva umanității.

Pentru a fi cât se poate de sincer, am fost mai degrabă agasat de faptul că l-ați invitat pe Benjamin Netanyahu, care face parte, incontestabil,  din categoria opresorilor și astfel nu poate să se afișeze ca reprezentând victimele de ieri. Cu certitudine, cunosc de multă vreme imposibilitatea separării memoriei de politică. Poate știți dumneavoastră o strategie sofisticată, încă nedescoperită, care să contribuie la realizarea unui compromis echitabil în Orientul Mijlociu?

Am încetat să vă înțeleg când, pe parcursul discursului dumneavoastră, ați declarat că: „Anti-Zionismul...este forma reinventată a antisemitismului.” Ce scop a avut această declarație, de a-i face pe plac invitatului dumneavoastră, sau e vorba pur și simplu de incultură politică? E posibil ca fostul student al cursurilor de filosofie, asistentul lui Paul Ricoeur să fi citit atât de puține cărți de istorie încât să ignore că nenumărați evrei sau descendenți de filiație evreiască s-au opus dintotdeauna Zionismului fără să fie deloc antisemiți? Mă refer aici la aproape toți marii rabini ai trecutului dar și la un segment al iudaismului ortodox contemporan. În aceeași măsură am în minte personalități precum Marek Edelman, unul dintre liderii supraviețuitori ai resurecției din ghetoul Varșoviei sau comuniștii de origine evreiască, cei din grupul de rezistență al lui Manouchian, care au pierit. Mă gândesc și la prietenul meu, profesorul Pierre Vidal-Naquet și la alți mari istorici și sociologi precum Eric Hobsbawm și Maxime Rodinson ale căror scrieri și amintiri îmi sunt dragi, sau la Edgar Morin.

În fine, mă întreb sincer dacă dumneavoastră vă așteptați ca palestinienii să nu fie anti-Zioniști!

Presupun că nu îi apreciați în mod deosebit nici pe cei de stânga, nici pe palestinieni; de asemenea, știind că ați lucrat la banca Rothschild, pun la dispoziție aici un citat din Natahn Rothschild, președintele uniunii sinagogilor din Marea Britanie și primul evreu care a fost numit Lord al Regatului Unit, devenind și guvernator al băncii. Într-o scrisoare din 1903 adresată lui Theodor Herzl, talentatul bancher scria: „Vă spun cu toată sinceritatea: tremur la ideea fondării unei colonii evreiești în sensul cel mai propriu al cuvântului. O asemenea colonie ar deveni un ghetou, cu toate prejudiciile uneui ghetou. Un mic, mic stat evreiesc, devotat și neliberal, care respinge creștinul și străinul.” Poate că Rothschild s-a înșelat în profeția sa, un lucru însă e cert: nu era un antisemit!

Au existat și există, cu siguranță, anti-Zioniști care sunt și antisemiți, dar sunt la fel de convins că se găsesc antisemiți și printre sicofanții Zionismului. De asemenea, pot să vă asigur că mulți Zioniști sunt niște rasiști a căror structură mentală nu este diferită de cea a iudeofobilor absoluți: ei caută neobosiți un ADN evreiesc (până și la universitatea la care predau).

Pentru a clarifica ceea ce înseamnă un punct de vedere Zionist, este important, totuși, să începem prin a cădea de acord asupra definiției, sau măcar să asupra unei serii de caracteristici ale conceptului „Zionism”; ceea ce am să fac cât mai pe scurt cu putință.

Mai întâi de toate, Zionismul nu este iudaismul, față de care reprezintă o revoltă radicală. De-a lungul secolelor, evreii religioși au nutrit o fervoare profundă față de pământul sfânt, mai ales față de Ierusalim, dar au rămas credincioși preceptelor talmudice care îi împiedică să emigreze colectiv înainte de venirea lui Mesia. De fapt, pământul nu aparține evreilor, ci lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat, și când va dori îl va trimite pe Mesia pentru a-l restitui. Când a apărut Zionismul, acesta l-a „detronat” pe cel Atotputernic pentru a-l înlocui cu subiectul uman activ.

Fiecare dintre noi se poate pronunța dacă crearea unui stat exclusiv evreiesc pe o bucată de teritoriu locuită în mare majoritate de arabi este o idee morală. În 1917, Palestina număra 700.000 de musulmani și creștini arabi și aproximativ 60.000 de evrei dintre care jumătate se opuneau Zionismului. Până atunci, masele de evrei care doriseră să fugă de pogromurile Imperiului Rus preferaseră să emigreze pe continentul american, două milioane atingând țărmul și scăpând astfel de persecuția nazistă și de cea a regimului de la Vichy.

În 1948, în Palestina se aflau: 650.000 de evrei și 1,3 milioane de musulmani și creștini arabi dintre care 700.000 au devenit refugiați -- pe aceste baze demografice s-a născut statul Israel. În ciuda acestui lucru și în contextul exterminării evreilor europeni, un număr de Zioniști au ajuns la concluzia că dacă nu se dorește crearea de noi tragedii, e bine să se considere statul Israel un fapt împlinit ireversibil. Un copil născut în urma unui viol are tot dreptul să trăiască, dar ce se întâmplă dacă acel copil calcă pe urmele tatălui?

Și vine și anul 1967: de atunci Israelul stăpânește asupra 5,5 milioane de palestinieni, lipsiți de drepturi civile, politice și sociale. Sunt supuși de Israel unui control militar: o parte dintre ei sunt condamnați să trăiască într-un soi de „rezervație pentru indieni” în Cisiordania, în timp ce alții sunt izolați într-o „rezervație cu sârmă ghimpată” în Gaza (70% dintre aceștia sunt refugiați sau urmași ai refugiaților). Israelul, care nu contenește a-și proclama dorința de pace, considera teritoriile cucerite în 1967 ca făcând parte integrală din „pământul Israelului” și se comportă după cum îl taie capul: până în prezent, sunt instalați 600.000 de coloniști evrei israelieni...și lucrurile nu s-au oprit aici!

Este acesta Zionismul de astăzi? Nu! Răspund prietenii mei din stânga Zionistă care nu încetează să se crispeze și care spun că trebuie pus punct dinamicii colonizării Zioniste, că un mic stat palestinian trebuie să fie întemeiat lângă statul Israel, că obiectivul Zionismului a fost fondarea unui stat al evreilor care să își exercite suveranitatea asupra lor înșiși, nu să cucerească în totalitate „străvechea patrie.” Și lucru cel mai periculos în ochii lor este că anexarea teritoriilor ocupate reprezintă un pericol pentru Israel ca stat evreiesc.

Iată că a venit momentul de a vă explica de ce vă scriu și de ce mă autodefinesc ca non-Zionist sau anti-Zionist, fără ca asta să mă facă un anti-evreu. Partidul dumneavoastră se intitulează „La Republique  en marche”, de aceea presupun că sunteți un republican înfocat. Și trebuie să vă uimesc: este și cazul meu. Așa că, fiind democrat și republican, nu pot, așa cum fac toți Zioniștii fără excepție, de la dreapta la stânga, să susțin un stat evreiesc. Ministerul israelian de interne a recensat populația ca fiind în proporție de 75% evreiască, 21% arabă musulmană și creștină și 4% ca aparținând „altor” categorii. Or, în spiritul legilor sale, Israelul nu aparține ansamblului de israelieni, ci evreilor din toată lumea, chiar și celor care nu au intenția să meargă să locuiască acolo.

Astfel că, de exemplu, Israelul aparține mult mai mult lui Bernard Henry-Lévy și lui Alain Finkielkraut decât studenților mei palestiniano-israelieni care se exprimă în ebraică uneori chiar mai bine decât mine! Israelul speră că va veni o zi în care toți cei din organizația CRIF (Consiliul Reprezentativ al Instituțiilor Evreiești din Franța) și suporterii lor vor emigra aici! Cunosc chiar antisemiți francezi încântați de perspectiva aceasta! Pe de altă parte, îl putem auzi pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu, dând glas ideii de a încuraja „transferul” israelienilor arabi, fără ca cineva să le ceară să demisioneze din funcțiile lor.

Vedeți de ce, domnule președinte, nu pot fi Zionist. Eu sunt un cetățean care dorește ca statul în care locuiește să fie o republică israeliană, nu un stat comunitar evreiesc. Urmașul unor evrei care au suferit din cauza discriminării, nu doresc să trăiesc într-un stat care, prin definiție, mă face un cetățean privilegiat. După părerea dumneavoastră: mă face asta un antisemit?

http://www.algerieinfos-saoudi.com/2017/07/la-lettre-de-shlomo-sand-a-emmanuel-macron.html

vineri, iulie 21, 2017

Schumer și Macron echivalează anti-Zionismul cu antisemitismul pentru a ataca mișcarea BDS



de Jonathan Ofir

Marea veste de ultimă oră, despre care au scris Glenn Greenwald și Ryan Grim într-un articol în prima pagină a publicației The Intercept, este draconica legislație anti-BDS ce amenință să facă din mișcarea de boicotare a Israelului o crimă federală, cu o posibilă pedeapsă maximă de 1 milion de dolari și 20 de ani în închisoare.

Dar au loc și alte mașinații, dincolo de cele legislative. Aceste includ marile campanii de demonizare a mișcării BDS, menite să fabrice un consens asupra acestui asalt ce amenință să rupă în bucățele Constituția americană și Primul Amendament al acesteia -- totul în numele excepționalismului israelian.

Lunea trecută, senatorul și liderul minorităților Chuck Schumer, un suporter al legislației anti-BDS, a divagat de la discursul său despre sănătate ținut în fața Senatului pentru a se adresa chestiunii antisemitismului, anti-Zionismului și a BDS-ului.

Schumer, pe care publicația Forward îl descrie ca pe „evreul poziționat cel mai sus în guvern în momentul de față”, mizează în mod repetat pe numele său de familie, care în ebraică înseamnă „gardian” (mai corect din punct de vedere fonetic scris SHOMER), numindu-se un „gardian al Israelului.” Așa cum scria rabinul Avi Weiss în The Hill în 2015:

„Spune iar și iar că va fi mereu un gardian al Israelului”.

Într-adevăr, Schumer s-a autodenumit un „Shomer Yisrael” și a spus că Dumnezeu i-a dat numele acesta.

Atenția acordată de Schumer numelui său și relevanței acestuia în chestiunea Israelului se referă indirect la versetul al patrulea al Psalmului 121: „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.”

Deci, ce anume a spus în Senat acest divin „gardian al Israelului” ?

Schumer a prezentat o bombă retorică în trei etape, având ca scop înăbușirea criticii la adresa Israelului. A început prin a face un rezumat istoric al antisemitismului:

Antisemitismul este un cuvânt care a fost folosit de-a lungul istoriei când poporul evreu a fost judecat și măsurat după un standard diferit de cel utilizat în cazul restului oamenilor. Când tot restul lumii avea voie să cultive pământul iar evreii nu; când tot restul lumii putea trăi în Moscova iar evreii nu; când toți ceilalți puteau să devină profesori sau comercianți iar evreii nu. Cuvântul care descrie toate aceste acțiuni este antisemitismul.

Stați așa. Oricine este cât de puțin conștient în legătură cu standardul american dublu folosit în favoarea Israelului realizează cât de problematică este această declarație. Oricine ar putea ajunge la concluzia că Schumer, un ardent promotor al protecționismului israelian, fie este el însuși un antisemit, fie că atunci când standardul dublu favorizează Israelul, pur și simplu nu contează. Apoi, dacă înlocuim cuvântul „evrei” cu „palestinieni” avem o descriere înspăimântător de relevantă (chiar dacă nu totalmente precisă) a discriminării comise de evrei împotriva ne-evreilor -- în principal palestinieni, în numele statului evreiesc.

Deci, unde vrea Schumer să ajungă cu asta? Într-adevăr, pentru a se adresa anti-Zionismului:

La fel este și cu anti-Zionismul; ideea că toate celelalte popoare pot pretinde și își pot apăra dreptul la autodeterminare, numai evreii nu; că toate celelalte națiuni au dreptul de a exista, numai statul evreiesc al Israelului nu”, a declarat el.

Încă o dată, înlocuiți cuvântul „evrei” cu „palestinieni”, „Palestina” în loc de „Israel” și veti avea încă o descriere înfricoșătoare.

Dar e un întreg talmeș-balmeș retoric aici. Da, „popoarele” au un „drept la autodeterminare”, dar aceasta nu este echivalentă cu statalitatea. Deci despre ce vorbește Schumer? Despre „popor”, „națiune” sau „stat”? Schumer le bagă pe toate în aceeași oală. Ceea ce e o problemă, nu doar din cauza chestiunii autodeterminării menționate mai sus. Când Schumer spune „națiuni”, trebuie să ne amintim că Israelul nu recunoaște o naționalitate israeliană. Potrivit definițiilor interne și a celor oficiale, nu există un asemenea lucru, o „națiune israeliană.” Pentru Israel există o „națiune” evreiască, și este un stat evreiesc, nu o „națiune israeliană.”

Deci cum face Schumer ca această noțiune să fie aplicabilă Israelului ca stat?El spune „statul evreiesc al Israelului.” Astfel că „gardianul Israelului” plătește tribut „națiunii stat a poporului evreu”, un concept pe care Israelul dorește cu ardoare să îl împământenească drept una dintre cvasi-constituționalele sale „legi de bază”. Propunerea aceasta nu este decât o altă formă de apartheid camuflat, menit să cimenteze politicile instituționale criminale ale Israelului, la fel cu legea de bază privind Ierusalimul a cimentat anexarea ilegală și unilaterală a Ierusalimului de Est. Deci Schumer folosește suprapunerea noțiunilor de „popor”, „națiune” și „stat” pentru a ajunge la faimoasa pretenție privind negarea „dreptului Israelului de a exista.”

Nu este vorba despre un drept absolut de a exista, pentru că nu există un asemenea drept. (Așa cum scria Ben White). Întrebarea care se pune este: a exista ca ce? Suprapunerea lui Schumer ia „autodeterminarea” evreiască, traducând-o pe post de „națiune” (care este un concept Zionist pe care mulți evrei îl contestă cu vehemență -- a se vedea de exemplu cazul fostului ministru britanic Edwin Montagu). „Națiunea” extrateritorială este apoi comparată cu alte „națiuni” (în general însemnând state) și apoi ajungem la „statul evreiesc al Israelului.”

Ceea ce rezultă de aici este că, practic, Israelul ar trebui să aibă un „drept de a exista” ca stat evreiesc, orice-ar fi. Chiar dacă politicile Israelului sunt discriminatorii, chiar dacă acesta comite crime împotriva umanității (cum ar fi apartheidul) în numele acestui „drept de a exista” -- orice opoziție față de construcția de bază sau față de politica de stat este condamnată ca discriminatorie.

Acest lucru ne duce spre esența problemei, acolo unde este țintit proiectilul retoric al lui Schumer -- la BDS:

„Mișcarea globală BDS este o campanie profund părtinitoare, despre care aș spune, la fel ca domnul Macron, că este «o formă reinventată de antisemitism» deoarece caută să impună boicoturi Israelului și numai Israelului, niciunei alte națiuni”, a spus Schumer.

Este interesant de văzut la ce mai exact se referă Schumer. El se referă la prim-ministrul Franței Emmanuel Macron, care a declarat în timpul unei vizite a prim-ministrului israelian Netanyahu că

„nu vom capitula în fața anti-Zionismului, deoarece este o reinventare a antisemitismului.”

El nu a spus nimic despre BDS în acest context anume, deși cu alte ocazii și-a exprimat opoziția față de BDS numind mișcarea o formă de antisemitism.

Schumer nu se situează departe de Macron, dar el exploatează declarația în mod viclean. Ea servește drept combustibil pentru racheta lui Schumer împotriva BDS. BDS este ținta, nu trebuie să ne lăsăm păcăliți. Toată această retorică de a pune egal între antisemitism și anti-Zionism are ca scop înăbușirea protestelor poluare, pacifiste și democratice împotriva politicilor discriminatorii ale Israelului și a multiplelor sale violări ale legii internaționale.

Profesoara Katherine Franke de la Columbia Law School a publicat un articol minunat în Boston Globe, intitulat „Boicoturile sunt o formă esențială de protest democratic -- nu le interziceți.” În articolul acesta ea se referă în mod special la o ședință stabilita pentru săptămâna aceasta a corpului legislativ al Massachusetts unde se va dezbate o propunere de lege ce are ca scop pedepsirea celor ce susțin boicoturile politice.

„Ce se află cu adevărat în spatele acestei măsuri este o dorință de a pedepsi oameni și grupuri care sprijină un boicot al Israelului sau al companiilor ce profită de pe urmă negării drepturilor umane ale palestinienilor de către Israel.”

În analiza sa, Franke furnizează o evaluare istorică a boicoturilor americane mergând până în anii 1760 (chiar având legătură cu Massachusetts-ul), remarcând ca în istoria mai recentă, Curtea Supremă a considerat interzicerea boicoturilor politice neconstituționale. Cu alte cuvinte, Franke arată cum corpul legislativ al Massachusetts izolează Israelul, pentru a-l proteja de boicoturi, iar făcând asta, își erodează propria tradiție constituțională. Potrivit declarației lui Schumer, acest lucru ar putea fi considerat antisemitic...

Deci Schumer îl imită pe Macron, care și el a echivalat anti-Zionismul cu antisemitismul. Pe cine imită Macron? E greu de spus dacă instrucțiunile au venit direct de la trupele de asalt anti-BDS, ale căror eforturi s-au intensificat în mod special anul trecut, oficialii privind aceste eforturi ca pe un soi de operațiune militară, sau dacă inițiativa îi aparține. Dar Macron nu prea are nevoie să fie amenințat. Franța este un lider global și un model când vine vorba de legislația împotriva BDS și însuși Macron a spus cât se poate de clar că
„Franța a condamnat deja boicotarea Israelului și nu am nicio intenție de a schimba acest lucru.”

Poate nu e întâmplător faptul că atât Macron cât și Schumer reprezintă anumite politici liberal-centriste, opuse celor de dreapta. Ei sunt „centriștii” foarte importanți pentru Israel pentru că atâta vreme cât aceștia apără Israelul și luptă împotriva BDS nu mai pare că protecționismul Israelului este un proiect exclusiv al ideologilor și politicienilor de extremă dreapta, așa cum a devenit tot mai pregnant. Deoarece faptul că guvernul de extremă dreapta a Israelului se aliniază cu forțele de extremă dreapta și uneori cu cele vădit antisemitice cam contrazice narativa cum că ar fi un scut național împotriva antisemitismului.

Dacă e să ne uităm la organizații creștin-Zioniste uriașe precum Christians United for Israel(CUFI) fondată și prezidată de pastorul John Hagee, avem de-a face cu o ideologie ferm antisemitică. Așa cum a rezumat Ben Norton,

„motivul pentru care CUFI apără Israelul atât de obsesiv și orbește nu este acela că le pasă de evrei (care, în mintea lor, se vor confrunta cu eterna damnare dacă nu renunță la religia lor și devin creștini) ci mai degrabă deoarece ei chiar cred că lumea se află în pragul anihilării totale și Biblia se presupune că le spune să procedeze astfel.

Prim-ministrul Benjamin Netanyahu a susținut cu entuziasm acest grup și a luat cuvântul la câteva dintre adunările lor anuale.

Zilele trecute Netanyahu a sosit în Ungaria pentru a se întâlni cu prim-ministrul ungar Viktor Orban, care l-a lăudat de curând pe colaboratorul nazist Miklos Horthy și a lansat o campanie masivă cu nuanțe antisemitice împotriva miliardarului evreu născut în Ungaria, George Soros, servind o agendă anti-imigrație. Mai întâi, ambasadorul israelian în Ungaria, Yossi Amrani, a condamnat campania, spunând că evocă „amintiri triste, dar și sădește ură și teamă.” Dar o zi mai târziu, ministrul de externe din Ierusalim a transmis o „clarificare”, spune-se la cererea lui Netanyahu, care afirma că deși Israelul condamnă antisemitismul și susține comunitățile evreiești care se confruntă cu această ură, critica la adresa lui Soros este legitimă:

„În niciun caz declarația era menită să delegitimizeze critica adusă lui George Soros, care în mod constant subminează guvernele israeliene alese în mod democratic finanțând organizații care defăimează statul evreiesc și caută să îi nege dreptul la autoapărare”, a declarat ministrul de externe.

Deci da, Soros e evreu și mai e și chestia aia antisemitică, dar, mai important, el critică Israelul și astfel se face vinovat de „defăimarea” acestuia. „Negarea dreptului la autoapărare” este un fel de versiune în jargon militar a „contestării dreptului Israelului de a exista.” Deci acesta este păcatul cardinal -- a critica politica Israelului.

Dar acum totul este bine din nou. Orban a promis să dea jos panourile publicitare înainte de sosirea lui Netanyahu și Netanyahu i-a semnalat că în cele din urmă, ceea ce contează este că au aceeași părere despre Soros și tagma lui și acesta este și un mesaj împotriva BDS deopotrivă. Acum Orban afirmă cele necesare, și anume că Ungaria va proteja totuși, evreii maghiari. Orban promite și „zero toleranță față de antisemitism.” Într-una din zilele bune, cum ar veni.

Așa cum scria Chemi Shalev în Haaretz, „în lumea lui Netanyahu, politicile lui George Soros justifică aruncarea acestuia la câinii antisemitici ai Ungariei.”

Se pare că pentru Israel nu e atât de important că vechiul antisemitism există. Nu e vorba despre ceea ce zic oamenii despre evreul cutare sau cutare. Dacă acel evreu reprezintă o viziune critică față de politicile Israelului, dacă li se opune sau Doamne ferește, îndrăznește să pună la îndoială esența lor Zionistă, atunci ăsta e „antisemitismul” grav.

Acei evrei sunt altfel self-haters, evrei care se urăsc, deoarece înfruntă statul evreiesc. Și, așa cum spunea Ben Gurion în 1938,

„Dacă aș ști că este posibil să salvez toți copiii din Germania dacă îi transportăm în Anglia și numai jumătate dacă i-am transporta pe Pământul lui Israel, aș alege varianta din urmă, deoarece am în față nu doar numărul acelor copii ci și soarta istorică a poporului lui Israel.”

Deci dacă am fi în stare să sacrificăm jumătate din copiii Germaniei pentru statul evreiesc, ce mare lucru să sacrificăm ici-colo câte un Soros sau un alt „evreu ce urăște evreii”? Ce mare lucru dacă ne ștergem la fund cu Primul Amendament de dragul Israelului? Doar e pentru un scop nobil. Și mereu va exista un Schumer care să vegheze asupra Israelului. Dar oare va păzi Schumer și Constituția țării sale? Sau poate asta nu face parte din misiunea cu care l-a blagoslovit Dumnezeu?


http://mondoweiss.net/2017/07/schumer-zionism-semitism/

miercuri, iulie 19, 2017

Planul israelian de a fructifica războiul civil sirian



        Soldați israelieni la granița cu Siria, în Înălțimile Golan ocupate


de Whitney Webb

Când Statele Unite sau altă națiune ce adoptă politica intervenționismului străin este forțată să justifice o invazie, adesea se folosește termenul de „reconstrucție a națiunii” ca metodă de auto-apărare, pe lângă dubiosul discurs al umanitarismului. În timp ce sintagma ”reconstrucția națiunii” servește pe post de eufemism util -- sugerând că forța distructivă a războiului poate fi de fapt ceva constructiv -- de fapt nu este altceva decât un nume actualizat al neocolonialismului.

Acest lucru este cu atât mai evident când luăm în considerare faptul ca așa-zisul proces de clădire a unei națiuni are puțin de-a face cu reconstrucția materială a unui stat, ci cu restaurarea „ordinii” în statele disfuncționale sau eșuate -- ordine definită de națiunea invadatoare. Dar așa cum ne-a arătat istoria, disfuncționalitatea folosită pentru a justifica așa-zisa clădire a națiunii în cadrul unei anumite țări este cauzată de însăși entitatea care caută să „reconstruiască.”

Deloc surprinzător, reconstrucția națiunii invadate implică realinierea politicilor sale cu cele ale forței invadatoare, în timp ce se asigură că toate resursele sale sunt fructificate sau controlate de entitățile prietene cu cele care „restaurează ordinea.”

Conflictul din Siria ce durează de șase ani este un exemplu de manual al eforturilor  mai multor guverne de a destabiliza și apoi de a re-crea o națiune pentru a o alinia conform propriilor interese geopolitice și economice. Așa cum arată dovezi recente, eforturile de a destabiliza geopolitic și economic Siria datează din anii 1980, când administrația Reagan a analizat potențialul regimului sirian de a fi destabilizat într-o manieră în mod intenționat provocatoare.

Dar din 2006 până în prezent, eforturile îndelungate ale Statelor Unite de a destabiliza Siria au devenit cu adevărat eficiente, variind de la crearea grupurilor teroriste subversive până la folosirea pe plan larg a propagandei în mass-media și până la sancțiuni aspre și mereu prezenta amenințare a unei intervenții străine -- totul în numele eliminării regimului sirian condus de Bashar al-Assad.

Deși dintre națiunile străine care operează secret în Siria SUA este națiunea care a primit cea mai mare atenție, alte țări au fost la fel de implicate în crearea conflictului actual, neavând în plan să își oprească eforturile până când Assad nu avea să fie dat jos. Principala astfel de națiune este Israelul, un etno-stat colonial care a apărat în mod consistent  orice fel de eforturi -- indiferent de legătura lor cu terorismul -- care ar fi putut să îl dea jos pe Assad.

Regimul Assad dovedindu-se mult mai dificil de eradicat decât s-a presupus, Israelul a anunțat acum oficial planul său de a „reconstrui” Siria. Acest plan, având să fie finanțat de Statele Unite este menit să îi ofere Israelului ceea ce își dorește cel mai mult -- suveranitate asupra Înălțimilor Golan, zonă bogată în resurse energetice.

„Războiul de Șase Zile” și antagonismul îndelungat al Israelului

Antagonismul dintre Siria și Israel a fost un puternic factor în politicile regionale de la mijlocul secolului 20, când întemeierea Israelului a provocat o serie de războaie între etno-statul evreiesc și vecinii săi. Deși Siria a fost mult implicată în aceste războaie timpurii, precum și în conflictele cu Israelul asupra teritoriului disputat de la granița lor comună, animozitatea dintre cele două națiuni a culminat decenii mai târziu în Războiul de Șase Zile din 1967.

Acest conflict a dus la capturarea de teritoriu sirian, iordanian și egiptean în urma înfrângerii militare a acestor state de către Forțele Israeliene de Apărare (IDF). Deși Israelul avea să returneze o parte din teritoriile confiscate, a continuat să păstreze controlul asupra Înălțimilor Golan, mergând până la ocuparea completă a teritoriului în 1981 prin construcția de colonii și expansiunea prezenței sale militare în regiune. În anii ce urmat, expansiunea israeliană a continuat în ciuda opoziției internaționale, inclusiv opoziție a Națiunilor Unite -- care continuă să nege suveranitatea Israelului asupra Înălțimilor Golan.

Din cauza capturării acestui teritoriu si a altor conflicte politice și militare cu Israelul de-a lungul anilor, tensiunile dintre Israel și Siria au rămas accentuate, mai ales luând în considerare faptul că cele două națiuni se află, tehnic, în stare de război una față de cealaltă de zeci de ani. Totuși, în afară de cele trei războaie majore dintre cele două țări, antagonismul dintre Siria și Israel a rămas în mare parte mai ascuns, cu Israelul începând să ia măsuri mai agresive -- deși camuflate -- împotriva regimului Assad la începutul anilor 2000.

Recenta implicare a Israelului în Siria indică în mod clar un efort concertat de a destabiliza regimul Assad și țara în general. Potrivit informațiilor făcute publice de Wikileaks, activitatea subversivă a Israelului și destabilizarea Siriei s-a lansat în jurul lui 2006, când guvernul israelian a creat un plan de a destabiliza Siria în mod agresiv prin mijloace ascunse -- cu sprijinul Statelor Unite, al Turciei și a regimurilor sunite „moderate.”

Planul centrat în jurul creării „unei paranoia  în cadrul guvernului sirian; pentru a-l împinge  să reacționeze în mod disproporționat” exagerând și creând o amenințare domestică din partea islamiștilor extremiști, instigând conflicte sectariene și exagerând influența Iranului în acestea și alte conflicte domestice. Așa cum remarca redactorul Wikileaks, Julian Assange, informațiile secrete au dezvăluit că guvernul israelian a simțit că dacă Siria avea să devină „suficient de destabilizată, [Israelul] s-ar putea afla în postura de a păstra Înălțimile Golan pentru totdeauna sau măcar de a-și întări controlul asupra teritoriului.”

Acest plan a pus fundația apariției acestui conflict în 2011 -- în principal prin finanțarea extremiștilor islamiști și prin consolidarea diviziunilor sectariene. În anii ce au urmat, Israelul a contribuit la destabilizare și prin alte modalități, cum ar fi sprijinirea și finanțarea grupurilor de opoziție „rebele” (inclusiv cele considerate pe plan larg organizații teroriste); violând oricum fragilele acorduri de încetare a focului dintre regimul sirian și forțele de opoziție și printr-o prezență activă ilegală a trupelor militare în Siria pentru a preveni „transformarea acesteia într-un front împotriva” Israelului.

Consolidarea sectarianismului în țările Orientului Mijlociu este o strategie care s-a dovedit eficientă de-a lungul timpului, fiind folosită în mod frecvent de interesele politice și militare israeliene împotriva națiunilor ale căror teritorii dorește Israelul să le anexeze. „Planul Yinon”, de expansiune a Israelului, vechi de decenii, făcea apel la „desființarea” statelor vecine ale Israelului, inclusiv a Egiptului, Siriei și a Irakului. După cum scriau cei de la Anti-War, „Fiecare țară trebuie să fie făcută «să se prăbușească din cauza conflictelor etnice și sectare», după care, fiecare fragment avea să fie «ostil» față de «vecinii» săi.” Așa că, pare logic ca Israelul să urmeze aceeași tactică în Siria, mai ales fiind atât de interesat de Înălțimile Golan.

Israelul fructificând destabilizarea Înălțimilor Golan

Înălțimile Golan reprezintă cheia înțelegerii interesului Israelului de a destabiliza Siria. Cel mai mare interes al Israelului de a păstra controlul regiunii pare, la prima vedere, a fi legat de larga populație colonistă israeliană care a strămutat nativii druzi și trăiește în comunități exclusiv evreiești -- comunități care au proliferat sub camuflajul haosului cauzat de actualul conflict din Siria.

Pe măsură ce criza din Siria trenează, Israelul continuă să facă eforturi pentru a-și extinde coloniile în Înălțimile Golan, în ciuda faptului că aceste colonii sunt considerate ilegale de legea internațională. În 2015, Israelul și-a anunțat planul de a încinci dimensiunea populației coloniste de aproximativ 21.000 de israelieni în Golan, adăugând mai mult de 100.000 de coloniști până în 2020. Așa cum scria New York Times la vremea respectivă, acest plan era opera „multor lideri și gânditori israelieni, profitând de haosul din Siria pentru a consolida controlul Israelului asupra Golanului.”

Totuși, expansiunea și protejarea populației coloniste existente nu este principalul interes al Israelului în Înălțimile Golan. Expansiunea prezenței coloniste și militare israeliene în Înălțimile Golan are loc pentru a întări abilitatea Israelului de a-și asigura singurul lucru pe care și-l dorește cu price preț din teritoriul capturat -- rezervele de combustibili fosili de ”miliarde de barili” de petrol, se spune.

Controlarea Golanului este în interesul Israelului, el fiind o națiune lipsită de resurse energetice esențiale. De când a ocupat Înălțimile Golan, a existat promisiunea obținerii accesului la rezervele semnificative de gaz de șist ale regiunii. Însă exploatarea acestor rezerve a rămas ambiguă, din moment ce ocupația ilegală a zonei face ilegal orice efort de a extrage aceste resurse.

Cu sirienii și comunitatea internațională distrași de haosul cauzat de grupurile de opoziție finanțate de Israel, companiile israeliene interesate de combustibilii fosili au început săpături exploratoare de-a lungul Înălțimilor Golan. Printre aceste companii se numără Afek Oil and Gas, o ramură israeliană a companiei Genie Energy din New Jersey, printre investitorii căreia se află Dick Cheney, Jacob Rothschild și Rupert Murdoch -- dovadă suplimentară a coluziunii dintre interesele geopolitice americane și israeliene care se bucură de privilegiile elitei. Israelul este hotărât să revendice resursele din Golan cu orice preț -- nu doar din interese naționale, ci și de afaceri.

Reconstrucția ca ocupație -- Planul Galant al Israelului

Cu Assad nu doar rezistând la eforturile de destabilizare dar chiar întărindu-și puterea regimului, se pare că Israelul a realizat că trebuie să își schimbe strategia pentru a-și consolida controlul asupra Înălțimilor Golan și a resurselor sale în eventualitatea imposibilității răsturnării lui Assad. Potrivit ziarului Yedioth Ahronoth, Yoav Galant -- ministrul israelian al construcțiilor -- a propus un plan de multe miliarde de dolari pentru a reconstrui națiunea după ce războiul civil pe care l-a alimentat Israelul a distrus segmente vaste ale infrastructurii naționale.

Potrivit propunerii, Statele Unite ar avea „rolul special” de a-și asuma povara financiară a reconstrucției prin investiții „de miliarde de dolari.” În ciuda greutății plasate pe umerii plătitorilor americani de taxe de acest plan, Galant a susținut că planul ar fi avantajos pentru Statele Unite, cât și pentru Rusia, Europa și „lumea sunită moderată.”

Deloc surprinzător, planul lui Galant vine cu câteva semnale de alarmă. Unul dintre ele este negocierea influenței iraniene în Siria, celălalt motiv-cheie pentru implicarea Israelului în țară. Dar cel mai elocvent este faptul că planul pretinde ca suveranitatea Israelului asupra Înălțimilor Golan să fie recunoscută pe plan internațional -- condiție de care depinde întregul plan.

Propunerea lui Galant de a reconstrui Siria a venit la numai câteva săptămâni după ce prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a declarat că „Golan face parte din Israel și Israelul va rămâne acolo pentru ca lumea să recunoască acest lucru.”

Acest plan -- oricât de absurd li s-ar părea unora -- poate reprezenta un ultim efort al guvernului israelian de a încerca o soluție „diplomatică” la criza siriană, pe măsură ce tensiunile dintre armatele israeliene și siriene s-au intensificat în săptămânile recente.

Deși Siria și Israelul au făcut schimb de focuri cu multe ocazii de-a lungul conflictului -- numeroase dintre aceste schimburi de focuri având loc în Înălțimile Golan -- o recentă acțiune în care Siria a doborât avioane israeliene în spațiul său aerian reprezintă cea mai mare escaladare a ostilităților militare deschise dintre cele două forțe de la începerea conflictului. Acest lucru se datorează în principal reacției Israelului la incident, ministrul israelian al apărării promițând să distrugă sistemul aerian sirian de apărare „fără cea mai mică ezitare” dacă Siria ar mai întreprinde o astfel de acțiune.

Israelul ar putea urmări în curând o soluție militară pentru a-și atinge scopurile în Siria dacă propunerea sa de „reconstrucție” a țării nu va avea ecou.


http://www.mintpressnews.com/the-israeli-plan-to-capitalize-on-syrias-civil-war/226328/

sâmbătă, iulie 15, 2017

De ce sunt furioși evreii americani

Un porumbel zboară deasupra Zidului Vestic în Orașul Vechi al Ierusalimului, 27 iunie 2017. Foto: Thomas Coex/AFP


de Gideon Levy

Evreii americani sunt lezați. Sunt furioși. Ei spun că unitatea evreiască este în pericol, că întreaga viziune Zionistă este pe cale să facă implozie. Diplomații israelieni din Statele Unite au fost instruiți să se pregătească pentru protestele ce iau tot mai mare amploare și să se ocupe de ele cu „un spirit amabil.” Niciodată până acum evreii americani nu au exprimat o asemenea furie și nu au protestat cu atâta vehemență împotriva Israelului.

Ce anume provoacă furia aceasta față de Israel, sufletul și mândria evreilor americani? Este vorba cumva de legislația antidemocratică aprobată în ultimii ani de statul israelian, legislație care face statul de rușine și îi pune foarte serios la îndoială statutul democratic? Vânătoarea de vrăjitoare împotriva organizațiilor de stânga ale societății civile? Tratamentul rușinos aplicat refugiaților africani ce caută azil în Israel? Privarea de electricitate a peste 2 milioane de oameni închiși într-o cușcă de mai bine de 10 ani? Masacrarea civililor în timpul operațiunii Protective Edge? Masacrul civililor în timpul operațiunii Cast Lead? Executarea fetelor mânuitoare de cuțite? Cei 50 de ani de ocupație militară?

Niciunul dintre aceste lucruri nu a provocat vreo reacție de furie adevărata din partea evreilor americani. Ei au continuat să adore Israelul orbește, chiar și când a comis toate aceste acte. Au contribuit cu generozitate la bugetul Israelului chiar și atunci când au știut că se petreceau toate aceste lucruri. Și-au trimis aici copiii să viziteze coloniile și armata cu escorte înarmate, pentru a fi spălați pe creier, ignorând ocupația.

Și acum în sfârșit sunt furioși. De ce? Din cauza unor chestiuni de extremă importanță: aranjamentele privind rugăciunea la Zidul Vestic, care vor rămâne la fel de stricte și convertirea în Israel, care va rămâne ortodoxă. Aceste lucruri sunt serioase și nu ar trebui tratate cu indiferență, dar după ce au iertat Israelul pentru absolut tot, asta îi calcă acum pe nervi??

La urma urmei, evreii reformați și conservatori -- majoritatea evreilor americani -- sunt considerați atât de liberali și luminați. Acești oameni care se autocaracterizează drept liberali susțin Comitetul de Afaceri Publice Americano-Israelian (AIPAC) și se războiesc cu agresivitate cu oricine încearcă să critice Israelul. Spre deosebire de retrograda minoritate ortodoxă, femeile și bărbații se roagă împreună și merg la sinagogă de Yom Kippur cu mașina, ceea ce, desigur, este dreptul lor.

Dar acești liberali care l-au susținut pe Barack Obama și îl disprețuiesc pe președintele Donald Trump, mulți dintre ei având părinți care au făcut parte din mișcarea pentru drepturile civile, îi iartă Israelului orice. Păstrează tăcerea și tăcerea lor este asurzitoare și rușinoasă.

Acum au lansat o bătălie vehementă și furioasă în numele organizației Femeile Zidului. Sufletele lor luminate se trezesc numai atunci când îi afectează ceva personal? Au luptat ei vreodată pentru dreptul palestinienilor de a se ruga nestingheriți în moscheea al-Aqsa a Ierusalimului sau măcar de a merge acolo? Dar când vine vorba de Kotel (Zidul Vestic) dintr-odată se trezesc că sunt liberali, dintr-odată au curajul de a critica Israelul. Au mers până într-acolo încât au amenințat că vor opri lupta împotriva mișcării de boicotare a Israelului, Doamne ferește.

Nu există nicio legătură între liberalism și a lupta pentru libertatea de a te ruga la baza unui zid de piatră localizat pe un teritoriu aflat sub ocupație, zid pentru care casele a sute de oameni au fost distruse acum 50 de ani.

Evreii americani trebuie să înceteze cu discursul acesta arogant. A provoca valurile acestea în numele libertății în timp ce se susține, direct sau indirect, unul dintre cele mai represive proiecte din lume, stabilește un nou record al ipocriziei. Evreii americani au aplaudat Israelul pentru absolut orice. S-au înclinat în fața lui în mod automat și grețos chiar și atunci când a comis acțiuni mult mai rele decât a împiedica femeile care poartă baticuri colorate să se roage laolaltă cu bărbații.

Să aplaude în continuare. Nu au niciun drept să se opună guvernului în numele unui dictat al conștiinței. Să se ducă la Zidul Vestic și să se roage -- bărbați și femei împreună sau separat -- pentru un Israel mai corect. Statul are nevoie de rugăciunile lor mult mai mult decât are nevoie de predica lor ipocrită.


http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.798444

joi, iulie 13, 2017

Îndoctrinarea religioasă nu este adevărata amenințare în Israel

Un evreu se roagă în colonia Amona din Cisiordania, 18 decembrie 2016. Foto: REUTERS
 


de Gideon Levy

De fiecare dată când o Biblie evreiască se întâmpla să cadă pe jos, ne repezeam să o ridicăm și să o pupăm. Până  de azi, pe rafturile mele se găsesc diverse copii ale Bibliei în diverse stări, după cum mi-au fost dăruite în diverse momente ale vieții mele și de care nu m-am îndurat niciodată să le arunc. La orele de religie și la cursurile de studiu al Talmudului cu domnul Koliker (care mai târziu și-a schimbat numele în Yakir), cu toții purtam kippa, care era obligatorie, iar în timpul lucrărilor de control domnul Koliker stătea în fața clasei cu un ziar care avea o gaură nu tocmai ascunsă prin care trăgea cu ochiul să vadă dacă trișăm.

În școala elementară fiecare zi începea cu o întrunire la care recitam versuri din Torah. Pe multe mi le amintesc pentru că eram adesea convocat să le recit cu voce tare. Nu le înțelegeam mereu foarte bine, dar textele sunau bine atunci în curtea școlii.

În zilele de vineri purtam alb și albastru și avea loc în clasă slujba de inaugurare a Șabatului (Kabbalat Shabbath). În clasa a doua am avut prima noastră ceremonie importantă, „ceremonia Cărții”, unde directorul ne-a oferit prima Biblie.

Nu am învățat nimic despre creștinism. Nimic cu excepția cărții ”The Narrow Path” a lui A.A. Kabak. Nu am auzit niciodată de islam (sau de Nakba). De bar-mitzvah eram chemați să recităm din Torah la sinagogile ortodoxe, era ceva de la sine înțeles. Toate acestea se întâmplau în Tel Aviv în anii 1960, într-o școală publică de renume unde învățau elevi seculari, unii dintre ei, așa ca mine, copiii unor părinți seculari. Când am avut ca temă să desenăm visul lui Iosif despre cele șapte vaci și am plâns toată noaptea din cauză că nu-mi ieșea o vacă, mi-a desenat-o tata fără să aibă habar despre ce este vorba. Tata știa bine latina dar abia dacă putea face diferența între Purim și Paște (evreiesc). Naftali Bennett nu se născuse încă iar cuvântul ebraic hadata (îndoctrinare religioasă) nu era în vogă.

Am crescut într-o atmosferă mult mai religioasă decât realizam, într-o țară mult mai religioasă decât căuta să se prezinte. Chiar și acum, încă este cea mai religioasă țară din lume după Iran și Afganistan. O țară unde până și tinerii „seculari” pupă tocul ușii fără să stea pe gânduri, ușă care e închisă complet de Yom Kippur și parțial de Șabat, o țară unde aproape toți copiii de sex masculin sunt circumciși și majoritatea locuitorilor țin post o dată pe an, unde divorțul este posibil numai prin rabinat este o țară foarte religioasă, chiar și fără vreo hadata.

Protestele părinților seculari față de hadata vine cu vreo câteva generații prea târziu. Sistemul școlar era mult mai religios și coercitiv atunci când eram eu tânăr. În ziua de azi nu trebuie să porți kippa la orele de religie și nu trebuie să reciți versete din Torah în fiecare dimineață. Revoluția pe care ministrul educației și minionii din partidul său încearcă să o instige este mai mult naționalistă decât religioasă și mult mai periculoasă decât a forța copiii să poarte kippa. Când clasa a doua ține sărbători despre construirea Templului, obiectivul este mai mult naționalist decât religios.

Aceasta este țara noastră. Doar a noastră. Vom reconstrui Templul pe ruinele moscheii Al-Aqsa. Acesta este adevăratul mesaj al ceremoniei Templului. Dar naționalismul trezește mult mai puțină opoziție din partea părinților seculari decât îndoctrinarea religioasă, la fel cum coloniștii stârnesc mult mai puțină aversiune decât evreii ultra-ortodocși (haredim).  Este o distorsionare nefericită: coloniștii au cauzat Israelului mult mai mult rău decât ultra-ortodocșii și naționalismul este mult mai periculos decât îndoctrinarea religioasă.

În Israel, cele două merg mână în mână. Religiozitatea este folosită în slujba naționalismului. Acest sentiment distructiv de a face parte din Poporul Ales ne este insuflat prin religie, in slujba rasismului. Justificări religioase sunt citate în favoarea proiectului colonist pentru un scop nereligios. „Hebron - a fost mereu, va fi mereu” este colonialism camuflat în religiozitate.

Iar acum părinții sunt supărați din cauza unei cărți care arată o familie cu yarmulke si batic. Nu e o chestiune lipsită de însemnătate; lupta pentru secularismul Israelului este importantă, dar lupta împotriva naționalismului și rasismului accelerat este și mai vitală. Lui Bennett nu îi pasă dacă purtăm sau nu kippa. El vrea să stabilească al doilea regat al apartheidului, iar ăsta e un lucru mult mai periculos.


http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.801014